Adaptarea nu este altceva decât procesul de acomodare a individului la condițiile fluctuante ale vieții și activității omului. Trăim într-o permanentă schimbare, fie că vorbim despre mediul înconjurător, precum încălzirea globală, fie că vorbim de uimitoarea evoluție rapidă a științei și tehnicii sau, cum s-a întâmplat în ultimii 20-30 de ani, de adaptarea celor care s-au strămutat din țara de baștină și sunt nevoiți să dea piept cu transformări profunde pentru care îți trebuie mult curaj existențial. Pe lumea asta nimic nu este stabil, doar schimbarea este singura constantă. De aceea, acest fenomen al adaptării este caracteristic nu numai omului, ci tuturor formelor de viață, deoarece evoluția viețuitoarelor se face prin acomodarea lor continuă la noile condiții de mediu. De aceea, când vorbim despre adaptare, trebuie să abordăm fenomenul din mai multe perspective.
Trebuie să recunoaștem că am fost creați cu dorința de a ne schimba, de a ne adapta noilor condiții pentru a ne îmbunătăți existența, aceasta fiind înscrisă în ADN-ul nostru. Dar Creatorul acestei lumi ne-a dat și libertatea de a alege, să acceptăm sau să ne opunem evoluției. Sunt unii oameni cărora le place rutina, în timp ce schimbările, chiar și cele bune, sunt stresante, le perturbă zona de confort și, aflându-se în fața acestora, ei se bazează pe experiența personală. Aceștia nu văd adaptarea ca o stare de armonie între individ și mediul natural sau cel social și se întreabă dezorientați și copleșiți de o nedreptate pe care nu o merită spunând: „De ce mi se întâmplă tocmai mie acest ghinion?”. Se spune pe bună dreptate despre capacitatea de adaptare că este direct proporțională cu nivelul de inteligență. Bine, bine, dar atunci cum stăm cu păstrarea tradițiilor și specificul nostru național? Judecând problema pe toate fețele, privind și modul cum au rezolvat acest aspect alte popoare, se vede că se pot găsi soluții. Anglia îmi vine prima în minte, fiindcă am asistat, cu emoție și deosebită încântare, la schimbarea gărzii la Palatul Regal, conform vechiului ritual. La englezi, deși este larg răspândită tradiția cu toată frumusețea specificului ei, în același timp, aceasta este împletită cu evoluția tehnicii la care populația s-a adaptat fără să renunțe la tradiții.
Auzim adesea spunându-se că cea mai eficientă modalitate de prevenire a stresului este evitarea schimbărilor. Dar psihologii au altă părere. Ei afirmă că, sporindu-ne capacitatea de adaptare, vom face față cu mai mult succes transformărilor, de altfel inevitabile. O situație specială de adaptare ne-a oferit-o pandemia produsă de Coronavirus. Fiind nevoiți să nu ieșim din casă câteva luni de zile, pe mulți acest fapt i-a bulversat.
Nu cu mult timp înainte de acest eveniment, cuvintele cel mai des întâlnite pe buzele tuturor oamenilor erau acelea referitoare la un fel de plasă a timpului în care ne simțeam prinși și ne zbăteam să ieșim cu bine. „N-am timp, n-am timp” erau cuvinte așezate în diferite contexte. Nimeni și nimic nu ne putea convinge că aceste chingi pot fi rupte ca un zăgaz peste care zăvoaiele apelor pot trece năucitor de repede. Și, ca prin vis, ne-am trezit cu un virus, Covid-19, pe cât de neînsemnat la vedere, pe atât de puternic în ceea ce poate face când ia omenirea pe nepregătite. Această măsură drastică, izolarea, i-a dat peste cap pe unii, iar alții au găsit în ea și părți luminoase, amintindu-și că în tot răul este și un bine.
Nu am mai stat pur și simplu degeaba ca în această perioadă de izolare impusă, cred că din copilărie, în perioada interbelică, pe când timpul avea răbdare cu oamenii, parafrazându-l pe Marin Preda. Pe atunci conversațiile oamenilor aveau altă culoare, cu fraze lungi, rostite fără grabă: „Ce mai faci, țață Chireaco?”, se auzea vocea unei vecine. „Ce să fac, Marițo, uite, mi-am făcut și eu de lucru cu scărmănatu’ la lâna asta, să-mi mai treacă timpul, că până spre seară e mult, când m-oi duce să dau de mâncare la păsări. Ai, vino mai aproape să mai stăm de vorbă, că e soarili sus și avem timp destul. Ba, mai bine viu eu la poartă să stăm și noi de vorbă pe laviță.” Și vecina bucuroasă răspundea: „Ai că viu și ți-aduc și niște bolbotine, că s-au copt curcudușili alea roșii, de zici că mănânci cireșe”. De atunci lumea s-a schimbat atât de mult, încât dă impresia că aceste mutații nu s-au petrecut doar într-o viață de om, ci în mai mult de un secol.
Aflată în izolare, purtată de valul amintirilor altor vremuri, am stat și eu în mai multe zile și seri în fața casei pe o bancă, lângă un rond de flori. Era atâta liniște din cer până în pământ, încât mi se părea că aud, ca Lucian Blaga, cum razele de lună se izbesc de geam.
Alteori, când vântul foșnea prin verdele viguros al copacilor, parcă spunea basme pe care le mai auzisem în copilărie, iar ciripitul păsărelelor și al puișorilor așteptându-și hrana mi-amintea povești din lumea păsărilor. Veverițele, în căutare de hrană, umpleau tabloul de viață. Nu mai țin minte când am mai petrecut atâta timp în desfătarea deplină a frumuseților simple care încarcă cu energie pozitivă întreaga noastră ființă. E neîndoielnic că în orice rău este și un bine și e tot atât de clar că cine se opune schimbărilor are de pierdut, chiar poate plăti cu suferințe mari.
Deși poți avea un câștig chiar și în această perioadă a izolării sau a carantinei, privind pe plan larg, nimeni nu știe cât ne va costa aceasta, dacă ne gândim la căderea economiei în largul planetei noastre. Cine știe ce schimbări vor fi în viitor și cum ne vom adapta la ele! Dar societatea merge înainte pusă pe roți de toți cei care lasă în urmă toate întrebările și îmbrățișează cu curaj și optimism fapta ziditoare.
––––––
Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
1 august 2020