Unirea Bucovinei cu România

Sextil Puşcariu a stat câteva zile la Iaşi, fiind primit în audienţă, după cum am văzut, de Rege şi Regină, apoi de primul ministru Coandă, a avut întâlniri cu oameni politici, Ion I. C. Brătianu, Al. Lapedatu, N. Iorga. Discuţiile se refereau la modalitatea concretă de înfăptuire a unirii şi viitoarea situaţie a Bucovinei în cadrul României întregite. După aceste contacte, Sextil Puşcariu a avut o lungă convorbire, ,,într-o cameră la hotelul Binder” (I. Nistor), cu preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, I. Nistor, despre care acesta mărturiseşte că a fost decisivă. În cursul discuţiei, desfăşurată în condiţiile cele mai amicale, Nistor l-a informat despre situaţia politică din România, despre demersurile refugiaţilor pe lângă guvernul român, programul lor politic şi planul de acţiune. După ,,un viu schimb de vederi” (Nistor), cei doi (,,vechii prieteni”) cădeau de acord că problema Bucovinei cerea o grabnică soluţionare în sensul unirii ei cu Regatul României, pentru a demonstra lumii voinţa românilor din Bucovina şi Transilvania de a se des face de Monarhie. Consiliul Naţional avea să ajungă la înţelegerea că rapiditatea desfăşurării evenimentelor nu mai îngăduia tratative sau alte tribulaţiuni, ci, după chemarea armatei române, să se voteze unirea cât mai curând posibil.

După încheierea acestor întâlniri, refugiaţii au fost invitaţi să revină în Bucovina, astfel încât Sextil Puşcariu, împreună cu Ion Nistor şi ceilalţi membri ai Comitetului, s-au întors la Cernăuţi, la 23 noiembrie 1918, iar în Piaţa Unirii, au fost întâmpinaţi cu căldură de bucovineni. După sosirea la Cernăuţi, Ion Nistor, preşedintele Comitetului foştilor refugiaţi, a avut o întâlnire cu preşedintele guvernului, Iancu Flondor, căruia i-a înmânat un mesaj din partea guvernului român de la Iaşi. Apoi cei doi s-au întreţinut îndelung în legătură cu viitoarele acţiuni politice şi pregătirea condiţiilor pentru unirea Bucovinei cu România.

La 12/25 noiembrie 1918, a avut loc o nouă şedinţă a Consiliului Naţional, la care a participat şi mitropolitul Bucovinei, Vladimir Repta. În cadrul şedinţei, George Tofan, vicepreşedintele Comitetului refugiaţilor, rostea următoarea declaraţie: ,,Procesul istoric de veacuri al neamului nostru se lichidează azi. În aceste momente înălţătoare, noi, refugiaţii şi voluntarii datoriei împlinite, întindem frăţeşte mâna celor rămaşi acasă, care şi-au păstrat nepângărită conştiinţa, în dorinţa sinceră de a munci împreună la ridicarea ţării şi a neamului. (…) Suntem înainte de toate aderenţi intransigenţi ai unirei necondiţionate şi desăvârşite a tuturor ţărilor (provinciilor) româneşti, în hotarele lor etnice şi istorice, într-un stat naţional unitar, căci numai astfel poporul nostru îşi va putea realiza menirea sa istorică. La dezlegarea tuturor problemelor de interes obştesc vom fi conduşi de cele mai largi principii democratice”, recunoscând ,,fiecărei minorităţi naţionale dreptul de-a se dezvolta liber în cadrele statului românesc unitar…”. În aceeaşi şedinţă, Consiliul a fost completat cu 12 fruntaşi dintre refugiaţii şi cvoluntarii bucovineni, Dr. I. Nistor, Dr. N. Carabioschi, Dr. Dim. Marmeliuc, Dr. Aurel Morariu, George Tofan, Gavril Rotică, Victor  Eugen Botezat. Consiliul a hotărât apoi convocarea Congresului General al Bucovinei, la 15/28 noiembrie, pentru ,,stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul român”.

La 15/28 noiembrie 1918, într-o zi de joi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-a întrunit Congresul General al Bucovinei. Erau prezenţi cei 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional (printre ei, Vasile Alboiu-Şandru), 13 delegaţi ai ucrainenilor, 7 ai germanilor şi 6 ai polonilor. Se aflau de faţă, ca invitaţi, reprezentanţii Transilvaniei, Gh. Crişan, V. Deleu şi V. Osvadă, şi cei ai Basarabiei, Pant. Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan şi Gr. Cazacliu, precum şi cei ai armatei române, în frunte cu generalul Iacob Zadic. Pe lângă delegaţi şi invitaţi, se aflau la Cernăuţi, mii de locuitori veniţi din toate colţurile Bucovinei. Lucrările au fost deschise, la ora 11, de Pr. Dionisie Bejan, preşedintele Consiliului Naţional, care a arătat că menirea Congresului este aceea de a îndeplini ,,dorul şi aspiraţiunile pe care poporul nostru le nutreşte şi le păzeşte cu vrednică sfinţenie de un secol şi jumătate”. După deschidere, el a propus ca preşedinte al Congresului pe Dr. Iancu Flondor, care a fost ales în aplauzele asistenţei, iar secretar a fost desemnat Dr. Radu Sbiera.

A urmat la cuvânt preşedintele Iancu Flondor, care a prezentat Moţiunea de unire a Bucovinei cu România: ,,…considerând că, în 1744, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei…şi că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine (…), astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară…s-a prăbuşit…, cel dintâi gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care totdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre. Drept aceea, noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: ,,Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

Motivarea moţiunii (Declaraţiei de unire) a fost făcută de prof. Ion Nistor, care a arătat: ,,Naţiunea română este una şi nesdespărţită de la Nistru până la Tisa. Aceeaşi obârşie, acelaşi grâu, aceeaşi doină, aceleaşi datini şi obiceiuri. Dară vitregia vremilor a împiedicat pe înaintaşii noştri de a crea un stat naţional unitar, care să cuprindă neamul întreg în hotarele lui etnice”. Mai târziu, ,,s-a ,,destrunchiat” Moldova lui Ştefan, prin răpirea Bucovinei, mai apoi a Basarabiei”. (…) Astăzi, când…Austria s-a prăbuşit…, noi, ajunşi   stăpâni deplini pe hotarele noastre, declarăm actul de cesiune de la 1775, nul şi neavenit, şi hotărâm realipirea ţării noastre la Moldova, din trupul căreia   fusese ruptă. (…) În timpul din urmă s-au făcut planuri de a împărţi Bucovina în două cu urmaşii pribegilor ruteni, care se adăpostiseră pe vremuri în ţara noastră. Dară…, noi, românii, singurii păstrători ai vechilor tradiţiuni politice, istorice şi culturale din această ţară, ne vom împotrivi acestor tendinţe nelegiuite, fiindcă am fi nişte urmaşi netrebnici ai vitejilor noştri înaintaşi, dacă ne-am întoarce la sânul patriei mame (române) cu moştenirea ştirbită”. Reprezentantul polonezilor bucovineni, Stanislaus Kwiatkowski, s-a pronunţat pentru unire, recunoscând drepturile românilor asupra Bucovinei, iar delegatul germanilor, Alois Lebouton, s-a pronunţat în acelaşi sens. Apoi Moţiunea de unire a Bucovinei cu România a fost pusă la vot, fiind acceptată cu unanimitate de voturi, într-o atmosferă de mare însufleţire.

Mulţimea de români bucovineni a dat glas entuziasmului naţional, iar o ediţie specială a ziarului ,,Glasul Bucovinei” saluta hotărârea adoptată: ,,Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinţii noştri, care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber şi dezrobit”. După votarea unirii, Congresul a adresat o telegramă regelui Ferdinand, prin care i se aducea la cunoştinţă ,,Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României”. Telegrama a fost urmată de mesaj de salut al regelui: ,,Salut cu nespusă bucurie actul măreţ prin care Congresul general al Bucovinei…a hotărât unirea completă a Bucovinei cu Regatul român. (…) În această clipă înălţătoare, gândul meu se îndreaptă oamenii patrioţi, care, cu toate suferinţele îndurate în cursul vremurilor, au ştiut să ţină vie în inimile poporului memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi sentimentul naţional, pregătind astfel…ziua binecuvântată de azi”. Actul unirii Bucovinei a fost adus la cunoştinţa reprezentanţilor Puterilor Aliate de la Iaşi, pentru a notifica guvernelor respective ,,votul unanim al Congresului General al Bucovinei şi a le tălmăci sentimentele noastre de veşnică mulţumire şi recunoştinţă”.  

