Elena VOLCINSCHI: Dorurile amânate

DORURILE AMÂNATE

 

M-acoperi iar cu lespezi de vorbe și mă tem,
C-ai să-mi închizi iubirea sub clopot de ceară.
Din noaptea de vise de-o fi să cădem
În zorii cu veșminte aurite de vară.
S-alunecăm ușor, fără să lăsăm urme,
Golul singurătății cu tine doar să-nving!
Când aștrii înspre ziuă durut au să se curme,
Acoperiți de zi vor fi până se sting…
În urmă lor doar umbra coroanelor ucise,
O nălucă buimacă va fi ce-o avânta spre zori,
Iar razele de soare ce-s veșnic neînvinse,
Vor coborî iar falnic pe treptele de nori.
………………………………………………………
Am ascultat în tăcere și simt, cum mă doare,
Mușcătura amară, a gândului rău…
Când buzele-ți rostesc cuvinte de alinare
Și-n priviri mă adună apa ochiului tău
Încerc, poate-i găsesc însingurării vină
Și să-mi adun trăirea de dincolo de gând
În alte stări de-acu’ o să mă aprind lumină
Pentru mai vechi trăiri care au pierit pe rând…
Încă mai zac în suflet ,,dorurile amânate”
Încă mă mai așteaptă la margine de frig…
Adună-mă în mine atât doar, cât se poate
Când mă inundă dorul și nu mai pot, să strig!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(Din volumul ,,Preludii autumnale”, 2018 ”)

 

One thought on “Elena VOLCINSCHI: Dorurile amânate

Lasă un răspuns