Luna decembrie a unui an fast. Şomaj, criză, foame ca la balamuc, promisiuni deşarte… În plus, colac peste pupăză, epidemie de gripă porcină, transformată de reporteri în pandemie ca să sune mai bine în urechile poporului. Dar acesta, poporul deci, cam nepăsător din fire, rămâne indiferent şi la măreţele realizări ale guvernului dar şi la spaimele transmise prin mijloacele mass-media.  Marile sale griji erau, la această vreme, porcul, ţuica fiartă, şi ieşirea din post pentru nişte chiolhane temeinice, din zori şi până în noapte, fără să te temi de afurisenia popii sau, şi mai rău, de a nevestei care nu te mai trata cu varză acră ca să-ţi treacă mahmureala.

            În zadar se face reclamă disperată la noul vaccin împotriva gripei ucigaşe, degeaba apare pe micile ecrane, seară de seară, un domn doctor de la minister care ne prooroceşte mai ceva decât în Apocalipsă, poporul e cam chior şi o arde pe muzică populară sau lăutărească. Aflată şi asta din belşug, după ce termină de ameninţat don’ doctor. Destul de ofticat şi el fiindcă cumpărase pe bani grei şi cu un comision baban o câteva tone de vaccin şi i se mucegăiau în cămară. Ca să nu mai vorbim că unii, dintre cei care nu puseseră botul la afacere, băgau nişte strâmbe de toată frumuseţea vorbind despre efectele nocive ale vaccinului. Unele mortale pe timp scurt şi deosebit de grave pe timp mediu şi lung. Dar cum poporul este vestit pentru vigilenţa şi înţelepciunea sa, îşi băga picioarele în tratament susţinând sus şi tare experienţa sa milenară. Adică aia bazată pe usturoi, rachiu, lebăr, tobă, cârnaţi, şi năduşeală la aşternut cu nevasta, cu mândra, ibovnica, vecina, cuscra, fina, naşa, soacra, în fine, cu cine se nimerea, deoarece noaptea nu are importanţă, că tot nu se vede nimic. Să nu uităm însă că suntem în ţara tuturor posibilităţilor. Prin urmare…

            Cam pe la Sfântul Ion când deja dădeau semne de oboseală până şi cei mai vajnici petrecăreţi, iar în grajduri vitele răguşiseră de atâta zbierat şi cădeau de foame, cel mai bun prieten al oamenilor, televizorul, transmite o ştire zguduitoare. Un mare cântăreţ de manele, până acum necunoscut, moare călcat de tramvai. Era ce-i drept cam beat şi de fapt fusese împins pe şine de concurenţă, însă forurile medicale constată că bietul om era infectat cu virusul noii gripe. Adică aia porcină care bântuia din primăvara trecută şi nu prea reuşise să facă cine ştie ce ispravă.

            Poporul este zguduit! Hai, soro, că una ca asta nu se poate! Păi, cum nici chiar artiştii nu au scăpare? Înseamnă că e jale mare şi musai să ne facem vaccinul aşa cum ne anunţa, din nou, cu o figură extrem de tristă, acelaşi don’ doctor. Neamul se repede disperat la făcut injecţii. Mai ales că erau gratis. Primii sunt, ca de obicei, înţelepţii pensionari, bucuroşi nevoie mare că, iată, apăruse un nou prilej de stat la coadă, de schimbat impresii despre încălzirea globală şi aventurile tipei ăleia beton de la emisiunea de duminică seara, aia care nu-i mai ajunge cât are şi o dă la greu prin străini plus multe alte subiecte pasionante, vitale chiar, acum după sărbători.

            Unde mai pui că şi panarama e în toi. Medicii şi asistentele bufnesc şi trăsnesc deoarece nu iese nici un folos din toată munca, solicitanţii că acesta e dreptul lor, politicienii din opoziţie că uite, guvernul lasă poporul să moară şi nu mişcă un deget, cei de la guvernare că: noi v-am tot spus, da’ voi nesimţiţilor… Iar televiziunile, fericite, trimit reporteri să aţâţe lumea care atât aşteaptă. Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Eradicarea gripei porcine” →

Castelul Blackwings se înălţa sumbru şi maiestuos, părând a pluti peste ceţurile vineţii ale Scoţiei. Era totuşi, în aceste trei zile ale conferinţei pe teme de demografie organizată anual de mai bine de jumătate de secol de către atotputernicul Consiliu Suprem, adevăratul centru al puterii pla-netare. Consiliul fiind acela care decidea soarta omenirii şi se considera că tot ceea ce hotăra el era mai presus de orice lege.

În marea sală de onoare erau aşezaţi în jilţuri cu blazon cei doisprezece mari consilieri. Păreau calmi şi relaxaţi dacă nu l-ai fi privit mai îndeaproape pe lordul Sussex aflat, cel mai probabil, într-o cumplită criză de hemoroizi. Nici nu îndrăznea, dar nici nu-l prea putea privi pe Marele Consilier, lordul  Funestian de Blacksoul, care era, de departe, mult mai sumbru decât însuşi castelul. La un moment dat, după tăcerea protocolară, aia care îngheţa sângele în toţi, vocea sa cavernoasă se făcu auzită:

            – Băi, neghiobilor, ce mă fac io cu voi!? Dă mai bine dă juma’ dă secol ne câcâim să reducem populaţia amărâtei astea dă planete la jumătate şi ce-am făcut!? Spuneţi, bă, boilor, ce-am realizat după ce am cheltuit ca nebunii pe tot felul dă războaie cumplite, bombe nucleare, boli ca la balamuc, epidemii de te ia groaza, cataclisme care par naturale ori bacteriile considerate letale? Ce-am făcut cu boala vacii nebune care trebuia să omoare cam trei miliarde de oameni şi s-a oprit la bietele vite sau cu gripa aia care urmărea modelul celei spaniole şi a fost receptată doar de găini?

            Bă, voi sunteţi sănătoşi la cap? După atâta chin şi risipă de resurse, populaţia a crescut de trei ori! Ce le mai dăm să crape în ei? De unde apă potabilă pentru toţi, haine, combustibili, ca să nu mai spun de case, pământ ori maşini?

            Hai, spune băi, Sussex, că doar tu coordonezi sectorul demografie! Ce rezultate ai obţinut? Că o să te pun să plăteşti nota sau, şi mai bine, îmi iau alt colaborator că tu…

            Speriat cleşte, fiindcă ştia ce înseamnă dizgraţia mare-lui consilier, Sussex băgă una unsuroasă menită să-i scoată pielea de la argăseală.

            – Prealuminate, dacă strădaniile mele nu vor da roadă nici în următorul an, viaţa mea va fi pusă în milostivirea mâinilor voastre…

            – Mmm, e o idee demnă de a fi reţinută! Şi am putea începe scăderea demografică chiar cu acest departament…

Deşi vocea lordului Blacksoul suna mai sinistru decât scârţâitul unei uşi de cavou, câţiva consilieri, încântaţi de perspectivă, rânjiră fericiţi în timp ce bietul Sussex luat de călduri încerca să-şi închipuie sfârşitul. Era însă un optimist incurabil şi nu reuşea decât să se vadă sfâşiat de cămile…

Lordul Blacksoul dădu verdictul final:

– Încheind noi astfel lucrările conferinţei anuale pe teme demografice vă propun să ne retra-gem pentru deliberări în cramele acestui minunat castel. Sussex! Tu te duci şi analizezi problema în departament, iar peste două zile vii cu propuneri! Ai mare grijă! Astăzi sunt extrem de bine dispus, însă asta nu este starea mea obişnuită! Marş!

Sussex se retrase ţinând-se ferm de pereţi, iar ceilalţi coborâră în cramă. Acolo urmau să dezbată situaţia în linişte, acompaniaţi doar de licorile vestite ale Scoţiei, însă şi de arta divinatorie a unor prospături bunoace venite din estul sălbatec al vechiului continent, plus nişte balaoacheşi meseriaşi, care le aveau cu scripcile, dar şi cu folclorul de inimă albastră. Tot din nenorocitul acela de est!

