Lucia Elena LOCUSTEANU: S-aduci pe lume o nouă viață

Ce poate fi mai înălţător, mai frumos, mai emoţionat pe lume decât momentul în care cu mâinile tale, fără să ai tangenţă cu medicina, să aduci pe lume o nouă viaţă – o fiinţă, un prunc, o mogâldeaţă care-şi face trezirea la apel printr-un atât de sonor şi cald şi omenesc scâncet – cântec de biruinţă c-a intrat în lumină, într-un necunoscut, dar atât de minunat şi complex univers – viaţa. Dumnezeu mi-a oferit atât de multe în trecerea mea prin lumină, că n-am destule cuvinte şi fapte prin care să-i mulţumesc.

Într-o vacanţa de primăvară, plec cu fiul meu mai mic, pe atunci elev, la fiica mea care, de curând, tocmai născuse o drăgălaşă de fetiţă – prima mea nepoată, devenind proaspătă bunică. Fiica mea locuia atunci într-un bloc nou, abia terminat, fără să aibă notat numele străzii, nici numărul. Pe palier, erau patru apartamente, două alăturate, iar celelalte două în partea opusă. Pe scări, lumina încă nu era în funcţiune. De telefon, nici poveste…

Întâmplarea face ca în ziua aceea de care se leagă ceva foarte important – veţi afla mai târziu în relatarea mea despre ce e vorba – să mă trimită fiica mea să caut un telefon public şi să-l chem pe doctorul pediatru care răspundea de acea zonă, să ne facă o vizită, deoarece cea mică făcuse puţină febră. Timp de o oră am încercat la toate telefoanele din zonă, fără succes, fiind nevoită să merg în centrul oraşului, la „palatul telefoanelor” ca să pot rezolva problema. Apoi, totul a decurs normal. Doctorul şi-a făcut imediat prezenţa şi ne-am liniştit cu toţii, eu uitând de alergătura după un telefon viabil.

Noaptea a trecut liniştită. Visele m-au purtat în locuri pline de bunătate şi frumuseţe, zorii n-au întârziat să-şi reverse aurul luminii primăvăratice, era doar în ajunul Floriilor şi oamenii se întreceau în a-şi primeni locuinţele, aşa cum obişnuiesc românii harnici, mai ales, în prejma sărbătorilor pascale. Fiica a plecat după cumpărături, după ce şi-a alăptat şi adormit fetiţa, băiatul meu, citind o carte, o veghea, iar eu trebăluiam prin bucătărie, când, în uşă, s-au auzit bătăi puternice. Menţionez că în bloc încă nu era instalată soneria. Mai rapid decât mine, de frică ca zgomotul să n-o trezească pe cea mică, băiatul s-a repezit să deschidă fără să mai întrebe cine bate. Nefiind lumină pe scară, Dan m-a strigat:

– Mamă, vino repede! E o tanti şi pare bolnavă… că nu înţeleg ce semne-mi face!

– Du-te la Mărguţa! Să nu se scoale!

– Bine, am eu grijă de nepoţica mea!.

În pragul uşii o femeie cam de 25 de ani – gravidă – cu o burtă imensă, cu faţa crispată de durerile facerii, făcându-mi semne s-o urmez, mă trage de mână în apartamentul de alături. Băiatul meu – Dan se arată în uşă. Îi fac semn să încuie uşa şi să aibă grijă de cea mică, ceea ce şi face imediat. Urmând-o pe femeie, intru în apartamentul vecin. Mă frapează, pentru moment, frumuseţea, bunul gust şi ordinea desăvârşită a locuinţei, dar, imediat, ochii-mi se opresc pe fotoliul nou din camera mare, fotoliu plin de sânge.

Conştientizez că a început travaliul şi că i s-a rupt apa… Doar şi eu am născut de trei ori. Femeia îmi face semne disperate… Nu înţeleg! Nu înţeleg de ce nu-mi vorbeşte… Abia, într-un târziu, după ce caut ceva plastic de pus pe pat şi după ce-o aşez şi-o mângâi pe cap, îmi dau seama că e surdo-mută.

Dar abia acum începe ,,drama” mea. Sunt conştientă că trebuie să acţionez urgent. Să dau telefon la „salvare”! Sunt contra-cronometru, Doamne! Până în centru… vezi pățania de ieri cu telefonul! Până în centru fac cel puțin 25 de minunte… Dacă alerg… Doamne… ajută-mă!

Cobor în fugă scările… Din apartamentul fiicei mele se aud scâncete… Nepoata s-a trezit, dar acum urgenţa este alta… o mama şi copilul care vrea să intre în lumea noastră! În stradă nu ştiu în ce direcţie s-o iau… Apare, spre bucuria mea, o doamnă – îngerul meu salvator – care mă îndeamnă să încerc, spune ea, poate aveţi noroc să vă servească, la vila din stânga blocului, unde are cabinet, dar şi locuieşte un medic stomatolog care are telefon. Pe moment, n-am înţeles semnificaţia tuturor cuvintelor, dar, imediat aveam să mă lămuresc…

Deschid poarta, fără să mă gândesc la consecinţe, deşi mă tem de câini. (Mă tem, de când am fost muşcată de câinele căruia îi duceam „pârjoalele/chiftelele nemâncate şi ascunse” de ochii mamei. Câinele a venit pe la spatele meu, probabil să-mi mulţumească, însă reacţia mea l-a determinat să-mi sărute gamba piciorului, drept răsplată).

Intru în curte, apare în uşa vilei o „doamnă” bine făcută, care mă priveşte de sus – e drept că era pe scări – ,dar cu o privire de om rău.

– Bună ziua, stimată doamnă! Îi spun eu.

– Cine ţi-a permis neinvitată să intri în curte? Îmi răspunde furioasă.

– Fiţi amabilă, mă scuzaţi, dar e o urgenţă. În blocul vecin cu Dumneavoastră o femeie surdo-mută naşte. A început travaliul. Trebuie să telefonez la Salvare. Vă rog, permiteţi-mi să telefonez. Ajutaţi-mă!

– Să ieşi imediat din curtea mea! Aici nu e telefon public!

Am ieşit plângând. Acum am înţeles vorbele „dacă aveţi noroc să vă servească”, vorbele cu tâlc ale celei ce m-a îndrumat spre casa dentistului. Timpul curgea în defavoarea mea. Nu ştiam ce mai face femeia… Nu ştiam dacă Dan se descurcă cu cea mică… Unde să merg!? Până în centru e cale lungă… Îmi curgeau lacrimile, când o doamnă m-a oprit întrebându-mă:

– Ce-aţi păţit? Vă pot ajuta cu ceva??

Am tresări plăcut. Glasul binevoitor mi-a redat speranţă. Mai sunt şi oameni, oameni buni la suflet!

– Cineva naşte şi caut urgent un telefon… Am încercat la vila dentistului… Fără noroc…

– Ăia nu sunt oameni! Încercaţi la casa din partea cealaltă a blocului. Sunt convinsă că vă vor ajuta! Acolo stau oameni buni!

Continue reading „Lucia Elena LOCUSTEANU: S-aduci pe lume o nouă viață” →

George ANCA: Feluri de surâsuri

Culmea înghesuielii, să stea şoferul pe scară, n-aveţi un bilet? încercaţi la şofer, noi suntem din Focşani, îmi caut nepoata, un cimitir şi restaurantul Pajiştea, ăsta e cimitirul, e clar, am făcut armata trei ani şi două luni la Odorheiul Secuiesc, opt ore de instrucţie pe zi, băiatul la Târgovişte, numai un jumate, e a zecea lună. Birou de copiat acte, copişti aducându-şi din vechime manuscrisele, printre rafturile Rat-Anna, piesă inclusă romanului after all şi cristianitatea din an. Scrisul e tăcere, cititul tăcere, toată rumoarea omenească şi cosmică transfigurată premormântal, cu cât mai vastă, mai fluviu, literatura, mai ales la persoana a treia, tipăreşte silentizarea obştească, interzis tiparul, bâiguiri nietzscheene de ghettou previzionat şi prin Jaspers, într-o Viaţa Românească, abia te mai asurzesc întru nefiinţă, strigă-te manuscris din rărunchii muţilor de nevoie, tot cântecul pe abur de nemişcare, plângi Ieremie-Brodski, în unde pe alături, cerc polar ochelar tropicului. Cock-ward Peace Day (traducere liberă din Pis Dei) – elevii au preferinţă bestială, maniacii, cu urechea la apelul fetelor între ele, află cum le cheamă şi le cheamă.

După aproape patruzeci de ani, că l-a trimis taică-său, ăla o fi mort acum, a mers mai spre florărie, şi-a scos chestia, aude şi fie-ta, n-ai (mai) continuat, ăia sunt bolnavi, nu mai fiţi din speriate aceleaşi curioase, flacăra minusculă a brichetei umplând de milă pe bătrân, să mergem la femei, zisese Alexandru Macedon, ia uite unde a băgat pâinea, a, măgarul, fata misă citise eroic transcopia şi nu se opusese, pe ce mai scrii, de toate, tot ea, spumei-spudei-spudei-săpunărei, lei, spune-i, era şi-un şlagăr de talcioc, terţiarul bun la istorii paginate, vezi Forsythe, la rece, oval-room clean-Krim, prin romane binefăcători criminali, ahtiindu-şi victimele complice la lectură, se leagă şi jurnalul, am nevoie de-o cădere, autorecuperatoare.