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (74)” →

Unirea Bucovinei cu România

La 6 noiembrie, primăria oraşului Rădăuţi, prin intermediul colonelului Gheorghiu, comandantul Regimentului 69 infanterie din Dorohoi, trimitea un apel disperat primului ministru român de la Iaşi, generalul Const. Coandă, ,,Veniţi-ne în ajutor, căci altfel ne pierdem”, prin care se cerea sosirea trupelor române. După două zile, la 8 noiembrie, ora 6 dimineaţa, regimentul părăseşte Dorohoiul şi se îndreaptă către vama din Mihăileni, aflată la frontiera Bucovinei, de unde, noaptea târziu, înaintează şi pătrunde în oraşul Siret, prefectul predând oraşul, la ora 23, colonelului Gheorghiu. După alte două zile, la 10 noiembrie, orele 11, ,,a intrat în Rădăuţi, cu trenul ce venea de la Dorneşti, o grupă de 11 soldaţi români, comandaţi de un subofiţer, care a înaintat până la Primăria veche” a oraşului, o mică avangardă a trupelor române ce aveau să sosească în oraş. Ulterior, regimentul a mărşăluit către Cernăuţi.

În această zi de 8 noiembrie, generalul Iacob Zadik sosea la primăria din Suceava, unde lua cunoştinţă despre acţiunile bucovinenilor din Cernăuţi, precum şi despre misiunea deputatului Aurel Onciul, pe care îl primeşte într-o cameră din primărie, propunându-i să-i înlesnească drumul la Iaşi. La 9 noiembrie, sosea la Cernăuţi, compania comandată de slt. Ilie Lazăr, român din Maramureş, din Regimentul 8 honvezi Luoj, venită cu trenul până la Noua Suliţă, iar de aici pe jos până în oraş. Ajuns în Cernăuţi, el a organizat gărzi şi patrule, a arborat tricolorul şi a instaurat ordinea, iar legionarii ucraineni s-au retras din oraş. A doua zi, la 10 noiembrie, generalul Zadik trimitea la Palatul Naţional din Cernăuţi pe ofiţerul Vasile Ungureanu, cu un plic pentru Iancu Flondor, spre a se asigura în privinţa situaţiei din oraş. Armata română s-a oprit în acea zi la bariera oraşului Cernăuţi, în satul Corovia.

La 9 noiembrie, un aeroplan românesc lansa manifeste, prin care anunţa sosirea armatei române eliberatoare şi, în aceeaşi zi, miliţiile ucrainene din Galiţia, care controlaseră Cernăuţii câteva zile, s-au retras în mare grabă peste Prut. Luni 29 octombrie/11 noiembrie 1918, la ora 12, ,,venind pe trei coloane, trupele române, sub comanda generalului Iacob Zadik şi având ca şef de stat major pe colonelul Rovinaru, au intrat în oraş”. La ora 14, generalul Zadik, împreună cu alţi ofiţeri, soseşte în sala festivă a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, unde este întâmpinat de preşedintele Iancu Flondor, cu aceste cuvinte: ,,Domnule general, ca preşedinte al Consiliului naţional român, am datorinţa să binecuvântez falnica oaste română din capitala Bucovinei, acestei ţări care păstrează în sânul ei sfintele moţiune moaşte ale marelui nostru domn Ştefan. Acum când suntem pe cale să întregim moştenirea lui, România Mare, simţim că sufletul lui nemuritor e în mijlocul nostru. (…) Domnule general, daţi-mi voie să vă binecuvântez aşa cum o fac fraţii, cari, după o lungă şi dureroasă despărţire, se întâlnesc pentru a nu se mai despărţi niciodată. O fac, deschizând braţele mele şi strângându-vă la piept. Domnilor, acum să mulţumim din adâncul inimilor noastre celui mai mare şi mai bun român al veacului nostru, Maiestatea Sa Regele Ferdinand”.

La aceste cuvinte, generalul Iacob Zadik răspundea astfel: ,,Onoraţi cetăţeni ai Bucovinei, în urma dorinţei comitetului naţional bucovinean, Maiestatea Sa Regele Ferdinand şi Ţara Română au răspuns chemării şi au adus ajutorul lor pentru ca liniştea acestei ţări să fie asigurată. Sosind, aduc salutul şi sentimentele de iubire frăţească şi, pot spune, de mamă ale României libere către ţara Bucovinei. În acelaşi timp, gândul meu se înalţă către Dumnezeu şi-i adresează mulţămirile României Mari, c-a scos sfânta dreptate la suprafaţă. Sfânta dreptate a biruit. Pentru despărţirea Bucovinei de Moldova a trebuit să se verse sânge, a trebuit să cadă cap de domn; pentru recâştigarea ei însă n-a curs niciun pic de sânge. În aceste momente de bucurie să strigăm cu toţi: Trăiască România Mare, Trăiască Bucovina, Trăiască Regele Ferdinand!”.

A doua zi, la 12 noiembrie 1918, Iancu Flondor, preşedintele Consiliului, adresa un apel ,,Către poporul român”, în care se spunea: ,,Rezbelul mondial, lupta gigantică a dreptăţii şi libertăţii…a dat naştere şi libertăţii naţiunilor subjugate. Românii Bucovinei, folosindu-se şi ei de dreptul suveranităţii naţionale, recunoscut acum de toată lumea, au hotărât, în Constituanta lor din 27 octombrie 1918, să stăpânească singuri ţara lor (Bucovina), sfântul lor pământ strămoşesc. Fostul guvern austriac s-a opus la această cerere îndreptăţită, a cedat însă forţei rutenilor. Astfel a trecut puterea ţării în mâna rutenilor şi s-a dezlănţuit în urmă anarhia peste toată ţara. În faţa acestor împrejurări, Consiliul Naţional, reprezentanţa legitimă a poporului român, a fost nevoit să recurgă la ajutorul fraţilor din Regat, cerând intervenţia oastei româneşti. Maiestatea Sa Regele României, răspunzând la această cerere întemeiată, a dispus intrarea armatei în ţară. Spre a restabili dreptatea şi ordinea, Consiliul Naţional a luat în seamă, în ziua de 10 noiembrie, stăpânirea ţării şi va exercita puterea prin Guvernul său. Locuitorii acestei ţări de altă naţionalitate sunt provocaţi, chiar în interesul lor bineînţeles, să se supuie acestui Guvern, care va şti să ia în considerare interesele lor fireşti”.  

La 12 noiembrie 1918, s-a întrunit Consiliul Naţional, în a doua sa şedinţă, care a dezavuat mai întâi acţiunea lui Aurel Onciul: ,,…s-a aflat unul din mijlocul nostru, care a discutat cu rutenii, poate că optima fide, dară uitând că s-a pus astfel în contrazicere cu tot poporul”. Apoi Consiliul a adoptat Legea fundamentală provizorie asupra ţării Bucovinei, document ce cuprindea 12 articole, în care erau precizate atribuţiile Consiliului Naţional, care exercita puterea supremă, corpul legiuitor, şi Guvernul, alcătuit din secretarii de stat, organism executiv. Consiliul Naţional a ales ca preşedinte pe pr. Dionisie Bejan, ajutat de trei vicepreşedinţi, Dr. Eusebie Popovici, Dr. Vasilovschi şi Vasile Alboiu-Şandru (din Câmpulung). Guvernul era alcătuit din 14 secretari de atât, având ca preşedinte pe Dr. Iancu Flondor, care a demisionat apoi din conducerea Consiliului Naţional. Lista guvernului era următoarea: Dr. Sextil Puşcariu, la externe, Dr. Dori Popovici, la interne, Nicu Flondor, la finanţe, George Sârbu, la agricultură, Dr. Radu Sbiera, la instrucţie (învăţământ), Dr. Ipolit Tarnavschi, la culte, Dr. V. Marcu, la comerţ şi industrie, Aurel Ţurcan, lucrări publice, Cornel Ternovieţchi, la comunicaţii, Dr. Octavian Ghorghian, la salubritate publică.

