DOUĂ FLORI DALBE DIN GLASTRE
Ți-am scris iubirea; poate neînțeleasă
Din dor ce-am împletit în gânduri zeci,
Simt vântul cum se furișează-n casă
Și mă-nfășoară abil cu aripile-i reci.
Cu glas șoptit te chem și cu un fel de teamă
E-acoperită noaptea cu mantii de ninsori!
O umbră-mi calcă pașii și parcă-mi cere vamă
Pe iarnă care vine; mi-e frig, mă trec fiori!
Închid ochii, mă pierde dorința prin visare
Stelele cern lumină pe trupurile noastre
În noaptea cea ivit și-n a dorinței chemare
Înflorim amândoi, două florile dalbe-n glastre.
Trăim iubirea noastră, parcâ-i iar începutul
S-aprinde iarăși dorul ce încă-l am de tine
Pe buzele carmine împleticim sărutul
Pe brațe deșirate… mă simt așa de bine!
Las liberă dorința, nebuna să se-arate,
Iubirea mă abundă; ce ispitiri vioaie!
Sunt împletiri de doruri, așa nevinovate,
Ce ard amețitoare în recea mea odaie
……………………………………………………………….
Dar mă trezesc din vis, de lacrimi nou rodite
Și-mi plâng marea iubire plecată-n depărtare,
Unde genunea–nseamnă doar lespezi înnegrite
Și unde zorii zilei s-întunecați de soare…
Mă-ntreb:”Ne-om regăsi cândva în altă viață”?
Ghirlandă geruită mi-e fruntea asudată,
Mă pierd tot căutând prin frig, prin densă ceață
Și nu găsesc decât, iubire–ntunecată!
Puterii cer iertare, că poate am greșit
Gândindu-mă la tine iubirea vieții mele,
Cu firea-ndurerată și-un dor de neoprit
Privirea-mi tot ridic spre cerul plin cu stele…
Știu că și eu voi trece ’n-a veșniciei casă
Cenușa-mi risipi-vor între răscruci de zare
Un siaj înnegrit din nori de pâclă deasă…
Va deșira discret pe fund de-albastră mare.
Și cine știe poate că-n adâncimi de ape,
O forță ne-o uni, pe-altar de dalbe prunduri
Destine neîmplinite, poate vor fi legate…
De-a dragostei putere în legământ de adâncuri.
—————————————–
Elena VOLCINSCHI
(Din volumul ,,Nostalgii din dalbul iernii ”, 2019 – în curs de apariție)