Alexandru NEMOIANU: Flăcări satanice

În veacul al III-lea i.d.Chr. în Alexandria din Egipt a fost întemeiată o biblioteca care avea să devină vestită.

Biblioteca din Alexandria adunase toate scrierile importante ale vremii şi ea însemna în fapt centrul viu al civilizației omenești din acea parte a lumii. Aşa ar trebui înţeleasă semnificaţia tuturor „bibliotecilor”: centre vii ale civilizației şi simboluri ale căutării omeneşti întru Adevăr.

Sub dinastia Ptolemeilor şi până în veacul al VII-lea d.Chr. acea biblioteca avea să devină cea mai vestită din lumea mediteraneană. Ea a înflorit până în anul 642 d.Chr. când, califul Omar, a hotărât incendierea și distrugerea ei. Motivaţia lui a fost că acea biblioteca cuprindea informaţii contrare Coran-ului.Probabil că acea incendiere a fost cea mai mare crimă împotriva culturii din lume.

Dar acea incendiere are şi o valoare de avertisment. Fără vigilenţa şi fără voinţă de a supravieţui asemenea crime contra culturii pot fi repetate.

Lumea în care trăim străbate o vreme crâncenă. Această lume este bântuită de spaime,îndoieli şi haos. Este o lume stăpânită de una dintre cele mai teribile ispite, ispita „binelui universal”. O ispita fără temei, fără criterii bazată exclusiv pe închipuire. Închipuirea fiind singurul lucru pe care îl poate oferi negativitatea pură, necuratul.

Cauza acestei stări este „globalismul” cu orice preț, care generează doar impostură, parazitism şi violenţă. Încă mai grav, acest „globalism” şi-a alcătuit propria ideologie, propria dimensiune spirituală, cea a ” neo-multiculturalismului” care aşează semnul egalităţii între valori, decretează relativismul absolut, chiar şi între între bine şi rău. În acest sistem anapoda există doar două excepţii. Două excepţii care sunt atacate cu furie: creştinismul şi identitatea naţională. Acest “globalism”, întemeiat pe o ideologie a ateismului agresiv, vulgar,încearcă să înlocuiască un întreg mod de gândire. Mai rău, un relativism nimicitor este promovat. Noţiuni fundamentale, noţiuni care au definit existenţa umană sunt vulgarizate şi caricaturizate. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Flăcări satanice” →

Alexandru NEMOIANU: Sfântul Marcu Evghenicul și activitatea lui

În prima jumătate a veacului al XV-lea situația Imperiului Bizantin devenise disperată. Majoritatea teritoriului imperial fusese ocupată de către turcii otomani și în fapt, singur Constantinopolul, mai rămăsese din măreață Împărăție. Dar, în același timp, în ciuda scăderii sale ca putere seculara, Bizanțul continua să fie centrul Ortodoxiei, al Drepteicredințe. Conducătorii Bizanțului, în disperare, nădăjduiau că, la caz că s-ar “uni” cu Episcopatul Romei, ar accepta dogmele lui, ar putea căpăta ajutor militar din apus. Dar, cei care mărturiseau și afirmau Dreaptacredință, în condiții dramatice, de persecuție, erau credincioșii, pentru care, Credința le era egală cu viața. Cuvintele Marelui Spătar Lucas Nottara sunt emblematice și reflectă deplin sentimentele Dreptcredincioșilor, ”mai bine turbanul turcesc decât mitra cardinalilor”.

Totuși, sfaturile curtenilor au făcut pe Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, dimpreună cu șapte sute de clerici și mireni, să pornească în 24 Noiembrie, 1437 spre Italia pentru a realiza “unirea” cu Episcopatul Romei, zis biserica romano-catolică.

Între 9 Aprilie, 1438 și 6 Iulie, 1439 un sinod, ținut la Ferrara și apoi la Florența, a dezbătut modalitatea “unirii”. Evident nu erau termini egali. Reprezentanții Bizanțului erau la mare strâmtoare și în plus, factorii politici erau deciși la “unire”. În aceste condiții nu mai era vorba de o discuție sau dezbatere ci pur și simplu puterea politică din Bizanț capitula la cerințele agresive ale unei papalități fără milă. Trimișii Bizanțului au acceptat toate condițiile Episcopatului Romei: primatul papal, introducerea în Simbolul Credinței (Crezul) a formulării “Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Fiul”(,’filioque”) și, Purgatoriul. Singura “concesie” făcută Ortodoxiei era îngăduința de a folosi obiceiurile liturgice bizantine și de a folosi pâine dospită la Împărtășire. Era o capitulare deplină și necondiționată în nădejdea că ajutor militar va fi primit împotriva turcilor otomani. Dar, în aceste împrejurări, pentru Dreaptacredință, pentru Ortodoxie, a stat ca o stâncă Mitropolitul Efesului, Marcu Evghenicul!

Cel care avea să fie Sfântul Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului a trăit între 1392 și până la 23 Iunie,1443. În condiții dramatice, de mare persecuție acest apărător al Ortodoxiei a știut și a avut înțelepciunea și tăria să arate că în materie de Credință nu este loc de jocuri politice, de jocuri de cuvinte, de jumătăți de adevăr.

Practic de unul singur Mitropolitul Efesului a demontat și a dovedit goliciune “argumentelor” Episcopiei Romei și a arătat imposibilitatea “unirii” de la Florența.

Mitropolitul Efesului a arătat că “unirea” de la Florența nu avea temei canonic, încălca hotărârile Soboarelor Ecumenice și încălca total înțelegerea Ortodoxă a Tradiției. Căci pentru Ortodocși, Tradiția este un întreg, Scriptură și moștenire orală, și încălcarea sau reaua interpretare fie și a unui singur punct are urmări devastatoare asupra Credinței.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sfântul Marcu Evghenicul și activitatea lui” →

Valeriu DULGHERU: Continuăm să excelăm în arta de a ne hărțui

„Vino, maica mea cea dragă! / Brațele mi le dezleagă?/

Spală-mi rănile de sânge/ Și la sânu-ți cald mă strânge,/

Că de-un veac tot rod cu dinții / Lacrimile umilinței,/

Dar nu pot scăpa de ele, / Că-s prea mică și sunt grele!…”

(Liuba Dimitriu. Chemarea Basarabiei. Ciucur-Mingir, 1920)

Se duc bătrânii noștri, se duc. Se duc fără ași vedea visul împlinit. Este și cazul regretatului profesor Virgil Mândâcanu, care a plecat dintre noi mistuit de dorul de Patria, în care s-a născut. Este cazul miilor de unioniști de vârsta a treia, care s-au săturat să tot aștepte clipa Reunirii. Iar noi ce facem? La ce suntem buni asta e în arta de a ne hărțui. O artă adusă la perfecțiune de Iuda Roșca. Cu publicarea unor broșuri gen „Falșii amici…” (editate pe bani românești!), cu publicarea unor „liste de colaboraționiști”. Și el a ajuns la groapa de gunoi politic, mai corect la treuca cu lături a noului stăpân. A bătut în colegii de dreapta (de fapt pentru mulți devenise clar cui îi slujește) până a distrus totul. De la el vine această patimă de ai suspecta pe toți de colaboraționism. Î-l avem pe pseudopreședintele turist Dodon, care ne vinde cu tot cu măruntaie rusului. Î-l avem pe păpușarul Plahotniuc care a oligarhizat și capturat statul. Îl avem pe hoțul de miliarde Șor. Îi avem pe valeții lor. Avem mulțimea de lichele de care, din păcate, nu ducem lipsă. Avem cu cine ne lupta pentru a realiza Unirea, dar continuăm să ne cotonogim unii pe alții. Citeam zilele trecute rândurile scrise de un stimat profesor care m-au întristat mult: „N-am crezut niciodată că blocul ACUM va avea viață lungă…Am rămas surprins că partiduțele unioniste se vor întâlni așa de rapid într-un Bloc, dând o lovitură zdrobitoare celor două partide din ACUM!… I-a pus ștreangul la gât Blocul Unioniștilor”. Este trist, este foarte trist că nu ne învățăm din propriile greșeli. Cât se poate să călcăm pe aceeași greblă. La ce ne-a adus lupta fratricidă pe viață și pe moarte între Ghimpu și Filat? La atotputernicia oligarhului Plahotniuc. Unde sunt cei doi acum? Unul la pușcărie, altul – la groapa de gunoi politic.

