„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
SfântuluiDuh” (Iisus Hristos, în Matei 28,19)
Apostolul Andrei făcea parte din seminţia pelasgă a Palestinei, iar înainte de a deveni Ucenicul Arhiereului Suprem Iisus Hristos, a fost discipolul celui mai mare profet din aceeaşi seminţie pelasgo-palestiniană, IOAN Botezătorul, vărul lui Iisus, cel care a instituit Ordinul Esenienilor, cunoscut şi sub numele de Ordinul purităţii, Prooroc despre care Mântuitorul a afirmat: „Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan”. (Luca 7,28)
Alături de Andrei, în Ordinul Esenienilor lui Ioan Botezătorul, mai erau Simon (Petru) fratele său, Ioan şi Iacob, Bartolomeu şi Filip.
Ordinul Esenienilor propăvăduia dreptatea socială, moralitatea, altruismul, castitatea, sărăcia de bună voie, comunitatea bunurilor, ajutorarea semenilor, postul, asceza, sihăstria, venerarea creaţiei, pocăinţa, botezul cu apă (purificarea), credinţa în Atotcreatorul, jertfa, nemurirea sufletelor, cinstirea străbunilor, mesianismul.
Ioan Botezătorul alături de ucenici săi s-a consacrat unei perioade de INIŢIERE, de pregătire, de purificare mesianică pentru a putea răspunde CHEMĂRII şi ALEGERII Mântuitorului în vederea instituirii APOSTOLATULUI divin.
Ioan Botezătorul este singurul Magistru din Istoria umanităţii care îşi pregăteşte, îşi formează, îşi consacră şi îşi oferă discipolii apoi, unui alt MAGISTRU, precum Iisus – ÎNVĂŢĂTORUL absolut. „Eu unul vă botez spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu-i sunt vrednic să-i duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.” (Matei, 3,11)
„Cel care vine după mine, mărturisea Ioan Botezătorul, Care înainte de mine a fost… Pe El să-L urmaţi. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu… Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!” (Ioan 1,27, 29)
Primul ucenic care L-a urmat pe Iisus, întru misiunea Sa, evanghelico-creştină la îndemnul lui Ioan Botezătorul a fost ANDREI. „Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos).” (Ioan 1, 41)
Andrei era hărăzit cu harisma specială a înainte vederii, intuindu-l perfect pe Fiul întrupat al lui Dumnezeu, în persoana lui Mesia cel aşteptat, adică a lui Hristos.
De fapt personalitatea lui Andrei se contura într-o persoană cu un caracter deosebit, cu conotaţii – străluciri diverse: dârz, intransigent, drept, hotărât, integru, ferm, consecvent, zelos, raţional, credincios, slujitor, cu chip frumos şi armonios.
Tradiţia creştină i-a adăugat cum era firesc şi cognomenul de „Cel întâi chemat.”
Fiecare dintre cei 13 Apostoli (prin chemarea expresă a lui Saul-Pavel), are un caracter aparte, cu însuşiri diferite, specifice popoarelor, neamurilor la care era trimis să propăvăduiască Evanghelia, Creştinismul ortodox (dreapta credinţă).
După Pogorârea Duhului Sfânt şi instituirea Bisericii – Celei Una a lui Hristos, Conciliul Apostolilor a propus întărirea şi răspândirea creştinismului sub înrâurirea Mângâietorului, prin clasica metodă a tragerii la sorţi. Asupra Apostolului Andrei „a căzut sarcina de a răspândi Evanghelia în Bitinia, Propontida, Calcedonia, Bizanţ, Tracia, Macedonia tocmai până la Marea Neagră şi la Dunăre, precum şi în Tesalia, Elada, Ahaia, Amisus, Trapezunt, Heracleea şi Amastrida.” (Vieţile Sfinţilor Apostoli, trad. de Diana Potlog, Ed. Sofia, Bucureşti-2002, p. 56)
În pelerinajele sale de propăvăduire a Crucii şi a Învierii Domnului, Apostolul Andrei era însoţit alături de Duhul Sfânt şi de al treilea braţ al său, „toiagul său de fier, ce purta pe el semnul crucii.” (ibid., p. 58)
