Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XV)

Arhiepiscopia de Justiniana Prima

Domnia împăratului Justinian (527-565) a fost o perioadă de relativă pace religioasă la Dunăre şi în Pont. În acest context, a avut loc o reorganizare bisericească a prefecturii Illyricum, prin care a urmărit ca pe locul satului său natal, Tauresium, să fie ridicat un oraş, numit Justiniana Prima. Concret, prin Novela XI din 14 aprilie 535, împăratul a decis să înfiinţeze o Arhiepiscopie autocefală în noul oraş, unde a fost stabilită reşedinţa prefecturii Illyricum. Anterior, reşedinţa se aflase la Thesalonic, mutată aici de la Sirmium, în urma năvălirii hunilor. Justiniana Prima era situată pe locul actualului Tsaricin Grad, aflat la 40 km de Naissus (Niş-Serbia). Deducem că noul oraş era mult mai aproape de Dunăre decăt se credea până atunci. În ceea ce priveşte jurisdicţia noii arhiepiscopii, aşa cum rezultă din însuşi textul novelei, aceasta se întindea asupra episcopiilor din provinciile Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda şi o parte din Pannonia Inferior. În schimb, provinciile Moesia Inferior şi Scythia Minor rămâneau în continuare sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. Aceste provincii erau locuite de o populaţie romană sau romanizată. Subliniem că jurisdicţia acesteia se extindea şi asupra unor regiuni şi cetăţi din nordul Dunării, după cum rezultă din textul novelei, în care se spunea că frontierele Imperiului s-au întins şi în nord: „locuitorii de pe ambele maluri ale Dunării cercetează acum oraşele noastre, şi atât Viminacium, cât şi Recidiva şi Litterata, care sunt dincolo de Dunăre, se află iarăşi sub stăpânirea noastră”. Şi istoricul bizantin Procopius din Caesareea, în De Aedificiis, scrie că Justinian a ridicat „o mulţime de cetăţi” în stânga Dunării, aspect confirmat şi de investigaţia arheologiocă. Extinderea puterii bizantine pe malul stâng a dus şi la extinderea jurisdicţiei bisericeşti a arhiepiscopiei Justiniana Prima. Trebuie să precizăm că jurisdicţia canonică a titularului acesteia presupunea hirotonia de mitropoliţi şi episcopi pentru scaunele vacante, controlul întregii vieţi şi administraţii bisericeşti în aria sa de competenţă. Acelaşi arhiepiscop judeca orice abatere de la disciplina şi rânduiala bisericească. Noua arhiepiscopie era autocefală, dar păstra legăturile dogmatice, canonice şi de cult cu Patriarhia de Constantinopol, iar, pe de altă parte, istoricii catolici (precum Zeiller) susţin că de fapt aceasta n-a fost decât un vicariat al papei.

În ceea ce priveşte titularii, primul arhiepiscop de Justiniana Prima a fost Catelian (latin), iar dintre urmaşii săi cunoaştem pe Benenatus, tot latin, implicat în 553 în discuţiile asupra condamnării celor „trei capitole”. La sfârşitul secolului al VI-lea, cunoaştem numele unui arhiepiscop Ioan, căruia îi sunt adresate câteva scrisori de către Grigorie cel Mare, papa Romei (590-604), din anii 592 şi 594. În aceeaşi perioadă este amintit un mitropolit din Dacia Mediterranea, Felix din Sardica (Sofia), căruia îi scria acelaşi papă, cerându-i să recunoască drepturile arhiepiscopului de Justiniana Prima, dar fără succes. După 602, în urma năvălirii slavilor, se pierd urmele arhiepiscopiei de Justiniana Prima şi ale mitropoliilor şi episcopiilor supuse ei. În cele din urmă, în 731, împăratul Leon III Isaurul o desfiinţează oficial, eparhiile ei sufragane fiind trecute sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. Se cuvine însă să mai stăruim asupra arhiepiscopiei sus menţionate, pentru a vedea legăturile ei cu teritoriile din nordul Dunării. Aşa cum am arătat, Justinian a refăcut o bună parte a fortificaţiilor de pe linia Dunării şi din interiorul Dobrogei. Este vorba despre capete de pod mai vechi de pe malul stâng: Litterata, Dierna, Drobeta, Sucidava, Constantiniana Daphne ş. a. Refacerea fortificaţiilor, descoperirile bizantine din secolul al VI-lea, precum monede şi ceramică, denotă faptul că populaţia daco-romană din aşezările urbane şi rurale se afla în strânse legături cu malul drept al Dunării. În aceste condiţii, era inevitabil ca arhiepiscopia de Justiniana Prima să-şi extindă jurisdicţia asupra teritoriilor de malul stâng, iar unele oraşe riverane Dunării au fost probabil reşedinţe episcopale sau ale unor episcopi periodeuţi.

