Doar mie evantai
Copil pribeag într-un apus de Rai
Colbul din drum, întreaga lui avere
Pantofi de lac în noaptea de-nviere
Și brazi doinind prin nările de nai.
Sfioși salcâmi din flori de cer bălai
Și toți castani-n robe, zdrențuite
Aplaudau din flori cam amorțite
Prin coamele zănatecilor cai.
Tot cerul s-a culcat peste campie
Iar din pământ, mănoase sfinte ierbi
Se dezmierdau prin botul unor cerbi
Prin toată viața, astfel, scrisă mie.
Diapazon îmi cresc dintr-un caval
Și pun să cânte-n nopțile de vară,
O neagră iapă, albă peste-o nară
Un Recviem… din timp Medieval.
Uită-n joc de vremuri și mâncare
Prin spațiul meu ușor nelimitat,
Cu calul greu de nori, ne-ncălecat
Din când, în când, cu mine la spinare.
Sub cerul zile proaspăt, hoinărind,
Din primăvară pân’ se tace-a coasă,
Și până când și frunzele se lasă
Toate-au plecat degrabă, ori pe rând.
Unde te-ai scurs tu gura mea de Rai
Și mi-ai luat și calul, din avere…
Mi-ai rupt papucii nopții de-nviere,
Colb scorojit din coamă, dar mie evantai…
Iar tu te dormi, frumoaso !
Sub nopți pustii mă trec și gândul rupt la tine,
In valurile-ți calde domnesc noian de stele
Iar Luna îți zâmbește, măiastră-ntre mărgele
Când eu te trec prin toate apusului din mine.
Și nu știu de ești calmă , ori prinsă-n uragane
Ori primavăra asta ți-a smuls un bob de rouă,
Ori Luna răsărindă, e veche…ori e-n două
Când valurile serii, te poartă-n iatagane.
Și nu-ți cunosc sfârșitul și nu îți știu mândria
In tine-și au palate, toți peștii din imperii…
Și te străbat prin suflet, când vor și-n crucea serii
Sau eu mi-am pierdut firea și versul, poezia.
Nu-ți știu nici răsăritul din sânge, conștiința,
Nici rochii curcubeie, ți-ai dres pe asfințit
Îți strâng penelu-n mine, culorile drept rit
Iar locul tău în fibră , cum am demult credința.
Am să-mi îndrept spre tine știutele-mi izvoare
Și apele din munții pământului străbun,
Tu, strânge-le în tine că-n valul tău adun
Fiorii vieții noastre și-ai celei planetare.
Iar vise scurse nopții prin mal catifelează
Ce-a strâns în el tot timpul din timp universal
Și-a sfărâmat din stâncă, ușor, val după val
Iar tu te dormi frumoaso, când mintea mea visează !
———————————
Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN
Sibiu, mai, 2019