Doar bietul Sussex se târî până în salonul de vânătoare unde îl aşteptau colaboratorii: lor-dul Essex, lordul Doorsex, lordul Ambisex, lordul Nosex, lordul Windsex, dar şi ducesa Libertina de Weelsex, cea în care putea avea cu adevărat încredere. Singura, fiindcă ceilalţi erau cam de multă vreme robiţi definitiv licorilor scoţiene.

Când intră în salon avu nevoie de multă stăpânire de sine ca să nu-i omoare pe toţi. Băieţii erau deja bine chercheliţi şi băgau la greu bancuri tematice cu ducesa, iar asta, nici ea vreo abstinentă, le ţinea hangul… Prin urmare, behăielile lor de berbeci excitaţi se auzeau până la cuhnii. Tensiunea îi făcea deja figuri!

– Băăă! Nu vă mai satură dreacu’ da’ nici nu ştiţi ce vă aşteaptă! O belim, bă, dacă nu venim cu propuneri concrete! Ne ia gâţii nenorocitu’ ăla de boşorog smintit!

– Auzi, şefu’, poate lu’ alde matali bre, că noi am avut numai idei bune, da’ tu, lingău cum eşti, ai dat ochii peste cap la orce tâmpenie a lu’ criminalu’ ăla şi dă-i cu banu’ la distrugere pe tot felu’ dă căcaturi cu războaie, cu alea-alea şi ieşi drept un rahat! Păi, bă, şefu’, noi, atenţie foarte mare, la o adică, avem propunerile înregistrate, aşa că fă bine şi ia o gură dă haraşpincă dacă vrei să mai trăieşti ca să auzi ce vorbim noi aici-şa!

Lordul Doorsex era el făcut cam muci, da’ uite că avea dreptate! Prin urmare, Sussex îi luă sticla din mână şi sorbi din ea. Sorbi ca un adevărat scoţian ce era! Adică juma’!

– Vă ascult!

– Şefu’ sper să fii suficient de beat ca să mă şi înţelegi! Fii atent la întrebarea mea: Ce-i place cel mai mult omului?

– Să câştige la poker! Lordul Windsex, un cartofor înrăit care pierduse deja averi la masa verde nu mai era capabil să îşi imagineze altceva…

– Nţţţ!

– Să trădeze! Adevărata fire a lordului Nosex ieşea astfel la iveală…

– Nţţţ!

– Să omoare, să dea în cap, să ardă, să jefuiască, să violeze… Strămoşii piraţi ai umflatului de lord Ambisex vorbeau, prin gura urmaşului, de dincolo de morminte.

– Mmm… Pe-aproape…

– Bă, lua-m-ar dracii, cu ce dovleci m-am înhăitat! Bă! Ce dracu’ aveţi în capete în afară dă băutură?! Oamenilor, cel mai mult, le place să se reguleze, bă, nu tâmpeniile alea pe care le ziserăţi voi ca nişte degeneraţi ce sunteţi!

Lordul Doorsex se ridică şovăielnic din jilţ şi o pupă cam bălos pe ducesă, iar lordului Sussex care privea în gol îi dădu o castană în cap ca să-l aducă pe lumea asta.

– Bă, fiţi atenţi la planu’ mio! Windsex notează că iar uiţi, boule, şi ne bagi în belele!

Peste nici jumătate de oră lordul Sussex alerga la cramă şi-i prezenta Marelui Consilier planul. Acesta, deşi sub influenţa miraculoaselor licori din cramă îşi schimbase culoarea obrajilor din galben-cadaveric într-una mult mai veselă, uşor pământie, îl ascultă cu luare aminte şi spuse scurt:

– Ai mare grijă să mă aflu în consiliul de administraţie, preşedinte, că doar eu bag banu’ şi n-o să-i las pe alţii să mi-l sufle de sub nas.

Încurajat de înalta bunăvoinţă a lordului, bietul Sussex îşi pierdu puţin minţile şi întinse mâna după sticlă de whisky. Se dezmetici urgent, dar numai după ce luă o palmă meseriaşă de la întunecatul domn Funestian, care-l şi avertiză, hârâind:

– Bă, adică io te scap de jupuire în piaţa publică şi tu vii cu tupeu să-mi goleşti sticlele? Cred, spre binele tău, că ai avut doar un moment de rătăcire! Marş afară!

Sussex îşi reveni, sărută gheara stăpânului şi ieşi cu spatele. Abia acum îşi dădu seama prin ce trecuse. Doamneee, era totuşi un om de o anumită vârstă, se şi mira cum de mai putea face faţă stresului cotidian. Însă, pe drum, îşi făuri şi el un plan…

*****

Fuckwell Industries scoase pe piaţă un nou model de gonflabilă. Una, doar generic numită astfel întrucât avea performanţe de neînchipuit până atunci. Expunea o piele perfect netedă dotată cu încălzire optimă, evident mai mică decât cea a cavităţilor, era făcută dintr-un silicon care imita perfect textura corpului omenesc, ochi albaştri, era blondă şi chiar rostea câteva cuvinte, nu prea multe, dar absolut necesare momentelor de maximă trăire ale utilizatorului. De fapt reproducea cu multă fidelitate figura şi apucăturile unei actriţe vestite în secolul trecut, una care făcuse vâlvă cu legăturile pe care le întreţinuse în cele mai înalte cercuri.

De asemenea Industria (nom de guerre), în clipurile promoţionale prezentate în toată media, menţiona insistent că era un produs menit să aducă fericirea bărbaţilor, iar preţul, era unul de producător, deci absolut competitiv şi perfect accesibil tuturor buzunarelor.

Nebunie! Milioane de comenzi zilnice! Fabricile reuşiră totuşi să satisfacă toate cererile, fără nici o întârziere, cu livrare discretă, la domiciliu, semn că era o firmă serioasă cu un uriaş potenţial financiar.

După un timp, cam când comenzile scăzuseră puţin, apăru un alt model. De data asta o chinezoaică supersexi gângurea în momentele de extaz ceva pe limba ei, evident de neînţeles chiar pentru chinezi, însă foarte provocator. Ca o noutate în plan comercial, modelul anterior putea fi dat la schimb pentru acesta nou, prin metoda buy-back.

Dar nu prea a fost nevoie. Majoritatea consumatorilor a păstrat ambele modele. Era de înţeles totuşi!

Curând apăru modelul negresă, ceva sălbatec şi mult mai fierbinte! Iar la ce sunete scotea pe timpul folosirii putea fi considerată mult mai atractivă decât serialele leşinate de pe Naţional Geografic, alea cu lei care se împerechează.

Eii, a avea în debara toate modelele era deja o chestiune de rafinament şi bun gust. Şi ce putea fi mai bun decât acest lucru când, iată, nu te mai costa nici un şfanţ rochiile, bijuteriile sau mesele romantice la restaurante cu preţuri mai mari decât o navetă cosmică. Unde mai pui că puteai veni acasă când şi cum voiai, te puteai uita la meciuri fără să te bată nimeni la cap că nu ai dus gunoiul sau că mănânci ca un porc pe canapea. Noo! Acum scoteai fata de după uşă când voiai, o puneai să facă orice-ţi trecea prin cap şi nimeni nu te acuza de perversiuni beţivăneşti aduse de la curvele cu care te bălăceşti în mocirlă sau că nu ţii nici cât un vrăbioi.

Nu! Acum totul era perfect, demnitatea ta de mascul nu era terfelită, puteai povesti orice despre performanţele tale, fiindcă nu te mai putea contrazice nimeni, iar liniştea casei nu era dis-trusă decât arareori de soţiile care nu apucaseră încă să fie mătrăşite din locuinţă pe motive de inu-tilitate.