Întârzâind Apostolul Andrei să vină misionar în Dacia marelui Profet Zamolxis, i s-a arătat Mântuitorul, care l-a încurajat şi l-a îndemnat să ajungă de grabă în ţinuturile celor demni, viteji şi drepţi. „Andrei, sunt cu tine ori unde vei merge, dar Skyţia te aşteaptă.” (Leukios Charinos, Acta Apostolorum apocrypha, Atena-260, revizuită de dacul Georgius Florentius (540-594), istoric al francilor, autorul primei istorii naţionale a Franţei Historia Francorum şi episcop de Tours, Grigorie de Tours. Lucrarea revizuită a lui L. Charinos, a luat numele de In gloriam Martyrum, în Migne, PL, 71; ed. critică: W. Arndt-B. Krusch în MGH)
După Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50 d. Hr., Apostolul Andrei a plecat în cea de-a doua călătorie misionară atingând părţile Niprului, Nistrului, Delta Dunării, peştera din Valea Casimcei, peşterile de la Basarabi (Murflatar) și Ion Corvin. Ajuns în ţara Lupilor, adică, a dacilor numiţi aşa după caracterul lor dârz şi neînduplecat (lupul fiind singurul animal sălbatic, care nu acceptă dresajul, păstrându-şi integral libertatea), Apostolul Andrei a zăbovit mai mult în zona localităţii Ion Corvin de astăzi, unde era pur şi simplu un tărâm (pădure virgină) al lupilor. I-a îmblânzit, a stat de vorbă cu ei, i-a mângâiat, apoi aflând o peşteră de calcar a improvizat un altar, şi-a stabilit Cartierul general misionar şi a început oficierea cultului creştin, hirotonind preoţi şi arhierei, înfiinţând comunităţi creştine puternice în Dacia Pontică la Histria, Tomis, Callatis, dar şi în restul ţării. Din anul 750 d. Hr. este şi protectorul Scoţiei.
Apostolul Andrei a găsit în Patria dacilor liberi o religie monoteistă foarte bine închegată, cu profeţii mesianice şi marianice lăsate de preotesele – profetese Sibile, cu sacerdoţi în haine albe ale portului naţional, cu venerarea strămoşilor, cultul nemuririi sufletului, cu rugăciuni, post, cinstirea eroilor, venerarea naturii, cinstirea familiei, cu o metafizică fiinţială ontologică a filosofiei socratice, cu sărbători cosmogonice, cu frumuseţea dacică în care se perpetuează sublimul creaţiei divine, astfel încât sacerdoţii dacogeţi îmbrăţişându-L pe Hristos în Crucea şi Învierea Sa, prin Ucenicul Său favorit, (Andrei era dreapta lui Iisus, iar Ioan inima), acolo în Dacia Pontică de unde a înflorit civilizaţia lumii, prin vindecări şi minuni sacerdoţii daci au devenit pe loc înflăcăraţii slujitori ai lui Hristos, alături de poporul demn, drept măritor creştin, nu prin sabie, nici prin foc şi nici prin sânge ca la venerabilii catolici.
Peştera Sfântul Andrei este aşadar, prima Biserică a primului Schit monastic creştin al geto-dacilor. Făcând mulţime de minuni, vindecări, învieri, faima Ucenicului lui Hristos a ajuns mai târziu şi la urechile regelui Decebal, căruia i s-a spus că: „ a fost un profet asemeni preoţilor lui Zamolxis care a predicat aici la noi învierea întru Hristos.” (Leukios Charinos, Acta Apostolorum apocrypha, op. cit.)
Tradiţia spune că ulterior regele Decebal şi-a botezat frumoasa şi înţeleapta fiică Dochia, după numele Apostolului numind-o ANDRADA.
Apostolul Andrei, a dat numele său Colindelor, peşterii şi râului din împrejurime, iar un braţ al acestuia a primit mai târziu denumirea de Izvorul lui Eminescu, probabil după ce profetul nostru a vizitat acele locuri sfinte încrustate de paşii Marelui Ucenic.
În anul 2002, mi-am propus să încep un ciclu de pelerinaje pe jos, la toate schiturile şi mănăstirile Patriei noastre. Aşadar, în ajunul sărbătorii Sf. Ap. Andrei, noaptea după ce am trecut cu bacul m-am îndreptat spre Sf. Peşteră, însoţit de mentorul meu, eminentul profesor teolog argeşean Constantin Gheorghe.
Era un 30 Noiembrie al anului 2002, cu un soare sobru, ascet, emoţionat, serafic, dar cu multă căldură de la cei peste 3000 de pelerini, majoritatea în straiele lor princiar-naţionale, cu chip dac, voios, încrezător, mândru, suveran, suzeran şi zvelt.