Ceea ce mă întristează mult este această retorică deosebit de dăunătoare realizării visului nostru de veacuri – Reunirea cu Patria mamă. Să ne punem întrebarea: oare suntem noi, unioniștii, în stare de unii singuri, fără aliați, să realizăm unirea în viitorul apropiat? Nu am reușit să fim nici măcar reprezentați în parlament de o formațiune unionistă cu acel minim de 6%. Clovnul hoț Șor a luat de vreo patru ori mai mult decât toți unioniștii! E o rușine, o mare rușine. Cu ce ochi ne privește moș Ion? Ce a arătat scrutinul recent? Că suntem o turmă fără baci. Având un suport de peste 35% de unioniști cum l-am folosit? Ne-am dat mari și tari (fiecare în ocolul său), ne-am ciondănit, ca până la urmă să intrăm cu fundurile goale într-un scrutin dur, luând rezultate de râsul găinilor, dându-le „argumente” dușmanilor noștri în slăbiciunea noastră. Pentru acești dușmani suntem mulți dar… vorba lui Lăpușneanu. De aceea suntem atacați, umiliți, pângăriți de niște ivani fără neam, fiindcă știu că nu vor primi riposta cuvenită.

De ce nu ne-am unit în vara anului trecut toate așchiile unioniste? De ce D. Chirtoacă, în care am investit atâtea speranțe, nici nu a încercat să adune împreună măcar așchiile liberale, desprinse de la PL, și apoi să se avânte în scrutin? De ce s-a avântat în acest scrutin, încurcând mai mult și demonstrându-și goliciunea în văzul tuturor? Desigur, dacă unioniștii ar fi reușit să se unească, în parlament am fi avut poate o altă situație. Blocul ASCUM nu ar fi fost de unul singur în fața triadei Plahotniuc+Dodon+Șor. Împărtășesc bucuria domnului profesor că, în sfârșit, pe dreapta „căpățânele înfierbântate ale partiduțelor unioniste” se vor întâlni într-un bloc. Dar de ce să contrapui acest lucru blocului deja existent ACUM? Oare unioniștii nu au nevoie de aliați în realizarea programului său de Reunire? Cum au reușit marii înaintași de la 1918 să canalizeze toate curentele politice (de la liberalii naționaliști P. Halipa, S. Murafa până la socialistul C. Stere) spre un singur țel, cel al Unirii cu Patria mamă? De ce să bați în cei care, în situația inactivității totale a dreptei, s-au angajat în luptă cu regimul și au reușit ceva: I. Iovcev, O. Țâcu, I. Munteanu, M. Ciobanu, Iu. Reniță, L. Carp, V. Munteanu, I. Țurcanu, I. Terguță, P. Frunze (primar de Puhoi, semnatarul nr. 8 al Declarației de Unire cu România și câștigător în fața democratului I. Sula și socialistului milionar N. Pascaru), să iei în derâdere opțiunea lor, care a fost una corectă? Tocmai grație blocului ACUM în parlament au acces și câțiva unioniști. De ce să bați în blocul ACUM, care a făcut ce a putut, în pofida furturilor și găinăriilor electorale, și a unei presiuni enorme din partea binomului Plahotniuc+Dodon? În blocul ACUM acum bat toți cărora nu le e lene: bat Plahotniuc, Dodon, Șor și valeții lor; bat ultraunioniștii. Trebuie să te simți incomod, aflându-te de aceeași parte a baricadei cu Triada. Personal nu mai cred că unirea o pot face, o vor face, doar „unioniștii adevărați”. Să admitem că astăzi dreapta ia maxim posibilul, cele vreo 35% câți unioniști sunt. Dar pentru a declara Reunirea de la tribuna parlamentului ai nevoie de 50%+1. Deci avem nevoie de aliați! Înclin tot mai mult să cred în cei care fac Unirea, nu doar o declară. Cred mai mult în unionismul pldm-stului Marcel Snegur, care a avut curajul să spargă gheața semnării declarațiilor de Unire cu România. Cred în „democratul” Nicolae Tudoreanu, care a fost nr. 2 în lista primăriilor semnatare, continuând procesul în sudul Basarabiei. Cred în majoritatea primarilor care au semnat Declarația de Unire. Cred mai mult în ei decât în liderașii partiduțelor unioniste care timp de 30 de ani au vorbit mult dar au făcut puțin pentru apropierea celor două maluri de Prut.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Continuăm să excelăm în arta de a ne hărțui” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XI)

Creştinismul românesc poartă pecete latină, nu greacă, nu altă origine, şi aceasta a influenţat credinţa populaţiilor alogene din zona Dunării. Ştim că după părăsirea Daciei (vezi mai sus), nordul Dunării a rămas sub influenţa politică, economică şi culturală a Imperiului, de aceea creştinismul latin de-aici este consecinţa firească a continuării prezenţei romane în zonă, în secolele IV-VI. În perioada aceasta, întreaga romanitate răsăriteană era creştină, sub aspect cultural şi religios, până la venirea slavilor, în 602. Pe de altă parte, în acest răstimp, se produce un exod continuu al populaţiei agricole din Imperiu spre părţile „barbare” din nordul Dunării, unde domnea o viaţă mai liberă. Asistăm la o trecere masivă de populaţie latină din sud în nordul Dunării, în câmpia Munteniei, în sudul Moldovei şi în podişul Transilvaniei, care s-a suprapus vechii populaţii daco-romane aflată aici între 106-275. Subliniem că originea creştinismului românesc nu se află în opera misionarilor veniţi din Imperiu, ci în unitatea economică şi cultural-religioasă între nordul şi sudul Dunării, cât şi în migraţia creştinilor din Illyricum în Dacia, în secolele IV-VI, ceea ce a consolidat creştinismul local.

Creştinismul autohton, cel anterior feudalismului adus de slavi după 602, este un creştinism popular, ţărănesc, de jos. Cele aproape 20 de episcopate latine, înfiinţate de la Constantin până la Justinian, îşi extindeau autoritatea de pe malul drept Dunării şi în nord, în Dacia, legăturile fiind neîntrerupte între cele două maluri până la 602. Originea creştinismului de factură latină în nordul Dunării este direct legată de prelungirea prezenţei Imperiului în Dacia, în secolele IV-VI. Creştinarea daco-romanilor este rezultatul prezenţei autohtonilor în circuitul istoriei universale, adică Imperiul roman. În ciuda migraţiunilor (invaziilor) populaţiilor nomade de stepă, cu care au intrat în atingere, românii au rămas ataşaţi de civilizaţia europeană şi latină-un fapt de mare însemnătate istorică.