Industria însă nu dormea. Un plan subtil, strecurat şi acesta pe media, insista asupra drepturilor femeilor în această lume în care, iată, de la o vreme, erau în mod criminal nedreptăţite, dar şi pe ideea naşterii şi creşterii unui copil ca fiind plină de riscuri şi extrem de păguboasă. Păi, tu, om care munceşti ca tâmpitul câte opt ore pe zi, cel puţin, în loc să te bucuri de câştigurile tale trebuie să le dai pe hăinuţe, ghetuţe, jucării prosteşti, cărţi, colegii sau universităţi şi toate astea de ce? Ca să vezi că ploşniţa asta mică suge de rupe tot felul de băuturi mai întâi toxice apoi şi din cele care-ţi plac şi ţie, dă la nas ori la venă produse mult mai scumpe decât maşina ta, iar la un moment dat îţi dă în cap ca să te moştenească!

Ideile, în principiu susţinute ferm cu exemple din viaţă prindeau, iar masele obişnuite să li se spună la televizor cum să gândească intrau fericite în jocul Industriei! Perfect!

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Sex-Machine” →

           Marele voievod călărea în mijlocul curtenilor săi devotaţi. Era mulţumit. Cu ajutorul Domnului, prin măiestria căpitanilor, dar şi prin vitejia oastei, câştigase războiul împotriva zurbagiilor de cazaci, care în ultima vreme se obrăzniciseră peste măsură şi multă silnicie făcuseră în ţinuturile de margine. Pâlcurile mergeau acum domol către marea curte domnească a ţării de mijloc, împreună cu harabalele pline cu pradă, urmate de rădvanele grele ale doamnelor şi domniţelor ce se alăturaseră oastei după victorie. Vodă părea însă cam îngândurat de grijile domniei…

            – Cinstite vornice, alătură-mi-te lângă scară, căci avem a tăinui oarece!

            – Poruncă, doamne, spuse marele vornic şi, strunind bidiviul, rămase totuşi, plin de respect, cu un pas în spate şi în stânga calului voievodului. Era o măsură dictată nu numai de profundul simţ al protocolului, ci şi de prevedere, cunoscută fiind firea cea întortocheată a principelui, care, ca orice despot oriental, ignora cu nonşalanţă drepturile omului. Adevăr este însă că acestea nici nu fuseseră inventate!

            – Opri-vom câteva zile la curtea mea din mlaştinile pârâului acela cu nume ce nicicând nu mi-l amintesc. Vom lăsa oamenii şi dobitoacele să se odihnească, iar noi vom sărbători creştineşte izbânda noastră. Gândesc, iată, să le ridic lor şi o sfântă biserică, ce în veci să amintească de glorioasa noastră trecere prin aceste locuri uitate de Preabunul.

            – Multă dreptate ai, mărite doamne, că într-adevăr nici numele acelui pârâu nu prea-l ştie nimeni, iară Domnul şi-a cam întors faţa de la ei, deoarece cunoscut este că-s tare leneşi. Au, iată, codri necuprinşi, dar sculele necesare pentru gospodării le cumpără din ungurime, căci ei nu se învrednicesc să facă nici măcar doage pentru buţile de vin, de care-s tare poftitori, nici linguri, sau copăi, dară nici oale de lut, comerţul îl duc armenii pripăşiţi acolo încă din vremea prealuminaţilor tăi străbuni, straie cumpără pe bani grei de la nemţi, sau de la Ţarigrad, albine nu cresc, de cultivat nu cultivă nimic, turme de cai, de capre, sau de oi nu au, iară de meşteşuguri mai grele, precum fierăria, sau împletitul majelor, nici nu putem să vorbim. Dacă n-ar fi bălţile cele întinse, în care pescuiesc folosind batacul, porcii ce trăiesc sălbatici prin bozii, dudele din care fac trăscău şi viile care rodesc pe dealuri fără nici o îngrijire şi din ai căror struguri fac o poşircă ce-i ia de cap, ar muri şi de foame şi de sete, de puturoşi ce sunt.

            – Multă dreptate ai, vornice, dar vezi, domnia ta nu cunoşti încă hirea cea nepătrunsă a lucrurilor, căci oamenii aceştia pe care de mult i-aş fi prăpădit, dacă-i socoteam după vrednicie, au însă felul lor de a fi. Şi asta-i taina ce-i ţine pentru o vreme departe de mânia mea, precum şi de tăişul securii gâdelui. În mare lenea lor au totuşi cei mai vestiţi dieci, iscoditori de vorbe cu adâncă înţelepciune, dar şi din cele chisnovatice, ce bine dau la mesele feţelor înalte şi sufletului fac înălţare. Se află asemenea printre ei şi diecii cei iscusiţi în vorbe de duh stihuite mai ceva ca în cântările cele meşteşugite ale grecilor din vechime, iară ele multă veselie aduc celor cu minte ageră care pot înţelege cele grăite de aceştia. Şi acum, drept să-ţi spun, nu că aş avea eu nevoie de aşa ceva, dar priveşte la domniţa cea tătarcă pe care am scos-o din mâinile spurcaţilor de cazaci. Mi-e tare dragă şi mi-a cam picat la inimă, dară ea numai tristă şi cu gândurile duse pare a fi, iară muierea  mohorâtă, ca vinul cel oţetit este, de-ţi vine să-l scuipi la pământ, dacă-l pui pre limbă. Aşa că, uite, doresc a o însenina, căci, de râde muierea, deschise sunt cele tainiţe ale trupului ei şi învârtoşatul lesne le pătrunde şi cu multă bucurie. Ţine dară minte, de la mine, aceste vorbe şi nu uita că baci ţi-am fost din tinereţe…

            – Îhîî, spuse vornicul, având, pentru o clipită, minţile zburate aiurea, la nişte jupânese din uliţa grecească. Îşi reveni însă repede, după palma cea năprasnică cu care domnul îl cadorisi urgent şi rosti cu un accent vizibil deformat:

            – Iertare, mărite, eram mult prea uimit de marea ta înţelepciune şi mă furaseră gândurile de slavă ce cu multă dreptate le meriţi!

            Domnul îl privi cu drag. Marele vornic era om de nădejde, dar cam căscat, iar el, voievodul, era vestit pentru modul ferm în care ţinea la respectarea bunelor maniere. Îi spuse cu glas blând, ca unui copil ce are nevoie de o gingaşă alinare:

            – Te du, deci, înainte-mi, vornice, iute ca vântul şi când, spre seară, vom fi noi în cetate să mi se înfăţişeze pârcălabul cu ai lui, pentru a vorovi despre cele ce au de făcut! Hai, fuga şi Domnul  fie cu tine, bravul meu!

            Vornicul dispăru ca luat de ape, răsuflând uşurat şi lăsând în urma lui un nor de colb. Scăpase totuşi destul de ieftin. Era deci, încă în graţiile domnului.

            „Ce, Doamne iartă-ne, Evropa tătă-i cu ochii pre noi, aici la fruntariile cu păgânătatea şi nu se face a ne purta ca nişte simpli ciobani lipsiţi de ighemonicon”, gândi vodă, plin de grijă faţă de imaginea ţării în lume.

            Într-adevăr, aproape de apusul soarelui, voievodul, cu întreg alaiul său, se afla în faţa porţilor cetăţii, mirându-se foarte de starea lor cea jalnică, de zidurile de apărare năruite şi de pustietatea locurilor unde numai orăcăit de broaşte auzea. Dar nu avu prea mult timp de amarnice socoteli, că în întâmpinare îi ieşiră boierii cetăţii, în frunte cu pârcălabul, care în sunetul surlelor, ţimbalelor şi al tobelor îi urară bun venit, îi sărutară ciubotele pentru cinstea de a-l vedea, iar preoţii înălţară cântări şi fum de tămâie pentru sănătatea sa şi a celor ce-l însoţeau.

