Ce poate fi mai înălţător, mai frumos, mai emoţionat pe lume decât momentul în care cu mâinile tale, fără să ai tangenţă cu medicina, să aduci pe lume o nouă viaţă – o fiinţă, un prunc, o mogâldeaţă care-şi face trezirea la apel printr-un atât de sonor şi cald şi omenesc scâncet – cântec de biruinţă c-a intrat în lumină, într-un necunoscut, dar atât de minunat şi complex univers – viaţa. Dumnezeu mi-a oferit atât de multe în trecerea mea prin lumină, că n-am destule cuvinte şi fapte prin care să-i mulţumesc.
Într-o vacanţa de primăvară, plec cu fiul meu mai mic, pe atunci elev, la fiica mea care, de curând, tocmai născuse o drăgălaşă de fetiţă – prima mea nepoată, devenind proaspătă bunică. Fiica mea locuia atunci într-un bloc nou, abia terminat, fără să aibă notat numele străzii, nici numărul. Pe palier, erau patru apartamente, două alăturate, iar celelalte două în partea opusă. Pe scări, lumina încă nu era în funcţiune. De telefon, nici poveste…
Întâmplarea face ca în ziua aceea de care se leagă ceva foarte important – veţi afla mai târziu în relatarea mea despre ce e vorba – să mă trimită fiica mea să caut un telefon public şi să-l chem pe doctorul pediatru care răspundea de acea zonă, să ne facă o vizită, deoarece cea mică făcuse puţină febră. Timp de o oră am încercat la toate telefoanele din zonă, fără succes, fiind nevoită să merg în centrul oraşului, la „palatul telefoanelor” ca să pot rezolva problema. Apoi, totul a decurs normal. Doctorul şi-a făcut imediat prezenţa şi ne-am liniştit cu toţii, eu uitând de alergătura după un telefon viabil.
Noaptea a trecut liniştită. Visele m-au purtat în locuri pline de bunătate şi frumuseţe, zorii n-au întârziat să-şi reverse aurul luminii primăvăratice, era doar în ajunul Floriilor şi oamenii se întreceau în a-şi primeni locuinţele, aşa cum obişnuiesc românii harnici, mai ales, în prejma sărbătorilor pascale. Fiica a plecat după cumpărături, după ce şi-a alăptat şi adormit fetiţa, băiatul meu, citind o carte, o veghea, iar eu trebăluiam prin bucătărie, când, în uşă, s-au auzit bătăi puternice. Menţionez că în bloc încă nu era instalată soneria. Mai rapid decât mine, de frică ca zgomotul să n-o trezească pe cea mică, băiatul s-a repezit să deschidă fără să mai întrebe cine bate. Nefiind lumină pe scară, Dan m-a strigat:
– Mamă, vino repede! E o tanti şi pare bolnavă… că nu înţeleg ce semne-mi face!
– Du-te la Mărguţa! Să nu se scoale!
– Bine, am eu grijă de nepoţica mea!.
În pragul uşii o femeie cam de 25 de ani – gravidă – cu o burtă imensă, cu faţa crispată de durerile facerii, făcându-mi semne s-o urmez, mă trage de mână în apartamentul de alături. Băiatul meu – Dan se arată în uşă. Îi fac semn să încuie uşa şi să aibă grijă de cea mică, ceea ce şi face imediat. Urmând-o pe femeie, intru în apartamentul vecin. Mă frapează, pentru moment, frumuseţea, bunul gust şi ordinea desăvârşită a locuinţei, dar, imediat, ochii-mi se opresc pe fotoliul nou din camera mare, fotoliu plin de sânge.
Conştientizez că a început travaliul şi că i s-a rupt apa… Doar şi eu am născut de trei ori. Femeia îmi face semne disperate… Nu înţeleg! Nu înţeleg de ce nu-mi vorbeşte… Abia, într-un târziu, după ce caut ceva plastic de pus pe pat şi după ce-o aşez şi-o mângâi pe cap, îmi dau seama că e surdo-mută.