Dacă, aşa cum arătam mai sus, creştinii predominau în oraşe, la sate oamenii se închinau încă vechilor zeităţi păgâne, autohtone sau romane. Astfel, la Apulum, Napoca, Potaissa, Porolissum, ca şi la Drobeta, Sucidava, Romula, în secolul IV, se practica exclusiv înhumaţia, rit funerar creştin, iar în aşezările rurale, incineraţia. Coexistenţa celor două rituri funerare, înhumaţia şi incineraţia, indică faptul că răspândirea creştinismului a fost lentă şi treptată, şi că noua credinţă nu a înlăturat brusc toate formele religioase păgâne (necreştine). Evoluţia termenilor pagus (sat), paganus (locuitor al satului) şi păgân, în limba română, este semnificativă în acest sens. Orientarea economică şi cultural-religioasă a Daciei (nordului Dunării), după 275, este către sud-vest-primele elemente ale noii credinţe au pătruns în Dacia din sud şi sud-vest (Illyricum). Dar, la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, după aşezarea hunilor în Panonia şi în urma marilor incursiuni ale acestora spre apus şi valea Dunării, situaţia politică şi economică în regiunea carpato-dunăreană a fost bulversată. Astfel, izolate de Imperiul de Apus, în plin declin, după 450, aceste regiuni au intrat în sfera de influenţă a Imperiului de Răsărit. Ca urmare a noii orientări a regiunilor carpato-dunărene, impusă de blocarea legăturilor cu vestul şi sud-vestul roman de către huni, apoi de gepizi şi avari, instalaţi în Pannonia, consecinţele au fost dramatice. Urme şi obiecte creştine, monumente (bazilici), descoperite în zonă, aparţin autohtonilor daco-romani, însă la populaţiile „barbare” din estul şi sud-estul Europei nu s-au găsit urme creştine, răspândirea spontană a creştinismului nu era posibilă în lumea „barbară”. Dacii liberi, în schimb, veniţi în fosta provincie romană, după 275, s-au romanizat şi creştinat după această dată, prin contactul şi amestecul cu populaţia daco-romană deja creştinată.

Goţii, aşezaţi în Transilvania, în fosta Dacie romană, în secolul al IV-lea, nu erau creştini. Ei se aflau aici, dar practicau vechea credinţă păgână, izvoarele literare vorbesc doar despre încercările de evanghelizare a goţilor din regiunile extra-carpatice ale Daciei. În fapt, convertirea generală a goţilor la creştinism s-a produs abia după stabilirea lor în Imperiu (sudul Dunării), în 376, acţiunea de evanghelizare a lui Wulfilas, în secolul IV, a avut rezultate nesemnificative. Creştinismul nord-dunărean de origine latină, ca şi cel primit de vizigoţi în masă, în sudul Dunării, de factură greco-orientală, au evoluat independent, fără influenţe reciproce, în împrejurări istorice diferite. Să reţinem că, în secolele IV-V, toate vestigiile creştine aparţineau autohtonilor, dintre triburile (populaţiile) alogene imigrate nici unul nu era creştin. Majoritatea obiectelor creştine din secolele V-VI provin din aşezări, foste castre şi oraşe romane, unde populaţia autohtonă continua să vieţuiască. În cimitirele şi aşezările gepizilor nu s-au descoperit obiecte creştine. Abia în secolul al VI-lea, gepizii au început să se creştineze, dar elemente păgâne au continuat să persiste, convertirea lor a fost treptată.

În sudul Daciei, Banatul de sud şi Oltenia dintre Dunăre şi „Brazda lui Novac”, creştinismul se leagă de populaţia latinofonă, locală ori venită din sudul Dunării, şi nu aparţinea grupurilor alogene. Prin urmare, având ca punct de plecare comunităţile creştine răzleţe din spaţiul şi timpul Daciei romane, impulsionat prin acţiunile concertate, statornice şi decisive provenite din sudul Dunării, în timpul lui Constantin cel Mare, creştinismul a cuprins treptat întreaga populaţie nord-danubiană, mai ales în intervalul 350-450. Învingând în timpul acesta rezistenţa păgânismului, el s-a generalizat treptat şi în lumea rurală, mai conservatoare, adeptă a vechilor credinţe. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, se poate vorbi în fostele teritorii ale Daciei romane, despre o populaţie romanică, general latinofonă şi creştină. În secolul al VI-lea, creştinismul apare consolidat definitiv la populaţia din Dacia. Când slavii, păgâni, s-au aşezat în regiunile intra- şi extra-carpatice ale vechii Dacii, ei au găsit pretutindeni o populaţie romanică, deja creştinată, populaţia autohtonă cu care au intrat în contact, au conlocuit şi au convieţuit în strânse relaţii social-economice şi etno-culturale, rezultatul fiind creştinarea acestora.

Generalizarea creştinismului

În secolul al IV-lea, lumea mediteraneană evolua sub semnul dualismului religios, dar în următoarele două secole, V şi VI, aceasta devine treptat monocoloră, adică creştină. Acum, păgânismul nu este stins cu desăvârşire, dar, social şi geografic, poziţiile sale se restrâng tot mai mult sub povara măsurilor represive ale împăraţilor romani şi ale înaintării creştine.

În Scythia Minor, creştinismul este triumfător- inscripţiile din secolele V-VI, în provincia dintre Dunăre şi Mare, reflectă, prin conţinut şi simbolistică, o atmosferă spirituală specific creştină: ataşamentul locuitorilor provinciei faţă de Dumnezeul cel Bun, sub puterea căruia stătea destinul lor colectiv şi individual. Inscripţiile de la Tomis, Callatis, Histria, Ulmetum, Axiopolis, Dinogetia, Noviodunum reflectă un alt sentiment religios, o altă percepţie a raporturilor om-divinitate, un alt statut religios. Obiectele creştine descoperite prin cercetări arheologice arată cât de profund se înrădăcinase creştinismul, în secolele V-VI, în mentalitatea şi comportamentul oamenilor din Scythia Minor, o forma mentis de esenţă creştină, nota dominantă a vieţii spirituale din spaţiul pontic-dunărean. Ceea ce frapează la o privire atentă a realităţilor din Scythia Minor, înfăţişate de sursele istorice din secolele amintite, este biruinţa categorică a creştinismului. Spiritul noii religii se regăseşte peste tot: în atitudinea civică, concepţia urbanistică, creaţiile artistice, viaţa cotidiană, cu excepţia domeniului funerar, unde se mai resimt atavismele vechii religii, păgânismul este complet obnubilat (învins). Ţinutul Dobrogei devenise un bastion al religiei creştine din Imperiul de Răsărit, cel mai avansat din spaţiul românesc.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

10 aprilie 2019

Vavila POPOVICI: Blândețea vs. Agresivitatea

„Puterea e îngemănată cu blândețea, sălbăticia e un semn de slăbiciune.” – Seneca

Blândețea, această calitate a omului, se referă la comportamentul nostru față de semenii noștri. Unii oameni sunt mai liniștiți și mai răbdători din fire, alții se înfurie mai ușor. Blândețea este primul rod al înțelepciunii și iubirii aproapelui, semn al civilizației. Ea creează o stare de liniște sufletească, în care nu dorim să supărăm pe nimeni, să fim împăcați cu toți și cu toate din jurul nostru. Mulți ar vrea să fie mai blânzi și mai îngăduitori, dar le este greu să se comporte în acest mod, alții chiar nu vor și preferă să se manifeste agresiv, sălbatic.

Agresivitatea este definită ca fiind o interacțiune socială, cu intenția de a provoca daune sau neplăceri altui individ. Se manifestă ca răspuns sau ca provocare, în mod verbal sau fizic. Se consideră că agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării.