            Vodă, plin de bunăvoinţă, le dădu câteva buzdugane în fălci obraznicilor ce încercau să-i cerşească favoruri, apoi le spuse boierilor că peste două ceasuri se vor întâlni în sala cea mare a palatului domnesc şi vor avea vreme de sfat, mai ales că, după ce se vor lua măsurile necesare, va da un mare banchet în cinstea sa. Porunci ca la întâlnire să vină şi jupânesele, dar mai cu seamă jupâniţele, deoarece bucuria victoriei trebuie împărtăşită mai ales cu cele care, la vreme de război, au în grijă acareturile şi bunul mers al gospodăriilor. Traversă călare curtea interioară, plină de paie ude ca să nu se ridice colbul şi pătrunse sub bolta răcoroasă, pentru a descăleca, fără să fie văzut că icneşte. Palatul domnesc era, de fapt, un grajd mai mare, construit din chirpici, cu arcade scunde şi acoperiş din trestie, iar sala mare, tot cu paie pe jos, era podită cu grinzi afumate de la incendiile anterioare. De jur împrejur, pe lângă pereţi, erau bănci din lemn negeluit, iar în centru un fel de tron încropit la repezeală din trunchiuri de brad fasonate din bardă, însă ce-i drept, acoperit acum, cu o frumoasă blană de câine, proaspăt jupuită. Domnul suspină şi intră într-o săliţă de mărimea unei chilii, în care se afla un crivat peste care cineva aruncase o velinţă mâncată de molii. Dădu liber celor ce-l însoţeau şi se prăvăli pe patul din scânduri, înjurând cu multă pricepere, aşa cum învăţase încă de pe când făcea instrucţia militară la nemţi.

            Dar fix peste două ceasuri se afla în sala tronului, cu toţi marii boieri de faţă şi primea închinarea delegaţiei cetăţii. Pârcălabul, în mare ţinută, era însoţit de toată curtea sa, iar un pas mai în spate se aflau jupânesele şi jupâniţele, aşa cum poruncise măria sa, îmbrăcate şi ele de zile mari. Domnul, aşezat pe tron, având coroana mică pe cap, aruncă o privire vulturească asupra lor şi cu greu îşi stăpâni un urlet de groază. Femeile semănau, care cu o putină de untură, care cu un gealep tătărăsc, sau cu o sperietoare de ciori, înfăşurate însă toate cu blănuri din samur rusienesc, cu giuvaericale turceşti, în care străluceau pietre roşii din îndepărtata Indie, sau cu salbe de zloţi leşeşti ce atârnau cam cât un cârlan, cu tălăngi de aur în urechi şi cu degetele pline de inele de mărimea unui cap de curcan.

            – Logofete, porunceşte, rogu-te, să vină la mine Mitru! Deîndată! Domnul era calm şi zâmbitor, deşi la vederea salbelor cele grele i se ridicase păr de câine turbat pe spinare, deoarece acestea erau făcute din aurul pe care el îl luase drept pradă de la leşi, acum doi ani, atunci când făcuse terci din armata lor, prin codrii cei de necuprins ai nordului. Aurul lor îl trimisese apoi către cetăţi, să fie cheltuit cu folos la întărirea acestora.

  – Ca să vezi, gândi cu tristeţe, el tăiase mâinile unor hoţi care furaseră găini sau ridicase în furci Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Vizita bătrânului domn” →

            De multe ori stăm la televizor şi, uitându-ne, din greşeală, la emisiuni de ştiinţă, ne uimesc infinitele capacităţi de mimetism ale fiinţelor vii, de la ciupercile otrăvitoare care aromesc a trufe, dar te fac să latri, la gândacul ce semănă perfect cu un băţ uscat şi nu este înfulecat de păsări, până la şarpele de culoarea pietrelor care îţi dă fiori de admiraţie abia după ce ai călcat pe el. Eiii, gândeşti, dacă şi oamenii ar putea să se… Nici prin cap nu-ţi trece că oamenii, mă rog, doar unii dintre ei, folosind marea inteligenţă cu care au fost căpătuiţi de Creator, sunt capabili de performanţe mult mai mari. Cei ce l-au cunoscut pe Spiridon Târtiţă au avut prilejul de a constata pe viu acest fapt.

            Spiridon se născuse, aparent ca un copil normal, mai ales că taică-său fiind de profesie paracliser nu prea avea metode de a depista în mod oportun superinteligenţa fiului său. De altfel, a şi murit la timp doborât de ciroză, că prea îl enerva pe părintele paroh evaporarea subită a vinului de împărtăşanie. Imediat după naştere, Spiridon a mimat cu o tehnică ireproşabilă tipul de copil plângăcios, bubos, pârâcios şi foarte antipatic, apoi ca şcolar tipul cretinoid care ia note mici, este rău şi agresiv cu toţi colegii, dar lingău cu profesorii. Iar asta, ultima, i-a reuşit de minune! Toată lumea a respirat uşurată când Spirel a terminat şcoala şi s-a dus la profesională. Aici a fost numit Spirache şi s-a transformat în tipul ucenicului trândav cu bască şi salopetă unsuroasă, care ia şuturi în fundul cam gras, castane în cap şi este alintat cu vorbe de duh specifice ca: „Bă, Spirache-n gura mă-tii, scoală dă pă strung, că putrezeşte sub tine!” şi altele de aceeaşi factură, cum se obişnuieşte în mediul muncitoresc.

            Daaar, culmea, a absolvit şi această înaltă şcoală, reuşind să nu fie strivit de vreun motostivuitor şi devenind brusc un tânăr de viitor, încadrat în câmpul muncii, tot cu bască şi salopetă, acum însă şi privire şmecheră, ţigară în colţul gurii, plus gura plină de nobilele idealuri ale timpului său. Striga din rărunchi pe unde apuca: „patriei, cât mai mult cărbune cocsificabil (beton, oţel, ciment, acid cianhidric, sau locomotive, însă nu şi ulei de candelă, că poporul doar nu mănâncă rahaturi d-astea). Şi, deşi era lăcătuş mecanic necalificat, îşi păstrase intactă capacitatea de a turna profesionist din orice poziţie, calitate care-l ridica mult în ochii şefilor. Cum la modă erau linsul şi pupatul fără scrupule, mai ales dacă aveai ca ţintă fundul marelui conducător şi al savantei de nevastă-sa, tânărul Spiridon se transformă în cea mai catifelată limbă, plus cele mai fierbinţi buze din aria sa de cuprindere. Reuşi astfel, însoţit de înjurăturile, admiraţia, ura, dispreţul şi invidia celor din jur, să ajungă în structurile de conducere ale partidului. Dovedea cu probe că nătărăii care făceau, cu sau fără talent, aceleaşi exerciţii de pupat şi lins erau doar nişte bieţi amatori pe lângă el. El avea har! Or, cu asta nu te pui! Întrucât nu avea o meserie practicabilă (aia de lăcătuş rămăsese la stadiul embrionar), fu numit ideolog al noilor succese obţinute sub ilustra conducere şi publică în presa vremii tot felul de articole scrise de mercenarii condeiului, sub pseudonimul D. Pumnul. Se vedea de departe că tov Spiridon era un om al vremurilor sale, un vizionar al socialismului triumfător, om de omenie, bun şi drept, hotărât şi energic. Pe scurt, tăia în carne vie! Numai că…

            Într-o zi de iarnă, pe când se îndrepta îngândurat spre bufetul gării să ia una mică, se trezi în mijlocul unor oameni care strigau de mama focului tot felul de lucruri foarte ciudate cu libertate, libertate, jos tirania, huooo, democraţie, mâncare, căldură în casă, drepturile omului şi alte tâmpenii. Nici nu apucă măcar să se mire, fiindcă instinctul său mimetic îl metamorfoză brusc. Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Homo mimeticus” →

          Poetul Angel Strungăreaţă sărută aproape pasional volumul său de debut şi scrise pe unul din ele o dedicaţie, de fapt, mai mult o odă, deoarece îl dăruia marelui critic, pentru ca acesta să-şi spună părerea, iar pe baza acesteia Poetul să intre în marea galerie a celor consacraţi. Desigur, cu beneficiile de rigoare.