Dar abia acum începe ,,drama” mea. Sunt conştientă că trebuie să acţionez urgent. Să dau telefon la „salvare”! Sunt contra-cronometru, Doamne! Până în centru… vezi pățania de ieri cu telefonul! Până în centru fac cel puțin 25 de minunte… Dacă alerg… Doamne… ajută-mă!
Cobor în fugă scările… Din apartamentul fiicei mele se aud scâncete… Nepoata s-a trezit, dar acum urgenţa este alta… o mama şi copilul care vrea să intre în lumea noastră! În stradă nu ştiu în ce direcţie s-o iau… Apare, spre bucuria mea, o doamnă – îngerul meu salvator – care mă îndeamnă să încerc, spune ea, poate aveţi noroc să vă servească, la vila din stânga blocului, unde are cabinet, dar şi locuieşte un medic stomatolog care are telefon. Pe moment, n-am înţeles semnificaţia tuturor cuvintelor, dar, imediat aveam să mă lămuresc…
Deschid poarta, fără să mă gândesc la consecinţe, deşi mă tem de câini. (Mă tem, de când am fost muşcată de câinele căruia îi duceam „pârjoalele/chiftelele nemâncate şi ascunse” de ochii mamei. Câinele a venit pe la spatele meu, probabil să-mi mulţumească, însă reacţia mea l-a determinat să-mi sărute gamba piciorului, drept răsplată).
Intru în curte, apare în uşa vilei o „doamnă” bine făcută, care mă priveşte de sus – e drept că era pe scări – ,dar cu o privire de om rău.
– Bună ziua, stimată doamnă! Îi spun eu.
– Cine ţi-a permis neinvitată să intri în curte? Îmi răspunde furioasă.
– Fiţi amabilă, mă scuzaţi, dar e o urgenţă. În blocul vecin cu Dumneavoastră o femeie surdo-mută naşte. A început travaliul. Trebuie să telefonez la Salvare. Vă rog, permiteţi-mi să telefonez. Ajutaţi-mă!
– Să ieşi imediat din curtea mea! Aici nu e telefon public!
Am ieşit plângând. Acum am înţeles vorbele „dacă aveţi noroc să vă servească”, vorbele cu tâlc ale celei ce m-a îndrumat spre casa dentistului. Timpul curgea în defavoarea mea. Nu ştiam ce mai face femeia… Nu ştiam dacă Dan se descurcă cu cea mică… Unde să merg!? Până în centru e cale lungă… Îmi curgeau lacrimile, când o doamnă m-a oprit întrebându-mă:
– Ce-aţi păţit? Vă pot ajuta cu ceva??
Am tresări plăcut. Glasul binevoitor mi-a redat speranţă. Mai sunt şi oameni, oameni buni la suflet!
– Cineva naşte şi caut urgent un telefon… Am încercat la vila dentistului… Fără noroc…
– Ăia nu sunt oameni! Încercaţi la casa din partea cealaltă a blocului. Sunt convinsă că vă vor ajuta! Acolo stau oameni buni!
Abia apuc în fugă să-i mulţumesc şi cu ochii în lacrimi mă îndrept ca o săgeată spre uşa ultimei speranţe… bat… Deschid uşa, nu fără teamă…
– Bună ziua! abia îngân.
– Bună, cu ce vă putem fi de folos, îmi răspunde un glas blajin al celei care-şi curăţa ferestrele urcată pe o scară.
Până să-i spun despre ce este vorba , apare un domn – cred că soţul care se oferă să rezolve el problema mea.
– Trebuie urgent să chem Salvarea! O femeie naşte… Am pierdut foarte mult timp căutând un telefon, până să fiu îndrumată la dumneavoastră.
– Da, cu plăcere! Cum se numeşte doamna?
– Habar n-am! Răspund eu cu o naivitate care o face pe stăpâna casei să coboare de pe scară şi să mă privească cu interes… Abia acum realizez că unul din cele mai importante lucruri – într-o astfel de situaţie – nu-l ştiu..
