Cronica literară a cărții de versuri „Restul la 30 de arginți” a poetului Gheorghe A Stroia:
În contextul literaturii universale cu tematică spirituală nu se poate spune că literatura română ar prevala cu o pondere numerică deosebită, dar constatăm că, în ultimii ani, s-au înmulțit îndeosebi numărul cărților de versuri creștine precum și al poeților care abordează asemenea subiecte. Creatori talentați care înainte se lansaseră îndeosebi cu poezii patriotice, sociale sau erotice, descoperim că, mai recent, au început să abordeze tot mai des și cu destul succes poezii inspirate din Biblie, îndeosebi din Noul Testament.
Tânărul scriitor, poet, critic literar și editor Gheorghe A. Stroia, membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe, este unul dintre ei, dovedindu-se pe cât de prolific, pe atât de apreciat. Ultimul său volum „Restul la 30 de arginți”, editat la editura Armonii culturale, se încadrează perfect acestei tematici nobile, fără a detalia diferitele subiecte biblice, cum ne-am fi așteptat, ci mai degrabă ne înfățișează efectul spiritual al evenimentelor și descrierilor noutestamentale, ecoul lor asupra spiritului uman care, în contact cu ele, se înnobilează și se se umple de liniște și pace: E-atâta pace-n flori și în văzduh, Milenii de războaie au tot pierit, S-a dus cu ele-al lumii vechi tumult Și-mpărății preaveșnice-au murit. Rămas-a doar petala cea de floare, Pe care Domnul însuși a pus scut, Vor mai pieri în fum multe regate, Dar va rămâne mărturie crinul mut. Va rămânea prin secoli doar aleea Pe care-Atoatețiitorul a sădit, Din slava lui, sămânța minunată, Din care florile timide-au răsărit.
Autorul ne dă de înțeles că totdeauna contactul cu lumea spirituală este curativ și salvator. Citind cele 30 de poezii din acest volum, rămânem surprinși de materialul poetic bogat în simboluri catifelate și plăcute pentru euforia lor bine stilizată. Ne surprinde combinația de reverii libere și viziuni cu fericite scene folosite în amplificarea unui lirism extatic cu o cuceritoare notă aparent mistică: Stau singur în ploaie și strig, sunt singur, mi-e bine, mi-e frig? Din ceruri tot picură norii și plouă, mă simt încărcat de lumină, de rouă. Petalele-mi sunt încărcate de vise, sunt marea cea mare, eroul Ulise, sunt zbuciumul alb din inima mea, sunt gând pătimaș cununat cu o stea. Concentrările ideilor din text, multe având conotații familiale, sunt echilibrate, realiste și profunde, cu un anumit farmec exotic care câștigă în dramatism, subliniate metaforic încă din motoul aforistic al cărții, un aforism scris de autor: „Toamna iubirii, a vieții, a nostalgiei, a romanței, a visului – încape într-o singură inimă cu chip de crizantemă”.
