In memoriam Liudmila Rotaru
Nimeni nu știe când se rupe firul vieții. Fiecare ar vrea să trăiască mult, să aibă de toate, să fie fericit, să lase o urmă pe pământ.
S-a rupt atât de pe neașteptate firul vieții vrednicei bucovinence și românce Liudmila Rotaru din satul Stroiești, r-nul Noua Suliță. Brusc și pe neașteptate. Acest accident stupid a luat-o dintre noi așa deodată. Vestea ne-a îngrozit, ne-a amărât, ne-a umplut sufletele de tristețe. Incă o româncă a plecat dintre noi.
Pe Liudmila Rotaru am cunoscut-o cu mulți ani în urmă. Regretatul ei soț, poetul Grigore Petrescu-Rotaru era originar din satul meu de baștină Pătrăuții de Jos. Cunoștea multă lume de aici, nu odată fusese în ospeție pe la rudele soțului. Anume ea mi-a dăruit cărțile regretatului soț, dar și cartea ei, pe care le păstrez în biblioteca mea.
Țin minte că a participat cu elevii săi la primele ediții ale Festivalului de poezie pentru copii și tineret „Ilie Motrescu” organizat de Liga Tineretului român din regiunea Cernăuți.
De cele mai multe ori ne întâlneam la ceremoniile de la Cernăuți, or, ca membră activă a corului „Dragoș Vodă” era mereu prezentă în haine naționale pe scenă.
Țin minte că ne-am întâlnut cu vreo 2-3 ani în urmă la mănăstirea Putna, ea fiind venită cu profesoarele din Asociația Cadrelor Didactice de Etnie Română, iar noi eram un grup de pelerini de la Pătrăuții de Jos, aflându-ne întru-n pelerinaj, pe la unele mănăstiri din zona Sucevei. A venit la noi, la pătrăuceni, să stea de vorbă cu noi. Întotdeauna se bucura când întâlnea consătenii soțului.
În ultimii ani era una dintre cele mai active membre ale Asociației ACDERU, participa la toate activitățile desfășurate în cadrul Asociației.
Nemaivorbind de calitățile ei de cadru didactic, metodistă, Eminentă a Învățământului public di Ucraina, profesoară de excepție, iubită, stimată, apreciată…
Era ( Doamne, ce greu e acum să rostim la timpul trecut aceste cuvinte) mereu vorbăreață, veselă, iute, ageră, cutezătoare, harnică, pricepută, îndrăzneață… Putea sta de vorbă cu oricine, găsea limbă comună cu toată lumea.
Îmi povestea că a fost și primar ani de zile în satul de baștină Stroiești, din raionul Noua Suliță. Pe urmă s-a trecut cu serviciul în școală.
Participa în cele mai felurite activități, era membră a Prezidiului Societății pentru cultura și literatura română „Mihai Eminescu din Bucovina. I-a ajutat cu câțiva ani în urmă dlui Ilie Popescu, președintele Societății regionale „Golgota” să înființeze filiala Societății regionale respective în satul de baștină, a contribuit nemijlocit la ridicarea crucii comemorative din această localitate. De fapt, cred că multe lucruri de valoare a făcut pentru localitatea de baștină.
În viață a avut parte de reușite, dar și de momente grele. A știut să treacă cu fruntea sus prin toate.
Acum, când ne-a părăsit atât de brusc, ce putem să mai spunem, decât că nu o vom uita, că amintirea și chipul îi va rămâne în inimile noastre.
Pentru membri familiei, pentru colegi, pentru prieteni, cunoscuți va rămânea mereu așa cum am cunoscut-o, neobosită și aceeiași neuitată Liudmila Rotaru.
Dumnezeu să o ierte, să-i fie țărâna ușoară și amintirea veșnică. A lăsat pe acest pământ o urmă neștearsă. Drum luminat în împărăția cerurilor, dragă Liudmila Rotaru.
———————————-
Eleonora SCHIPOR
Pe drumurile pline de praf negru amestecat cu sânge și duhoarea transpirațiilor ,armatele fasciste învinse se retrăgeau dezordonate, în fugă. Miile de răniți zăceau neîngrijiți prin vagoane părăsite,prin stațiile căilor ferate lipsiți de apă, în timp ce razele soarelui unui august promițător, poate chiar salvator, le lumina înfățișările uscățive și le alina smocurile nesfârșitelor suferințe. Rămășițele vii ale celor fugiți din,,raiul bolșevic și din lagărele criminalilor naziști se împleteau cu praful rău mirositor de pe parcursul drumurilor. Erau zilele verii 1944. Sfârșit de război în care speranțele se îngemănau cu suferințele. Evreii cu bocceluțe umpleau, zi și noapte stațiile de tren (nord și sud)ale Bucureștiului- în așteptarea unui tren care se îndrepta spre Constanța. Aici încă mai domina nesiguranța Comandamentul german încă mai dădea ordine, iar pe întinsul albastru al Mării Negre erau răspândite forțe navigatoare atât ale armatelor germane cât și ale Rusiei bolșevice care încerca să preia puterea.
Draga noastră Ana Podaru a fost zidită în nemurire. Drum bun printre stele, Ană!
Ne gândim cu adevărat la marele dar al vieții, venit de la Dumnezeu? Cât de fragil este firul ei ? Cineva se exprima astfel: „O viață nu înseamnă nimic! Dar nimic nu se poate compara cu o viață”! Am ști s-o prețuim mai mult, dacă am înceta să viețuim automat, dacă am învăța să ne bucurăm de fiecare clipă a ei! Cel mai mare miracol este, până la urmă, viața însăși! Ferice de cei care pășesc înfiorați pe tărâmul acesta, care știu să se bucure, să vadă miracolele din jurul lor, să transmită fericirea celor care nu au acces la ea! Poetul, mai mult decât oricine, trăiește miracolul vieții și, în generozitatea si noblețea lui, este fericit să-l împartă semenilor săi. Numai poetul, rupând din viața lui, împarte mărgăritare celor din jur și, în măsura în care reușește, se simte cu adevărat fericit! 
,,Nu-mi reproşez nimic din acest fel de a fi, nici cu gândul la trecut, nici la ceea ce sunt astăzi. Mereu în sufletul meu a fost tumult şi nu mai am timp să scap de el. Când voi ajunge Dincolo, voi avea destul timp să mă analizez, convins, mai mult ca oricând, de faptul că sufletul nu moare niciodată. Deci: Avanti Boris, Poessis Cossa!, ca într-o revoluţie made in Italia”. (Boris David)