După ce, la 11 noiembrie, în ziua intrării armatei române în Cernăuţi, Consiliul Naţional adresa o telegramă regelui Ferdinand, în care erau aduse ,,omagiile Bucovinei eliberate”, în şedinţa din 12 noiembrie (vezi supra), seara târziu, era primită telegrama regelui României adresată lui Iancu Flondor, în care se spunea: ,,Cu cea mai adâncă emoţiune şi cu inima plină de bucurie patriotică primesc ştirea că trupele mele au intrat în capitala Bucovinei române, aducând ordine şi linişte sufletească pentru toţi acei care, în aceste momente istorice, au simţit şi au lucrat pentru îndeplinirea visului secular. (…) Să dea Atotputernicul ca tot poporul din Bucovina să găsească mereu ocrotire, dreptate şi libertate sub cutele drapelului naţional. Şi preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, Ion Nistor, adresa o telegramă omagială regelui Ferdinand: ,,Ca fii ai Bucovinei dezrobite, în numele nostru, al părinţilor şi al fraţilor noştri rămaşi acasă, îndrăznim a aduce prinosul nostru cel mai curat de mulţumire pentru mult aşteptata operă de eliberare şi de realipire …, operă care să rămână pentru totdeauna legată de numele maiestăţii voastre şi al armatei române victorioase.”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (73)” →

Unirea Bucovinei cu România

La 6 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Ucrainean difuza în oraşul Cernăuţi manifeste în limbile ucraineană, română şi germană, prin care anunţa preluarea puterii administrative, în timp ce soldaţii Legiunii ucrainene ocupau Palatul Naţional, somând să le fie predată puterea. În timp ce soldaţii legiunii ucrainene devastau Palatul, fruntaşii Consiliului Naţional Român se refugiau în reşedinţa Mitropoliei Bucovinei. Guvernatorul Etzdorf, supus constrângerii, preda puterea de guvernământ asupra Bucovinei, încheindu-se următorul proces verbal sau protocol de transmitere a ei: ,,La 11,35 (în ziua de 6 noiembrie), au apărut în faţa mea domnii deputaţi în Parlament, Nikolai Semaka şi Ilie Smenu, însoţiţi de  Omelian Popowicz, membru în Comitetul ţării, împreună cu lt. Ilie Popowicz, în numele Radei naţionale ucrainene. Deputatul Semaka mă anunţă că palatul administrativ este ocupat de miliţia (legiunea) ucraineană şi mă somă să transmit puterea administrativă în teritoriile ucrainene din Bucovina, precum şi în oraşul Cernăuţi, asupra Radei naţionale ucrainene de la Liov. Am răspuns că cedez în faţa forţei…; în faţa acestei situaţii, am declarat că sunt gata să transmit puterea guvernamentală în ţara Bucovinei asupra reprezentanţilor naţiunii române şi a celei ucrainene, în înţelegere mutuală. După comunicările ce mi s-au făcut, la orele 4 după amiază, delegaţii Radei ucrainene şi deputatul Aurel Onciul, care mi-a declarat că este delegatul Consiliului naţional român (sic), se declarară gata de a lua în primire puterea guvernamentală în înţelegere mutuală. În consecinţă, transmit puterea guvernamentală în ţara Bucovinei asupra suspomeniţilor domni, reprezentanţi ai naţiunii române şi ai celei ucrainene. Semnează: Etzdorf, Semaka, Onciul”. Acesta este actul istoric din 6 noiembrie 1918, care consemnează sfârşitul stăpânirii austriece în Bucovina, după 143 de ani.

În cele din urmă, guvernatorul Etzdorf a încercat să-i determine pe români să ajungă (încheie) la un compromis cu ucrainenii, consimţind la împărţirea Bucovinei într-o regiune ucraineană şi alta română, după sistemul cantonal elveţian. Dar Consiliul Naţional Român din Cernăuţi a refuzat să stabilească o înţelegere cu delegaţii Radei ucrainene din Liov, pentru împărţirea Bucovinei pe criterii etnice. În condiţiile acestui refuz, Aurel Onciul, neîmputernicit de nimeni, cu de la sine putere, consimţea la împărţirea teritorială a Bucovinei şi, la 6 noiembrie 1918, semna o proclamaţie în acest sens. Textul proclamaţiei avea următorul conţinut (reprodus după I. Nistor): ,,Guvernul împărătesc, considerând încheiată misiunea sa în Bucovina, ne-a predat astăzi nouă, în calitate de comisari naţionali ai românilor (poporului român!), pe de o parte, şi ai ucrainenilor (poporului ucrainean), pe de altă parte, puterea în Bucovina, fără să o împartă. Puşi în faţa acestui fapt îndeplinit, noi, ca să împiedicăm anarhia şi să menţinem ordinea şi siguranţa publică, am stabilit următoarele”. După acest preambul, acordul propriu-zis conţinea 6 puncte: pretenţiile teritoriale ale celor două părţi rămân identice, aşa cum au fost formulate de reprezentanţii lor legitimi, iar decizia definitivă o va lua congresul de pace, situaţia etnică din comunele provinciei era stabilită pe baza recensământului din 1910, iar oraşul Cernăuţi, ,,capitala ţării”, rămânea sub administraţie interimară, până la stabilirea înţelegerii între guvernele român şi ucrainean. Acordul intra în vigoare imediat, fiind semnat de O. Popowicz, comisar naţional ucrainean şi de A. Onciul, comisar naţional român.

Un manifest similar, semnat de deputaţii ucraineni din Parlament şi Dietă, precum şi de şefii partidelor ucrainene din provincie, era adresat locuitorilor ucraineni din Bucovina. Ambele manifeste (proclamaţii), român şi ucrainean, aveau drept temei procesul verbal de transmitere a puterii, din 6 noiembrie 1918. Din cuprinsul manifestului ucrainean se observă că administraţia interimară a Cernăuţiului, precum şi toate oficiile din oraş, trecuseră în mâinile ucrainenilor, Aurel Onciul fiind ignorat. Mai mult, asumându-şi titlul de ,,administrator al Moldovei de Sus”, el (Onciul) s-a deplasat la Iaşi, pentru a stabili legături cu guvernul român, dar tentativa sa a eşuat (în gara Iaşi, el a fost întâmpinat cu violenţă de refugiaţii bucovineni şi silit să părăsească oraşul). Stăpânirea austriacă luase sfârşit în Bucovina, dar situaţia rămânea confuză, după predarea puterii de către guvernatorul Etzdorf. Din păcate, în provincie, lucrurile au luat o întorsătură primejdioasă. Soldaţii ucraineni, care se întorceau de pe front, întăreau rândurile legiunii ucrainene, constituiţi în unităţi de haidamaci, ei tulburau ordinea publică, se dedau la dezordini şi terorizau populaţia, pătrunzând până şi în Palatul Naţional, unde îşi avea sediul Consiliul Naţional Român.

În aceste împrejurări dramatice, Consiliul Naţional a decis să se adreseze guvernului român de la Iaşi, pentru ajutor militar, trimiţând în acest scop un emisar special, V. Bodnărescu. Acesta a prezentat situaţia din Bucovina şi a pledat pentru intervenţia grabnică a trupelor române, pentru a pune capăt acţiunilor miliţiilor ucrainene. Între timp, la Iaşi, la 6 noiembrie 1918, se constituise un nou guvern condus de generalul Const. Coandă, iar reintrarea României în război era iminentă. Guvernul român a hotărât să trimită, în Bucovina, Divizia 8 infanterie, sub comanda generalului Iacob Zadic. În foarte scurt timp (practic, două zile), divizia a fost pusă pe picior de război, cu oamenii disponibili, reuşindu-se organizarea a trei detaşamente, Dragoş, Alexandru cel Bun şi Suceava. Aceste detaşamente cuprindeau câte 600 de oameni, care proveneau din soldaţii regimentelor de infanterie 16, 29 şi 37, la care s-au adăugat grănicerii şi jandarmii ce asigurau securitatea frontierei Bucovinei. Fiecare detaşament era completat cu mici unităţi de cavalerie, baterii de artilerie şi grupuri de mitraliere. Efectivul total al diviziei nu depăşea 3000 de oameni, modest echipaţi şi aprovizionaţi, dar cu moralul foarte ridicat, anume selectaţi şi conştienţi că aveau de îndeplinit o misiune specială.

La 8 noiembrie 1918, trecând vechea graniţă fixată de austrieci, aşa – numitul ,,cordon” (,,corduna”, cum era numită popular), generalul Iacob Zadic a adresat locuitorilor Bucovinei o proclamaţie: ,,Răspunzând la chemarea Comitetului Naţional Bucovinean, Armata Română, din înaltul ordin al M. S. Regelui Ferdinand I al României, a păşit pe pământul Marelui Voevod Ştefan, pentru a ocroti viaţa, avutul şi libertatea locuitorilor de orişice neam şi credinţă, împotriva bandelor de criminali, care au început opera lor de distrugere în frumoasa noastră ţară. Trecând hotarul pus între noi de o soartă vitregă, acum 100 şi mai bine de ani, hotar care n-a putut niciodată să ne despartă şi inimile, trupele române sosesc în mijlocul vostru aducându-vă dragostea şi sprijinul lor, pentru libera înfăptuire a dorinţelor născute din dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor. Stăpâniţi de aceste sentimente şi cu credinţa în sinceritatea cererii voastre de ajutor, invităm poporul Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (72)” →