În mod normal, omul blând când e agresat nu trece la apărare cu armele agresorului, chiar și atunci când este atacat pe nedrept. El nu reacționează agresiv când este tratat josnic, cel mult se justifică în mod calm, rațional, fără a uza de agresivitate în apărare. Blândețea este cea care îi determină comportamentul.

Acest așa numit cândva „duh al blândeții” nu exclude cuvintele clare și comportamentul cald, drăgăstos.

Uneori, când suntem atacați, blândețea se manifestă prin tăcerea noastră. Ar fi o notă de noblețe. Dar, astăzi când atacurile au devenit atât de răutăcioase, agresive, lipsite de bun simț și de cele mai multe ori false, mincinoase, sigur că nu mai putem tăcea, cu atât mai mult cu cât mahalagiii invocă fraza: „A, tace, înseamnă că e vinovat!”, provocând astfel adversarul.

În predica remarcabilă de pe muntele Măslinilor, Domnul a spus: „Ferice de cei blânzi, pentru că ei vor moșteni pământul”. Trebuie să știm că blândețea este mai puternică decât agresivitatea. Blândețea este o trăsătură distinctivă a caracterului nostru și ea își are izvorul și rădăcina în smerenie. Blândeții, am putea spune, îi este foame de lumină, pe când agresivității îi este foame de întuneric. De ce de fiecare dată când ne aflăm în fața unei icoane, ne simțim impresionați de blândețea și iubirea ce o transmite chipul sfântului? Deoarece un sfânt nu putea fi decât un om blând și când a luptat, a luptat pentru credință și dreptate. Exemplu poate fi dat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe care s-a luptat toată viața pentru a păstra dreapta credință, fiind întemnițat și îndurând torturile cele mai cumplite.

Lipsa blândeții duce la agresivitate și agresivitatea la o stare de tulburare a liniștii necesare oamenilor. Se spune că „nu ajunge să mărim hambarele, trebuie să ne rodească inimile”. Și cum să fim liniștiți când suntem lacomi în a ne mări „hambarele”, iar de sufletele noastre nu ne pasă?

Avem parte de atâta agresivitate în zilele noastre! Copiii se încaieră, sunt obraznici cu profesorii, le adresează cuvinte urâte, îi agresează uneori, familiile au bătăușii lor, politicienii adresează cuvinte vulgare care rănesc mai tare ca o palmă etc. O societate descumpănită, pentru care anormalul a devenit normalul și invers, totul este desfigurat și supus pericolului. Pare că toți suntem în gardă, gata pentru atac. Unii spun că este un adevărat război civil pe care-l trăim, toți împotriva tuturor.

De ce se întâmplă toate acestea? Nu mai există respectul și politețea oferită celor din jur, nu se respectă ierarhia valorilor adevărate, nu mai există frica de Creator, nu se mai respectă legile divine, nici cele pământești. Nu se mai crede în legea compensației, că odată și-odată pentru răutatea, agresivitatea și păcatele făcute, oamenii vor fi trași la răspundere, pentru a se reveni la echilibrul pierdut.

A fi blând cu cei din jur, a ajuns să fie considerată drept o slăbiciune, sau chiar lașitate, ne mai ținându-se cont de faptul că sănătatea noastră este legată de atitudinea, reacția față de tot ce este în jurul nostru. Este bine de știut că o paletă largă de afecțiuni fizice sunt urmarea directă a stării noastre spirituale.

Blândețea este una dintre manifestările iubirii, în sensul de agapé sau catharsis. Blândețea se poate și cultiva, ea nu are nimic de-a face cu slăbiciunea, cu lipsa de fermitate, cu toleranța vinovată sau cu nepăsarea. Ea are nevoie de un zâmbet, de o undă de căldură sufletească care să meargă spre ceilalți. Omul blând este deci tolerant cu ceea ce de multe ori, este intolerabil pentru oamenii închiși în sinele lor, exclusiviști și autoritari.

Apostolul Pavel când era întemnițat la Roma, scria celor din Efes (4, 1-2), sau, mai degrabă tuturor bisericilor din Asia Mică: „Vă sfătuiesc să vă purtați cu toată smerenia și blândețea, cu îndelunga răbdare; îngăduiți-vă unii pe alții cu dragoste […] să nu apună soarele peste mânia voastră”.

Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) – unul dintre autoritățile proeminente ale teologiei europene din secolul XX și cel mai mare teolog român – considera blândețea a fi sprijinul răbdării și ușa iubirii. O bună analiză rațională a situației, un sever examen de conștiință pentru înțelegerea vinovăției, o încercare de a înțelege pe celălalt / ceilalți, înțelegerea că nici unul dintre noi nu este desăvârșit, îngăduință și iertare, delicatețe în rezolvarea problemelor, precum si, în unele cazuri – compromisul inteligent și generos, toate acestea pot face minuni în relațiile noastre.

Dar pentru asta trebuie pornit de la ideea că este nevoie de blândețe și a nu recurge la agresivitate. Este deci nevoie de o anumită calitate a sufletului, mai degrabă înnăscută, cum spuneam, dar putând fi și cultivată, dobândită ca disciplină interioară, luând exemplele bune din viață.

Sigur că există în jurul nostru, în zilele noastre, din ce în ce mai mulți oameni nerușinați. Nerușinarea lor a întrecut cu mult limitele bunei cuviințe și este greu de a-i aduce la blândețe când răutatea este atât de adâncă în sufletele lor. Limita coabitării este ajunsă într-un punct pe care este greu a-l administra. Calitatea vieții s-a degradat, corupția este cea care a împiedicat să ne clădim o viață mai bună, deși calea ne-a fost deschisă. Ca un flagel, o boală a secolului, corupția și-a îndreptat antenele în diversele părți ale lumii, degradând calitatea vieții oamenilor. Uneori suntem în situația de a răspunde cu aceeași monedă, adică a-i judeca, a le arăta greșelile și a nu le mai tolera. Cred că s-a ajuns într-un moment în care peste tot, la orice nivel trebuie luată o atitudine fermă împotriva acestei boli – corupția. Este o bătălie grea, dar problema trebuie rezolvată, dreptatea instaurată, adevărul trebuie să fie cunoscut și recunoscut, date la o parte toate minciunile și denigrările asupra oamenilor nevinovați – practică de deturnare a adevărului, de ascundere a vinovaților – , demascați toți oamenii prinși în caracatița mafiei și pedepsiți conform legilor de către cei care au îmbrăcat haina onorabilă de justițiar. Și toate acestea deoarece s-a pornit o adevărată ofensivă asupra dreptății, asupra oamenilor nevinovați, mascând și apărând din răsputeri hoția, denigrând ideea de stat bazat pe justiție și integritate.

Acum pare că ridicarea păcătosului din greșeală nu se mai poate face cu duhul blândeții, fiindcă cei slabi și vinovați și-au asumat masca puterii, au devenit de o cruzime exacerbată, în contra blândeții celor puternici.

Sunt certuri și neînțelegeri între partide. Politicienii nu-și dispută ideile, doctrinele politice ori proiectele privind redresarea economiei, stârpirea hoției, ci se luptă unii împotriva celorlalți pentru interesele lor personale. În loc de colaborare vedem hărțuire. Lovesc unii în alții cu cinism, minciună, agresare verbală, căreia îi poate urma cea fizică. Și nu asta se dorește! Se pare că au început să se trezească! În fiecare partid există oameni competenți și necompromiși, la aceștia trebuie să se apeleze, glasul lor trebuie auzit: ideile lor, proiectele de viitor în care oamenii să-și pună speranțele ieșirii din decăderea morală și sărăcia degradantă la care s-a ajuns.

