TOAMNA VIEȚII
Atâtea amintiri am strâns în viață –
ce grele-mi par când anii se tot duc!
S-au așezat pe gânduri ca o ceață
să îmi cobească-n cântecul de cuc!…
Iar de privesc aevea peste vreme,
spre căile pe care le-am parcurs,
mă răsucesc pe muchii de dileme,
rămase cu-ntrebări fără răspuns.
Mi-am căutat destinul printre stele,
din neguri reci m-am ridicat în zbor,
am aruncat ratările prea grele
pe zdrențele căzute dintr-un nor.
Din drumul meu am izgonit himere,
care-așteptau credința să-mi-o ia,
am frânt din ochi ispite efemere,
ieșite la răscruci în calea mea.
Am adunat din tină nestemate,
le-am șlefuit și nume sfânt le-am dat,
mi le-au furat mișeii, pe-apucate,
zicând că ei în taină le-au creat.
Ajuns acum în toamna vieții mele,
privind în urmă parcă mă-nspăimânt,
destinul meu, luat cândva din stele,
se zbate-n van pe-o aripă de vânt.
Dar tot urcând spre sferele astrale,
lăsând pământu-n urmă răscolit,
mai ud cu stropi de viață câte-o floare
când văd că se-ofilește-n asfințit.
———————————————–
Corneliu NEAGU
București
12 iulie 2020