            Marele Critic primi volumul şi îşi pregăti uneltele pentru o temeinică analiză literară: sticla de votcă, un burghiu, fierăstrăul, trei cuţite, barda şi ceva chibrituri, ca să fie la nevoie. Nu a fost. După câteva săptămâni de muncă (a se înţelege cam cinci minute pe la miezul nopţii), volumul era făcut rumeguş, iar rezultatele comunicate poetului printr-o epistolă ce trebuia ţinută în retortă, având ea un caracter foarte acid. Aflat de tot atâta vreme în criză de insomnie, la primirea epistolei, poetul simţi cum în creier îi explodează iambii, troheii, spondeii, dactilii, ba chiar şi ceva safi, precum grăunţele de porumb când se fac popcorn (foste floricele, dar nu de stil). Puse mâna pe telefon şi mimând o criză de nebunie (poeţii pot foarte uşor să facă asta, cu rezultate remarcabile) formă numărul criticului şi timp de câteva ore bune schimbară metafore şi hiperbole de o mare frumuseţe lingvistică, valorificând din plin uriaşul potenţial folcloric. Din păcate, aceste bijuterii culturale sunt pierdute pentru totdeauna, ele fiind ireproductibile chiar şi în filmele americane cu bandiţi mexicani. Însă datorită faptului că situaţia s-a repetat cel puţin o dată la trei zile, timp de ani şi ani, ceva-ceva trebuie să fi rămas, măcar în subconştientul colectiv al marilor creatori de poezie.

            Istoria literaturii nu consemnează dacă disputa s-a încheiată prin decesul, eventual asasinarea, vreunui împricinat, cert este că cei doi nu au fost văzuţi împreună nici măcar la parastase, evenimente, precum bine ştim, foarte apreciate în rândul acestei nobile bresle. Cum însă nici un fenomen literar nu scapă neobservat, s-a constatat după puţină vreme de la debutul duelului intelectual al celor doi corifei, că societatea de telefonie încurajează prin reclamă agresivă pături largi ale populaţiei să se dedice scrisului, mai cu seamă poeziei, ba chiar şi criticii literare. Concomitent se observă că, de la o vreme, autorităţile susţin prin acţiuni directe sau subtile, pe creatorii sau criticii care vor să emigreze. În curând, ne vom putea mândri cu o mare cultură specifică, transfron- talieră, ba chiar, acum este posibil, universală.

            Aşa să ne ajute Dumnezeu!

———————————–

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, 30 aprilie 2020

 

 

             În Marea Cetate a Culturii se desfăşoară, sub semnul deplinelor împliniri, Marea Şedinţă a Marelui Consiliu de Cultură, respectiv şedinţa săptămânală, aceea pentru analiza Marilor Proiecte încă Nerealizate. Marele Consilier Şef se uită sever, peste ochelari, la Marii Consilieri de Rând, apoi şi la Marele Consilier Mic, dă din cap a dojană şi spune cu glas adânc:

            – Băiiii, scroafa-i moartî-n cotineaţî şî ni paşti mazilu’ că anu’ aista-s alejeri şî-ş’ dă sama bizonu’ cî la capitolu’ culturî am pus-o di mămăligî cu toati şeli, chiar şî cu fotbalu’ unde am cam băgat banu’, da di ieşât n-o ieşât nica. Şi-i di făcut bre, cum bini zâşe Lenin acu şeava vremi-n urmî? Cî ne-am cam băgat chişioarili în tot şi-o şerut iştia di trii ani ş-acu’ dac-a hi sî hie, cu votu’ şeala uninominal, ajunjim iară în învăţământ sî predăm la clasîli şealea di copchii năroz’ cu problemi di comportament. Ş-acoluşa, cam ştiţi cumu-i, nu vă mai spui io… Hai, s-aud acu’ cum ieşâm din belé!?

            Marea Consilieră Blondă zâmbi fermecător, aşa cum făcea totdeauna şi ridică mânuţa ei grăsuţă, încărcată de inele şi brăţări. Primi drept de cuvântare din partea şefului, plus o privire drăgăstoasă, deşi făcea parte dintr-un partid de opoziţie şi se avântă în propuneri:

            – Draji comeseni io spui sî faşim on concurs di deseni pi asfalt cum am văzut io-n Paris, cân’ am fost în documentari şîî, mai am ş-o propuneri di afaşeri cu ocazia aiasta. Noooi, adicî noi di la culturî, închiriem cu numa’ doi euro mietru’ di asfalt pi toati trotoarili din şentru, copchiii sî aducî cretî şi bureţ’ di acasî, iar după şi terminî di desenat, şterji cu buretili şîîî, avem şî trotoalu’ curat, am băgat şî nişti bani la jăb, plus o acţiuni di culturî ca-n ocşident, di nu mai poati sî spui niminea nişi cârc! Apoi, di Paşti, faşim o fugărealî cu muierili cu tava di ouî roş, tot pin’ şentru şî tot cu taxî ca sî sî râdî lumea di eli, un concurs naţional cu oamini di la oraş şî di la sati, di beut beri cât poati fiicari şî câştigătoru’ nu plăteşti, adica be pi moca, cî plătesc şeilalţ’, dublu, iar banu’ îl scoatim di la negustor, cî aranjăm cu el dinainti. Şîî, ar mai hi o cursî cu bişicleti, trotineti şî trişicleti, di zâua copchilului, o batai cu perni în parc, pi părechi şî pi echipi, tot aşa cu perni adusî di acasî şî cu taxî di ecolojizari, sau, una bunî di tăt, o întreşeri di spart bostani cu capu’ întri şei di la vali cu şei din deal, cî iştia sî dujmănesc di trii veacuri. Şi-ar mai hi şî altili, da’ n-aş vre sî sî superi colejii, încheie Marea Consilieră Blondă alocuţiunea, aruncându-şi cu graţie pletele peste umăr, mişcare absolut senzaţională, ce-i adusese de fapt şi numirea în acest consiliu. Pe feţele celorlalţi Mari Consilieri se putea citi o mulţime de sentimente, însă nimeni nu avea timp de fleacuri. Problematica zilei era una arzătoare!

            – Hmmmhhh, hmâhhh spuse Marele Consilier Veteran, un adevărat miracol al supravieţuirii politice. Dragii miei, în spiritul celor rostite de distinsa şi extrem de iubita noastră colegă, doresc, însă numai cu permisiunea domniilor voastre, să mai fac unele mici completări. Putem, de exemplu să continuăm, evident la noi cote de exigenţă, vechea tradiţie a jocului de table în faţa blocului, printr-un concurs jurizat de mari maeştri ai domeniului, mă refer la foştii muncitori de la combinat, desigur noi, cei de la cultură, asigurând un cadru de o inegalabilă frumuseţe în parcul central, cu măsuţe şi băncuţe închiriate cu ora. Sau, de ce nu, partide de tras cu arcul în maidanezi, o activitate ce poate readuce în prezent, nobilele tradiţii cinegetice ale vechilor locuitori de pe aceste meleaguri, sau, mai bine chiar, un festival de fluierături cu degetele-n gură, un concurs de căruţe-viteză cu etnicii din cartiere, care au asemenea atelaje pregătite tot timpul, o întrecere între tinerii neîncadraţi în muncă, la spart seminţe, pe secţiuni, de floare, sau bostan. Vă mulţumesc pentru îngăduinţă şi vă promit că mă voi implica personal, fără preget şi neobosit, în toate aceste nobile acţiuni.