Construirea de biserici în oraşele dunărene a dus la reactivarea şi îmbogăţirea vieţii religioase pe linia Dunării, ceea ce a făcut din regiunea ponto-dunăreană un focar de creştinare, a conservat comunităţile existente şi valorile lor religioase. Din a doua jumătate a secolului al VI-lea, a început să se manifeste un alt agent important al creştinării în regiunea carpato-dunăreană, prizonierii capturaţi de slavi şi avari, aduşi de aceştia în nordul Dunării. Aceşti prizonieri şi-au păstrat credinţa, ba chiar, ulterior, libertatea. În afară de aceştia, un rol l-au jucat şi cei refugiaţi în nordul Dunării ca urmare a apăsării fiscale din Imperiu, se adăugau victimele credinţei oficiale, ereticii şi schismaticii, care fugeau fără încetare la barbari, aşadar, o sumedenie de fugari. Prin urmare, între 454-600, în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, au existat condiţii favorabile pentru consolidarea comunităţilor existente şi creştinarea locuitorilor din nordul Dunării încă păgâni. Dar aceşti factori n-au acţionat cu aceeaşi intensitate şi durată în întregul interval de timp şi pe ansamblul teritoriului nord-dunărean.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XV)” →

Alexandru NEMOIANU: Mănăstirea Țara Almajului

În 12 Mai, 2019, Mănăstirea Țara Almăjului și-a sărbătorit Hramul, ”Învierea Domnului”, cu bucurie, cu profundă înțelegere duhovnicească, o atmosfera scăldată în Lumina fără egal a Ortodoxiei. La sărbătoare au participat mulțime de credincioși, Preoți și însuși Prea Sfințitul Lucian, Vlădică Banatului de Munte. A fost un moment de reculegere și bucurie, dar și de afirmare reaspicata a statorniciei în duh românesc, almăjan și Ortodox. Este bine a ne amintim de câteva adevăruri în urmă acestei bucurii.

Vremea pe care o străbatem este tulbure și încărcată de provizorat, de stări confuze, contradictorii și fără orizont. Mai toate vremile istorice au fost pline de îndoieli, dar în clipa de față această stare de îndoială are dimensiuni planetare. Cred că una dintre cauzele stării de confuzie provine dintr-o rea înțelegere.

Există părerea că o stare, că cea de care pomeneam, dată fiind dimensiunea, extinderea ei, va trebui să aibă o rezolvare “planetară”, cumva din partea cercurilor “puterii”. Această părere generează o stare de neputință și de blocaj, care este în mod deliberat indusa pentru a motiva lipsa de acțiune. Mai exact se încearcă inocularea credinței că oamenii, ”persoanele” nu pot face nimic și deci trebuie să stea la voia și bunăvoința “puterii”, a globalismului -sodomit–imperial.