Unirea Bucovinei cu România

Intelectualii români grupaţi în jurul ,,Glasului Bucovinei” şi alţi fruntaşi naţionali din ţară (Bucovina) şi din afara ei (refugiaţi) stăruiau pentru convocarea neîntârziată a unei adunări reprezentative a românilor bucovineni, pentru a apăra identitatea şi integritatea ei. Vestea despre convocarea Adunării s-a răspândit repede în Bucovina. Astfel, duminică 7/20 octombrie 1918, în sala de şedinţe a Palatului comunal, avea loc Adunarea intelectualilor şi gospodarilor fruntaşi din Câmpulung, unde ,,gerentul” Mihai Iacoban anunţa că a fost convocat la o Adunare, la Cernăuţi, pentru a hotărî viitoarea direcţie politică a românilor din Bucovina. Prof. Ioan Bileţchi, martor la această şedinţă, mărturiseşte: ,,Vorbi avocatul dr. Criclevici, cuprins parcă de sfială, neştiindu-se încă dispoziţia generală a celor de faţă, mai ales a poporenilor, cărora li se vorbea pentru prima dată într-o direcţie nouă, vorbi lin, aşezat şi ceru unirea Bucovinei cu România, a Bucovinei până la Prut, Cernăuţul nici într-un caz nu-l putem ceda”. El consemnează că s-a ales apoi o delegaţie pentru Cernăuţi, alcătuită din gerentul M. Iacoban şi V. Alboiu-Şandru, care ,,avea să susţină următoarea rezoluţiune, primită cu unanimitate: 1. Intelectualii şi poporul din Câmpulung sunt pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat; 2. Intelectualii şi poporul sunt contra divizării Bucovinei”. Prof. Bileţchi adaugă că ,,se mai primise o propunere: alipirea Bucovinei la România, dar ea a fost suprimată ulterior, delegaţia aflând-o inoportună şi superfluă, fiind numai o specializare a moţiunii cardinale”.

Ca urmare, la 14/27 octombrie 1918, orele 15, a fost convocată la Cernăuţi, la Palatul Naţional, o Adunare politică naţională, la care au participat deputaţi din Parlamentul de la Viena, foşti deputaţi ai Dietei bucovinene, primari români din localităţile provinciei, un număr de intelectuali şi alţi reprezentanţi ai românilor. Adunarea s-a desfăşurat într-o atmosferă solemnă şi sărbătorească. Ca preşedinte ales al Adunării, Iancu Flondor a spus în deschiderea lucrărilor: ,,Domnilor, o iobăgie naţională de aproape un secol şi jumătate, pe cât de dureroasă pe atât de ruşinoasă, e pe sfârşite. Poporul român din Bucovina e pe cale de a sparge şi a lepăda lanţul care i-a ferecat sufletul. Liberi, în puterea suveranităţii naţionale, D-voastră veţi hotărî astăzi, ce veţi afla de bine pentru un viitor fericit şi falnic al neamului românesc din Bucovina. Dară să nu uităm, domnilor, că acest moment înălţător s-a născut din suferinţe grele şi adâncă jale şi e sfinţit cu sângele eroilor noştri. Vă provoc să vă ridicaţi în picioare ca semn de juruinţă că nu-i vom uita niciodată şi că ne vom arăta demni de sacrificiul lor”.

După discuţii animate, însufleţite, într-o atmosferă entuziastă, Adunarea a adoptat următoarea Moţiune: ,,1. Reprezentanţii poporului român din Bucovina, întruniţi astăzi, în ziua de 27 octombrie 1918, în capitala Bucovinei (Cernăuţi), se declară, în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei ţări româneşti; 2. Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti, într-un stat naţional independent, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria; 3. Spre a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o strânsă legătură între toţi românii, Constituanta instituie un Consiliu Naţional, alcătuit din 50 de membri (ulterior, numărul lor a fost mărit la 74); 4. Constituanta respinge cu hotărâre orice încercare care ar ţinti la ştirbirea Bucovinei, însă doreşte să se înţeleagă cu popoarele conlocuitoare” (Glasul Bucovinei”, nr. 3, din 29 octombrie 1918). Moţiunea a fost votată în unanimitate, într-un entuziasm general. Apoi Adunarea a intonat ,,Deşteaptă-te Române”, în timp ce o mare mulţime se adunase în faţa Palatului, manifestând pentru unire, cântând cântece patriotice şi cerând arborarea tricolorului. Mai târziu, Moţiunea a fost adusă la cunoştinţa guvernului român de la Iaşi.  

În aceeaşi după-amiază de 27 octombrie 1918, a avut loc şedinţa Consiliului Naţional, organism care reprezenta diferite păruri sociale, din toate judeţele Bucovinei. În prima şedinţă, a fost ales prin aclamaţii ca preşedinte al Consiliului Naţional, Dr. Iancu Flondor, ca vicepreşedinţi,  Pr. Dion. Bejan, Dr. Dori Popovici şi Prof. Sextil Puşcariu, iar ca secretari, Dr. V. Bodnărescu, Dr. R. Sbiera şi L. Tomoiagă. Consiliul a instituit un comitet executiv, Consiliul Secretarilor de Stat, alcătuit din 14 persoane, un guvern al provinciei, având ca preşedinte pe acelaşi Dr. Iancu Flondor. Hotărârile Adunării Constituante a Bucovinei au avut o mare importanţă, principială, în desprinderea Bucovinei de Imperiu, pe baza dreptului la autodeterminare naţională, în perspectiva unirii cu România.  

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (71)” →

Unirea Bucovinei cu România

În toamna anului 1918, sub imperiul înfrângerilor de pe front, monarhia austro-ungară traversa o puternică criză, iar lupta popoarelor din imperiu era de nestăvilit. Noul cancelar Czernin nu mai reuşea să stăpânească cursul evenimentelor, situaţia internă din Austria ajunsese critică, încât guvernul nu mai avea nici autoritatea, nici puterea de a se opune descompunerii imperiului. Popoarele îşi revendicau drepturile naţionale, nemaivoind să se subordoneze guvernului central de la Viena, iar repetatele încercări ale împăratului Carol pe lângă preşedintele Wilson pentru o pace separată au eşuat. În aceste împrejurări, împăratul a recurs la ultimul expedient pentru a se salva, şi a consimţit la federalizarea împărăţiei habsburgice. La 25 iulie 1918, el l-a înlocuit la guvern pe Seidler cu Hussarek, care ulterior avea să fie înlocuit cu Lammazk. În final, la 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a lansat manifestul ,,Către popoarele mele credincioase”, prin care era proclamată federalizarea Imperiului, prin constituirea de state ,,independente”, fără a fi recunoscute drepturile românilor. Era prevăzută o autonomie largă  fiecărui stat component, o colaborare cu structurile centrale, pentru ca Austria să poată renaşte după război ca o ,,federaţie de popoare libere”.

Încercarea de supravieţuire a Monarhiei nu avea cum să reuşească, iar închegarea noilor state naţionale era un proces inevitabil. După publicarea Manifestului imperial de la Viena, refugiaţii români din Transilvania şi Bucovina, constituiţi, la Iaşi, în ,,Comitetul Naţional al românilor ardeleni şi bucovineni aflători în Moldova şi Basarabia şi al Corpului ofiţeresc de voluntari”, în numele lor şi al ,,fraţilor subjugaţi de acasă”, au trimis la 6/19 octombrie 1918, regelui Ferdinand al României următoarea Declaraţie:  ,,Cerem să fim eliberaţi de sub jugul monarhiei austro-ungare şi suntem ferm hotărâţi să luptăm pe toate căile şi prin toate mijloacele, ca elementul românesc, în întregimea lui, să fie constituit într-un singur stat naţional liber, sub domnia dinastiei române. (…) Nu recunoaştem monarhiei austro-ungare dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina…toate încercările de federalizare a Casei de Habsburg sunt gesturi disperate ale unei împărăţii osândite să se descompună şi să piară. (…) Cerem ca întreg teritoriul locuit de români din monarhia habsburgică să fie eliberat şi anexat (adăugat) Regatului Român…Toate declaraţiile din Ardeal şi Bucovina, contrarii acestor aspiraţiuni naţionale, le considerăm ca stoarse de autorităţile duşmane cu forţa…(…) Românii ardeleni şi bucovineni, care au rupt toate legăturile cu monarhia austro-ungară şi v-au jurat credinţă maiestăţii voastre, ca cetăţeni şi ostaşi, sunt gata să aducă orice sacrificiu pentru unirea politică a tuturor românilor…”. Declaraţia a fost adusă la cunoştinţa guvernului român de la Iaşi şi a reprezentanţilor Puterilor Aliate aflaţi aici.

Consiliul Naţional Ucrainean, întemeiat pe manifestul împăratului din 3/16 octombrie, a convocat în mare grabă, la Liov, Adunarea naţională constituantă, sub preşedinţia deputatului Petruşevici, care, la 19 octombrie 1918, ,,independenţa teritoriului ucrainean” în cadrul Austro-Ungariei. În aceeaşi zi, renegatul bucovinean Nicolae Wassilko se grăbea să comunice (telegrafic) arhiducelui Wilhelm, la Cernăuţi, hotărârea Constituantei ucrainene privitoare la constituirea noului stat ucrainean, care avea să cuprindă Galiţia orientală, Bucovina nord-vestică (cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret) şi Rusia subcarpatică, aflată în nordul Ungariei. Proclamaţia de la Liov a provocat o mare îngrijorare în rândurile românilor din Bucovina.