Gata? Nu, stai acolo să-i schimb lui Jane, e frumoasă toamna, nu suntem pregătiţi de ea, nu ne plăcea odată duhoarea sfârâită a pastramei cu must printre trestii, sub firmă, adio ravac de munte, cine n-o fi cunoscut catastifele din veac ale traiului, măcar pe pământ ori în aer, Nav Bharat Time, calamburezi pentru ravac, chiar tu, la interviul meu, eu mă duc cu un căcat pe mine, cu ce pizdoaia mă-sii mă duc, dacă te-am întrebat, parcă n-ai citit scriindu-mă, pe dictate, aşa, se dictează tăcerea, se imprimă recitări de strigoi.

Piesa mea vreau să fie numai acţiune, aşa e a mea, mişcare şi a memoriei şi a gândului, erau patru lumânări, Jane, Felix, tu, mama, aţi aprins şi pe tata, v-aţi stins, a venit lumina, râsesem toţi, câinele lătra la unison şi nu ne mai puteam opri, filmul se întrerupsese, păpuşă, să-mi dau cu lingura încinsă pe la câş, de când mănânci mere, perioada mea copistă, sufi iqbalic. Jumătate nu era ţigan, ori nevastă-sa. Câinele îmi plonjează pe faţă ca păienjenii în Dharamsala (tibetană). Frederick Forsyth’s The Devils Alternative, 1979 (acţiune 1982-1983, cf. Orwell): Do you know the port of Constantza on the Romanian coast? (p. 214).

Transcrie-mă pe undă întortocheată pas, o picătură ardă amorului de cvas, cu zdrov ciuvec de faţă curente picăţele lungite circuite pe nuci până la piele, slăvită impotenţă pe broderii hormon armoniu de restricţii femeii gramofon, mănâncă-te necază ne cază falca turcă nebaladată oaste pe coasta de sub furcă, zăbala dreaptă câşul neirtător nu scrie herozilor prostirea cenuşa pirostrie.

Ce nasoale, să poţi să le povesteşti un roman, să nu poţi să le povesteşti o şedinţă, ele cu jeteurile, da’ sunt comedii, da? da, excelent (duminicile astea), să progresezi ia note de 9 şi 10, conserva de fasole şi şniţelul presat de curcan oceanic, mai scurte jupele, bursele, al doilea congres al helenismului, mă retrag din sanscrită şi antropologie, berbeceşte, cum de-a născut mama trei copii în zodia asta, şi câinele ăsta o cutie neagră de sentimenturi.

Ţiganca de Grigorescu în cabinetul lui Antonescu. Nu era Magda, ci Georgeta. Ne mutăm după personaje-actori, între Flaubert şi Rebreanu. Azi, vom continua ramolismentul maniac, nu luciditatea eroidă, pe ploaie, la catedrele de matematică, înapoi, la răscrucea Gala, apoi reclamaţia cocotei, ce-a zis senatul, după ceartă, căciulari pe băltite table prin Cişmigiu, nevasta părăsită la spaţii verzi, diastola-sistola luminii, alt întuneric, la noapte sub ciuperci.

Dicteul soarelui de după ceaţă. Oblivion. Autodafeul cocotei. Când se sinucide, ce faci, că aţi mai păţit-o cu aceeaşi. Nu se va lua leafa întreagă pentru că nu şi-au plătit studenţii străini taxele în dolari. Stoilow, filolow, inginerul Cabiriei, Sonata de Cesar Frank, Arabesca de Schumann, O, sole mio, panourile matematice, mă umflase secretara de partid, vine madame Honnecker, Ţiţeica a fost inspector general, şi Coşbuc, şi Minulescu, şi Eminescu a fost, l-a inspectat pe Creangă, Solomon se interesa de ascultători, centralista că mă caută rectorul, vrea album Tătărăscu, Grigorescu, îi trimit Ţuculescu, Grigorescu şi icoane pe sticlă, ziduri dărâmate, lasă, Andreescu fusese în gândul meu, nu şi-n raft, cu şi fără model picteaz-o pe dumneaei, toţi inginerii angajatei temporare.

Astianax şi nu l-ai răpi Deifob imitatul Atenei am zis Homer ai răspuns Eminescu, auzisem Hafiz Baudelaire nemaiavând loc de beckettieni lăsaţi-mi-l strigase Hecuba Andromaca arde hainele duvaliene.

Croitorul de femei, regizoarea, unde-ai cunoscut-o tu, păi, mate-fizică, p-ailaltă, guguştiuca-păsăruca a început să cânte, suspiciune de alcool, contra-povestire, Neluţule, ai vrut să mă violezi, şi era cu două-trei capete mai mare decât ministrul, jocul exemplarelor din Becherescu (80), dedicaţia către Hortopan, o pe Zoe, e bine, Ovidiu supărat că nu ne-am dus la expoziţie, cum şi-a rupt Eminescu princeps-ul şi Creţia îi încercuie abisul urii cu suspense, ghid, surse, satura, Id musulman, I.D. Ştefănescu, Steinmatzky, vine tata, păi n-a murit? poate vine-n plumb-plop, bine, domnule, de ce nu sunteţi de acord, lunganul ăla cu baronul, de la Buzeşti la Ana Ipătescu, palma buldozerului cu vibraţii pentru Bruce Lee, if, capitale criminale, care mai de care, forma-ntâi a armistiţiului, renunţasem la reviste pentru vreo libertate tăcută, Muşata-Otakar-Lupaşcu, frământătoare provincii.

Relaţiile se închegaseră lume. Comparasem pe Eminescu (sfâşiindu-şi cartea) cu Antonescu (răspunzând la proces). Rasa, uite-o, nu e, înconjururi de fascisme, vanitatea tinerilor din când în când. Sarmale şi resturi, n-ai gusta Beckett, că ar fi pentru sătui, nu, rataţi şi impotenţi îl animă, nu te mişcă, tot sătuilor de scris în căutare de altceva li s-ar adresa, neînţeleşi, mortul din buric, în centrul unde scormonisem ieri, până azi, acoperit, jurnalul e moara, n-o duce după saci, lasă-i să vină, lipeşte-i şi umple-i cu gunoaie întâmplătoare, rostul tinereţii de s-o traduce în supravieţuire, vârste extreme, creştin pentru celălalt, sufocă-te-n trebăluire, adă filme de aviaţie.

Autodeterminare plină de aşteptări. Nu-mi place Beckett, am văzut Godot la Paris. Stafilin e al lui Arghezi, proastelor, nu Stachelin helvetul. Am scăldat-o cu Giacometti, maeştri de sine, coloanele opal ale lui Bubă, discurile lui Tudor. V-am împăcat câte-un pic, întinsesem mâna şi am primit primul catalog, trei titluri, soţialitate, coniac şi ness, autoiluzionări, rugăciune. Înserarea londoniza reproşuri, când te văd aici, vă căutaţi în modă, nu ne-ntâlnim deci numai la înmormântări, cine ştie ce decor ne-o fi îngropând şi pe plăcere, pierdut subiectul-contrast, mă scuzasei, adevărul că sunt pe jos, ori că i se poate întâmpla oricui, ce-ai mai ţipat, invers, pentru sticla aia, le-aş fi spălat dacă era apă caldă, te sunase naşul, du-te şi tu-n sufragerie, mai stingem o lumină, nu ţi-e ruşine, îmi dai tu ordine, stinge-ţi-o voi.

Văzuseră Caligula. Punjab, de cinci ori în America, poet niciodată, nu văzuse niciun film. Aniversanţii lui Dragoş, 17 lumânări, poze de Ionuţ. Gobi chirilic. Sunase Victor de la Piteşti. Manuela debitase predilecţia violului şi homosexualitatea hipoacuzicilor. Gabi-şi avea pe-al ei scenograf în RFG. Aunty Margaret mergea la Remus şi la nepoţică, doctoriţa urâtă, pierită de cancer, fecioară pe la 28 de ani şi jumătate. Bătaie cumplită a lăzăriştilor, acum două zile. Palincă, fetească, Bechet (pronunţat Beckett), verisajul se lungise, Dorotheea beată, Cristina, bă, mie nu-mi plac femeile, da’ prefer o femeie cu pulă decât un bărbat cu pizdă.

Eu i-am lăsat pe-amândoi, eu n-am văzut cum îl cheamă pe-al doilea şi l-am tăiat, eu i-am tăiat pe-amândoi, că nu-i cunosc, idem, eu nu m-am dus. Film vorbit bulgăreşte, cu Gabin. What a relief in Vrindavana. India, moi liubov (Vâlceanov). Shehenaică nostalgie. Simetriile nesfârşirii. Cenuşi în exil. Ken Folett. Solarul şi-l aranjaseră peste conducta caldă, de la şcoală. Mâncam, beam, ţuică de-asta, mai apoi vin, şi povesteam ritualul iubirii noastre. Încălziseră camera dumnezeieşte, şi am visat frumos. Şi tu. Oniţă Ştefan a început să vocifereze că ăia sunt eroii noştri de la ‘916 şi să luăm aminte. Se reîncarna flacără în aer vechi. Floarea dovleacului pe umărul soldatului.