Societatea este tulburată și silită să piardă vremea cu tot soiul de problem minore și de fapt fără importantă. Societatea este fragmentată de grupurile de interes care, în esență au aceleași scopuri: înfruptarea din bunul țării. Noi și noi partide apar. Partide care, în vorbele lui Take Ionescu, ”își fac program din nenorocirea țării”. În aceste condiții trebuie să înțelegem că opinia, conform căreia, lucrurile trebuiesc rezolvate la nivel “planetar” este falsă. Schimbările înspre mai bine și spre normalitate nu vor veni prin voia “puterii”, vor veni prin voia oamenilor și a comunităților locale și organice și asta în măsură în care ele vor avea voință să își asume această responsabilitate. Vor veni din partea comunităților care încă mai au conștiința continuității și a tradiției. În acest sens trebuie să știm că, în cazul României, aceste comunități organice sunt satele în care viețuiește “rămășița păstrată prin Har”, care poate înnoi și aduce la viață dreapta întregul.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Mănăstirea Țara Almajului” →

Sebastian Cătălin HOGEA: Adoptă o inimă ca tratament

Mulți oameni, foarte mulți, se plâng în ziua de astăzi de singurătate. Medicii și statisticile lor, vin să confirme acest lucru. Noi preoții, la rândul nostru, dăm mărturie în același sens. Toate acestea în contextul în care stăm majoritatea dintre noi în blocuri sau la case care au, uneori, poteca dintre ele bătătorita cu iarbă proaspătă.

Culmea este că trăim, așa numita, eră a comunicării fără limite, fără granițe, prin folosirea tehnologiei și a rețelelor virtuale. Este, cu siguranță, un lucru necalculat în prealabil la modul profund, de către oamenii de știință, atunci când au decis explozia aceasta de tehnologie.

Sunt voci care pun singurătatea, înstrăinarea unuia față de altul, pe seama manipulărilor tehnologice și a celor media. Un sâmbure de adevăr trebuie să fie în așa ceva, dar cred că adevărată cauză a singurătății este îndepărtarea de iubire.

Vă veți întreba: ce fel de iubire? În primul rând, iubirea față de tot ceea ce este frumos: de Dumnezeu, de natură, de inimi curate, de suflete milostive, de chipuri odihnitoare.

În al doilea rând, iubirea arătată pentru valorile care umanizează omul, care îi păstrează spiritualitatea paradisiacă.

Unii veți zice că s- au cam dus toate acestea. Poate pe ici pe colo, da, dar depinde și pe unde le căutăm.

Singurătatea a fost prima și singura neputință omenească vindecată de bunul Dumnezeu omului, încă în Rai fiind acesta. Când a văzut Dumnezeu că omul este singur și trist, i- a făcut „ajutor potrivit pe măsură”, pentru ca să nu fie omul singur. Din coasta omului, a făcut alt om. Adică, din bărbat a făcut femeia. Și apoi, ca nici ei să nu se plictisească unul de celălalt în timp și ca să- și poată ei regla neputințele trupești, a binecuvântat bunul Dumnezeu pe cei doi cu nașterea de prunci.

Înțelegem din toate acestea că, Dumnezeu a combătut singurătatea prin adopția unei persoane, a unei inimi de care să te lipești și pe care să o crești în duhul iubirii, al înțelepciunii, al iertării, al bunătății.

Nu- i așa că Dumnezeul Acesta al nostru, a făcut din voința și inima noastră prima farmacie, primul dispensar sau primul spital, dătător de viață și optimism?