În acest timp, la Viena, deputaţii români au transformat Clubul parlamentar român în Consiliul Naţional Român, în conducerea acestuia aflându-se C. Isopescu-Grecul şi Gh. Grigorovici. În şedinţa Parlamentului de la Viena, din 22 octombrie 1918, deputatul C. Isopescu-Grecul arăta că românii doresc constituirea unui stat naţional, care să cuprindă toate provinciile locuite de români din Austria şi Ungaria. El insista asupra dreptului românilor la autodeterminare şi independenţă, dar fără să menţioneze chestiunea împărţirii teritoriale a Bucovinei cu ucrainenii, ,,care interesa pe bucovineni mai mult ca orice” (I. Nistor). Mai mult, într-o declaraţie anterioară în Parlament, el nu ezita să afirme că ,,dată (fiind) necesitatea ca districtele ucrainene să fie separate de Bucovina, spre a fi încorporate teritoriului administrativ ucrainean, compatrioţii noştri nu vor întâmpina în noi, românii, greutăţi prea mari”! Afirmaţie uluitoare pentru un deputat român, în schimb, Gh. Grigorovici, deputat socialist (!), s-a arătat mai categoric, cerând ca Bucovina să fie restituită patriei din care a fost dezlipită acum 140 de ani, într-un fel absolut condamnabil din punct de vedere al dreptului ginţilor.

Atitudinea conciliantă a unor deputaţi români din Parlamentul vienez (central), ca Isopescu- Grecul, Al. Hurmuzachi, T. Simionovici, Gh. Sârbu, Aurel Onciul, ,,stârni vifore de indignare” (Nistor), a provocat indignare şi revoltă printre refugiaţii bucovineni de la Iaşi, voluntarii de la Kiev şi locuitorii români din Bucovina. Astfel, publicaţia ,,Viaţa nouă”, de la Suceava, scria la 27 octombrie 1918: ,,Cât pentru Bucovina, avem impresia că deputaţii noştri din Parlament s-au prea grăbit a consimţi la dezmembrarea Bucovinei, prin cesiunea celor patru districte ucrainene de peste Prut. Bucovina este o unitate istorică şi geografică, ea este pământ curat românesc, nu numai de la Suceava până la Prut, dar şi de la Vatra Dornei până la Nistru. (…) Bucovina ne-a rămas moştenire, aşa cum este ea în întregimea ei, de la înaintaşii noştri şi datori suntem să o păstrăm neştirbită vremurilor viitoare”. Era evident că un Consiliu naţional român, constituit la Viena, din cei 5 deputaţi bucovineni din Parlament, nu putea fi expresia veritabilă a aspiraţiilor şi dorinţelor românilor bucovineni. Acest organism nereprezentativ avea să se autodizolve foarte curând.

Manifestul împăratului Carol, din 3/16 octombrie 1918, care, la urma urmei, semnifica autodizolvarea imperiului habsburgic, a fost ca un cântec de lebădă perceput de toţi cei ce puteau să-l înţeleagă. El a produs o puternică impresie în Bucovina, intelectualii (cărturarii) conştientizau marea însemnătate a momentului prin care trecea provincia. Fruntaşii mişcării naţionale a românilor din Bucovina au decis, la scurtă vreme după difuzarea Manifestului, să treacă la acţiuni energice, decisive. La 11 octombrie 1918, în casa doctorului Isidor Bodea din Cernăuţi, a avut loc o consfătuire la care au participat intelectuali români de la Universitatea din Cernăuţi, în frunte cu profesorul Sextil Puşcariu, prieteni şi colaboratori ai acestuia. În urma discuţiilor, cei prezenţi au decis să editeze ziarul ,,Glasul Bucovinei”, publicaţie care a avut un rol deosebit în lupta pentru unirea Bucovinei cu România.

Mentorul noii publicaţii era profesorul Sextil Puşcariu, care în primul număr, apărut la 22 octombrie 1918, în editorialul ,,Ce vrem”, enunţa o serie de idei ce alcătuiau un adevărat program naţional: ,,Evenimentele se precipită. Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (70)” →

Unirea Bucovinei cu România

Datorită numărului mic de prizonieri aflaţi în această tabără, C. Pietraru a cerut guvernului rus, prin ambasadorul Diamandy, aprobarea recrutării de noi prizonieri. În paralel cu recrutarea, la Darniţa au loc manifestări politice şi naţionale, la 11 aprilie 1917, la o adunare, medicul braşovean Pompiliu Nistor a propus redactarea unui memoriu, aprobat apoi de o adunare generală, la 13/26 aprilie, la care au participat toţi voluntarii ardeleni şi bucovineni prezenţi. În Memoriu, se spunea: ,,Noi, care în limbă, în cultură..şi în întreaga fiinţă a noastră etnică şi politică facem un trup unic şi nedespărţit cu toate celelalte părţi constitutive ale naţiunii române, cerem cu voinţă nestrămutată încorporarea la România Mare, pentru a forma împreună cu ea un singur stat naţional românesc”. Unul din participanţii la aceste evenimente sublinia referitor la semnificaţia Declaraţiei de la Darniţa: ,,Darniţa este prima noastră Alba Iulia (…) În cursul războiului mondial, acest act a legitimat pentru prima oară aspiraţiile noastre, atrăgând atenţia străinătăţii asupra voinţei unui popor a cărui problemă nici chiar pentru aliaţi nu există”.

Prizonierii români concentraţi la Darniţa, organizaţi în regimente şi brigăzi  de voluntari, au fost chemaţi în ţară ca să lupte pe front. Aceste unităţi (primele) de voluntari ardeleni şi bucovineni au sosit la Iaşi, la 8 iunie 1917, şi li s-a făcut o primire entuziastă în Piaţa Unirii, unde au fost salutaţi de primul ministru Ion I.C. Brătianu, Oct. Goga şi Ion Nistor. Adresându-se voluntarilor, profesorul bucovinean a spus: ,,..în Piaţa Unirii din Iaşi, înaintea statuii (lui Cuza Vodă), prăznuim astăzi…înfrăţirea de arme şi unirea românilor de pretutindeni. (…) Adresându-mă vouă, iubiţi fraţi bucovineni, va sfătuiesc, ca un frate mai mare, să păstraţi cu sfinţenie jurământul pe care l-aţi prestat M. S. Regelui Ferdinand…Închegaţi prietenie trainică cu camarazii voştri din Regat şi din Ardeal, cu care veţi forma o singură ţară…, întindeţi mâna prieteneşte şi fraţilor voştri din Basarabia, care luptă umăr la umăr cu voi pentru zdrobirea aceluiaşi vrăjmaş”. El a adăugat apoi: ,,Steagul tricolor la care aţi jurat nu este nou pentru voi, sub cutele lui au biruit strămoşii noştri la Codrul Cosminului. Dar, de aproape un veac şi jumătate, el nu mai fâlfâie mândru peste meleagurile Bucovinei…Vouă, soarta v-a rezervat cea mai mare cinste de care se pot învrednici fiii Bucovinei: cinstea de a împlânta din nou steagul naţional la Suceava şi la Cernăuţi, de unde fusese smuls de răpitoarea pajură habsburgică…cu Dumnezeu înainte”.

Prin participarea refugiaţilor la luptele efective de pe front s-a rupt orice legătură între ei şi Monarhia habsburgică. În acelaşi timp, guvernul român, confruntat cu presiunea militară austro-germană şi defecţiunea alianţei româno-ruse, în vara anului 1917, era hotărât să apere cu orice preţ partea liberă de ţară, în ,,triunghiul morţii” din sudul Moldovei. La Iaşi, s-a format Comitetul Naţional al Românilor Ardeleni şi Bucovineni, refugiaţi în Moldova şi Basarabia. În acele momente de grele (cumplite) încercări, o bună parte dintre refugiaţi, mai ales bătrâni, femei, copii, a trebuit să fie evacuată în sudul Rusiei, la Elisabetgrad şi în satele învecinate, unde au suportat numeroase privaţiuni şi umilinţe. Cei rămaşi acasă, în Moldova, erau obligaţi să-şi reglementeze situaţia civilă şi militară în faţa unei comisii, desemnată de Comitetul refugiaţilor. Pentru apărarea intereselor specifice ale refugiaţilor bucovineni, se instituia la Chişinău, un comitet în frunte cu Ion Nistor, din care mai făcea parte şi T. V. Ştefanelli. Refugiaţii riomâni de la Odessa au intrat în legături cu refugiaţii ceho-slovaci din Rusia, la Iaşi, s-a organizat o conferinţă comună a acestora, prezidată de prof. Thomas Masaryk, pentru o acţiune comună a popoarelor subjugate din Austria.  