– Dar unde locuiţi? Pe ce stradă?
Stupoare…
– Habar n-am! răspund contrariată de imbecilitatea mea.
Cei doi mă privesc stupefiaţi! Probabil, cred că nu-s normală.
– În bloc, răspund printre lacrimi, dându-mi seama de gravitatea situaţiei, de faptul că fără date concrete, exacte, nici salvarea nu va veni.
– Care bloc?
– Cel de lângă casa dumneavoastră.
– Ce apartament?
– Nu ştiu! Stă lângă apartamentul fiicei mele, la etajul întâi. Eu sunt în Piteşti doar de două zile… De la gară m-a adus ginerele meu cu maşina, deci, nu ştiu nici numele străzii…Copiii mei s-au mutat aici de puţin timp, poate de două săptămâni… silabisesc eu printre lacrimi, datorate şi situaţiei penibile în care i-am pus şi pe binevoitorii mei.
– Acum vă înţelegem! Dar n-aţi putut s-o întrebaţi pe cea care naşte cum se numeşte?
– NU! E surdo-mută şi pe uşă nu e încă numele, nici jos la scară.
– Bine! Telefonez acum! Problema va fi dacă cei de la Salvare ne vor da crezare.
– Domnul formează numărul. De la celălalt capăt îi răspunde o voce binevoitoare.
– Vă rugăm trimiteţi urgent o salvare pe Strada Popa Şapcă, la blocul nou, o să vă aştepte la intrare o doamnă care vă v-a conduce la apartamentul de la etajul 1.
Norocul e că pe strada al cărui nume îl aflu şi eu acum e construit, deocamdată, un singur bloc, blocul cu pricina. Urmează, conform procedurilor, întrebările de rigoare: nume, prenume, vârstă etc.., la care răspunsurile sunt invariabile:
– Nu ştim… Cea care e lângă mine e din altă localitate, e venită la fiica ei de două zile, iar cea care naşte e surdo-mută, răspunde disperat, la telefon, omul bun.
Cei de la salvare cu greu se lasă convinşi. Ies, mulţumindu-le în fugă şi urc pe nerăsuflate scările. Nici nu mă opresc să văd ce face nepoţica mea, ci intru ca fulgerul, în dormitorul din care se auzeau gemetele facerii… Capul copilului se pregătea să iasă nerăbdător să-şi vadă mama! Nu mai ştiam ce să fac… Am mângâiat-o pe frunte, ştergându-i sudoarea… Apoi, i-am făcut semn că mă întorc rapid, cobor doar să aştept salvarea.
Nu ştiu semnele surdo-muţilor… şi, totuşi, cred că m-a înţeles! Cobor în fugă… Ajung în stradă, privesc cu disperare în toate părţile, neştiind ce să fac: să aştept salvarea sau să urc … Mi s-a părut o veşnicie până când salvarea a sosit.
– Bine aţi venit! O întâmpin eu pe moaşa sau asistenta, care alene îşi cobora trupul masiv din maşină, privindu-mă cam neîncrezătoare, pe bună dreptate. Probabil a fost pusă la curent cu discuţiile de la telefon… Date greu credibile.
– E chiar adevărat? Noi am venit, deşi credeam că-i o farsă!
– V-aş ruga să ne grăbim! Travaliul a început de mult. Când am coborât să vă aştept, capul copilului îşi făcea intrarea în lumină, spun eu precipitată.
– Bine! Bine!
În sfârşit, respir eu uşurată, în mintea mea crezând că venirea moaşei înseamnă pentru mine încheierea misiunii. Vis! Greul, dar şi neprevăzutul avea să mă marcheze pentru întreaga viaţă, în sensul bun al cuvântului… Dumnezeu, dându-mi fericita şi unica ocazie să moşesc – eu, profesoara de limba şi literatura română.