Românii sunt născuţi funcţionari, i se pare Adrianei. Inot până la genunchi în baligi, şi sunt şi doamnă, spusese mireasa. Pomeni ţigăneşti până-n India. Mâncarea o prepara taicu, baba numai o vindea. Sobe face şi Mariţa. Tras cuţit, mălai albit. Bune vise dă ăst vin, femei frumoase din mopete al lui Ivănescu, wagneriană linişte. Visase c-o Continue reading „George ANCA: Feluri de surâsuri” →

Gheorghe PÂRLEA: Un deznodământ cu… părticele

(sau Când dibăcia descoase gura satului)

În joia aceea, satul era mai viu decât în toate celelalte zile ale săptămânii. Pe drumeagurile care se întretăiau înlăuntrul satului puteai vedea oameni de toate vârstele, mergând grăbiți în ambele sensuri de mers. Era ziua în care puteai întâlni exponenți ai celor patru generații de locuitori care acoperă un veac de conviețuire. Se întâmpla asta fiindcă era ziua târgului săptămânal, reînviat imediat după căderea regimului comunist. Bătrânii obștii își aminteau nostalgic că și pe vremea copilăriei lor era târg la Miroslăvești, dar l-au desființat supușii noii orânduiri adusă de ruși după război.

Acum, deși e doar un pui de târg, dacă îl compari cu cel de la Tupilați, care dăinuie de peste un veac și jumătate, sătenii sunt mulțumiți că au totuși din nou o înlesnire, privind nevoile cele cunoscute încă din copilăria omenirii. E drept că acum ei mai mult cumpără decât vând, deși ar trebui să fie pe dos.

Pe drumul de întoarcere, târgoveții din jumătatea de nord a satului aveau de înfruntat Holmul, dealul care era cândva chiar malul Moldovei. Dar drumeții habar n-au de asta; o știu doar cei ce pot coborî adânc în puțul timpului.

Câteva femei gureșe urcau și ele dealul agale. Deși abia respirau, căci urcușul era împovarat de greutatea cumpărăturilor, vorbele cele adunate peste săptămână trebuiau numaidecât slobozite acum urechilor. Și din vorbă-n vorbă, ajunseră în muchia dealului, de unde se deschidea larg panorama satului. Toamna intrase demultișor în drepturi și răcoarea dimineților ar fi trebuit să dea îndemn gospodarilor să-și aprindă focul în sobe. Mulți n-o făcuseră încă. La o gospodărie din peisaj urca frumos spre cer o funie groasă și zveltă de fum, înglobând în ea toate nuanțele de gri.

– Ia te uită, țață Marie, ce bărbat grijuliu ai acasă, căci pare-se că de la hogeagul casei matale iese fumumul acela, o atenționă pe tovarășa ei de drum, Olguța lui Niculică.

Ca trezită brusc din buimăcia unui somn ademenit cu pastile, Maria lui Andrieș își țintește privirile spre presupusa ei casă. Da, era chiar casa ei, căci în partea aceea nu era alta cu acoperișul din țiglă roșie. Și să vezi și să nu crezi ce dambla o apucă tam-nisam pe Maria, femeie voinică, cu fața pistruiată, aflată cu vârsta la vreo șaizeci de ani. După o răsuflare adâncă, de ziceai că-i ultima, scoate un țipăt sfâșietor de durere și furie, lăsând să-i scape panerul din mână și să-i alunece traista de pe umăr. Ridică apoi brațele bărbătoase spre cer, invocând numele Celui de Sus:

– Doamneee!…

Și imediat schimbă numele celui asupra căruia își îndreaptă năduful:

– Ce-ai făcuuut, Dumitreee!… Ce-ai făcuuut!…

Și nu reușea nimeni s-o oprească din vaierul durerii. Uitându-se mirate una la alta, femeile din preajma sa încercau să găsească o noimă pentru purtarea nefirească a Mariei.

– Ce-i cu tine, femeie hăi, că doar nu-ți arde casa, ci îți iese fum pe hogeag! A făcut bărbatu-tău foc să-ți încălzești oasele când vei ajunge acasă, încearcă Sevastița lui Ionete s-o „consileze”.

– Să-l trăsnească Dumnezeu pe bărbatu-meu! Să n-ajungă până mâine! M-a nenorooociiit!… Doamneee!… Ce-ai făcuuut, Dumitreee!

Și, ca o smintită, își aruncă broboada, ca să-și smulgă îndată părul și să-l încâlcească printre degetele-i butucănoase de femeie habotnică la muncă. Lăsă locului tot ce cumpărase de la târg și o luă la fugă spre casă, ca un vârtej din cele ce ridică colbul drumului până-n vârful copacilor.

***

Nedumerite, martorele întâmplării de pe culmea Holmului au rămas preț de câteva săptămâni cu această nedeslușită purtare a consătencei lor. Dar perseverența acestora în a descoase gurile mute a dat roade într-o zi, tot joia și tot pe calea de întoarcere de la târgul satului.

Părinții Mariei erau doi bătrâni, cică zgârciți tare și fără dare de mână, chiar și când era vorba de propriii copii. Adesea moștenitorii, gospodari trecuți și ei prin valurile vieții, le cereau batrânilor bani cu împrumut, ori îi ajutau la muncă, cu năzuința de a primi ceva în schimb. Și se alegeau de fiecare dată cu făgăduieli neîmplinite. Bătrânii aceștia, fiecare cu negustoria lui de agricultor în vremea când se aflau în putere, își doseau banii în tainițe separate.

Într-o zi, bătrâna nu-și mai găși agoniseala ei, cea ascunsă într-un loc pe care îl credea știut numai de ea. Prima ei bănuială, chibzuită cu temenicie, a fost asupra copiilor ei. Că om străin nu putea avea vad în gospodăria lor. Și, cu Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Un deznodământ cu… părticele” →

Victor RAVINI: Asta nu ți-o poate ierta

— Îl cunoști pe Cutăriță Cutărescu? m-a întrebat la telefon un român din Göteborg, când locuiam acolo. Trebuie să fi auzit de el. Este un mare scriitor.

— Mare scriitor? „Îmi pare bine. La care minister?” am zis eu citându-l pe Cincinat Pavelescu.

— Nu, nu! E un scriitor renumit. Cum să nu știi de el?

— Ba da, îl știu. L-am cam cunoscut acum vreo două decenii, la Casa Scriitorilor de la Neptun. Dar nu știam că a devenit așa mare între timp. Eram acolo cu fosta soție și cu copilul. Cutărescu la fel, cu soția și copilul. Stăteam în fotoliile de pe balcon, împreună cu soțiile și beam cafea. El spunea bancuri tot timpul. N-am conversat nimic. Eu nu prea cam știu să fac conversație, dar știu să tac. Așa că nu știu mare lucru despre el. Dar de ce mă întrebi?

La Neptun, aveam balcon comun cu Cutărescu, cu Sorin Titel și cu încă o pereche, în vârstă, distinși, respectabili, îmbrăcați la patru ace, el cu părul alb, la costum și cravată, nu în blugi sau oricum, ca noi ăștilalți scriitori. Pe Sorin Titel îl cunoșteam de la Timișoara, așa că am schimbat câteva cuvinte, dar nu prea mult. El citea, scria. Eu nu discutam cu nimeni pe care nu îl cunoșteam dinainte. Nu venisem la Neptun ca să cunosc pe careva de acolo. N-aveau decât să mă socotească cum voiau. Faptul că eram singurul de acolo care venisem cu mașina, iar nu cu trenul, îi făcea să nu mă întrebe de vorbă, ceea ce îmi convenea de minune. Fosta soție mă scutea de conversație pe terasă, pentru că ea conversa cu toată lumea și îi bătea la șah pe toți, chiar și când făcea simultane cu toată scriitorimea. Fusese campioană universitară la șah, a doua femeie tare la șah, după Polihroniade. Dar nu le-a spus, ca să nu îi descurajeze. În prima zi ea era soția scriitorului, iar după aceea eu eram soțul șahistei. Dar ce șahiști erau ăia, pe care până și fie-mea îi cam bătea la șah, când încă nu mergea la școală? Fosta soție mă certa că de ce nu îl salutam pe acel domn respectabil nevoie mare și nici pe soția lui. I-am răspuns că nu avusesem onoarea să le fiu prezentat și nu îi cunoșteam. Într-o zi, nu erau locuri la mese, la prânz. Mulți așteptau în picioare, deși erau două locuri libere la masa respectabilei perechi. Fosta soție zicea să ne așezăm la masa ălora doi și să aduc un scaun pentru fata noastră, că era mică și să stea pe colț. Am refuzat. Nu eram de acord să ne așezăm la masa lor, ca să nu fiu nevoit să intru în conversație cu ei, fără să îi fi cunoscut în condiții adecvate. Și cum să stăm înghesuiți cinci la o masă? Și de ce să stea fata pe colț și să nu stea ea? Am așteptat în picioare, cum mai așteptau și alții și s-au eliberat mese. Am fost bine inspirat să nu ne așezăm la masa ălora. La fel cum nici alții nu se așezau, dar nu știam de ce îi evitau.