Pe de altă parte, cu autorizaţia guvernului român, la 2 iulie 1917, se constituia în provincia istorică ,,Misiunea română în Bucovina”, cu scopul de a arăta bucovinenilor rămaşi acasă faptul că regele României şi guvernul său se interesează de soarta lor şi că de la Viena nu mai au nimic de aşteptat. Misiunea îşi propunea (urmărea) să se ocupe (ocrotească) şi de familiile ofiţerilor şi soldaţilor bucovineni, care luptau pe frontul român. Ea îşi propunea să combată propaganda austro-germană şi căuta să explice locuitorilor scopul pe care România îl urmărea prin implicarea în război. Misiunea avea apoi să cerceteze situaţia politică, economică şi administrativă din Bucovina în perspectiva introducerii administraţiei româneşti, având şi obiectivul de a aduna material documentar pentru susţinerea cauzei comune româneşti la tratativele de pace. Ulterior, refugiaţii elaborau chiar un Statut pentru organizarea serviciului de propagandă românească în Bucovina, aprobat apoi de guvernul român.

 În februarie 1917, a izbucnit revoluţia rusă, cerându-se, în manifestul din 27 martie 1917, recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare. Peste tot, inclusiv în armată, se constituiau consilii ale muncitorilor şi soldaţilor, aveau loc congrese ostăşeşti. La 23 aprilie 1917, trupele ruse din Bucovina, aparţinând Armatei VIII, se întruneau la Cernăuţi, pentru a depune jurământul faţă de regimul revoluţionar, dar toate aceste acţiuni se organizau pe naţionalităţi. În aceeaşi lună, se întrunea la Kiev, primul congres naţional pan-ucrainean, care cerea autonomia Ucrainei, iar la 10 iunie 1917, aceasta era proclamată. Dar în perioada aceasta erau schiţate o serie de planuri referitoare la viitoarea situaţie a Bucovinei, provincie aflată la întretăierea intereselor austriece, ruse şi ucrainene. În vara lui 1917, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena se pronunţau pentru includerea Galiţiei orientale, a Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă a Austriei. La rândul lor, elemente rusofile din Bucovina cereau constituirea Carpatorusiei, care să cuprindă şi o parte însemnată a Bucovinei.

Între acestea, erau voci care cereau (revendicau) întreaga Moldovă, invocându-se, în mod vădit eronat, apartenenţa acesteia la principatul Haliciului, în evul mediu. Astfel, preotul bucovinean Casian Bohatyretz, ,,căpetenia rutenilor Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (69)” →

Unirea Bucovinei cu România

La București, unii tineri bucovineni îşi continuară studiile la Universitate, iar alţii, intraţi ca voluntari în armata română, frecventau şcolile militare. Presa austrofilă din Bucovina ,,înfiera” în cuvinte aspre activitatea naţională propagandistică a refugiaţilor bucovineni, contestându-le dreptul ,,de a se gira în congrese şi mitinguri, ca reprezentanţi ai românilor bucovineni şi de a vorbi în numele acestora”. Nu era manifestaţie naţională în Bucureşti, la care aceşti ,,fii rătăciţi” ai Bucovinei să nu fi condamnat actele de teroare şi persecuţie din Bucovina şi să nu-şi exprime dorinţa de libertate naţională.

O activitate benefică a desfăşurat Comitetul refugiaţilor bucovineni, condus de profesorul Ion Nistor, mai ales în rândurile studenţilor şi elevilor care studiau în Vechiul Regat, dar şi printre cei înrolaţi în armata română. Unii din aceşti tineri ce frecventau Şcoala de ofiţeri din Botoşani şi, care, în iarna 1916-1917, descurajaţi, au manifestat indisciplină, fiind închişi la Dorohoi, au fost ulterior recuperaţi, revenind la Şcoală şi îndeplinindu-şi datoria de oşteni şi români. Mulţi refugiaţi bucovineni s-au remarcat pe front, ca Dimitrie Marmeliuc, Const. Ardeleanu ş.a., iar alţii au căzut în luptă, pentru triumful cauzei naţionale, precum Ion Grămadă, Lascăr Luţia, Breabăn, Zamfir ş.a. Doi soldaţi bucovineni, Nicoară şi Dumitru Cătană, au fost executaţi (împuşcaţi) la Satulung, lângă Braşov, pentru că au refuzat să tragă în soldaţii românii, cei doi au fost puşi să-şi sape singuri groapa.

Aceste represiuni s-au extins după intrarea României în război, în august 1916, pot fi menţionate şi alte exemple, ţăranii Teodor Habailă din Voloca şi Iliuţă Moldovan din Cernăuca au fost spânzuraţi, bătrânul Gheorghe Meleanca a fost spânzurat de un copac (după ce a fost pus să-şi sape groapa), Florea şi Paraschiţa Olăraşu, din comuna Ropcea, au fost spânzuraţi de un jandarm, fără o vină dovedită. Apoi, pe lângă numele menţionate, au fost arestaţi, schingiuiţi şi purtaţi pe la curţile marţiale unii preoţi, conducători vrednici ai românilor din satele lor, din care amintim: Casian Bohatereţ, Nicolai Mihalcea din Iacobeni, George Lanioschi, Dim. Ţopa, Teofil Hleanca din Jucica Veche, Ştefan Malanciuc din Camenca, Ignatie Caragea din Nămeştii Vechi, Ion Macovei, Adrian Andronic din Lucoviţa, Cristofor Iliuţ ş.a. Până şi călugării erau suspectaţi, aşa cum s-a întâmplat cu cei de la mănăstirea Dragomirna, care au fost arestaţi.

La începutul lui iunie 1916, trupele ruse au declanşat o mare ofensivă în Bucovina şi Galiţia, austriecii fiind înfrânţi şi respinşi peste Carpaţi. După ce a cucerit Przemysl, armata rusă, pornind din Basarabia şi trecând peste teritoriul românesc, a înconjurat poziţiile austriece de la Mamorniţa, apărate de maiorul Daniil Pop, şi la 17 iunie a ocupat Cernăuţi. Atacul a fost atât de rapid şi surprinzător, încât guvernatorul Meran şi autorităţile subordonate abia au reuşit să se refugieze la Vatra Dornei. Trupele ruse au continuat înaintarea în Bucovina, reuşind să ocupe fără dificultăţi Storojineţ, Siret, Suceava şi Câmpulung, reocupând poziţiile lor de la Mestecăniş. Autorităţile civile şi bisericeşti bucovinene s-au refugiat la Praga, unde au rămas până la sfârşitul războiului. Noile autorităţi ruse au numit un guvernator al Bucovinei, la Cernăuţi, subordonat guvernatorului general, cu reşedinţa la Lemberg (Liov). Au fost instalaţi prefecţi şi primari în oraşe, printre care şi români, astfel, preotul Gh. Şandru a fost numit primar la Cernăuţi, în fruntea mitropoliei din Bucovina fiind aşezat un arhiereu rus.

Înfrângerea austriecilor în Galiţia, apoi intrarea României în război, în august 1916, urmată de moartea împăratului Fanz Joseph, în noiembrie 1916, l-au determinat pe noul împărat Carol (1916-1918) să restaureze regatul polon, prin Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (68)” →

UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA

Românii din Bucovina priveau cu mare îngrijorare izbucnirea războiului, în iulie 1914, luptele apropiate dintre ruşi şi austrieci, dat fiind că graniţa rusească se afla la 30 de km de Cernăuţi. La izbucnirea conflictului, unii publicişti români, precum Aurel Onciul, în ,,Foaia Poporului”, dar şi ,,Viaţa nouă”, publicaţia Partidului Naţional, etalau loialitatea faţă de Austria, susţinând că soarta românilor ar fi indisolubil legată de aceea a monarhiei. Dar adevăratele sentimente ale românilor din Bucovina se diferenţiau de afirmaţiile presei româneşti oficiale, supuse cenzurii austriece, înăsprită şi mai mult de la izbucnirea zăzboiului. Ei priveau încordaţi spre graniţa românească aşteptând cu înfrigurare hotărârea pe care avea s-o adopte România, în ce tabără urma să lupte aceasta. Tinerii români naţionalişti, din cercul ,,Junimii literare”, se temeau de perspectiva alăturării României Triplei Alianţe, împotriva Rusiei, chiar dacă nu era ,,casus foederis”. De aceea, decizia României de neutralitate în război, din 3 august 1914, a fost primită cu mare uşurare de opinia publică românească din Bucovina.