În această inimă încăpătoare vedem că mai încape, de asemenea, și iertarea, venită din sferele cerești ca un dar oferit totdeauna, cu condiția ca ea să fie acordată mai întâi eului propriu, pornind dinlăuntrul nostru înspre semenii de afară: „Ia-ți restul la 30 de arginți și du-te, fiule, Iertarea ți-o dau în dar, Iartă-te și tu, fiule! Iartă-te!…” Aceste idei par o interesantă introducere în poezia de cunoaștere prin simboluri concentrate, bazate pe viziuni fulgurante, bazate pe rostiri sentențioase: „Cu degetele înmuiate în culorile zorilor, aștern peste câmpuri cântatul de trei ori al cocoșului; amare lacrimi varsă Soarele… „-Trădare!” strigă vântul, alunecând peste prima piatră aruncată. În zare, sub copacul umbros, atârnă în ștreang o păpușă de paie; nici umbrele nu se mai tem de ea, nici iarba nu mai tremură sub greutatea grăunțelor de rouă.” Lirismul este mai mult decât didactic, exprimat prin poezii cu aspect de parabolă și cu teme morale și sociale magistral evocate prin imagini culese parcă din peisajele picturale celebre: „E dimineață-aici, la margine de lume, cocoșul a strigat iar de trei ori, s-au destupat pe neștiute căile luminii, luna n-a mai plecat spre-nsângerații zori. Copacul trist stă într-o creangă ruptă, pus la pământ e chiar de propriu-i rod, s-a tot întins pe crucea pătimirii plângând cu sânge pe al Său norod. Dealul întreg suspină în tăcere, cetatea forfotește-a nerăbdare, e lună plină și soare la amiază, iar cerul mână velele pe mare. Stau piramidic în vis de verde viu ascult cum inima Îi bate încă și știu că-ncep încet să plâng, în sufletul amar îmi crește-o stâncă. Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice.” Capacitatea de a rămâne laconic în descrieri frumos ritmate creează lirismul predominant, nu atât în cuvinte directe, ci în subînțelesul lor plin de purități transparente în care durerea plină de noblețe este predominantă: „Mă dor rănile L O R – resturi de piele albă, aromă de liliac, urme de scoici, așchii de lemn captive în urne de lut – ce mă chinuie încă. Mă dor rănile brazilor retezați, încă de prunci, ca să primească Steaua, să adune sub ramuri cadouri pregătite în pripă, ca să smulgă perfid zâmbete nevinovate mimând fericirea. Mă dor rănile munților desfrunziți, ce-și plâng cu lacrimi verzi ecourile uitatelor cetini. Mă dor rănile cioplite de indiferență în uitarea nemiloasă, de lipsa glasurilor din satele părăsite, în care părinții nimănui au murit cu dorul sub geană. Mă dor rănile veacului acesta în care eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele, ne vom alătura țărânei din care ne-am născut, pentru ca pasul trecătorului să ne adâncească apăsarea. Mă dor rănile copilăriei, deschise în clipele de incertitudine petrecute cu spaimă în fața ferestrelor, ce se doreau deschise. Mă dor rănile, toate mă dor, nu mă plâng, nu mă vaiet, nu urlu la lună, nu murdăresc nisipul cu lacrimi, aștept, doar aștept. – Pe Tine te aștept, Doamne, în încremenirea Timpului, ca rănile să mi le faci… DE PIATRĂ!” Ideile frumoase parcă vin spontan, nechemate, sărind ca niște scântei policrome de pe axul inimii, ceea ce obligă spiritualismul să creeze stereotipii luminoase în mijlocul cărora Poetul cu multiple fețe demiurgice apare ca un far viu și predominant, stăpân peste timpuri: „Poetul-Stăpân se-ntâlnește cu Harul, La margini de lume, în pustie, în deșert, În ’nalte păduri, în mare, în ceruri, În adânci adevăruri, în hăul incert, Se-mbracă-n mătăsuri de sunete, vorbe, Cuvintele toate-l înfașă-n argint, Tăcutele-i glasuri îmbie la slavă: – Tu, Faur al slovelor de hiacint! Poetul-Vis vrea alint și culoare, S-arate că-n trupul său firav, de vânt, Zac nebănuite comori făr’ de preț, Mai tari ca lutul desprins din cuvânt, Versul său lin îl îmbracă în verde, Peste doruri și vise îl face-mpărat, Tăcutele-i clipe îmbie la slavă: – Tu, Ploaie de aur ce Timpul n-o pierde!” Sfințenia, viața, lumina, în unele versuri, par scrise cu o muzicalitate liturgică, fiind parcă un fragment dintr-o odă panteistă, cu imagini serafice unde umbra luminoasă a Mântuitorului este evocată dominând blând pretutindeni, o umbră caldă și plină de sublim, cu străluciri auguste: „Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice. Tu, Doamne, gând al candelei curat, precum tot untdelemnul de fecioare, Tu ești Lumina, Calea, Viața, Tu ești Puterea ce în veci nu moare. Tu, Doamne, Făcătorule a Toate, plin de Luceferi și de stelele cuminți, Tu dăruiește-mi dalba mea fărâmă, din raiul Tău cu heruvimi și sfinți!”