Nu mai știu care scriitor a venit de la București și ne-a speriat. Cică Ceaușescu se întorsese de la Kiev, unde fusese chemat de urgență. Noi văzuserăm că Ceaușescu plecase fără fiștigoi de la Neptun, dar nu știam din ce cauză și unde se ducea așa val-vârtej. Acum știam că se dusese la Kiev, unde fusese mustrat și i se dăduseră porunci. Se întorsese și a făcut imediat mari schimbări în cultură, așa, peste noapte. L-a dat jos pe ministrul învățământului Nistor și l-a pus în locul lui pe un rusofil. A dat-o jos pe Suzana Gâdea de la Consiliul Culturii, că nu era suficient de răuvoitoare și a pus pe nu mai știu cine. La Academie l-a pus președinte pe Iorgu Iordan, care fusese ambasador la Moscova și ne adusese de la Kremlin reforma ortografică și directivele de slavizare a limbii române. Alții tot așa au fost înlocuiți, la Scânteia, la România literară, la Contemporanul, la Luceafărul și pe la principalele edituri, cu niște necunoscuți. Președintele Uniunii Scriitorilor D. R. Popescu a fost dat jos și l-au pus în locul lui pe Mihail Novicov. Asta era un dezastru pentru Uniune, pentru scriitori și pentru toată țara. Eu învățasem la Facultatea de Filologie despre Novicov. El era teoreticianul de frunte al realismului socialist și căzuse în dizgrație după Declarația din Aprilie 1964 a lui Dej. Toți ne-am îngrozit auzind că Ceaușescu fusese chemat la ruși, fusese pus în genunchi și bătut la fund de către un slujbaș mărunt, un secretar de partid de la Kiev. Oricât nu îl iubea nimeni pe Ceaușescu, umilirea lui era, simbolic, umilirea României și a noastră, a tuturor. Orice român ținea cu Ceaușescu, nu cu rușii. Bătea crivățul de la răsărit peste țara noastră. Ce păcat că la Casa Scriitorilor de la Neptun nu veneau niciun fel de ziare, nici măcar literare și nu era televizor. Așa fusese stabilit de pe vremea lui Zaharia Stancu.

Spre seară, am ieșit pe balcon. Cele două fotolii ale noastre, cât și ale lui Cutărescu, nu mai erau acolo. Ni le luaseră niște scriitori, care făceau o petrecere alături, la perechea respectabilă. Se înghesuiau toți în camera lui, ca în tramvaiul 17. Veniseră cu o sticlă de șampanie, made in Algeria, greu procurată de Axim, responsabilul Casei Scriitorilor, și cu ce sticle mai veniseră. Cinsteau în onoarea ăluia, respectabilul. Așa am aflat că respectabilul era Novicov. Așadar de aceea venise el la Neptun, el care până atunci nu cutezase să vină acolo, unde erau unii scriitori colțoși, cu limba ascuțită și cu gura mare după trei pahare, iar Fănuș Neagu era corifeul principal, cu gura slobodă și avea o voce de răsuna deasupra mării până în Turcia și în Munții Caucaz. Deci Novicov știuse dinainte de a fi fost chemat Ceaușescu la Kiev, că o să fie pus președinte la Uniune. Mulți se înghesuiau în camera lui și îl felicitau pentru noua funcție. Așadar venise să își selecționeze echipa. Fosta soție insista să ne ducem și noi, însă acum, când știam că era Novicov, am refuzat cu înverșunare. Vecinul de balcon, Cutărescu era acolo și se înfigea să fie cât mai în fața celorlalți, să vorbească cu Novicov, să-i capteze atenția, să se facă remarcat și ținut minte. Ca să își facă loc în echipa nouă.

A doua zi, am aflat că scriitorul care venise de la București cu vestea că Ceaușescu fusese chemat la Kiev și i se dăduseră acolo porunci, jucase o farsă. Mințise, ca Mitică al lui Caragiale. Ceaușescu nu fusese la Kiev și nu făcuse niciun fel de schimbări la cultură sau altundeva. D. R. Popescu nu fusese dat jos. Novicov nu înțelegea de ce veniseră ăia cu șampania la el. Ăia credeau că el făcea pe modestul. Scriitorul venit de la București cu vestea falsă își bătuse joc de proști. Presupun că măcar vreunul era inteligent printre cei ce se înghesuiau acolo — deși nu în mod necesar scriitor. Vreunul a fost pe fază și a notat toate numele celor ce se gudurau pe lângă Novicov. Într-un stat, puterea, pentru a se exercita, are nevoie de informații despre tot și despre toți. Presupun că tocmai Securitatea pusese la cale farsa asta, ca un test de profil psihologic, ca să culeagă informațiile necesare, ce hramuri poartă scriitorii veniți la Neptun. Comunismul, în totalitatea lui, a fost o farsă a istoriei. Iar în România, unde nici măcar comuniștii nu credeau în comunism, a fost o farsă a unora, jucată altora. Greu de spus cine a fost farsorul cel mai mare: sistemul sau lumea? Sistemul s-a folosit de oameni, iar oamenii s-au folosit de sistem, care cum a putut. Unii au suferit, alții au profitat.

— Dar de ce mă întrebi dacă îl cunosc pe Cutărescu?

— Mă, eu nu mai rezist. Ia-l tu, la tine! Găzduiește-l tu, că noi nu mai rezistăm! Nevastă-mea îmi zice să-l dau afară. Dar eu nu pot, pentru că, totuși, e un mare scriitor. Sunt între ciocan și nicovală. Ia-l la tine!

Continue reading „Victor RAVINI: Asta nu ți-o poate ierta” →

George ANCA: Macaroane albastre

ai pălmui pământul cu deltele prea grele

n-a plâns din sălcii forma precum bujor spre scrum

de-a sângerat lucerna din sexul mamei mele

să nu mă uit la tine ce-ţi povestesc de-acum

Am sarcină de la împărăţie să scriu eu azi în jurnalul lui tata, că sărmanu’ de el n-a avut timp, a bătut (şi-a făcut şi băşici la degete) cicncizeci de pagini (la maşină) din roman. A zis că mâine îl dă la tipografie. / Când am venit de la Măriuca (şi de la Dan) l-am găsit pe tata făcând macaroane cu brânză. Seara, la televizor (la telejurnal) au anunţat: Stimaţi telespectatori, astăzi, în ziua de 9-12-1987, tovarăşul director al BIPB a făcut macaroane cu brânză. Acest tovarăş este şi scriitor. Mâine vor apărea pe piaţă volumele sale de poezii şi romanele. La unul din miile sale de romane lucrează şi în prezent. Acum acet tovarăş, care se numeşte George (Gheorghe) Anca se uită la acest telejurnal, iar după aceea va juca un şah cu cineva, că n-a obosit muncind la roman. La ora 22.30 se va uita la filmul italian de la bulgari (de pe programul 2). Macaroanele făcute de tovarăşul Anca au fost formidabile (am spus că AU FOST, pt. că s-au bătut turcii la gura lor şi le-au terminat înainte ca filmaşul nostru să fi ajuns la locul crimei.) / Dacă nu se grăbeau să le mănânce, acum la telejurnal noi vă ofeream cele mai bune macaroane cu brânză. Nici Eminescu, cel mai mare poet român, n-a făcut macaroane mai bune. Călinescu, cel mai mare critic literar român, a făcut odată nişte macaroane… (nici câinii nu le-au mâncat). Mâine seară vă vom prezenta mai multe amănunte, căci acum s-a făcut 10.30 şi vreau să mă uit şi eu la filmul ăla italian. / Comentatorul sportiv (Cornel Pumnea) care a prezentat acest telejurnal (am uitat ce vroiam să scriu, aşa că…) / Tata a vrut să mănânce nişte macaroane (macaroanele nu le mâncase, dar le-a ascuns că să nu le filmeze cei de la televiziune. Căci filmul cu macaroanele, peste 100 de ani, va valora 100 de milioane de dolari). Tata vrea să se îmbogăţească, a cumpărat un aparat de filmat, a filmat macaroanele şi, peste 100 de ani, va deveni milionar. Se apropie filmul italian şi mă duc şi eu să-l văd (ora 10.00 – 10.21 p.m.)