În noaptea de 17/30 iulie1914, s-a decretat mobilizarea generală în Bucovina, fiind chemaţi sub arme toţi bărbaţii între 21 şi 42 de ani, în total au fost mobilizaţi peste 30 000 de oameni (cf. dr. Aurel Morariu). Rezerviştii români au fost încadraţi în regimentele imperiale 23 şi 41 de infanterie, 4 şi 9 dragoni, din cadrul Diviziei 43, iar glotaşii în Brigada 35, pentru apărarea graniţei cu Rusia. După mobilizare, şcolile publice au fost închise, autorităţile şi-au redus programul, iar guvernatorul Bucovinei, contele Meran, din motive de securitate, şi-a mutat reşedinţa de la Cernăuţi la Vatra Dornei, în edificiile balneare..Comandantul jandarmeriei bucovinene, colonelul Eduard Fischer, îşi mutase ştabul la Rădăuţi, unde funcţiona şi Consiliul de război, care pronunţa sentinţele de moarte împotriva celor bănuiţi de trădare şi spionaj. Colonelul Fischer, supranumit ,,călăul Bucovinei”, sprijinit de zeloasa justiţie militară, vedea în fiecare român un posibil spion sau trădător, un ţap ispăşitor pentru insuccesele de pe câmpul de război, un vândut ruşilor. Din cauza acestei suspiciuni, o mulţime de preoţi, învăţători şi ţărani români erau ridicaţi de la casele lor şi trimişi în lagărul de concentrare de la Thalerhof, Stiria (Austria).

Apărarea Bucovinei şi a Galiţiei orientale a fost încredinţată generalului Kovesz, care avea la dispoziţie doar patru divizii. Divizia 43 bucovineană, una dintre cele patru, ocupase punctul-cheie de la Zaleszcziki, pe Nistru, în timp ce Brigada 35 de glotaşi (infanterişti) trebuia să reziste unui atac eventual al ruşilor împotriva Bucovinei. Primele ciocniri cu ruşii lângă Suliţa Nouă, alte lupte s-au dat la Boian, Mahala, Rarancea şi Toporăuţi. Trupele ruse, speculând vulnerabilitatea acestui front, şi-au orientat atacul împotriva Bucovinei şi Galiţiei orientale, reuşind să ocupe Cernăuţi, fără luptă, la 2 septembrie 1914. Oraşul fusese evacuat de austrieci, după ce au aruncat în aer podul de peste Prut. Capitularea Cernăuţiului a fost primită de un simplu locotenent rus, Pigarewski, care a impus oraşului o contribuţie de război de 600 000 coroane austriece, dar ruşii au renunţat apoi la această contribuţie. În fruntea unei coloane de cazaci, generalul Pavlov a intrat în Cernăuţi, la 2 septembrie, orele 6 seara, fiind întâmpinat în faţa primăriei de însuşi mitropolitul Vladimir Repta. Ruşii au instalat în Cernăuţi, la 15 septembrie, o administraţie civilă în frunte cu avocatul român Temistocle Bocancea. Pe de altă parte, fostul primar Salo Weisselberger, Nicu Flondor şi alte trei persoane au fost reţinute şi trimise ca ostateci în Rusia, fiind apoi eliberate în schimbul unor rusofili arestaţi de austrieci.

După ce au intrat în Cernăuţi, trupele ruse au continuat înaintarea şi, la 15 septembrie, au ocupat Storojineţul, atingând linia Siretului până la graniţa română de la Movileni, pe care au marcat-o cu stâlpi de hotar, purtând inscripţia ,,Rusia-Nouă”. Dar ocupaţia părţii din Bucovina până la Siret, de către ruşi, a fost de scurtă durată, la 21 octombrie 914, austriecii au reocupat Cernăuţii şi ţinutul dintre Siret şi Prut. După reocuparea oraşului şi a regiunii din valea Ceremuşului până în valea Siretului, guvernatorul Meran a revenit în Cernăuţi. Curând, folosind cu abilitate sentimentele austrofile ale unor oficiali bucovineni, deputaţii Nicolae Wassilko şi Aurel Onciul, s-a ajuns la recrutarea a două corpuri de voluntari, unul ucrainean şi altul român, în scopul apărării Bucovinei. Corpul ucrainean includea şi pe huţanii din judeţele Vijniţa şi Storojineţ, care, la 20 noiembrie 1914, a depus jurământul de credinţă faţă de Austria şi după o scurtă instrucţie a fost trimis pe front. La rândul său, Aurel Onciul a fost însărcinat de austrieci să organizeze un corp de voluntari, după ce a fost lansată o chemare, semnată de primari şi deputaţi români, la 9 noiembrie s-a organizat o adunare ţărănească la Suceava, în urma căreia s-a decis înfiinţarea unui corp de legionari români. Acesta cuprindea 1500 de oameni şi, la 2 decembrie 1914, la Câmpulung Moldovenesc, ei au depus jurământul de credinţă faţă de Austria. Dar instruiţi în pripă, cele două corpuri de voluntari n-au reuşit să-şi arate destoinicia, la 26 noiembrie 1914, ruşii au ocupat din nou Bucovina şi Cernăuţi.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (67)” →

Unirea Basarabiei cu România

Ideea unirii începe să pătrundă în conştiinţa românilor basarabeni, în toamna lui 1917, când se produce descompunerea imperiului şi amplificarea anarhiei. Intrarea armatei române în Basarabia, odată cu liniştea, aduce şi libertatea manifestărilor cu caracter naţional, conştiinţa naţională nu mai este stânjenită de nimic şi ,,ideea unirii începe să se discute la lumina zilei”. De-aici înainte, problema unirii devine o chestiune la ordinea zilei, ea se discută în presă, în ,,Cuvânt Moldovenesc”, ,,Sfatul Ţării”, ,,România nouă”, ziare care fac propagandă pentru unire, şi în toate cercurile moldoveneşti. În aceste luni, se face o propagandă vie printre soldaţi şi ţărani, de către tineri şi de reprezentanţii Blocului moldovenesc din Sfatul Ţării. Multe organizaţii naţionale şi obşteşti adoptă moţiuni, prin care cer unirea Basarabiei cu România. Astfel, la 16 ianuarie 1918, Comitetul studenţilor moldoveni din Basarabia adresa o chemare, în care se pronunţa pentru unire, încheind cu aceste cuvinte: ,,Trăiască libertatea şi unirea tuturor românilor”. La 24 ianuarie, Comitetul studenţilor revenea cu un manifest, în care se spunea: ,,Noi socotim că mântuirea neamului nostru este în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară”. La 2 februarie 1918, Corpul didactic din ţinutul Chişinău adopta o Declaraţie, în care se enunţa ideea unirii: ,,…la serbarea unirii întregului neam românesc vom putea striga cu cea mai mare însufleţire: trăiască România, mama tuturor românilor!”.

Cele mai semnificative moţiuni de unire provin din partea adunărilor unor zemstve, alese prin vot universal, astfel, la 2 martie, un grup de 18 ţărani, din Bălţi, membri ai zemstvei, propuneau să se pună ,,la glăsuire dorinţa noastră arătată mai la vale, de a ne uni cu ţara noastră mamă: România”. Apoi, la 3 martie 1918, adunarea generală a zemstvei din Bălţi vota în unanimitate următoarea moţiune: ,,Proclamăm astăzi în mod solemn, în faţa lui Dumnezeu şi a lumii întregi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României”. Mai mult, zemstva din Bălţi făcea apel la toate adunările din Basarabia, ,,să se unească prin votul lor la moţiunea noastră”, de menţionat că printre cele 102 semnături, aflăm şi pe acelea ale unor minoritari, ruşi, evrei, polonezi. O moţiune asemănătoare vota, la 13 martie 1918, adunarea zemstvei din judeţul Soroca şi uniunea proprietarilor, moţiune acoperită cu numeroase semnături. Pe de altă parte, în şedinţa Sfatului Ţării, din 16 martie 1918, deputaţii minoritari interpelau guvernul în legătură cu manifestările de la Bălţi şi Soroca, Orhei, cerând arestarea celor care au votat moţiunea pentru unire. Guvernul a fost nevoit să interzică zemstvelor adoptarea unor asemenea hotărâri, care sunt numai de competenţa Sfatului Ţării.

În ciuda reacţiei unor elemente minoritare şi a pretenţiilor teritoriale ucrainene, curentul naţional care se pronunţa pentru unire era de nestăvilit (vezi supra). La 1 martie 1918, a avut loc întâlnirea delegaţiilor basarabeni, I. Inculeţ şi D. Ciugureanu, cu oameni de cultură, academicieni, profesori unuiversitari aflaţi la Iaşi. Din partea Academiei Române, delegaţii au fost salutaţi de Petru Poni, care a precizat că ,,deviza adunării ce o vedeţi azi este ,,prin ştiinţă spre patrie”, exprimând speranţa că ştiinţa românească va fi împărtăşită nestingherit şi de fraţii din Basarabia. Dr. Bacaloglu, din partea Societăţii de Medici şi Naturalişti, era optimist în privinţa mişcării naţionale basarabene: ,,Dacă azi nori negri se îngrămădesc înspre apus (pierderea Carpaţilor-n.n.), dinspre Basarabia se iveşte o geană de lumină”. Cei doi delegaţi, primiţi cu deosebită căldură, au prezentat situaţia din Basarabia, activitatea Sfatului Ţării, exprimând încrederea în reuşită. Ciugureanu declara textual: ,,Suntem tineri, nu avem experienţa şi priceperea ce se cer pentru împrejurări atât de mari. Cu ajutorul larg ce-l găsim la dumneavoastră, nu ne îndoim că vom ajunge acolo unde fiecare român doreşte şi că Republica Moldovenească va juca un rol mare şi frumos”. N. Iorga, prezent la întâlnire, spunea: ,,Aţi venit la o mare durere a noastră şi ne-aţi adus o mare mângâiere”.