Intrând în apartament, moaşa s-a precipitat, văzând că într-adevăr copilul îşi scosese capul la lumină şi atunci – poruncitor mi-a întins o trusă din care-mi cerea să-i dau pe rând nişte instrumente. Nici acum nu realizez, cred că am avut un înger păzitor şi eu, dar şi cea care năştea, că le-am nimerit – spun eu acum – le-am nimerit exact.
Copilul mi s-a părut o minune! Nu! A fost chiar o minune, pentru mine un miracol şi-o binecuvântare dată de Dumnezeire să particip la naşterea unui pui de om de aproape cinci kilograme. Ţineam în braţe un corp învelit într-un seu/grăsime albă şi-l priveam extaziată, dar şi nedumerită. La cele trei naşteri ale mele, copiii mei, fetiţa şi cei doi băieţi, i-am văzut, în mod sigur – după ce au fost curăţaţi de stratul protector în care au vieţuit în placentă. M-a trezit din visare glasul poruncitor al moaşei:
– Ce faci? Ai adormit cu băieţelul în braţe? Curăţă-l şi înfaşă-l! Te porţi ca o începătoare! Ce, Dumnezeu! Parcă ai fi în această situaţie pentru prima oară!
Pentru prima oară, într-adevăr! m-am gândit eu, fără să comentez. Şi m-am apucat cu grijă să-l şterg, apoi să-l înfăş şi să-l arăt mamei care-l privea cu dragostea aceea nepieritoare, nesfârşită, uitând parcă de durerea imensă, dată de faptul că se rupsese foarte rău şi că avea hemoragie.
Nu-mi aduc aminte ce făcea moaşa, când mi-a ordonat:
– Iar stai şi priveşti pierdută! Scoate-i placenta!
– Dar cum?
– Of! of! zău nu mai pricep ce-ai păţit! Se descarcă ea, arătându-mi unde şi cum
să apăs ca să pot scoate buclucaşa de placentă.
Privindu-mă apoi cum fac, nu se poate abţine să nu remarce, uşor ironică:
– Nu-mi plac oamenii care o fac pe proştii, verificându-mi cunoştinţele!
Am tăcut stupefiată… Ce puteam să-i răspund în acel moment în care altele erau priorităţile. Stăteam cu placenta desfăşurată, ţinând-o cu mâinile-amândouă, îndreptată spre ea.
– Ce te uiţi la mine? Mai bine vezi dacă placenta e întreagă!
– Vă rog, uitaţi-vă dumneavoastră!
– Iar o faci pe neştiutoarea! E întreagă! Pune-o într-o oală, vas, pune-o în ceva curat că trebuie predată.
– Am înţeles! Intru în bucătărie. Totul era nou, pregătit şi de casă nouă, dar şi pentru Sfânta Sărbătoare Pascală. Iau un vas nou, mai mic şi pun placenta ce trebuie predată. Mult mai târziu am aflat de ce.
– Acum că ai terminat cu placenta, pregăteşte-i hainele să-i ducem la maternitate, la spital.
N-am timp să-i spun că nu cunosc nimic în casă, că nu ştiu unde are lucrurile, hainele sau actele.
Caut, deschid şifonierele şi-i pregătesc cele necesare. Apoi, simt că „pământul”, de fapt, dormitorul se învârte şi, palidă, mă lipesc de perete. N-am norocul să leşin – după atâtea emoţii – că glasul ferm al moaşei mă readuce „la viaţă”!
– Ei, asta-i bună! Ştii că-mi placi! Acum în loc să plec îmi dai de lucru cu ifosele tale!
– Mă scuzaţi, dar emoţiile, bucuria trăită, m-au copleşit!
– Hai, că-i bună!
– E bună! Am curajul să-i răspund: V-aţi întrebat, stimată doamnă, ce profesie am?
– Nu! De ce? Nu cred că era cazul. Eşti un cadru medical începător sau poate n-ai avut ocazia, deşi n-aş crede, să profesezi!