Juma’ de macaroane pe aragaz. Sub grilaj, o scoarţă din mizeria talentului – romanele coapte (când scriai, ningea prima zi, cu fractali). De vreo juma de oră (una întreagă macaroana), trebuia să fiu schiu, sau să schiu fiu, mneata şi toţi baboii, ochii în loc de scrii, da’ acum zâci după acum, after (k)now (că pă bulgăreşte from americăneşte, from italieneşte, dacă mai suntem noi pre limba românească, da’ şi pianistei i-au strivit motocicliştii degetele, revoluţie culturală, şi-a şi spart farfuria pentru macaroane când şi-a adus aminte). Vine seria a doua. Acelaşi scriitor îşi face singur sandwitch, nene, că scriitoarea dintr-a noua doarme hemingwayan (na-ţi-o cultură), n-ar citi şapte genuri pentru teza amânată, de sâmbătă, n-ar antama (cam impropriu) tema şahului (aseară, de nervi macaronari, a luat bătaie şi muta şi damele pe coordonată, nu pe abcisă, şi nici nu mi-a amintit şi mie extragerea rădăcinii pătrate. Te trezâşi, ţâpi, în replică, la Jane, ca-n Eschil (Perşii), ţipaţi când ţip (Xerxes), începe cu ei şi Burkhardt litania şansei-neşansei în istorie. Bye.

N-ai mai scris, ai făcut un om de zăpadă, în pervazul de la bucătărie, s-a topit până seara, nu şi pălăria, ochii, nasul. Telefonul cu Plata, şi-al ei nins, îi părea rău de noi. Ce-ai făcut cu al doilea om? Doi bulgări, mai confecţionând unul şi pe balcon. Câinele ni s-a impus, necrolog. Câinele a ros plasticul de pe scaun şi s-a suit pe masa albă, zgâindu-se şi el la zăpadă, că tot e negru (i-a mai şi văzut pe fraţi de-ai lui la tv.) De-atâta frig, mă bucur şi la isterii. Să tot fie minus zece pe lumina dinaintea nopţii. Zăpada asta mai spălăceşte întunericul. Morbiditate cvasinaţionalistă (şi de ce nu-şi dorea sieşi străinătate?). Citeam de nu-mi aminteam cititul, strigaşi-nicaşi, nume deodată familist (noicăreală, Nicasius, noicolatru, noician, noicist, noicoman, noicofil, nicasic). Ai venit, între acestea, văitându-te de cap, ardeai, n-ai terminat omleta, dârdâiai după două pere îngheţate, ai băut ceai, ne-am dus în camera ta, am pus aeroterma-n priză, ţi-am citit discursurile lui Farfuridi şi Caţavencu, ştii definiţiile speciilor, uită-te pe fişă, ai citit un pic din text, la franceză, şi condiţionalul. Eram trist, antrenându-vă pe „mon page, mon beau page”.

După cei 100 de ani. Domnul George Anca (domn pt. că între timp şi-a pierdut reputaţia de director al BIPB, nu de alta, dar biblioteca a fost desfiinţată) acum tocmai a vândut la licitaţie ultimul film cu macaroane, care s-a vândut, spre marea bucurie a Excelenţei Sale, cu 1 000 000 009 dollars. Cumpărătorul a fost Donald McReagan, unul dintre sutele de copii pe care Ronald tatăl i-a făcut cu o târfă de primă clasă, în acest interval de 100 de ani. Primul preţ la care s-a vândut a fost 50 – 50 lei, iar cumpărătorul a fost un italian venit în România, şi pentru că i se făcuse dor de macaroanele de acasă… Din păcate însă, credem că macaronarul va avea mai mult succes la vânzare în următorii 200 de ani.

Peste 200 de ani. În acest interval, domnul G. Anca a reuşit să-l înduplece pe Giovanno Buonarota (macaronarul) să-i dea filmul înapoi, cu condiţia ca G. Anca să-i facă nişte macaroane identice, însă cu sos de tomate. Acum dânsul (Excelenţa Sa, d-nul G. Anca) a vândut ultimul său film cu 770007799840 dollars. Dar ce se aude? Poliţia! Toţi fug speriaţi. Bătrânul servitor se uită supărat la cei ce vin cu trăsura aerodinamică. I-au stricat toată bucuria. Dar nu! Banii erau falşi. Poliţia propune acum scriitorului să-i dea bani adevăraţi în schimbul celor falşi. Plus vreo 7 ani de zdup. / Peste 7 ani. Cu altă ocazie.

Macaroanele respective au existat. A treia zi, am terminat resturile, punând şi sare şi zahăr peste ele, uit în ce ordine. Om mai vedea, om mai înghiţi numai otravă, lumină pe datorie. Mi-a arătat ciornele în creion (i-aş da zece). Prozodia chitului. Molift rimat cu nu-mă-uita nemţească. Aş scrie că nu mai ninge. Transcenderea muzicii, somaţia haosului, pe terminate ardeii, norocul de ceapă. Cine n-ar refuza învierea după viaţa asta? Vaguri congelate, inepţii de drag, târziul duminicii din foame-n somn, n-am nimic de scris, nu pot copia, mi-e dor, mie nu mi-o fi. Tema, la noi în casă, ce se strică nu se mai repară, pernele scaunelor roase de câine, la fel şi noi, poveşti de degradare, temniţa noastră. Slabă speranţă şi pe ziua de azi în ţara românească, poate mâine, câinele negru, telefonul alb, lipitura învierii dinaintea învierii.

Mă terorizezi să-ţi terorizez răutatea. Nici ucidere, nici sinucidere, nu renunţare, nu neputinţă, nu refuz, nu perplexitate, nu, nu, nu, toate la un loc, moartea ta, întoarce-te vieţii, altei, fragede. Valea Kangra abia însângerată de dragoste. Jumătate lichid, jumătate nimeni, adică tot eu. Războiul de ţesut, cascada, tantra chiriaşei, izvorul nimicului, creste în judecătoria de cenuşă. Implori în dialect fonetica întoarcerii la răscruce, diminuează-te taliei înmuiate la vorbă, încă puţină sanscrită în gând, grija lor ca a voastră. Asanas over, sunase telefonul, ai tăi ştiu că-mi Continue reading „George ANCA: Macaroane albastre” →

Gheorghe PÂRLEA: Când soarele se va ridica la un băț de prăjină (sau… Dascălul Vasile de la Miroslăvești a știut cu precizie când se va despărți de lume)

Prins în mirajul fiinţării sale, omul n-are timp să se gândească şi la tragismul finalului. Un final, pentru unii, năprasnic, înainte de epoca consacrată sfârşitului vieţii omenești, pentru alţii – atunci când sorocul e frate cu norocul.
Vasile Pantilimon, un sătean zdravăn la trup şi la minte, nu credea că va muri vreodată. N-avea timp pentru asta. Şi-apoi nici nu trebuia să-şi facă griji, căci se afla în graţiile Domnului. Era dascăl la bisericuţa cea din lemn, lăcaşul de închinare al strămoşilor săi. Avea copiii bine rânduiţi pe la casele lor, căci îi dăduse pe la şcolile de vază ale vremii. Pe unul îl facuse popă, pe altul – profesor, iar pe mezin, învăţător. E drept că şi ei, copiii, s-au arătat cu tragere de inimă pentru asta. Dar numaidecât aveau şi ceea ce le trebuia de la sine, adică glagorie bună, cum numeau pe atunci oamenii locului zestrea minţii.
Cică bărbatul acesta, respectat în sat, avea el şi un of: nu prea fusese mulţumit de nevastă. O ceruse de la ai ei mai ales pentru pământ, căci lui îi cam lipsea această avere râvnită de orice sătean. N-a mai contat că fata aceea de demult, singură la părinţi, o alintată, se ridica în trup doar până la coatele lui, căci el era un zdrahon de bărbat. Şi cum pământ a căpătat dar dăscălia lui nu-i prea lăsa timp să-l lucreze, primea mereu ocările nevestei, care nu mai prididea să ţină gospodăria după ambiţiile neamului său înstărit. Nu-i pria deloc asta dascălului bisericesc. Dar fiind mai mult plecat cu popa pe la treburile cele duhovniceşti, găsi în asta leac supărării lui de-o viaţă. Când se nimerea să se afle sub ocările gurii femeieşti şi n-avea treabă la biserică, îşi lua cârja şi făcea ocolul satului.
– Di ci umbli hai-hui, bunicule, di măsori satu’ cât îi di mare? îl întreba iscoditor nepotul cel mai mic.
– D-apoi, di ci, nepoate? Căci nici eu nu prea am di dat răspuns la întrebarea ta. Ba, poate că din pricina asta: ca să nu mă pună păcatu’ să ridic mâna asupra bunică-ti. Că ia uite ce butuc de mână mi-o croit Domnul! Şi până îmi fac canunul ista, ponoasele chicioarelor, îmi trece sminteala.
Şi uite-aşa, cu năduf şi fără puf, îi cam trecu viaţa dascălului Vasile. Prinse anii cei târzii ai bătrâneţii, când căzu la pat. Şi abia acum înţelese că orice ghem are două capete, căci capătul cel ascuns înlăuntru abia acum se lăsă dezgolit.
După vreo trei-patru săptamani de moleşeală trupească, îşi chemă la el surorile şi pe nepotul cel care-i purta numele de botez, cel mai zdravăn dintre toţi, căci la acesta îi era nădejdea pentru neputinţa trupului său.
Într-o zi dintre acelea din urmă, vocea îi recăpătă o oarecare bărbăţie, dar trupul nu. Şi se răsti, din patul său de neputincios, la surori:
– Să nu cumva să plecaţi la casele voastre azi, cât a mai rămas din zi, şi mai ales la noapte! Căci atât mai avem di petrecut împreună. Ba, şi mâine o bucăţică de zi… Cam cât îi trebuie soarelui să se ridice de-un băţ de prăjină.
– Ce spui tu, Vasile?! D’apoi asta numai Domnul o ştie. Tu bâigui, dragă frate, căci aşa-i omu’ la suferinţă.
Şi n-apucă soră-sa Ileana să-şi termine vorba, că bătrânul i-o reteză, cu repezeala lui dinainte:
– Să nu vă pună păcatu’ să vă-ndoiţi di spusele mele şi să mă lăsaţi cucuvelei, că rămâneţi cu păcatu’! N-apucaţi a lua dezlegare di la mine pentru cât mi-ați greșit, că mă găsiţi fără suflare. Am zis, şi mai zic o dată, că mâine, când soarele se va înălţa la un băţ de prăjină de la coama Gruiului, vă liberez de corvoada asta la care v-am supus.
Trecu lunga noapte a supravegherii, când, pe la prima geană a dimineţii, vocea celui aflat îngropat în pernele patului său de suferinţă, deloc mai stinsă decât cea dinainte, se auzi din nou:
– Nepoate, ieşi di vezi dacă o răsărit soarele!
– Bunicule, soarele o fi răsărit, da’ pentru cei di la Moscova. Cam într-o jumate de oră răsare şi pi la noi.
– Măi nepoate, îl înţepă cu vorba bătrânul, da’ di unde ai tu atâta ştiinţă de carte? Că eu ti ştiam pălmaş.
– D-apoi, pentru numai atâta ştiinţă, bunicule, mi-o fost de-ajuns şcoala di patru clase…
– Măi băiete, soarele n-o fi răsărit, cum zici tu, da’ vezi dacă vântu’ s-o oprit!
– Da’ ci treabă ai mata cu vântu’?! întreabă mirat nepotul.
– Dacă eşti aşa di curios, iaca ţi-oi spune… Vântu’ mie nu mi-o prea priit în viaţă. Eu îs mare la trup şi l-am simţit mai zdravăn decât voi. Acum însă se vede bine că nu-i mai fac faţă.
-Da’ în casă, bunicule, nu bate vântu’!
– Nepoate, mintea mi-i trează, eu de trup vorbeam. Că iată ce îţi cer eu ţie…
– Cere-mi orice, bunicule!
– Dar nu orice ţi-oi cere, dragă nepoate, că nu mai am decât o dorinţă… Caută tu scaunul cel cu spătar, aşază-mă Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Când soarele se va ridica la un băț de prăjină (sau… Dascălul Vasile de la Miroslăvești a știut cu precizie când se va despărți de lume)” →