Aristotel (384 î.Hr.- 322 î.Hr.) – unul dintre cei mai importanți filozofi și gânditori ai Greciei Antice care a studiat la Academia lui Platon din Atena – vorbea de Cumpătare în lucrarea sa „Morala mare”, ca fiind mijlocia între desfrâu și insensibilitate în materie de plăceri lacome, ea fiind și o excelentă dispoziție morală; animalele nu au acest sentiment de cumpătare, fiindcă ele nu posedă rațiunea care le-ar servi pentru a distinge și a alege ceea ce este bun, dar omul posedă prețuita rațiune. În „Etica către Nicomac” Aristotel spune: „Trei lucruri trebuie evitate: răutatea, lipsa de reținere și primitivitatea animală. […] Un om sălbăticit, animalic, este o apariție rară. Mai des apar asemenea naturi printre barbari. Dar noi numim cu această expresie batjocoritoare și pe oamenii încărcați în mod deosebit de vicii”. Printre care, desigur și agresivitatea. Despre rațiune, Aristotel afirmă că ea este în comparație cu oamenii ceva dumnezeiesc, și în acest caz trebuie ca și viața condusă de rațiune să fie în comparație cu viața umană – dumnezeiască. O viață fericită este condusă de rațiune, este părerea lui, dacă admitem că rațiunea aparține mai mult omului.

Poetul și filozoful francez Jean-Marie Guyau (1854-1888) sfătuia: „Trăiește viața cea mai intensă și cea mai expansivă”, dar o viață morală, ceea ce înseamnă blândețea comportamentului, iar morala sociologică ne spune: „Trăiește ca și cum ai fi solidar cu toți”, adică să voiești a trăi în societate cu ființe bune și într-o atmosferă a blândeții. Sufletul omului este drept și el ar trebui să iubească dreptatea; dacă lumea este nedreaptă este pentru că omul și-a alterat simțurile sufletului.

Scriitorul (poet și dramaturg) irlandez Oscar Wilde (1854-1900), cel ce „picta prin cuvinte”. spunea că unul dintre marile secrete ale vieții este „să-ți vindeci sufletul prin intermediul simțurilor și simțurile prin intermediul sufletului”. Ar fi un sfat bun pentru cei care și-au vândut sufletele și în lăcomia lor s-au dedat hoției (corupției la nivel înalt!), sărăcind populația țării.

După șederea în închisoare, Oscar Wilde nu mai făcea risipă de paradoxuri strălucitoare, ci povestea cu mare durere în suflet despre zbuciumul său, greșelile sale. Concluzia sa asupra vieții? Un vârtej de suferințe pe care oamenii și le pricinuiesc unii altora, idee care stă vădit la baza ultimului său poem: „Balada închisorii din Reading”, scrisă sub impresia lăsată de executarea unuia dintre deținuții care se aflau cu el în închisoare și care fusese condamnat pentru uciderea iubitei: „Căci toți ucidem ce ni-i drag/ Și-ntindem morții prada,/ Unii ucid cu dezmierdări,/ Mulți cu priviri de-otravă,/ Cei lași ucid cu sărutări/ Iar cei viteji cu spada…”.

Astăzi cu vorbe de otravă! Mâine, Dumnezeu știe de ce sunt în stare, drept răzbunare!

Sufletul! Sufletul care se referă la tot ce nu este fizic în noi. Și este atât de mult ceea ce este în afara fizicului nostru! Și gândul – mai presus de celelalte alcătuiri ale sufletului! Gânduri pătimașe au rodit în sufletele celor corupți. Au greșit, și greșelile trebuie pedepsite, și onorabil ar fi din partea lor – să fie și recunoscute.

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

10 aprilie 2019

Alexandru NEMOIANU: Din nou despre organizațiile ne-guvernamentale

La sfârşitul veacului XX şi mai ales la începutul veacului XXI au început să apara ca ciupercile după ploaie “organizaţii” care îşi ziceau “ne guvernamentale” (Pe scurt şi în continuare ONG-uri).

Inițial aceste ONG-uri au fost înconjuarate cu un soi de aura reverențioasă de mister. Ce vor fi fiind, ce fac, ce vor, cine poate să le aparţină? Era tainic, era o intrare într-un con de umbră, o apropiere de “sfânta sfintelor”. Asta cu atâta mai mult cu cât aceste structuri erau iniţiate şi mai ales finanţate de agenţii din ţări străine. Ţări care considerau că au câştigat “războiul rece” şi, prin urmare, căutau să apuce pradă. Dar bun înţeles asta nu a devenit limpede imediat. Fapt este că imediat după căderea comunismului opinia publică din ţările Europei de Este era aproape în unanimitate de “partea” “apusului” triumfalist și toate chemările şi îndemnurile acestuia era ascultate cu religiozitate. Mare greşeală!

În acest climat de confuzie mercenarii manipulării nici nu au avut o sarcina grea. Cu sume foarte modeste au putut acapara sedii, mijloace de presă şi Tv, astfel că în scurtă vreme au avut un monopol total, un control absolut al lor. Control care este continuat până în ziua de azi. Dar ,,după acea lucrurile şi stările au început cât de cât să se aşeze, intenţia acestor ONG-uri a devenit limpede. Ele erau “cal troian” al statelor străine şi în principal USA şi prin intermediul lor se urmarea subordonarea ţărilor Este Europene şi transformarea lor în surse de venit, baze militare şi vasali necondiţionaţi..Acestea fiind zise să revenim la ONG-urile noastre.

ONG-urile s-au alcătuit cu scopul de a se substitui formaţiunilor politice naţionale şi pentru a promova interesele care le aduseseră în fiinţă.În retrospect se poate vedea că tactică lor era în fond simplă.

Dar mai înainte de orice se impune o subliniere esențială.

Scopul ONG nu este de a “uni” comunitatea națională, scopul lor este de a o dezbina.

Fragmentând comunitatea pe grupe de vârsta, de preferințe, până și orientări de viață intima, societatea este dezbinata. În fiecare ONG se întâlnesc oameni “la fel” și atunci când există grupuri care împărtășesc o singură idee, fanatismul și violent sunt la un pas. Iar cel care le manipulează, cel care le-a adus în ființă își poate face voia.

Aceste OGN-uri, fiecare, se adună şi punea pe afiş o “cauza”, cu anume merite şi apel la populaţie sau segmente ale ei: apărarea naturii, drepturile “minorităţilor”, ”promovarea familiei alternative” etc. Dar acest “cap de afiş”, scop afișat, era praf în ochii oamenilor. ONG-urile sunt “militarizat”, exact acesta este termenul folosit de organizatorii ONG-urilor, ”militarizare”; aceasta înseamnă condiționarea și organizarea membrilor într-o asemenea maniera încât in cel mai scurt timp sa poata fi scosi in strada pentru demonstratii,”apeluri”,etc.Iar “capului de afis” ii erau alaturate “detaliile”, comune tuturor ONG-urilor, având de scop, când intereselor celor care au inițiat aceste organizații o cereau, subminarea autorităţii naţionale, fragmentarea populaţiei, antagonizarea. Așa cum ziceam, scopurilor afişate public îi sunt adăugate “detaliile” şi, să nu uităm, întotdeauna necuratul sălășuiește în detalii! În plus OGN-urile au un “pact” de alianță. Când una începe o acțiune celelalte trebuie sa o susțină. De fapt, fiind finanțate de la aceiași sursa, nici nu au alta alternative. Un singur exemplu.