După ce face mai multe incursiuni în regatul amintirilor din copilărie, prin pădurile de ieri, ce amintesc de evocările lui Eminescu prin luncile Ipoteștiului, unde, ca și acolo, „Dealul întreg suspină în tăcere, cetatea forfotește-a nerăbdare, e lună plină și soare la amiază, iar cerul mână velele pe mare”, după aceste broderii versificate, poetul coboară nostalgic în mediul ambiant familial unde cei mai binecuvântați de Creator trebuie să fie în primul rând cei din preajma lui, ființe minunate care sunt acum sau ființele foarte dragi care au plecat la Domnul „să-și caute Nemurirea” , fiind plânși până și de pietre – și de aici avem surpriza să descoperim cât de frumos pot fi prezentate asemenea simțăminte filiale, punând accentul pe amintirile trecutului, apoi pe realitățile prezente, iar, în final, pe speranțele optimiste de mâine…
Nu întâmplător am amintit de Eminescu, deoarece, cunoscându-i cât de cât, mai îndeaproape, viața poetului Gheorghe A. Stroia, fără să vreau, am descoperit că George, cum îi spun prietenii, este cel de al șaptelea copil al unei frumoase familii de moldoveni unde există zece copii (singurul poet din întregul șir de frați și surori), adică întâlnim aceeași coincidență, deoarece și Luceafărul nostru era tot cel de al șaptelea copil dintr-o familie unde erau tot zece copii. Ca și Mihăiță, care avea cele mai frumoase cuvinte despre părinții, frații, surorile și iubita lui, poetul George Stroia, caută – și găsește – cele mai nobile imagi pentru a-și descrie părinții, familai și iubita lui soție. Dar, mai înainte de a-și evoca păriții, autorul găsește de cuviință să-l proslăvească pe Dumnezeu: „Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice. Tu, Doamne, gând al candelei curat, precum tot untdelemnul de fecioare, Tu ești Lumina, Calea, Viața, Tu ești Puterea ce în veci nu moare. Tu, Doamne, Făcătorule a Toate, plin de Luceferi și de stelele cuminți, Tu dăruiește-mi dalba mea fărâmă, din raiul Tău cu heruvimi și sfinți!” Despre dulcea lui mamă, Gheorghe A. Stroia topește în lacrimi cuvinte de dor înduioșătoare care trebuie să rămână și ele nepieritoare în negura de vremi: „Mi-e dor de tine, Mama mea blajină, cu lacrimi dulci la chipul tău mă-nchin, mi-e viața bucurie, mi-e deplină, dar îngeri de departe nu mai vin. Mi-e dor de tine, Mama mea frumoasă, cu bucurie-n glas te strig, te chem, mi-e viața-ntreagă motiv de fericire, de nevenirea ta eu tot mă tem.” (MI-E VIAȚA – Mamei mele Aurica, la 14 ani de la nașterea sa întru Veșnicie).
Dacă puțini poeți au închinat versuri tatălui lor, autorul acestei cărți se simte la fel de dator să-i dedice părintelui său minunate cuvinte de dor și recunoștință: „Au trecut clipele, smulse din a veșniciei clepsidră, clipe de dor, de strigare. Ceva de dincolo de stele îmbracă dorurile în dureri, ce se aprind tot mai intens în fiecare noapte. Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, cu fiecare vis, cu fiecare respirație, din zori și până-n seară. Au trecut anii în vârtej, clipele s-au rostogolit cu furie, mărind distanța dintre inimi, rupând amintirile, transformându-le în cețuri albe. Te iubesc mai mult decât am știut vreodată, Eroul copilăriei mele, Ecoul inimii mele, Bucuria zilelor liniștite, Sclipirea venită din trecut. Sunt douăzeci și doi de ani, de când ai plecat, în liniște, așa cum ai trăit, fără să ceri nimic, fără să implori pe nimeni, ai plecat, pur și simplu. Te iubesc mai mult cu fiecare veșnicie care ne desparte, cu fiecare speranță care ne apropie” (MI-E DOR – Tatălui meu, Andrei, la 22 ani de la plecarea în veșnicie) Același ton elegiac