            Toţi consilierii aplaudară! Eeee, se cunoştea stofa de om şcolit la de mult defunctul institut Ştefan Gheorghiu…

            – Mdaa, mdaaa, io zâc cî pentru az’ sî gătăm, propuneri avem distuli, dacă or mai hi şî altili le-om vide noi pi parcurs, numa grijî mariii, poporu’ sî hiie mulţămit şi noi sî dovedim cî cultura-i Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Marea cultureală” →

         De două zile, pe ecranul televizorului meu cu diagonala cât peretele, văd numai imagini cu flăcările care au cuprins castelul Windsor. Crescut în spiritul bucuriei la aflarea veştii despre moartea caprei vecinului, nu pot să nu gândesc la fiţele pe care ni le-au tot făcut englezii, ani de-a rândul, dând la orele de maximă audienţă imagini de un prost gust sfidător şi prim-planuri cu doamne rrome aciuate la ei în ţară, care nu erau lăsate să cerşească şi, de durere, stropeau cu lapte matern direct de la sursă căştile ţuguiate ale poliţiştilor londonezi. Sau ălea cu copiii instituţionalizaţi de la noi din ţară, însoţite de comentarii acide despre modul în care aceşti adorabili micuţi se târau în propriile fecale. Păi, dacă făceam şi noi reportaje despre ai lor? Credeţi că dădeau mai bine? Hai să fim serioşi! Oricum, impresionanta mea cultură de teleman înrăit mi-a dat, peste numai cinci minute de vizionare, un semnal de alarmă.

            Da’ unde oare, era regina? De ce nu apărea ea în faţa camerelor de filmat, cu coroana pusă strâmb şi colţul basmalei în gură, smulgându-şi părul şi vărsând lacrimi profesioniste, că doar pe ea o lovise nenorocirea?! Dar nici pe prinţul consort nu l-am văzut, aşa cum ştim noi de la propriile noastre dezastre, în izmene, trăgând amărât de o roabă în care se află damigeana şi câteva crătiţi, adică ce mai putuse salva el, cu preţul vieţii, din sinistrul care le spulberase agoniseala lor de o viaţă!? Şi nu i-am văzut nici pe prinţi cu zdrăngănelele goale şi cu mucii înnodaţi în barbă ţinându-se de trena mamei şi sughiţând de foame, dar nici pe vecinii din Cambridge, de exemplu, în maieu, dându-şi ei cu părerea despre cauzele dezastrului, sau unele mici turnătorii cum că focul l-ar fi pus alde Sussex, ori Norfolk, ori mai ştiu eu ce alt megieş, ofticat pe bunăstarea, sau ghiorlănia stăpânilor care nu dădeau şi ei ceva de pomană, că doar aveau, ce naiba!

            Adică iată, ce vreau să vă spun eu! Cenzura, ca şi pe vremea dictaturii de la noi, când nu îl vedeai pe marele cârmaci scobindu-se în măsele, sau prins de un guturai, acţionase perfect în acest caz şi nu-ţi dădea nici o informaţie veridică, ci numai aiureli însoţite de texte prelucrate în laboratoarele minciunii propagandistice. Deci! Eram din nou minţiţi cu televizorul!

            Dar, după ce pe ecranul celui mai bun prieten al omului, peste aproximativ un an, nu s-a mai amintit nimic despre incendiu, aşa şomer cum sunt, am făcut un împrumut la bancă şi am plecat în Anglia, special ca să văd cu ochii mei cum justiţia divină pusese la pământ trufia celor ce se cred mai presus de noi simplii oameni ai muncii.

            Când am ajuns în fine, la castel, să cad jos de uimire şi mai multe nu! Din orice parte ai fi privit, hardughia părea neatinsă nici măcar de cei cinci sute de ani care trecuseră peste ea, iar de flăcări nici nu se punea problema. Cu puţin înainte de a mă sufoca de indignare am auzit de la ghid că, în cel mai scurt timp posibil, familia regală plătise (normal, că avea de unde!) echipe de specialişti care, muncind neîntrerupt cam un an de zile redaseră castelului înfăţişarea iniţială!

            Băăă, copii, nu mă duceţi voi pă mine! Un an? Las-o jos, că măcăne! Atunci cum se face că la noi gara oraşului deşi nu a suferit nici un incendiu, o renovăm de cincisprezece ani şi încă nu se cunoaşte nimic!? Sau ce, n-am mai văzut eu castel la noi în sălaşuri? Adică, acele castele ale regilor internaţionali, ale împăraţilor de pretutindeni sau ale regelui tuturor ţâga- nilor dăn lume erau Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Pojar la castel” →

          Navighez pe internet cu speranţa că îmi voi umple prăpastia de ignoranţă cu muntele de informaţii ce-mi trece prin faţa ochilor. În fond, o iluzie, ca oricare alta. Din colţul său, de pe pernă, mă priveşte cu un aer nedumerit, Codiţă, un boxer cu o figură de criminal în serie, dar cu un suflet de înger. Plictisit, după o vreme, se ridică, îşi ia lesa în gură şi vine la mine cu o privire fără dubii. Adică, ori mergem la plimbare, ori iese cu scandal! Asta tocmai când citeam ceva foarte interesant despre modul de înmulţire al  fluturilor de varză. Şi când te gândeşti că o mulţime de femei procedează la fel precum nevinovatul Codiţă, ele nefiind însă la fel de nevinovate! Numai că, în cazul de faţă, spre deosebire de cel în care se află soţiile, nu încape nici o negociere, eventual cu un schimb în bijuterii, sau blănuri, aşa că, de multe ori mă gândesc la surprinzătoarea inteligenţă a celor pe care nu-i bănuim de aşa ceva. Oricum, îmi iau rucsacul pentru ca să mă dotez cu cele necesare, conform legii, atunci când ieşi cu un câine la plimbare. Mănuşi, pungi de plastic, lopăţică, făraş, găletuşă, botniţă, lesă regulamentară, spray deodorizant, plus apă şi praf de purici, documentele de sănătate şi de apartenenţă ale câinelui, cele eliberate de la asociaţia chinologică de cartier, dar şi cele de la clinica veterinară, pentru a se vedea că a fost vaccinat la timp. Codiţă se uită la mine cu o privire care spune mult, dar ce ştie el despre legi!? Pe stradă mergem la pas, voioşi, cu chef de joacă şi chiar uitând eu de fluturii de varză, când, la intrarea în parc, suntem opriţi de doi tineri în uniforme aparţinând poliţiei comunitare. Politicoşi, dar fermi, verifică actele şi dotările conforme legii, îmi atrag atenţia că nu am plătit la primărie taxa de posesie animal de companie şi că până în octombrie nu mai sunt decât cinci luni, deci este cazul să mă grăbesc, apoi mă avertizează că intrarea în parc, cu câini, este interzisă.

            În tot acest timp, dincolo de gardul din fier forjat al parcului, o haită de maidanezi (ştiu că li se spune câini comunitari, dar nu vreau să se facă jocuri de cuvinte necuvenite cu poliţia denumită la fel) îşi desfăşoară, nestingherită de nimeni şi nimic, activităţile specifice de socializare şi înmulţire.  Unul dintre ei, flocos şi plin de scaieţi, vine chiar lângă noi şi îşi rezolvă necesităţile fiziologice fireşti, privindu-ne cu un aer nevinovat şi umplând spaţiul cu duhori de nedescris. Enervat, Codiţă intră pe secvenţa naturală şi uitând de bunele maniere, latră cu furie. Primesc o amendă destul de pipărată pentru tulburarea liniştii şi hotărăsc să ne întoarcem acasă, că, iată, cine ştie ce se mai întâmplă. Poliţiştii, dacă este să iau în seamă numai felul în care mă privesc, îmi susţin hotărârea fără nici o rezervă. Ne despărţim oarecum prieteni, ceea ce mă face să îmi permit o întrebare:

            – Nu vă supăraţi vă rog, dar câinii aceştia din parc nu se supun aceloraşi reguli? Oamenii se uită la mine ca la un gândac de bucătărie, totuşi  îmi răspund:

            – Păiii, domnooo, ăştia-s maidanezi şi ei sunt protejaţi de asociaţiile unor babe ţâcnite, care dacă află ceva rău despre ei e vai dă pielea noastră, aşa căăă…

            Plec lămurit, încercând, fără prea mult succes, să-l îmbunez şi pe Codiţă a cărui figură se cam pleoştise când s-a prins că ne întoarcem:

            – Băi băiatule, fii atent cum stă treaba! Nu te bosumfla, că şi la noi la oameni e la fel; unii au drepturi, iar alţii au dreptul să… îîîî… săăă, adică, măiii, cum să-ţi explic eu, au dreptul, mă-nţelegi!? Departe de frământările mele existenţialiste, Codiţă, fiinţă structural fericită, clămpănea după muşte. Hai că-s chiar prost! Mă întorc la internet, că acolo-i mai simplu: dacă dai banul, ai dreptul, dacă nu, nu! Trăiască realitatea virtuală!