OGN-urile promovează familia “alternativă”, între cei de acelaşi sex. Spun ei, între bărbati şi femei nu există deosebiri de esenţă, doar de detaliu. (Ei bine acesta “diferenţa “ are importantă şi are o importantă care, pe Francezi, i-a făcut să exclame, ”trăiască diferenţa !”). Când acești promotori ai “familiei alternative” sunt chemați să demonstreze, membrii celorlalte OGN-uri trebuie să facă la fel. Cunoscutul strigat de ‘lupta”,”veniti cu noi”!

Evident că pe măsură ce numărul acestor ONG-uri creşte divizarea internă se accentueaza. Iar în plus TOATE aceste OGN-uri au avut şi au în program subminarea Credinţei, a Identităţii Naţionale şi a Familiei, subminarea identităţii locale şi ,mai ales,instaurarea unei noi “memorii colective”. O “memorie” care să cuprindă strict standardele “globaliste” şi care să celebreze evenimente comandate la “Bruxelles”. Formele sunt aşa de numeroase că este aproape imposibil să fie enumerate.Dar este suficient să amintim, campanile împotriva familiei “tradiţionale”, campania împotriva Bisericii Ortodoxe,etc.Acesta este scopul ONG-urilor care sunt ,în fapt, un cancer social.

Este cu totul dureros că acest lucru nu a fost recunoscut mai devreme şi mai ales că figura principalului promotor al acestor abaominatii nu a fost dezvăluită. Căci este vorba de financiarul, DEJA internaţionalist,George Soros. Acesta este una dintre cele mai crude personalitati ale capitalismului sălbatec. El ,prin organizatia sa umbrela, ”Fundatia pentru o societate deschisa”, a finantat infiintarea si functionarea celor mai multe dintre OGN-uri, nu doar în România dar în toată Europa de Est. Dar ulterior aceste OGN-uri au cerut, prin oameni de influenta, tot mai insistent, finanțarea prin bugetul de stat. În chip paradoxal aceste organizatii, care se opun statului, au ajuns paraziti ai bugetului de stat!

Este interesant de văzut din ce straturi si categorii sociale sunt recrutati membrii OGN-urilor, masa de manevra..Ei sunt racolaţi dintre dezrădăcinaţi, dintre cei pierduţi în oraşe şi în medii pe care le simt ostile, dintre cei care sunt disperaţi să aparţină la ceva. Lor li se adaugă dezamăgiţi şi frustraţi, tinerei tulburati hormonal si teribilişti.! Juni răsfăţaţi şi care nu prea ştiu nimica, tinerele “bogate” în hormoni, opozanţi din temperament care “#rezistă” la te miri ce, indivizi care cu greu vor fi terminat de citit o carte (dar îşi imaginează că “ştiu” totul) şi foarte mulţi ignoranţi. Toţi aceştia alcătuiesc masa de manevră,care poate fi scoasa în stradă și manipulata în voie. Este de tot limpede ca cei care folosesc ONG-urile sunt gruparile politice jurat anti-românești de felul USR, ”julien”, PLUS si alti eiusdem farinae.

Pentru a combate aceste tumori maligne este nevoie de răbdare. Pomul bun şi pomul rău se cunosc după roadele lor. Apoi este nevoie ca structurile oragnice, de baza (Familia, Biserica) să dovedească dragoste şi vorba înţeleaptă. Iar mai ales să avem încredere că vocile bunului simt si echilibrului romanesc, care vestesc Pacea, vor avea puterea să risipească duhoarea demonică a ONG-urilor.

——————————-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

10 aprilie 2019

Georgeta NEDELCU: Fiecare dintre noi suntem o poezie!

Când grâul bătea în combină, eu băteam la porţile vieţii. M-am născut la 6 iulie 1947 într-un sat din Olteniea, judeţul Dolj. Părinţii mei erau oameni simpli. Am urmat cursurile şcolii primare şi elementare la Craiova. Am fost un copil iubit, protejat, şi asta mi-a dat echilibru şi încredere în puterile mele. Când am mers în clasa întâi, ştiam deja să citesc şi să scriu. Eu: mamă, soţie şi un om simplu până la urmă… crescută în România. Olteancă! Centrul Pământului rămâne pentru mine oraşul Craiova – oraşul în care am învăţat cei şapte ani de-acasă, am copilărit şi m-am maturizat. Spaţiul citadin – remarcabil prin arhitectură, parcuri, grădini şi locuri de agrement – se completează cu un climat cultural-artistic, ales.

Am fost o soţie adorată! Lipsa căldurii familiale din primii ani de viaţă te poate marca, îţi impune pentru tot restul existenţei nişte tipare psihologice negative. Eu am avut nişte bunici şi nişte părinţi ca nişte bijuterii. Am crescut într-un mediu de o indescriptibilă căldură şi seninătate. La mine în familie n-au existat divorţuri sau divergenţe, nici mici, nici mari. Eu din familie am învăţat ce înseamnă comunicarea şi dialogul, ce înseamnă iubirea. Şi acum am o relaţie minunată cu toţi membrii familiei – atât cât a mai rămas din ea, cu care pot să vorbesc câte-n lună şi-n stele. Iubirea e esenţa vieţii! Fără iubire, eşti un om gol. Nici un om nu poate trăi aşa, amputat emoţional, iar dacă te plângi că nu ştii sau nu poţi să iubeşti, atunci dai dovada de imaturitate.

De când cu internetul acesta, nu mai poţi spune că eşti singur. Este fascinant cât te poate apropia o tastatură şi un mouse de oamenii pe care nici măcar nu îi cunoşti … Şi-apoi, nimeni, niciodată, nu poate spune că e singur, fiindcă mereu ai în suflet iubirea de Dumnezeu. Dumnezeu e o forma de sprijin şi întotdeauna de reuşită. El a fost nedeslipit de sufletul meu de când am rămas singură şi niciodată nu m-a părăsit. Sunt sigură că este şi meritul Lui, că romanul meu nu a rămas doar pe cele 5-6 caiete scris.

Mi-a plăcut foarte mult să scriu şi am pornit pe acest drum fără să ştiu exact unde mă va duce sau poate că nici nu am vrut să mă gândesc la asta. Primele mele încercări literare au fost în anii şcolii elementare, când am compus câteva poezii de dragoste, ghidându-mă după poeziile lui Mihai Eminescu, George Coşbuc sau Vasile Alecsandri. Astfel, că mi s-a publicat una dintre poeziile mele la gazeta de perete de pe holul şcolii Fraţii Buzeşti, unde învăţam. Eram tare fericită! Îmi plăceau multe materii, dar cel mai mult mi-a plăcut matematica şi franceza. Aveam talent şi la desen, însă nu am exerat foarte mult în acest domeniu. Prima dată scriam poezie şi proză, doar pentru mine. Nici nu îndrăzneam să visez, că voi avea vreodată o carte în mână, pe care va fi scris numele meu. Scrisul este un balsam pentru suflet, iar cuvintele aşternute pe hârtie rămân pentru eternitate. Desigur, că nu întotdeauna ai inspiraţie, dar încercările trebuie să existe. Am strâns foarte multe poezii pe multe caiete, de-a lungul timpului. Scriind poezie am impresia că păstrez clipa. Poezia mea e dor după clipele trăite frumos, e regăsire şi despărţire, e suflet pierdut în nisipul timpului, este pentru mine un refugiu, o binecuvântare, un strigăt de fericire cu lacrimi pe obraji. Este foc şi apă. Este oglinda în care mă privesc adeseori, cu speranţă, cu deznădejde, cu bucurie şi cu dorinţa arăzătoare de a scrie cât mai mult. Poezia este o punte de legătură între oameni.