Paul LEIBOVICI: O carte răscolitoare

Cartea ,,L’evasion silancieuse” am găsit-o pe rafturile unui anticariat din Amsterdam. Însuși titlul mi-a stârnit din primele momente curiozitatea și în același timp imboldul de a o citi. Lucrarea a apărut la editura ,,La Decouverte”, Paris. Pe pagina de titlu stătea scris numele autoarei ,,LENA CONSTANTE”.

Însăși numele mi-a provocat o rememorare precum aș fi revăzut o întreagă epocă…tristă, zguduitoare. Două, ba chiar mai multe figuri – oameni, scriitori, creatori se înșiruiau în imagini de-o claritate tulburătoare. Ba chiar aveam impresia, încă de la lectura primelor fraze, retrăirea mai multor evenimente.

Excursii științifico-folkloristice, tineri entuziaști pregătindu-se pentru a descoperii comoare antice în M-ții Rodnei, exercițiile cu primitivul aparat de filmat pe banda de 8mm, a imprimărilor pe bandă, sau încercările tinerilor de a realiza fotografii. De altfel, și eu eram la o primă încercare ,,folkloristică”.

Inițiatorul acestei expediții a fost prof.de geografie Chiriac, un entuziast animator a mai multor acțiuni de acest soi. Cu toate că nu eram la prima mea excursie pe meleagurile Romîniei, a munților a căror cărări înguste dar înseninate le bătusem încă de pe vremea anilor școlari. Acum, eram în fața unei excursii folklorice. Așa l-am cunoscut pe prof.Harry Brauner –de la Institutul de Folklor din București. Un bun și experimentat cunoscător a numeroase regiuni, implicit a satelor din munții Rodnei. Sate izolate, la mari înălțimi și cu o populație a căror obiceiuri, tradiții erau într-un fel mai altfel de cît a țăranilor din satele moldovenești. Am întreținut, la cererea mea o conversație cu Brauner, pentru a mă pregăti, într-o oarecare măsură, în domeniul folkloristicei. Pe lângă cele câteva îndrumări mi-a înmânat o bibliografie, cărți a căror conținut mi-au deschis orizonturi largi, perspective. Prof.Harry Brauner pe lângă buna-voința pe care mi-a dovedit-o la încă din momentul primei noastre cunoștințe, m-a călăuzit, încurajat și mi-a deschis porțile spre informarea mai deplină a acestui domeniu ,,folklorul” care în acei ani nu era prea dezvoltat. Cei care se ocupau de această ramură istorică, cu toate că erau entuziasmați de noile perspective, dar făceau primii pași. Harry Brauner era un fiu al Moldovei. Era din Piatra-Neamț și la vremea întîlnirii noastre conducea o secție a Institutului de Folklor din București. Ca mulți moldoveni cutreierase la rându-i plaiurile României atât, își însușise o bogată cultură geo-folkloristică. În scurta noastră convorbire îmi recitase versuri ,povestiri în care se ilustrau obiceiurile anumitor sărbători și cîntece de pe meleagurile Dornei. Cu toate că părea ,,obosit” poate chiar rănit de evenimentele atât familiare cât și cei care timp îndelungat nu i-au făcut viața ușoară, ci dimpotrivă. A fost urmărit, hârțuit și chiar arestat în perioada de la începutul regimului comunist-cât și Elena Constante. Toate aceste tergiversări au lăsat urme adânci în personalitatea sa, dar entuziasmul și pregătirea intelectuală solidă i-a dat puterea de a fii optimist și a nu se lăsa învins. Prof.Brauner – în anii tinereții făcea parte din cercurile intelectualității. Mulți dintre aceștea obișnuiau să organizeze excursii, vânători și astfel să–și însușească noian de cîntece și mai ales texte populare. După cum însuși mea relatat: ceea ce era important erau textele ,căci refrenul muzical …Întîlnirile cu lăutarii din sate,îmi atrase atenția,te vor conduce la numeroase texte care aveau la bază o melodie care ici,colo se cam repeta. Ba chiar ,ca o concretizare mi-a fluierat o melodie și apoi mi-a dat o cărțulie cu versuri populare.

Numeroase versuri se potriveau de minune melodiei pe care mi-o fluierase.

Îmi amintesc de acest tânăr-bătrân folklorist, printre primii creatori a unei adevărate școli de cercetare, cu respect și recunoștință.

…era după o noapte ,în care grupa de elevi, aleasă pe ,,sprinceană” Dormisem, elevi și profesori în internatul unei Școli de meserii, unde ori directorul sau unul din profesori era –după câte-mi amintesc, prieten cu Stelian. Micii cercetători n-au apucat să-și lase rucsacurile de pe spinare că întinși pe saltelele din cele câteva camere, au adormit. Doar pe la miezul nopții se mai trezea unul care-i suna ,,un gol” prin stomac. Buimăcit de somn plescuia: mi-e foame…Și începea să bîjbîie prin întuneric, prin sacul cu merinde pînă ce trezea pe cel din dreapta lui. Așa se făcea ,la orele nopții adînci se auzeau plescuitul băieților. Ciușmeaua era pe undeva în curtea internatului…

Și iar adormeau pe unde-și puneau trupurile obosite .

A doua zi am pornit-o la drum spre Șarul Dornei, pe traseul cunoscut de toată echipa.: Neagu Șarului, și Gura Haitii. În drum am poposit și prin câteva cătune. La Costești și chiar la Sturzești gospodarii ne-au întîmpinat cu voie-bună. Casele le-am putut număra pe degetele de la o mănă sau două. Erau rare, joase și curțile largi cu șoproane și grajduri părăsite. Se pare că pe acolo nu ajunseră să se înjghebe ,,Gospodării comune”. Bătrînii își trăgeau hrana din ceea ce cultivau pe micul ogor unde pămîntul era răvășit de uneltele străbune și nici decum de tractoare.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: O carte răscolitoare” →

Dorel SCHOR: Zodiac

Sunt unii care cred în horoscop şi În toate prostiile astea… Eu nu dau un ban pe previziuni, dar de citit le citesc, mai ales în autobuz, in drum spre casă, că doar nu am ce face altceva. Aşa că mă uit, ia să vedem ce scrie la zodia leului. Profesional – o săptămână de succes, şefii vă apreciază. Nu vă lansaţi în cheltuieli inutile. Sentimental-romantic – un telefon şi o vizită din străinătate vă vor face fericitul beneficiar al unui influx planetar excepţional. Asta chiar e o tâmpenie…

Ajung acasă, pun sacoşele cu legume şi fructe în terasă, abia apuc să-mi spăl mâinile şi nevasta imi spune:

– Ai avut un telefon… Te-a căutat unul Prisăcaru, de la aeroport.