———————————–

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, 29 aprilie 2020

           Afară ninge ca-n basmele din filme cu Hansel şi Gretel, iar în aer pluteşte mirosul de vin fiert cu scorţişoară, atât specific sărbătorilor. În totală neconcordanţă cu exteriorul, sufletul domnului Erizipel Tobă este bântuit de o îngrozitoare iarnă siberiană şi-un crivăţ cumplit. Cum de este posibil aşa ceva, mai ales că domnul este directorul economic al unei primării dintr-un mare şi vestit oraş al acestei fericite ţări!?

            Să vedeţi… Ieri sosise în biroul său, ca să-l felicite, o crăciuniţă extrem de nostimă de la etajul trei şi, ca de obicei, el o crăcise pe birou, oarecum în spiritul sărbătorilor, dar fără respectarea strică a sfintelor obiceiuri. Vâlvătaia pasiunii îi luase domnului Erizipel minţile, nu şi crăciuniţei, pentru că nu avea de unde, aşa că, acesta, uitând de unele măsuri de precauţie, lăsase biroul neasigurat cu lanţul yalei. Doar aşa se explică de ce, peste cam un minut, uşa zbură din ţâţâni, iar în pragul ei apăru conducerea judeţeană a partidului de guvernământ. Avea părul vâlvoi, ochii injectaţi şi mâinile deocamdată în şolduri. Pe lângă calitatea primă de şef de partid, mai era şi doamna primar, dar şi soţia legitimă a domnului Erizipel, pe numele ei Sofica, dar asta nu trebuie să ne ducă în eroare. Nu avea nici o urmă de „sofia” în ea, ci numai aspectul şi apucăturile unui obuzier nemţesc din primul război mondial. Dacă însăşi Gorgona ar fi fost în locul ei, cei doi ar fi împietrit pur şi simplu, în plin elan de cunoaştere colegială, fără să le pese prea mult. Acum însă alta era situaţia! Domnul Erizipel nu împietrise, ci doar înlemnise cu chiloţii în vine lăsând vederii un peisaj deloc falnic. Crăciuniţa, deoarece nu avea de recuperat chiloţei, se strecură sprintenă ca o şopârliţă care a stat pe un bolovan la soare, încercând să nimerească uşa şi să o evite în acelaşi timp pe şefa ei, doamna primar. Finalmente chiar a reuşit, încasând doar doi pumni în figură şi un singur şut în apetisantul ei poponeţ. O dată scoase din şolduri, mâinile conducerii judeţene de partid, înşfăcară o linie de pe masă, o linie de un metru făcută din fag fiert, cu care executară un număr de o mare virtuozitate, concomitent cu un susţinut recital vocal, despre care nu vom pomeni nimic. Linia descria arcuiri de o impecabilă eleganţă prin aerul încins al biroului care se opreau brusc în capul, pe spatele şi uneori chiar pe delicatele organe aflate la vedere ale domnului Erizipel,  fapt care a dus, către final, la emiterea unor predicţii din partea vătămatului cum că:

            – Nu mai da, Sofico, că mă nenoroceşti şi te fac terci cu ciocanul dă şniţele, fir-ai a dreacu’ dă nemernică care mi-ai mâncat viaţa! Plus altele cel puţin la fel de  interesante…

            Însă, numita Sofica, deloc îngrijorată de perspectivele prognozate asupra viitorului apropiat, nu se opri decât când, de oboseală, căzu cu răsuflarea tăiată pe canapea şi începu să recite, pentru completarea scenetei, bocetele rituale adecvate momentului.

            Foarte dezamăgiţi de acest deznodământ banal, privitorii, respectiv personalul din birourile alăturate,  se retraseră din cadru, făcând diverse comentarii prognostice referitoare la ce va urma. Speraseră totuşi măcar la o împunsătură de cuţit, sau cel puţin un cap spart. Dar, spre nefericirea lor, lucrurile au rămas totuşi într-o notă de mediocritate deloc aurită, însă, dacă e să judecăm la rece, absolut specifică.

             Aşa se face că,  domnul director economic al primăriei dormi în acea seară pe canapea, în birou, oblojindu-se cu o sticlă de ţuică plus nişte înjurături ce includeau numai sfintele sărbători pascale, doar fiindcă acelea de crăciun nu sunt deocamdată în repertoriu, dar şi cu unele gânduri de răzbunare care vizau spargerea farfuriilor şi a bibelourilor din vitrina matrimonială. Asta până când ţuica, un binecunoscut panaceu, îşi făcu datoria şi domnul Erizipel intră în comă.

            Acestea fiind faptele, astăzi, în această superbă zi hibernală, domnul director economic zace şi geme cu capul prins în mâini, încercând să găsească o soluţie pentru criza ivită. Este însă foarte greu, mai ales că, încă de la prima oră, a primit o hârtie semnată: „conducerea judeţeană de partid”, dar şi o alta, de la doamna primar, precum că toate contractele economice încheiate pe parcursul directoratului său se anulează şi concomitent, vor fi înştiinţate organele procuraturii pentru demararea unei cercetări referitoare la sumele încasate de firmele contractante şi neonorate cu lucrări nici la ora asta!

             Nasol! Dar nasol rău de tot! Deoarece, ca să fim bine înţeleşi, directorul şi soţul primăriei şi al conducerii de partid era, prin interpuşi desigur, managerul a trei firme care aveau ca obiect de activitate de la ascuţitul creioanelor până la transporturi intergalactice şi erau câştigătoarele exclusive ale tuturor licitaţiilor primăriei. Sumele încasate de la bugetul acesteia erau transferate imediat în conturile managerului, asta şi pentru că respectivele firme, chiar dacă se ofereau să asfalteze străzile, sau să facă focuri de artificii pe stadion spre bucuria cetăţenilor, erau formate numai dintr-un văr contabil şi un altul responsabil cu răspunsul la telefon. Astfel cheltuielile erau reduse la minimum, iar serviciile firmelor se amânau spre vestitele calende greceşti, dovadă a măiestriei manageriale a patronului din umbră, respectiv domnul, soţul şi stăpânul (asta-i formula consacrată chiar dacă nu corespunde realităţii) doamnei primar. Vedeţi deci de ce, acum, situaţia se arăta foarte albastră, iar domnul director, în urma unui amplu proces de judecată, luă decizia unui act disperat. Deschise seiful personal şi scoase de acolo, suspinând, un teanc de bani. Peste două ore zbura deja către Viena…

        Joi seara, când doamna primar se întorcea destul de bine dispusă de la un bal de caritate, după ce şoferul îi deschise portiera, păşi cam clătinat pe alee şi intră într-un fel de univers paralel. Ferestrele casei erau toate luminate, iar în living, focul din şemineu şi lumânările parfumate ce ardeau din belşug dădeau impresia unei feerii demne de măiestria marilor regizori de la Holywood, când vor ei să ne arate scene de dragoste romantică între miliardari. Puţin în penumbră, aşezat artistic în fotoliul de piele galbenă, se afla, îmbrăcat cu halatul de mătase roşu cu monogramă aurie şi eşarfă albă, domnul Erizipel lăbărţând un surâs care l-ar fi făcut invidios chiar şi pe Rudolf Valentino. Inima sensibilă a doamnei începu să bată cu altă intensitate, iar vocea cam şovăitoare şi molatecă rosti plină de duioşie:

            – Da’ ci ti-apucă, băiii, futachi, crez’ cî’ţ merji cu mini ca cu curvili tăli?! Io-s fimeii serioasă băiiii, cu funcţii, nu o distrabalatî ca niisprăvitili şelea di li călăreşti tu pi la biro’!