După ce am ieşit la pensie şi aveam tot timpul din lume să fac ce vreau, am început să mi le aşez într-un document pe calculatorul ce îl primisem în dar de la fiul meu cel mic. Intrând pe Internet, am cunoscut diferite persoane – multe dintre ele devenindu-mi prieteni, mai târziu. Astfel am cunoscut un domn care lucra în domeniul editurii şi din discuţiile purtate cu el, am hotărât de comun acord să îi trimit documentul (romanul) pentru a-l citi. I-a plăcut atât de mult, încât a dorit să mă ajute. Şi astfel a apărut primul meu roman intitulat: ,,Exmatriculat din viaţă” – roman ce a fost tipărit în 10 octombrie 2008 la Iaşi, de editura „Opera Magna” şi lansat tot la Iaşi de Asociaţia „Universul Prieteniei”, în cadrul unor festivităţi de lansare, la care au participat numeroşi scriitori, poeţi şi prieteni. Prof. Universitar Atena Zara şi lector Universitar Nicolae Busuioc au spus câteva cuvinte despre acest roman.

Continue reading „Georgeta NEDELCU: Fiecare dintre noi suntem o poezie!” →

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Dizarmonii fericite

Citeam deunăzi opinia unei cercetătoare care dă de pământ cu jumătate din fizica modernă, contrazicându-se cu o generație întreagă de laureați ai Premiului Nobel. Teza ei este că „armonia perfectă, ca principiu universal, este prea tentantă pentru a se verifica în realitate”. Mai exact, nemțoaica atrage atenția asupra maniei cercetătorilor de a vâna rezolvările elegante, lucru care conduce la paralizia științelor. Argumentul ei este mulțimea formulelor aparent „urâte”, care și-au dovedit de-a lungul timpului valabilitatea, în ciuda aparenței lor dezordonate.

Evident, nici a insista să complici lucrurile nu este o garanție pentru progres. Cu toate acestea, teoria ei mi-a picat cu tronc din prima clipă. Nu pentru că m-aș pricepe la științele exacte, ci pentru că am observat cum idealizarea a tot ce ne înconjoară pune în pericol și discernământul nostru de zi cu zi, în situațiile cele mai banale.

Am crezut și eu multă vreme în mantra dacă este frumos, înseamnă că este corect. Simetria perfectă a unui fagure de miere, a fractaliilor unei căpățâni de broccoli, a spiralelor unei cochilii de melc sau a unui lanț de ADN nu se poate datora decât unei forțe supreme, unei voințe divine, sau, eventual unei ecuații matematice! M-am aflat astfel în compania unor gânditori celebri, ca Aristotel, Leonardo da Vinci sau Johannes Kepler, care la rândul lor au crezut în corelația dintre frumos și bine, ultimul susținând chiar că „este absolut necesar ca opera unui Creator perfect, să fie, la rândul ei, de o frumusețe supremă”.

Niciodată nu mi-am pus problema că aș putea greși pronunțându-mă pentru soluțiile „frumoase”, ci am sperat în taină în asentimentul tacit al majorității, crezând că această „super-simetrie”, cum o numesc fizicienii, guvernează din culise universul. Într-o lume plină de lucruri urâte, strâmbe, disproporționate, preferăm instinctiv variantele echilibrate, care se disting de anodin. Pare logic ca tot ce este frumos, simetric, armonios să fie o reflecție a supremului. Pare.

„Ce spui tu, spun și eu, dar nu-i așa”, zice un bun amic de-al meu. Vorba lui se potrivește iluziei noastre, născute mai degrabă dintr-un impuls estetic decât din rațiune. Foamea de frumos are rădăcini atât de adânci încât spulberăm pur și simplu fără drept de apel ideile care îi contravin. Așa, de exemplu, timp de secole, faptul că orbitele planetelor nu sunt perfect circulare, ci eliptice n-a fost acceptat. A trebuit să ne „mintă frumos” un astronom inventiv, susținând că planetele ar emite sunete, creând o armonie cerească, grație orbitelor lor ovale (excentrica Terra ar vibra în tonurile mi-fa-mi, pasămite). Numai așa a înghițit omenirea gălușca „imperfecțiunii” sistemului solar.

Revin însă la faptele pământene-cotidiene: iluzia căutării unui loc perfect, pentru a duce o viață fericită, continuă să domine lumea. Dovadă stă valul nestăvilit al emigrației planetare. Eu însămi, având norocul să locuiesc într-un loc în care mulți vin să petreacă vacanțe de neuitat, înconjurată fiind tocmai de acei oameni care au reușit să-și ducă la îndeplinire idealul unei vieți tihnite, la umbra unui măslin, constat că este îndeajuns să mă uit în jur pentru a realiza că frumosul nu este și nu poate fi conținutul vieții de calitate. Cunosc o mulțime de rezidenți spanioli care duc dorul zăpezii inexistente aici… Mulți continuă să fie nefericiți în acest paradis, chiar dacă se felicită unii pe alții pentru alegerea lui ca adresă.

Frumosul este cel mult cadrul, scena, portativul sau tabloul în care fiecare își pictează, joacă, interpretează sau construiește propria existență. Armonia este una din variantele posibile ale realității, în niciun caz condiția fericirii. E clar că frumusețea, la fel ca banul, nu are puterea de a crea fericire, chiar dacă – asta da! – o poate încuraja. De aici însă până la pasul decisiv, acela de a învinovăți frumusețea pentru că ne ademenește, inducându-ne în eroare, este însă o distanță mare. A introduce cu forța dizarmonia, cu intenția declarată de a sparge tiparul armoniei incorect cimentate, echivalează cu a fractura controlat un os care s-a îmbinat greșit. Așa ceva, fără-ndoială, doare.

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Dizarmonii fericite” →

Monah IUSTIN T.: Curiozităţi dumnezeieşti

O şopârlă stă pe o piatră caldă. Soarele bate. Căldura zăboveşte. Vântul aşteaptă. Totul aşteaptă… Căci iată, un „fruct” s-a pregătit. Şi totul, tot restul, ne aşteaptă pe noi ca să-l culegem.

Şi ce este acest fruct?

Şopârliţa din faţa noastră este unul din sensurile nesfârşite scoase din noi şi puse în lume. O tipăritură „în afară” a unui rost pus de Dumnezeu în noi. Un fel de carte de lectură a Creaţiei întoarsă pe dinafară. Căci omul este făcut să fie, prin ceea ce l-a făcut Dumnezeu, Cosmos, atlasul „tâlcuit” de botanică şi zoologie al Creaţiei.

Şi cum credeam noi vreodată că nu avem nicio înrudire cu aceste mici făpturi furişate prin iarbă, peste pietre, prin vreun fir aurit de apă? Cum credeam că sunt doar miraje estetice? Nimic mai departe de aşa ceva. Ele ne impresionează. Dar ne impresionează pentru că ne impresionează lumea noastră interioară, bogăţia de sensuri şi de figuri de stil ascunsă de Dumnezeu în noi, scoasă în afară în felurite forme de viaţă. Nu e mândrie sau narcisism. Este o revelare a universului poetic al naturii umane, din care Dumnezeu scoate la nesfârşit făpturi, vietăţi, curiozităţi şi diversităţi minunate ale firii. Omul e poezia lui Dumnezeu. Pentru că El, înainte să-l facă pe om, pe Adam, a pregătit înainte o grădină a Edenului plină de varietăţi şi „aperitive” din ingredientul principal al Creaţiei. Din om însuşi. Pentru ca atunci când se va trezi la viaţă, nimic să nu i se pară străin, nimic să-l sperie, nimic să nu fie nefiresc, ci să zică cu glas de laudă: „Doamne, şi pe aceasta ai scos-o din mine!”.