– Prisăcaru..?! fac eu. Nici nu am auzit de unul Prisăcaru…

– Omul spunea că aţi fost colegi, cei mai buni prieteni… Lasă că ai să-l recunoşti când o să-l vezi.

Aici este cazul să mă mir:

– Cum adică o să-l văd? Cu ce ocazie?

– Cu ocazia că peste circa o oră i-am invitat la masă, pe el şi pe soţia lui. Oamenii au venit din străinătate, special ca să te vadă pe tine…

Aici este cazul să mă mir încă o dată. Ce o fi cu soţia mea că învită la masă nişte necunoscuţi pe bază de telefon, fără să fi auzit de ei? O fi înfluenţa astrelor? Jupiter o face credulă şi naivă? Dar nu vreau să mă enervez, la urma urmei sunt şi eu curios, cine o fi individul?

După circa o oră fix, se sună la uşă. Deschid. Pe culoar, fericiţi, îmi zâmbesc un el şi o ea, cu mâinile ocupate de valize. Poftiţi, poftiţi, intraţi în casă, luaţi loc, bine aţi venit în ţara noastră.

Prisăcaru e un domn înalt, solid, cu părul tuns scurt. Româneasca lui e de moldovean, ar putea să fie botoşănean, ca mine…

– Am fost colegi de liceu, mă îmbrăţişează el generos. În clase paralele. O dată am jucat şi fotbal în echipa şcolii. Îţi aminteşti?

– Eu n-am jucat, spun timid.

– Nu tu, râde el, eu am jucat.

Adevărul e că nu ştiu de unde să-l iau. Încerc să schimb o vorbă, două, de politeţe şi cu doamna lui, în timp ce doamna mea se agită prin bucătărie.

– Ah, precizează Prisăcaru, soţia mea nu ştie deloc româneşte. E finlandeză. Noi locuim acum in Finlanda, de fapt eu am ajuns acolo, m-am refugiat la ea. O cheamă Astrid.

Continue reading „Dorel SCHOR: Zodiac” →

George ANCA: Paralizia tatălui

Mai totdeauna m-am înfăşurat în bătrâni, de la bunici, la academicieni. Balanţa răsturnându-se, mă sfiesc în lumea părăsită a tinerilor. Paralizarea tatălui mă opreşte la miez de noapte, între viaţă şi moarte. Certurile şi rutinele se succed în gol, fără ranchiună măcar. N-a lipsit niciodată paralizia din oameni, din alţii. Japonezii stau şintoişti în copilărie, se fac creştini la tinereţe, iar bătrâni trec la buddhism, fără nicio jenă, după avantaje, mi-o spune Elisabeta.

I-am luat bagajul bătrânului Mialaret în bibliotecă şi pe el l-am dat pe mâna Paulei Braga şi a Elisabetei Negreanu (bărbatul ei ne-a dus cu maşina şi a oferit masa la Pescăruş – somon fume, caviar, mixed grill). Vrea să fie consultant la reformă. I-aş traduce psihopedagogia, s-o lansăm în mai, cu o nouă vizită, vrea să-şi ia şi nevasta. La cenaclul din biserica lui Neculce, s-a mărturisit că e botezat, catolic, dar laic, nu ateu. Pleacă mâine la Quebec.

Părinţii vin la bibliotecă să citească pentru copiii lor. Noii angajaţi au dat examen. Ce face maică-ta? A murit. Decont Mialaret. Câte telefoane dai pe zi? Propagandişti de-o viaţă. De orbit să nu orbesc, de paralizat să nu paralizez, atunci ce să mi se întâmple? Cercul vieţii viciu cu nume de aură lunecă pe gât şi se strânge ştreang.

Floare de cucută albă ca o mută. Taică-meu paralizat. Mama Ancuţei înmormântată la Capra. Ai visat-o prima oară pe Cristina, ai cumpărat ce-i plăcea, şi ţigări, şi votcă, îi plăcea şi să se f. A tradus-o pe Veronica Micle, împiedicându-se, vag, la „lauda de sine nu miroase a bine” – femeia o fi povestit propriilor fete şi, astfel, şi la Junimea. Se bucurase Popeasca de pomana Cristinei, că adică şi de ea o să-şi aducă aminte, moartă, cineva, şi o să-şi amintească şi ea dacă mori tu înainte. Figlia del tuo figlio.

vorbisem lepra maică pe maluri de drăgaică uscate pentru gaică neruşinare zisa cititului assisa din blancă porolissa te întremează frază treimea alcatrază ionii cruciază terţina guelfă am obosit în necredinţă cu anii fără de căinţă

Am scris şi-n somn terţine – le-am uitat. Voi merge mâine să-mi văd tatăl ţintuit la pat de trei luni. Ciofu, că evenimente. Jeni i-a zis lui Selianovici, taică-său, pe moarte, uite-atât o tumoare: te-au ajuns blestemele mamei, exact ca Noana către Jeni, când paralizase tatăl nostru, de n-o mai înghite aia. Mă voi mai duce, totuşi, la parastase, nu voi rupe-o, pe viaţă, cu Târgoviştea, mai vedem. Starea de Crăciun ca o tristeţe, patru la masă cu câinele. Dumnezeu e trist. Ci azi i se naşte Fiul. Fata vine cu mine mâine la Târgovişte. Le-am spus-o, din durerea de a-mi vedea tatăl muribund se poate ivi cea mai frumoasă zi a vieţii mele, care, la vederea ei, să-l facă sănătos, Dumnezeule!

Fata nu m-a lăsat să beau – pe el să moară nu l-ar lăsa. Viaţa lui tremurând între cutremure scufundate, dacă nu lucrează minunea lui Dumnezeu. Sighişoara în ploaie, mascarade medievale, N.D. Cocea, în şezlong, nud, cu mâinile pe „testicole” (Giurgiuca:) a murit tatăl dv. şi nu suferiţi, nu vezi că bat clopotele? Nici chiar aşa. Fuga, noaptea, la congrese, întruniri cooperatiste, taică-său a fost „la noi”, în cooperaţie. Lenjeria malaxată în grădină.

Mi-am căutat cămaşa în careuri, încep s-o îmbrac, sigur că nu e a mea, dar şi stăpânul poate s-o ia pe-a mea, identică. Siluete dinspre o comunicare baritonală, până-n rufărie, vorbeşte Mialaret-taică-meu-Zamfir-tatăl, honoris causa, trec la pantaloni, taică-meu nu mai poartă, pe motive de igienă când eşti paralizat, îl spală o femeie o dată pe săptămână, are instalaţii şi aşternuturi, să nu fie ud.

Se îndesesc congresmani – mă văd văzut – unul îşi trage şi el nădragii pe el, eu nu mai apuc şi, cu pantalonii în mână, ejaculez în jet continuu, de ţurţur primăvara la streaşină, ca la teze în şcoală, ca atunci când Oltul m-a luat cu luntre şi am sărit din ea, ca oricând am avut emoţii surori cu moartea. Sfinte d’Annunzio din Prato! Iar en famille, în Seoul, după zgârie-nori, cu personaje indiene. Margaret, Neetu, care era jucată de Radha, ne întorsesem de la o sesiune-spectacol-vizită-sindrofie, eu am văzut pe-un geam ad hoc o bătaie, bunica şi fata, a şi zis Leela, că Margaret cu Neetu, eu credeam Radha, se bătuseră, un telefon, am vrut să răspundem unul dintre noi, Radha sau chiar Nilima, ci e pentru ele. Am luat-o spre universitate, pajişti, turnante, m-aş fi întors, am rătăcit destul, seara la marea recepţie aveam să ne revedem, reîmpăcaţi, cu mărimile tot ale congresului-cooperaţiei-bâlciului-poleit-al-vieţii-de-vis-întors.

Unde ne punem bagajele? Luăm din lucruri, le rătăcim, se apropie plecarea, au rămas nişte ceşti, nişte ambalaj, chiar în stil indian, acum, n-o să dea bine, la venirea preşedinţilor, şi cine le-a lăsat acolo dacă nu românii, alt stres, altă belea, mai dăm o raită cu maşina, se înfiinţează şi Poveşti – Mihai, să ne oprim, intră la un hotel Suite, uite, ne dă bilete pentru la noapte, mâine zburăm, da’ puteam sta la prieteni, petreceam la palat, fie şi la universitate, aici e departe de oraş, aeroportul o fi în partea opusă, nu mai ajungem, na că vine din stradă Popescu, băi, aeroportul e-n partea asta, e mai aproape decât oriunde, bine atunci, putem merge şi la bal, aici ai de toate, şi femei goale, ni s-a dat de înţeles din ruptoarea treziei verbioase în secvenţe onirice de zi spre nocturnul ontic.

