Aștept
Aștept și așteptarea mult doare,
Și crunt îmi este-al meu destin,
Chiar dacă-mi doresc o schimbare,
Mi-e teamă să nu gust iar din venin.
Mi-a fost prea tare înegurata soarta,
Și-ncrederea de mult eu am pierdut,
Inimii de – un timp i-am inchis poarta,
Cu lacătul tăcerii, sufletu-am zavorat.
Astept și multe gânduri ma-nfioara,
Destinului de azi mă voi supune,
Sperând ca soarta asta a mea amară,
Se va schimba cândva-n zile senine.
Aștept și chiar nimic nu mai pot face,
Îmi port pe umeri anii singurătății,
Atât dă-mi Doamne liniște și pace,
Și luminează-mi drumul vieții.
Aștept și chiar nu știu ce mai aștept,
Uneori pași-n viață – și mai pierd urma,
Când mai simt frematind fiori în piept,
Încerc să mi-i sting pentru totdeauna.
Aștept și ce – aștept nici eu nu mai știu,
O primăvară port din nou în suflet,
Deși în mine totul simt că e pustiu,
Aștept pe fața mea un strop de zambet.
Remușcare
Pe bolta neagră nu-i urmă de nici o stea,
Privirea mea rătăcește pierdută astă seară,
Mai retrăiesc și acum ultima plecare a mea,
Când ne-am îmbrățișat pentru ultima oară.
Și ca niciodată încercam mai mult
Să te țin, aproape în brațele mele,
Nu aveam să știu că acel ultim sărut,
Va fi cel din urmă strivit cu dor și jele.
Astă seară sunt teribil de tristă,
Abia-ți zăresc silueta printre gânduri,
Doar amintirea în suflet apasă, încă există,
Încerc s-o retrăiesc scriind-o în rânduri.
Ce mult îmi lipsești, o lacrimă amară curge,
Credeam că dacă timpul va trece, te voi uita,
Dar rău în inimă spinul durerii străpunge,
Liniștea sufletului nicicând nu o voi afla.
Mă întreb nedumerita, de ce tocmai mie?…
Mi-a fost dat să beau acest pahar amar,
A suferinței ce-o port când mi-e noaptea pustie,
Așteptându-te să te întorci în zadar…
O remușcare ca un foc mereu o să mă ardă,
Mai rugat să nu mai plec, cu tine să rămân,
Ca un vierme în suflet neîntrerupt o să roadă,
Îmi va mistui sufletul cu dor în crunt chin.
Astă seară amintirea ultimului nostru sărut,
Mi-e remușcare iubite mă doare atâta de mult!
Dor de mamă
Târziu în noapte vreau s-adorm,
Dar somnul pribegeste, nu mă prinde,
În bezna nopții un chip frumos de om,
Spre mine mâinile gingașe își întinde.
Să fie aevea?… Sau poate am ațipit,
E chip de înger răsărit din departare,
Căci dorul pe buzele uscate mi-a șoptit,
Trezește-te!… E chipul mamei tale.
O văd cum se îndreaptă gingasa și sfioasa,
Mă strigă -ncet pe mine apoi se depărtează,
Îmi mângâi pleoapa ce încă-i somnoroasa,
Dar bezna nopții mute încet se luminează.
De pe-un nor plutitor o lumină mai intensă,
Cu o căldură parcă ce ușor se emană,
Mi-nvaluie ființă cu-o dragoste imensă,
Să fie adevărat?… E dragostea de mamă.
Tresar și mă trezesc, o lacrimă din geană,
Pe-obraz mi s-a prelins fără să bag de seamă,
Aud câteva șoapte și-un cântec stins de liră,
Ce-ar vrea să mă adoarmă iar într-un somn adânc,
Un cântec de cocos, o rază strident de senină,
Trezitu-ma din vis și i-ncep ușor să plâng,
Privesc în jurul meu cu mine-i doar tăcerea,
Ce vis frumos măicuța, tu pășind în lumină,
Mă reculeg îndată, privesc… Numai durerea,
Precum un ghimpe-n piept îl simt cum mă dărâmă,
Încerc să mă ridic… Parc-am pierdut puterea,
Ce dor îmi e de tine măicuța mea cea bună!
——————————-
Elena TUDOSA
13 aprilie 2019