îl găsim și în versurile în care evocă cu drag și respect pe Mama soacră, Mariana „grăbită să se transforme-n constelație” sau… „beneficiarelor Centrului Comunitar pentru Persoane de Vârsta a 3-a” – dar, fără îndoială, cele mai frumoase din toate rămân versurile închinate soției sale Maricica, despre care spune cu multă delicatețe: „Curg anii, fără milă, cum Perseidele în spectacolul nopții. Fiecare secundă apasă tot mai greu peste vertebrele răsăritului, peste primăverile ori verile sângerând a viață. Prin păr, furnicile clipelor zidesc mușunoaie la rădăcinile albelor fire. Brațele strigă apusul pe nume, pe sub cornul lunii zboară fantomele gândurilor, preschimbate în aripi. Liliacul de lângă fereastră miroase mai crud ca niciodată, parfumul său violaceu se scurge în capilarele orizontului, amestecând esențele. Doar tu, iubita mea, iubită, ești neschimbată!… Peste tine anii n-au trecut deloc, cristalinul meu păstrează pe diapozitiv imaginea ta – Afrodita, ieșind din mare. Soarele îți sărută părul negru, peste care, cu mâini nevăzute, așterne flori în nuanțele văzduhului. Doar tu, iubita mea, iubită, ești neschimbată!… Prin tine, curge sângele meu, bătăile inimii tale sunt tot mai tinere, sufletul tău mai luminos, gândul tău mai curat. Doar tu, iubita mea, ești spectacolul nopții jucat de Perseidele anilor, ce cad… fără milă!” (SPECTACOLUL NOPȚII – iubitei mele soții) Sau: „De nu te-ai fi născut, te-aș fi zămislit lacrimă în colț de geană, te-aș fi șlefuit din pietrele de râu, zâmbinde spre soare. Te-aș fi căutat printre firele de nisip, ce poartă în ele veacurile măcinate de istorie. Te-aș fi găsit în coloanele baldachinului lui Nefertiti, ori în florile grădinilor suspendate ale Semiramidei. Te-aș fi căutat între Scylla și Caribda, în focurile miticei lupte, pe firul Ariadnei, pe firul Penelopei, întru dragoste și adevăr. Te-aș fi sculptat în coloanele Parthenonului sau Erehteionului, aproape de statuia Atenei, lângă frumusețea Afroditei, în templul erosului, Din fina spumă de mare. Dar ai venit din zările albastre, de dincolo de stele, pe undele originarului Big-bang, purtând pe creștet cunună din florile de măr ale Raiului, Ispită și răzvrătire, Leagăn și liman blând, Cădere și ridicare, Tu, ispită cu ochi de diamant!” (DE NU TE-AI FI NĂSCUT)
Nu aș putea încheia această prezentare succintă fără a aminti cititorilor că niciodată până acum, nu am întâlnit vreun caz în care întreaga familie – soțul, soția și copiii – să fie cu toții scriitori, cum se întâmplă în cazul familiei Stroia, unde atât tatăl, cât și soția, împreună cu cei doi băieți ai lor, sunt cu toții poeți și harnici autori de frumoase și valoroase cărți tipărite. Dacă i-ați vizita în frumoasa lor casă de la marginile Adjudului, nu o dată ați descoperi că în jurul unei mese largi cu o glastră de flori la mijloc stau aplecate patru ființe omenești cu fețe frumoase și strălucitoare, fiecare așternând în liniște gânduri luminoase din bogăția sufletelor lor debordând de talent… Este o scenă de neuitat, aproape unică, pe care nu o veți mai putea vedea în altă parte, ceea ce înseamnă că fiecare membru al acestei binecuvântate familii se întrece parcă unul pe celălalt, ca în fiecare an să vină în fața noastră, a cititorilor, cu pagini totdeauna interesate și totdeauna pline de purități spirituale. De aceea, vom avea șanse ca, de-a lungul multor ani de acum încolo, numele familiei Stroia să fie mereu perpetuat și prezent în vitrinele librăriilor românești, ceea ce face mare cinste culturii noastre naționale.
–––––––––-
Cristian Petru BĂLAN
6 decembrie 2018
Glen Ellyn, SUA