Unde e Platon cu iubirea?
Simt un fel de dezbinare-n destin,
simt inima-n piept cum nu-mi mai încape
rezist oricărei furii, dar nu netrăind
în pianul ce cântă pe ape…
unde e Platon cu iubirea?
să-l întreb : ne-om sătura vreodată a ne privi!?
(când eu mi-s pe vârfuri, tu ești pe călcâie
iar viața ne dă foc la o mie de iaduri…)
Până când… plecarea noastră în larg
e un fel de-a v-ați ascunselea!?
ce mai înseamnă, azi, a iubi!?
când ești ca peștele îndrăgostit de o pasăre,
ca bobul de grâu de o stea…
până-n miezul inimii (sap în aceeași carne)
pun oglinda în fața oglinzii când m-ascult…
până când, fiecare-și va recunoaște
propriul exil dat pe mut…
Viața nu mă lasă să semăn cu mine!
rezist acestei furii, valul îl aud în ureche…
deși umblu desculță, pantofii mei albi
sunt prea albi pentru o inimă veche
noaptea mă ia în brațe și mă-mbracă în alb
făcând parte sau nu … din altă poveste…
Accent de sinceritate
În fiecare zi mă silesc
să văd, în toate, frumosul
să mă zidesc (să fac din căință-ndreptar)
cu materialul meu sufletesc…
într-o tăcere de mormânt fac totul!
ca după o mare dragoste,
ca după un chin amar,
ca-ntr-o mișcare începută
și ne-ncepută a universului
când îngerul trimis e și el,
să miște planetele din loc
în aceeași tacere de mormânt fac totul
împodobindu-mi un pat în altar
(după ce strâng, de pe dealuri,
toți crinii de foc)
în ordinea mea angelică, strig…
ca după o mare dragoste,
ca după un chin amar…
că (eu) așa îl pot vesti pe Domnul!
Cu fiecare poezie
Motto: ”Sunt singur cu bătăile inimii mele”(Lui Chi)
Fereastra se deschide singură-n zori
biruiește-mă, soare…ca pe-o ispită
eu am rămas mult în urmă
dacă atingerea mâinilor îmi mai dă fiori…
mă trezește cineva… din moarte…(din când în când )
când moartea, se pare că-i de viață tocmită
cu fiecare poezie
sunt cea mai bună versiune a mea,
tot ce trăiesc se mută-nlăuntru
pe aceeași melodie…
port rochia tristeții până la glezne
a iubirii până-n călcâie!
apoi îmi pun un pic de dulceață și unt
pe-o felie de pâine(și râd ca un copil…)
îmi voi deschide Jurnal de călătorie
să scriu pe unde ”Nu sunt”!
Știu cum se plânge-ntr-o singură lacrimă
Moto: ’’Sfinții trăiesc în flăcări, înțelepții alături de ele’’ (E.Cioran)
Știu cum se plânge-ntr-o singură lacrimă
am ajuns să-mi fac Cetățuie cu ziduri în formă de stea
mai sper că versurile mele scrijelite pe-o cruce
să devină cuvinte-de-cântec ce se poate cânta
ce-nseamnă destin cam la atât se reduce!?
de urzeala lumii mi-s agățată cumva…
preocupată-s de lecția „vieții” ce nu-i bătută-n cuie,
trăiesc în flacări, precum sfinții, ce scriu memorii,
ce-și caută iubirea (striviți intre ziduri) ieșindu-și din minți!
tot ce nu mai pot plânge, mă scrie!
Am încetat să fiu copilul care ține post,
văd că e o truda pe viață și-un chin să iubești
grăbită să-nvaț cum viața ne transformă,
când din cutia viorii, nu pot să-mi fac adăpost!
(strig!Doamne, spiritul înduioșează-mi-L!unde ești?
Și unde sunt când plâng c-o singură lacrimă?! tocmai eu!
Eu, care spuneam că nu știu să aștept,
te aștept în fiecare zi-n același fel!
Despre iubire-i totul!
și despre cum să-ntâlnești în icoană pe bunul Dumnezeu
————————————
Daniela PÂRVU DORIN
Octombrie 2020