Căci cum să nu fie omul poet, dacă toate înţelesurile şi frumuseţile Creaţiei sunt scoase din el însuşi? Din vastul lui univers. Toate mările şi oceanele, frunzele şi ramurile, păsările şi şopârlele, le-a scos Dumnezeu dintr-o matrice. Matricea este omul. Pentru că Dumnezeu îl iubeşte, şi l-a pus cunună a Creaţiei. Şi da, avea dreptate Protagoras, cu cuvântul lui: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Dumnezeu a măsurat toate făpturile cu făptura omului. Nu ca să se mândrească, ci ca să laude. Să dea înapoi Creatorului.

Şi până şi această şopârliţă ieşită la soare, a făcut-o Dumnezeu după măsura omului.

Ce ciudat şi ce straniu, nu-i aşa.

Căci altfel cum am pricepe ceva din natură vreodată? Cum am pricepe fără să pricepem? Cum ar fi exclamat vreodată Nichita Stănescu: „Iarbă, pietre, arbori, păsări – voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva”. Cum am fi lecturat această mare carte a Creaţiei, dacă manualul – o, ce minune! – n-am fi însăşi noi.

Şi nu noi „facem parte” din natură. Nu suntem dizolvaţi în ea. Nu suntem o „piesă” din ea. Noi suntem însăşi natura naturii. Pentru că natura din afară este chiar povestea omului spusă altfel. Şi ce Povestitor minunat Cel Ce S-a gândit să ne pună o poveste care nu se termină:

– Hai să-ţi spun o poveste despre om. A făcut Dumnezeu un copac. A făcut Dumnezeu o adiere de vânt. A făcut Dumnezeu o piatră încălzită de soare. A făcut Dumnezeu o şopârlă. Şi – ce să-ţi spun? – abia am început să povestesc…

Lumea e prea frumoasă ca să pricepem ceva. Şi cine ştie dacă trebuie să pricepem… Doar am învăţat cum se deschide cartea!

Şi dacă totuşi, se întreabă cineva. Ce înseamnă o şopârliţă ieşită la soare?…

Dumnezeu are curiozităţi dumnezeieşti. El e foarte curios. Şi l-a molipsit pe om. Omul are şi el toate curiozităţile dumnezeieşti ale lui Dumnezeu.

Aşa că întrebaţi-l pe Dumnezeu:

– Doamne, ce e curiozitatea asta a Ta, pe care ai scos-o la soare?

Şi să nu ne mirăm dacă auzim:

– Păi, am vrut să fiu şi Eu curios. Ca tine. Eu de ce să vreau să înţeleg…?!

Un zâmbet mare şi curios de la Dumnezeu!

————————————————-

Monah IUSTIN T.,

7 aprilie 2019

Alexandru NEMOIANU: ,,Oamenii au uitat de Dumnezeu”

Lumea în care ne aflăm este zguduit[ de agitație, nesiguranță, schimbări, care sunt mai degrabă atacuri spasmodice ale unui trup bolnav. Este un trist adevăr, pe care toți îl recunoaștem, că “ceva” lipsește din lume. ”Ceva” care să dea sens, nădejde și puțină liniște. Dar în loc, vedem războaie tot mai distrugătoare, vedem o inegalitate obscenă între oameni și țări, vedem pe cei avuți devenind tot mai avuți și pe cei nevoiași devenind tot mai nevoiași. Iar în tărâmul moral asistăm la o schimbare fără precedent în istoria umană. Concepte, termeni de referință și rânduieli esențiale sunt pervertite, înlocuite și supuse unei încercări de eliminare. Ideologia unui relativism agresiv și fără rușine caută să așeze semnul egal între bine și rău, între frumos și urât, între război și pace. Cercuri transnaționale de putere, cele care controlează avuția lumii, au supus lor principalele mijloace de informare, sistemul educațional și de cultură și în acest fel promovează ideologia lor otrăvită necontenit. În toată această acțiune distrugătoare vedem însă un scop esențial: eliminarea Credinței și, mai exact, a Dreptei credințe Creștine. Căci Dreapta credință reprezintă “piatra” cea tare care stă împotriva răului. Să nu ne amăgim.

“Răul” în stare pură, necuratul, are un scop veșnic: uciderea oamenilor, distrugerea lor, care sunt “coroana” Creației. Iar aceasta înseamnă desființarea lor ca persoane, reducerea lor la numere socio-economice, la stări biologice, la preschimbarea lor în “indivizi”, număr în turmă. Nu trebuie uitat că “persoana” se definește ca entitate morală, capabilă să aleagă între bine și rău și înzestrată cu liberă voie. Dacă “persoana” va fi eliminată, atunci necuratul și-a realizat scopul.

Aceasta este o acțiune începută cu mai multe veacuri în urmă, prin “iluminism”, repede trecut în secularism și masonerie. Prin vorbe goale și nespus de periculoase s-au introdus tot soiul de teorii, despre “binele universal”, care este cea mai găunoasă teorie cu putință, fără cap, fără coadă, fără conținut, și apoi, ideologii, care au făcut din veacul XX un infern sângeros, culminând azi cu sinistra ideologie globalist-sodomită. Această din urmă ideologie urmărește instalarea unei confuzii generale, în care până și diferența care definește starea existențială, diferența dintre bărbat și femeie este anulată. Într-o asemenea confuzie, în care indivizii sunt complet izolați, sălbăticiți și reduși la manifestări instinctive josnice, controlul “aleșilor” transnationali ar fi garantat, după credința lor.

Întreaga situație schițată mai sus are o explicație. Este încercarea de a întemeia existența omenească “uitând pe Dumnezeu”, încercând să alunge pe Dumnezeu din lume.

Este suficient să ne uităm la ce se întâmplă în țările “apusene’ și cele care se slugăresc să le fie vasale. În aceste țări o politică deliberată caută să creeze un sentiment de rușine pentru Credință și, mai grav, caută să înspăimânte pe cei care au Credință; prin umilințe, prin batjocuri publice, prin discriminare. Sărbătorile Creștine sunt marginalizate, celebrarea lor este oprită și în loc se pun nume “neutre”, ca și cum ar fi o rușine să le numești pe numele propriu. Cel mail limpede caz este al Crăciunului, din care se caută scoaterea lui Hristos și înlocuirea esenței creștine cu un soi de “sărbătoare de Iarnă” seculară. Prin aceste metode, evident, se caută eliminarea sau tăinuirea valorii profund morale și de atașament creștin a acestor Sărbători. Iar acest “model” hidos este promovat și în țările vasale, prin slugoi locali, răi și iresponsabili. În loc apar “sărbători” demonice, de tipul Holloween sau, direct culte satanice. Aceasta este cauza profundei crize demografice și morale existenta în țările “apusene”.

Politicieni ,zis “liberali”,batjocoresc valorile creștine iar politica statală discriminează împotriva celor credincioși. Aceste politici sunt purtate sub eticheta “toleranței”. O “toleranță” care acoperă orice, mai puțin Credința și Valorile Sfinte care definesc o persoană și un Neam, o politică urmărind răsturnarea înțelesului celor mai fundamentale stări și concepte. Răspicat suntem avertizați în această privința: ”Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumina, care socotesc amarul dulce și dulcele amar” (Isaia,5;20). Este iarăși suficient să ne referim doar la un caz,cenzura de pe Facebook.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Oamenii au uitat de Dumnezeu”” →