EL, EMINESCU
Când pe harfele de unde
stele cad şi se aprind
orgi selenice pe lucii-
valuri risipite-n grind,
fruntea – boltă peste veacuri-
și-o înclină visător
să-şi revadă-n codri lacul,
strălucirea în izvor…
Pe azure văi de cuget,
din seri în stibin coboară
El, luceafăr al iubirii,
printre nuferi să răsară…
Cu Luna se plimbă-n trestii,
iar din cornul ei de-argint
îşi desfată nemurirea,
dă luminii dor şi gând …
Din grădinile de aur
îi culege nopții crini
să-i păstreze-n templul fiinţei
candelabre de rubin…
Teii, încărcaţi de floare,
ning miresme de amor…
El, luceşte-n rostul lumii
spre trecut şi viitor,
El, ecoul între clipe –
asterul din infinit –
arc de cer în El-, lumina
celei mai pure lumini…
—————————————
Gheorghe APETROAE,
Sibiu
(Din volumul de versuri „Depășirea trecerii”, Editura FIATLUX, București, 2000)