Contactele liderilor basarabeni cu factorii politici de la Iaşi deveneau tot mai intense şi mai apropiate, opinia publică românească fiind pregătită pentru unirea Basarabiei. Pan Halippa, vicepreşedintele Sfatului Ţării, într-o convorbire cu un corespondent de presă, la Iaşi, respingea din nou pretenţiile Radei ucrainene, făcând referire şi la dorinţa moldovenilor (românilor) de peste Nistru, care, la Congresul de la Tiraspol, evocau aspiraţia lor ,,de a fi una cu fraţii lor din Basarabia”. Să precizăm că încă la 17-18 decembrie 1917, la Tiraspol, s-au desfăşurat lucrările Congresului românilor transnistreni, erau reprezentate 20 de localităţi din judeţele Tiraspol şi Balta, fiind prezenţi soldaţi din garnizoana locală, membrii adunării zemstvei, ai învăţătorilor şi ziariştilor, precum şi o delegaţie a Sfatului Ţării, din care făcea parte şi Pan Halippa. Participanţii au cerut unirea românilor de pe  ambele maluri ale Nistrului, urmând ca hotărârea definitivă să fie luată într-o viitoare adunare cu o reprezentare mai largă. Congresul a decis, desemnarea delegaţilor pentru alegerile în parlamentul Ucrainei, printre ei se aflau Şt. Bulat şi T. Jalobă, fruntaşi ai mişcării de renaştere naţională. Spre sfârşitul lui 1917, mişcarea naţională din Transnistria cuprinsese diverse straturi sociale, însă evoluţia contradictorie a evenimentelor a dus la complicarea situaţiei din zonă.

Partidul Naţional Moldovenesc, care promova o atitudine pro-unionistă explicită, desfăşura o activitate intensă, pentru a-şi extinde influenţa şi a face cunoscută poziţia faţă de unirea Basarabiei. În cursul unor dezbateri aprinse, s-au limpezit căile acţiunii unioniste, prin propagandă directă sau prin presă, prin publicaţiile ,,Cuvânt Moldovenesc”, ,,Sfatul Ţării”, ,,România Nouă” ş.a. Prin numeroase articole, scrisori, telegrame, manifeste, procese-verbale, anunţuri s-a urmărit trezirea conştiinţelor şi mobilizarea energiilor.

În acele zile, din martie 1918, s-a discutat modalitatea concretă de înfăptuire a unirii Basarabiei, adoptându-se soluţia deliberării în Sfatul Ţării, iar guvernul român urma să accepte solicitarea de unire şi să-şi expună poziţia oficială după exprimarea votului în parlamentul de la Chişinău. În cadrul şedinţei guvernului român de la Iaşi, din 23 martie 1918, la care au luat parte şi I. Inculeţ, D. Ciugureanu şi C. Stere, s-a hotărât plecarea acestora la Chişinău, pentru a pregăti lucrările Sfatului Ţării, care avea să se pronunţe asupra unirii Basarabiei. Sosirea lui Const. Stere la Chişinău, la 24 martie (st.v.) a fost întâmpinată cu bucurie şi entuziasm: ,,Cu sosirea lui, atmosfera apăsătoare de griji zilnice, combinaţii, ambiţii, mici uri, lupte de culise…s-a curăţit pentru moment, s-a înseninat, s-a însănătoşit… Într-o serie de convorbiri, conferinţe, discuţii, interviuri, discursuri, toasturi, chestiunea unirii repede s-a pus pe bazele ei istorice, naţionale şi morale a dreptului de viaţă politică şi culturală naţională a moldovenilor…”. La 26 martie, sosea la Chişinău şi primul ministru Al. Marghiloman.

La 27 martie/9 aprilie 1918, o zi care avea să intre în istorie, a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, care urma să adopte o importantă decizie. Şedinţa s-a deschis după-amiază, la orele 16 şi 15 minute, sub preşedinţia lui I. Inculeţ, în prezenţa membrilor Prezidiului (P. Halippa, I. Buzdugan ş.a.), fiind de faţă membrii guvernului moldovenesc, C. Stere, primul ministru român Al. Marghiloman, însoţit de T. Hârjeu, ministrul de război, şi suita sa. În deschiderea lucrărilor  Sfatului Ţării, I. Inculeţ a declarat: ,,Şedinţa de astăzi, domnilor deputaţi, va  fi o şedinţă istorică pentru naţiunea noastră, pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să ieşim cu cinste în acest moment istoric”. A urmat la cuvânt, la invitaţia preşedintelui Inculeţ, primul ministru Al. Marghiloman, care a precizat condiţiile interne şi externe ale momentului, apoi, în numele guvernului, a făcut o declaraţie de respectare a drepturilor şi libertăţilor Basarabiei: ,,Marea şi sfânta problemă…, a unirei Basarabiei la sânul patriei mame, a României, a fost pusă pentru prima dată la ordinea zilei în toate dimensiunile ei, în ziua proclamării independenţei Republicii Moldoveneşti; iar în timpurile de faţă această problemă este scoasă la iveală şi mai pronunţat mulţumită mersului istoric al lucrurilor şi însuşi Sfatului Ţării”.

Apoi Marghiloman a dat citire declaraţiei guvernului român: ,,Unirea Basarabiei cu România trebuie să se facă cu condiţiunea păstrării particularităţilor locale ale acestei ţări”, urmând ca Sfatul Ţării să se ocupe de ,,rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu nevoile poporului”. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având Sfatul său, un organism executiv şi administraţia proprie. După unirea Basarabiei cu patria-mamă, în guvernul şi parlamentul ţării vor intra reprezentanţi ai provinciei, se va convoca apoi adunarea constituantă, în care vor intra, proporţional cu populaţia, şi reprezentanţii Basarabiei, ,,pentru a introduce în Constituţie, de comun acord, principiile şi garanţiile arătate mai sus”. După această declaraţie, primul ministru şi suita au părăsit sala, pentru ca deputaţii Sfatului să poată delibera nestânjeniţi. În continuare, la propunerea deputatului Cijevschi, din partea Blocului moldovenesc, a fost cooptat în Sfatul Ţării, C. Stere, pentru meritele ,,luptătorului politic şi profesorului savant basarabean”. Acesta a rostit un discurs impresionant, arătând: ,,Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare, extraordinară, asupra soartei viitoare a poporului nostru…Nimeni, în afară de noi, n-are dreptul să vorbească şi să hotărască ceva în numele poporului Basarabiei”.

În continuare, I. Buzdugan, secretarul Sfatului Ţării, dă citire declaraţiei Blocului moldovenesc referitoare la unirea Basarabiei cu România, arătând: ,,În numele Blocului moldovenesc, care întotdeauna a fost straja intereselor poporului moldovenesc, apărând cu râvnă drepturile lui…, dau citire următoarei declaraţii” (vezi infra), după care, aceeaşi declaraţie, a fost citită în limba rusă de deputatul Cijevschi. Au vorbit apoi deputatul V. Ţiganko, în numele Fracţiunii ţărăneşti, R. Von Lesch, în numele populaţiei germane, C. Misirkov, reprezentantul bulgaro-găgăuzilor, A. Osmolovschi, delegatul ucrainenilor, A. F. Grekulov, din partea Ligii culturale ruseşti, I. Krivorukov, în numele muncitorilor, care au declarat că se vor abţine de la vot, arătând că nu au împuternicirea necesară, că trebuie aşteptată hotărârea viitoarei Constituante a republicii sau rezultatul unui referendum. O excepţie a reprezentat-o poziţia lui F. Dudchevicz, care a declarat că, ,,în numele poporului polonez, susţin în întregime unirea Basarabiei cu România, cum aceasta o doresc moldovenii, locuitorii autohtoni ai acestei ţări”. După o pauză, deputatul T. Bârcă a prezentat declaraţia unei părţi din Fracţiunea ţărănească, în care se arăta că ,,…în această zi măreaţă şi sfântă pentru naţiunea noastră, ne-am hotărât să ne unim cu toţi moldovenii din Sfatul Ţării, pentru înfăptuirea unirii noastre cu fraţii de sânge din România”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (66)” →