– Greşit! Sunt profesor de limba şi literatura română în oraşul Cluj-Napoca şi sunt în Piteşti de două zile, la fiica mea care locuieşte în apartamentul de alături, nu-i ştiu numărul, că încă nu e pus, iar pe doamna, pe care împreună am moşit-o astăzi, am văzut-o când, bătând la uşa noastră, mi-a cerut ajutorul. Târziu, când am coborât să sun la salvare, mi-am dat seama că e surdo-mută, după semnele pe care le făcea şi pe care eu nu le-am înţeles. i-am turuit eu, fără să-i las timp să mă întrerupă.
– Aoleu! Dar, totuşi, nu-mi explic cum de-ai reuşit să faci „toate manevrele” fără greşeală!?
– Aşa a vrut Dumnezeu!
Apoi am făcut cunoştinţă, strângându-ne mâinile, după care, încuind uşa, am pus cheia în poşeta mamei, conducându-i pe ea şi pe băieţelul ei la salvarea care îi aştepta cu nerăbdare. Cu sufletul luminat de fericirea dată de o astfel de minune, pentru mine, minune pe care n-o voi uita întreaga viaţă… O dată, pentru faptul c-am putut fi de folos – poate – salvând două vieţi, pe de altă parte, pentru binecuvântarea, harul, bucuria ce le-am putut trăi în săptămâna luminată, aceea de a fi părtaşă la un astfel unic eveniment în viaţa mea.
Cuvintele le caut, dar nu mi se pare că le-am găsit pe cele ce-ar putea acoperi tumultul trăirilor de-atunci. Îmi pare rău că n-am scris aceste rânduri acum 30 şi ceva de ani în urmă, când emoţiile,imaginile şi numele îmi erau vii în memorie. Acum, târziu, în noapte, când scriu, am în faţă doar filmul întâmplării, minunii, care m-a marcat.
Epilog
A doua zi, când doctorul pediatru a venit să-mi vadă nepoţica i-am povestit fericita, inedita, minunata întâmplare. M-a ascultat cu atenţie şi-apoi mi-a spus:
– Doamne, aţi avut un mare noroc, un noroc teribil! Dacă, fie mama, fie copilul murea, aţi fi avut mari probleme, foarte mari… Şi mi le-a „tradus”!
Niciodată nu pun în faţă dezastrul, răul! Pentru mine, acum ca şi atunci, mă frământa gândul să pot să ajut semenul aflat în situaţie limită. Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a permis acest lucru. Spre sfârşitul săptămânii luminate, din nou aude Dan că cineva bate în uşă. Deschide, între timp ies şi eu din camera Mărguţei. Am înlemnit! Iar se întâmplă ceva!
Sunt două persoane cu faţa surâzătoare. Îi poftesc în casă pe cei doi oaspeţi: soţul şi mama celei ce născuse pe voinicul fecior. Potrivit obiceiului locului, mi-au adus în dar: o franzelă, un kilogram de zahăr, o căciulie de usturoi, un ştergar şi încă ceva, dar nu mai ţin minte ce. Emoţionantă întâlnire, ca şi cea care a urmat, peste un an. Apoi, familia fiicei mele s-a mutat cu serviciul pentru o lungă perioadă în alte oraşe ale ţării şi am pierdut legătura. Poate, acum, când au revenit în Piteşti, dacă soarta va fi de parte noastră îi voi căuta şi le voi da această povestire. Dacă nu, poate o vor citi într-o carte şi se vor recunoaşte.
Mulţumesc părinţilor care m-au educat în spiritul dragostei faţă de oameni. În viaţă, întotdeauna trebuie să ne ajutăm, să fim uniți! Pentru mine, nimic nu poate fi mai înălţător decât s-aduci pe lume o nouă viață… Poate, doar iubirea de glie, de steag și de limba strămoșilor!
–––––––––––––––
Prof. Lucia-Elena LOCUSTEANU
Membru al Ligii Scriitorilor Români
Filiala Cluj – Napoca
12 iulie 2019