Câte n-oi fi visat şi-aş fi tot dus-o aşa în vreun paralel filial cu paralizia paternă. Altfel aş începe traducerea lui Rajiv, şi din Mialaret. Atmosfera era de la Palatul Almora, unde venise şi Margaret, nazistul Naderer îmi recomandase aventurieri în India, iar major Gurnam Singh că developează el filmul, la garnizoană, apoi că s-a voalat, adio Nanda Devi şi Durga puja. Mai bea apă din ţeasta asasinatului în ritmul convulsiilor, în lanţurile nebunilor. Salpetriere. Concertul lui Zamfir. Apusul soarelui, oglindă a morţii. Nu voia papagalul să iasă din colivie, am fluierat ca doi naişti, năişti, zalomitişti, ne-ai auzit, eram fericiţi, pasăre şi cuc. Tu ţi-ai văzut un film, pentru motan, câinele a adormit. Visul, de m-o lăsa, m-o paraliza, de când maică-mea decanceriza moartea sa.

Eram în cabinetul ministrului, o bătrână în baston, cu basmaua trasă pe faţă, ochelari, intră, dă să mă alerge ridicând bastonul – te bag în p. mă-tii, mă doare discul, mă feresc greu – nu sunt eu ministrul, mă aşez lângă o haină, de disc, se plimbă înspre singurul fotoliu gol – am avut trei, primul a fost Schiller – Friedrich Schiller, am completat, s-o abat. M-am trezit cu gândul la cine o fi fost al doilea, convins că al treilea eram eu. A, era moartea, ceva mai bătrână. Al doilea ar fi Schopenhauer, o moarte pentru fiecare. Apoi e vorba, totuşi, de tata, i-o fi vizualizat diazepamul idila, pe echivalarea zacerii cu zboruri onirice. Daţi-mi telefonul – sunt ministrul chimiei – îl găsesc eu, nici eu nu aveam carte de vizită.

Tusea Platei e automat o ploaie, un vuiet de pădure sau un fluviu. Feresc motanul, dau să strivesc căţelul, rămân în patru labe deasupra, el se trezeşte speriat de moarte, eu cu discul, Plata, ce, era să cad pe câine, nimic, aşa o fi căzut şi tata, da’ uite că eu mă ridic şi nu mi s-o urca discul la creier. Apoi, la lucru, uitând de doctorul Schiller şi a lui. Discul lui Vishnu, banii dăruiţilor de Lakshmi.

E opt şi nu s-a luminat – fă-ţi marţi moartea, tată, şi să mai dăm cu zarurile pe-a matale. Datoria vieţii noastre, de Pârvan, ori monologul unui pictor, de nu Rajiv, finisându-şi tabloul „Tagore şi Eliade”, vorbesc deja în 23, ca să nu văd cu ochii închişi craniul părintesc încastrându-mă cu încruntare ultimă. Aş traduce pagini din paragini, cu centura lângă mine – vehicul, discul. Taică-meu a recunoscut Dunărea albastră. S-o ridica săptămâna viitoare. Am tot bătut la maşină, fără oprire, traducere dintr-un ambasador inginer, cu drag varanasian de basme.

M-am visat mult cu taică-meu, la drum, voce frumoasă, expert contabil. Dacă mor noaptea asta, tu mi-ai aruncat clătitele. Zaciu-Ulici m-au îmbrâncit din catastife. Lia Manoliu în comă profundă. Marian Creangă, la Domnul. Dragoş Morărescu pictează cu ambele mâini. Spirite-spiritism, ce moare sus se naşte jos, vă aflaţi în durata mea. Duioşie şi Timp. Eminescu. Brâncuşi. Spune-i lui Gheorghiţă că bocesc singur aici, dacă aş avea un pistol m-aş împuşca, vorbeşte cu el să mă ajutaţi, dar să nu audă ea, cunoaşteţi un psihiatru, să-i luăm un act de iresponsabil, i-am zis să divorţeze, mă mai gândesc. A fost singur patru zile de Anul Nou. Bea zilnic o sticlă de trei sferturi de Otonel, nu ştie să bea, are cine să-l înveţe, îl trimite la piaţă de 3-4 ori pe zi, pe 4 cărări. Ai văzut ţigan să (n-)aibă curaj? Adriana Matcovschi nu mai vrea la lingvistică. Domnule Rafailă, eu sunt fiul lui Vasile Buzinschi. Geaba amici ai preşedinţilor de jurii. Rămâne taică-meu luptă-paralizie.

Continue reading „George ANCA: Paralizia tatălui” →

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Înțeleptul și țânțarul (Sfatul bunicului)

Dragi copii și oameni mari, țânțarul din această poveste era un țânțar ca oricare altul, doar că era atât de mic încât nu putea fi văzut nicidecum!

Numai după zumzăitul lui necontenit știau oamenii că a venit țânțarul. Tot după zumzăitul lui știau dacă este prin apropiere sau mai departe, zboară undeva spre zarea numai de el văzută, ori se învârte în jurul lor așa cum fac țânțarii în acele seri călduroase de vară. Năcazul mare este numai că acest țânțar din poveste, numit de oameni Zumzăilă, găsea orice gleznă de la picior, degete de la mâini, urechi, gâtul neacoperit al oamenilor de se așeza nevăzut. Imediat își scotea Zumzăilă acul său de înțepa pielea oamenilor. Înțepătura lui era neplăcută, așa că într-o bună zi un băiețel, deși era voinic, s-a îmbolnăvit de înțepăturile țânțarului. Mama băiatului la dus imediat la un înțelept al casei, care nu era altul decât bunicul băiatului. Așa dar, înțeleptul casei bunicul, le dădu cel mai înțelept sfat, să-l ducă pe nepoțelul lui imediat la un doctor. Zis și făcut.

Manuel, căci așa îl chema pe băiat, făcea așa o alergie încât, numai dacă îl auzea pe Zumzăilă zumzăind prin jurul său, devenea bolnav de făcea și temperatură.

Minune, chiar și acum pe drumul lor către doctor, țânțarul era prin apropiere căci îl auzea cum zumzăe.

“Auzi, mami, Zumzăilă vine dupa noi, zise speriat Manuel mamei sale!”

“Foarte bine, acum are sa-i dea doctorul și lui leacul să nu mai vină după tine!”

“Dar dacă nu-l poate vedea…,se miră băiatul în gândul lui!

Ajunși la doctorul din orășelul lor, intrară degrabă, iar acesta auzind despre ce este vorba, îi pregati lui Manuel o injecție, pe care trebuia neapărat s-o primească.

Cât era băiatul mamii de voinic, o oarecare frica începu să-l cuprindă, astfel îi zise mamei sale sughițând:

“Mami, nu mai sunt bolnav, să mergem repede acasă de aici!”

Ca să nu sperie pacientul, doctorul se îndreptă spre geam pregătindu-și seringa, deschise și geamul să vină puțin aer, apoi reveni zâmbind la pacientul său care tremura in brațele mamei sale. Ii făcu injecția, și cât ai clipi totul s-a terminat cu bine.

Cum se termină cu injecția însă, Manuel incepu să țipe: “Mami, mami, îl auzi pe Zumzăilă? A venit pe fereastră, și n-are frică de nimeni!” “Acum să nu-ți mai fie frică de Zumzăilă” îi zisea ea!

Între timp doctorul le spuse să se ducă liniștiți acasă, deoarece totul va fi bine!

Dar după frica de injecție și alergia ce o făcea la zumzăitul de țânțari, Manuel ajunse acasă mai bolnav decât fusese înainte de a merge la doctor!

Mama sa povesti bunicului toate cu de-amănuntul, iar acesta zise: “Știu ce trebuie făcut, îi vin eu de hac lui Zumzăilă, și așezându-l pe nepoțel pe genunchii săi, îl asigură că de azi înainte el nu va mai face alergie. Știa bunicul ce știa! Doar nu degeaba era el supranumit înțeleptul familiei!

Așadar, după ce se gândi și iar se gândi, porni la treabă. Își adună de prin gospodărie tot felul de scândurele și bocanci abandonați de ani de zile, adună ierburile și putregaiurile de frunze adunate de vremi și furtuni pe lângă gardurile ce împrejmuiau gospodăria lor, curății cum s-ar zice totul în jur, și în final avu o oarecare grămadă de gunoaie, dar pentru care bunicul avea un plan precis. De îndată ce soarele porni spre asfințit, când țânțarul Zumzăilă apărea cu mare zarvă în jur dar fără a fi văzut, bunicul aduse cu multă grijă un jeratic cu care făcu un fumegar din cele adunate, cum se făcea pe vremuri de Sf.Toader pentru a trata pomii fructiferi de omizi. Un fum dens acoperi curtea și grădina lor, iar țânțarul zbură ca dus de streche fără a mai fi văzut vreodată prin partea locului. Manuel s-a vindecat și el de alergie, iar bunicul a devenit mai înțelept, dovedind că întotdeauna țânțarii trag unde nu se face curățenie, sfătui dar pe toți din jur să țină mare curățenie peste tot, altfel se reîntoarce țânțarul Zumzăilă cu acul său!

Doctorii, zicea bunicul, trebuie să-i îndrume pe oameni și la curățenia gospodăriilor, nu numai la medicamentele farmaciilor.

——————————————

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

11 mai 2019