            – Măi, Sofico, las-o focului dă supărare, că mai greşeşte omu’! Ce, Doamne iartă-mă, pui la suflet toate prostiile, îţi cauzează, dragă, la ficat şi la ten, ca să nu mai vorbim de poziţia ta în ierarhie şi în societate… Poate că discursul domnului Erizipel ar fi marcat mai puţin succes, dacă pe masă nu ar fi aburit desertul favorit al doamnei: poale-n brâu cu brânză de capră, iar din frapiera de argint nu s-ar fi ivit gâtul aurit al unei sticle de şampanie. Ca să nu mai vorbim că lângă farfuria cu brânzoaice stătea deschisă o superbă cutie din lemn de pin, matlasată cu mătase vişinie, pe care se odihnea aruncând străluciri verzi, hipnotice, un splendid set format dintr-un colier cu pandantiv, un inel şi o broşă din smaralde bordate cu diamante.

            Hai, să fim sinceri! Combinaţia de un strălucit rafinament între deliciile gastronomiei autohtone, ştiinţa podgorenilor francezi şi arta bijutierilor evrei puteau încălzi chiar şi o inimă de piatră. Or, doamna Sofica nu era deloc o statuie, ci doar o femeie sensibilă, o fire simţitoare, poetică am putea spune, dacă acest aspect al sufletului ei nu ar fi atât de bine ascuns de imperativele funcţiilor pe care le deţine. Aşadar oftă:

            – Hai, bă, ghiorlane, dă şi tu ceva dă băut, că uite mă mai înmuiai şî io!

            Domnul Erizipel speculă abil momentul, îşi desfăcu puţin halatul ca să i se vadă părul de pe piept, se ridică din fotoliu, întinse încă un metru surâsul de don Juan cu experienţă şi ridică din frapieră sticla de şampanie. Calculă mental unghiul sub care să o deschidă, în aşa fel încât dopul să o lovească pe scumpa sa soţie drept în frunte. Auzise că de multe ori aceste momente festive Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Familia înainte de toate” →

             Vântul iernii ridica fuioare de praf îngheţat şi gunoaie de pe străzi, scoţând sunete lugubre din coastele ieşite la vedere ale unui mileniu anemic. Cântecul de jale al ineditei orgi eoliene era susţinut ferm de un cor de câini răpciugoşi a căror motivaţie, foamea năprasnică, se dovedea suficientă pentru entuziasmul lor aproape contagios. Desigur, nu-i băga nimeni în seamă.

            Într-o garsonieră de la etajul opt al unui bloc, fost muncitoresc, acum sediu de birouri, stătea calm, indiferent la poezia exterioară, rozându-i pătimaş unghiile, Costel. Pe birou licărea ecranul computerului care juca singur table. Era un calculator vechi, cu pedale, care scârţâia din toate încheieturile, însă de când Costel îi băgase jocul acesta în memorie juca de nebun, fără încetare. Pe Costel îl bătea fără nici un efort, aşa că acesta, dând dovada unei suspecte inteligenţe, renunţase rapid şi se mărginea să privească şi să-l înjure din când în când de mamă. Dar, calculatorul insensibil la acest concept nu se sinchisea. Ne aflăm aşadar în sediul central al complexului agro-industrial Krakl World International, un concern ale cărui succese îl plasau la burse cam pe acelaşi plan cu ceva mai puţin cunoscutul Gazprom. Domnul Costel este directorul general al acestuia, chiar dacă poartă bască trasă meseriaş pe frunte şi se scobeşte cu unghia între măsele.

            O sonerie se agită isteric şi Costel tresări muşcându-se de deget. Avea şi de ce! Pe peretele din faţa sa se lumină marele ecran privat prin care patronul dădea ordine. Într-adevăr, pe ecran, în decorul mirific al unei insule din Pacific, apăru figura boss-ului cu mustăcioară şi zâmbet jmecher.

            – Costeliii, scoate băi deştu’ dăn gură şi fă-i cu mâna lu’ tanti-ta, că-i veni o idee nemaipomenită dă la un turc pă care-l trage ea dă limbă dă fo doo zâle-ncoa’!

            Obiectivul telefonului G3 al şefului aduse în prim plan, o balenă neagră eşuată pe nisipul de un auriu strălucitor al plajei. Balena cu turban roşu îşi flutura aripa dreaptă încărcată de inele şi brăţări către Costel.

            – Săru-mâna, tanti, şi să ştii că am dat de mâncare la raţe, iar la noi, la Fâlfani totu-i bine, rosti directorul general formula consacrată pentru comunicarea cu teribila lui mătuşă dinspre mamă. Mulţumită de rezultat, balena se rostogoli pe partea cealaltă invadând ecranul cu bogăţia spatelui său ce se răsfăţa, nestingherit de vreo textilă, sub razele fierbinţi ale soarelui tropical.

            – Bagă, bă, limba-n gură şi notează ce-ţ’ spui io acuma!

            Costel se execută! Peste câteva minute, un alt plan genial începea să prindă viaţă, undeva, într-un loc din Europa, unde nimeni nu crede că se poate întâmpla ceva…

***

            Precum bine se ştie, mijlocul lunii ianuarie este de departe cea mai benefică perioadă pentru depresii adânci. Amintirea tot mai îndepărtată a chiolhanelor de la sărbători, gândurile sâcâitoare că mai ai cam o veşnicie până la concediu şi eşti nevoit în această perioadă să te faci că munceşti, băutura şi banii care s-au terminat, precum şi gagicile care umblă înfofolite în palton şi încălţate cu galoşi, ar fi câteva din motive, însă suficiente să te prăbuşească.

            Din adâncurile întunecate ale fiecărui om, dintre scheletele a sute de sarmale, caltaboşi, cârnaţi, kile de tobă, ţuică, bere, vin şi zeamă de varză, se ridică rânjind spectrul suicidului, iar gheara sa rece strânge beregăţile poporului muncitor. Normal, poporul, după ce stoarce ultima picătură de zaţ şi ultimul fum din ţigară, se declară pregătit să se arunce în golul tranziţiei de la o societate la alta.

            Numai că, aici intervine inteligenţa de necontestat a guvernelor, cele care, pe baza unor studii aprofundate, au de fiecare dată soluţia pentru a ieşi din criză. Anul acesta, inteligenţa guvernului are moaca unuia care a primit o cărămidă în cap şi i-a bufnit soba în faţă, dar care anunţă cu un glas tragic pe micul ecran al televizorului:

            – Trash Institute Research, ne avertizează că, în scurt timp, cel târziu până la toamnă, civilizaţia umană, inclusiv cea din Krakl, va dispărea din cauza acoperirii pământului cu un strat gros de pungi din plastic, al căror timp de reciclare, pe baza unor experimente indubitabile, este de mii de ani. Vă dorim noapte bună dragi telespectatori şi nu uitaţi! Până la toamnă!  Nu mai mult!

            Imediat după acest anunţ, cam încifrat de fapt, apare pe micile ecrane un grup de savanţi de la prestigioasa Academie Locală de Astrofizică şi Menaj. Aceştia seamănă toţi cu Einstein în zilele lui cele mai proaste şi se apucă să explice poporului, folosind tot felul de probe materiale, ce a vrut să zică speakerul. Aşadar, se ia o pungă de plastic şi se ţine în vânt. Punga rezistă! Se ţine Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Punga de plastic, extremă urgență” →