Vlădica Teodosie Petrescu era atunci doar episcop. L-a însoţit 8 ierarhi la slujire din ţară şi din afară. I-am spus că vreau să încep un ciclu de pelerinaje chiar din ziua acelei frumoase sărbători. Mi-a dat binecuvântarea, iar după praznicul doldora de peşte, am reintrat în Peştera Sf. Andrei, i-am mulţumit Apostolului şi Mântuitorului Hristos şi am purces la drum. Pelerinajele le-am făcut în timpul vacanţelor de iarnă şi de vară. Ciclul total a însumat vacanţele din 3 ani, cu 238 de mănăstiri şi schituri, din Dobrogea, Bucovina, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Prahova, consemnând câte un jurnal pentru fiecare Eparhie, cu un portret aparte, îmbrăţişat de propriile impresii.
Pe jos, pe zăpadă sau pe vreme însorită, dimineaţa sau pe înserat în ciripit de păsărele, am parcurs cca 5 000 de km, rostind aproape neîncetat rugăciunea inimii, mulţumindu-i în mod expres Maicii Domnului şi cutezătorilor ctitori.
Am surprins cele mai fascinante locuri, cele mai dumnezeeşti lăcaşuri voievodale, cele mai luminate icoane de monahi şi monahii cu chipuri de îngeri, dar şi pe cel al inginerului Vasile Dumitrache, întâlnit la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Ivăneşti-Vaslui, la Maica stareţă Antonia şi la părintele duhovnic Irineu, Pelerinul care a străbătut ţara în lung şi-n lat pe la toate mănăstirile şi schiturile Vetrei străbune, parcurgând la pas, fără grabă peste 11.000 de km, scriind şi ghidul pe Eparhii al tuturor lăcaşurilor de cult. (Vasile Dumitrache Floreşti, Mănăstirile şi Schiturile României pas cu pas. Ed. Saeculum I. O. Bucureşti-2002)
Pelerinajul la Peştera Sfântului Apostol Andrei are însă o conotaţie cu totul aparte, dacă mergi singur, cu gândul curat, cu pasul apăsat în ţărâna sfântă, martirică, cu sufletul în porfiră de lumină, doar cu Dumnezeu, cu Măicuţa, cu Apostolul şi cu Strămoşii tăi. Ai impresia că te proiectezi undeva în timp, în acea vreme a creştinismului patriarhal întrezărind paşii, dâra de lumină a toiagului de fier, chipul frumos al Apostolilor care au păşit pe pământul dacic al Grădinii Maicii Domnului, respectiv a lui Hristos, Andrei, Filip, Pavel, cetăţile întărite ale regelui Decebal, frumuseţea fecioarelor, semeţia junilor, ţăranii aceia viguroşi şi ţanţoşi ca nişte viteji, turmele de mioare care albeau poienile înflorite şi câmpiile verzi, apele cu susurul lor albăstrui şi cu mulţime de peşti, codrul cu legendele legendarilor lui, chipul Andradei în veşmântul princiar al Dochiei, libertatea aceea care ne-a legat de adevăr şi ne-a întrupat în dreptate şi nemurire spre drumul Crucii şi înspre Calea Învierii.
Creștinul își înmulțește puterea cea de toate zilele în lupta cu neputințele vieții, prin reîntoarcerea la izvoarele sacre ale credinței sale milenare- apostolice prin contopirea în rugă în comuniune de vibrație cu restul de semeni creștini.
Greu încercați în aceste zile, românii au nevoie arzătoare să se poată contopi în rugăciune pentru a alunga sentimentul singurătății proprii și a se însufleți cu semenii și cu Divinul !
Cine sau ce lege scrisă sau nescrisă poate opri dorul de rugăciune a creștinului ortodox atunci când chemarea străbună răsună în sufletele noastre ?!
Vrednic este PĂSTORUL ce simte durerea Neamului său !
Și chiar dacă s-a dovedit că a rămas singurul, mulțumim Cerului că ni l-a dăruit în ceasul de grea cumpănă.
Iubire, bucurie și sănătate tuturor purtătorilor sfântului nume Andrei !
Bibliografie:
Vieţile Sfinţilor Apostoli, trad. de Diana Potlog, Ed. Sofia, Bucureşti-2002;
Leukios Charinos, Acta Apostolorum apocrypha, Atena-260;
Grigorie de Tours, In gloriam Martyrum, în Migne, PL, 71;
- Dvornik, The Idea of Apostolicity and the Legend of the Andrew, Chabridge, Mass., 1958;
R.A. Lipsius-M. Bonnet, Acta Apostolorum apocrypha II, I, Leipzig, 1898, 1-127;
- Peretto, Andre, în DECA, II.
28 Noiembrie 2020
+ Sf. Cuv. Martir Arsenie Boca