CĂRĂRILE CE DUC SPRE LUNCĂ
Revăd din nou cărările ce duc spre luncă,
pe malul râului, sub pașii tot mai grei,
iar zarea-n depărtare-mi pare mai adâncă
când ochii-mi zăbovesc pe florile de tei.
Chiar glasul ciocârliei, dincolo de baltă,
se-aude, peste apă, parcă mai schimbat,
cu triluri rătăcite-n clinchetul de daltă
pe lacătul ce-mi ține dorul încuiat.
La asfinţit, când zarva de pe râu dispare,
eu încă te aștept sub plopii de pe mal,
dar timpul, evadat din vechile tipare,
mă cheamă peste râu c-un cântec de caval.
Rămân orfane-n luncă gândurile toate,
trec râul, mai în jos, prin vadul blestemat,
în fața mea aud doar dalta care bate
pe lacătul ce-mi ține dorul încuiat.
————————————
Corneliu NEAGU
24 februarie 2019