———————————–

Pr. Sebastian Cătălin HOGEA

13 mai 2019

Foto: Internet

Daniel IONIȚĂ: Cioran – între confuzie și deznădejde

Popularitatea crescândă a studiilor despre EMIL CIORAN în mediile academice din lumea vestică (Daniel Ioniță. Rășinari – Sibiu – 11 mai 2019)

De ce, parcă din senin, a devenit Emil Cioran – (1911-1995, filozof român stabilit la Paris după al doilea război mondial, promovator al disperării și nihilismului, al naturii umane fără speranță în opinia lui), scrierile lui, viziunea lui despre lume – atât de populară în cercurile academice ale vestului, în universități, în studiile doctorale din America, Australia, Canada, Marea Britanie – părți ale lumii anglo-saxone (cu care sunt familiar)? Pentru noi românii care trăim în afara țării, acest lucru este palpabil. Sunt cel puțin câteva lucrări de doctorat în Australia pe tema scrierilor lui Cioran în contextul geopolitic curent. In urmă cu 10 ani nu era nici una.

Pentru că numele meu și locul nașterii (București, România) se află în baza de date al uneia din universitățile australiene – fiind lector și conducător de lucrări (chiar dacă nu în domeniul filosofiei ci al Comerțului), am început să primesc întrebări despre Cioran… Și a trebuit să fac două lucruri

Să citesc Cioran. Să văd ce a vrut (plecat din Romania in 1980 la 20 de ani, nu fusesem expus la ideile lui, deși știam despre el.)

Să înțeleg de ce a devenit Cioran aproape peste noapte atât de interesant, pentru ca programe doctorale din universități din îndepărtata (de Europa) Australie, dar și USA și Marea Britanie, să dorească să-i cerceteze scrierile.

In mod mai specific, ce interes reprezintă Emil Cioran și viziunea lui în relație cu situația geopolitică din ultimii ani, care face ca studenți de doctorat in domeniul filosofiei, dar, și asta mi se pare interesant, al studiilor de politică internațională – să dorească să-l înțeleagă, să-l aprofundeze ?

Înainte de a răspunde la aceste întrebări, trebuie să distilez în sumar viziunea lui Cioran despre lume și viață, sau cel puțin înțelegerea mea. Îmi cer de la început iertare specialiștilor care i-au studiat lucrările în profunzime. În mod necesar – am încercat să ajung la ideile de bază, și sunt sigur că am unghiuri moarte – dar în contextul curent – nu asta e important. Fiindcă nu prezint aici viziunea mea, ci o explicație a interesului cadrelor universitare și studenților care-l caută acum pe Cioran.

În esență Emil Cioran nu este deloc convins că problemele, crizele esențiale ale omenirii în decursul istoriei, și mai ales cele contemporane cu care era familiar (WW2, Nazismul, Stalinismul, criza potențialei distrugeri planetare datorită bombei atomice etc) – Nu credea ca toate acestea se datoreaza vreunei ideologii sau a alteia, vreunor vederi politice sau filosofice X sau Y – cu alte cuvinte printr-o explicație sistemică. Mai degrabă, concluzionează Cioran, marele vinovat al relațiilor tensionate dintre oameni, diferite grupuri de interese, națiuni chiar, lipsa de empathie, de a lua în considerație în mod constant și interesele celuilalt – toate acestea se datorează în mod simplu naturii umane inerent îndreptate spre distrugerea de sine – egoiste, al unui „păcat originar” zice el , cu toate că nu era de loc religios.

Bomba atomică, scrie Cioran, nu este rezultatul primar al evoluției științifice. Este mai degrabă rezultatul normal, logic, al naturii umane, al faptului că omul se auto-distruge încă de la naștere. Cioran consideră societatea liberă, liberală, democratică – ca pe o aberație de scurtă durată, care curând se va transforma în echilibrul mult mai durabil al unei dictaturi, al unui totalitarianism, al „dictaturii sabiei”. Iar acum în 2019, cand vedem descreșterea rapidă a libertăților în lumea „progresivă” vestică e greu să argumentăm împotriva vederii cioraniene în acest domeniu (în ciuda motivelor raționalizante ce for fi date pentru această descreștere – drepturile minorităților, anti-discriminarea etc – motive pe care Cioran le-ar ataca în mod vehement).

Pentru Cioran problema nu sunt nici Comuniștii (pe care-i disprețuia), nici Naziștii, nici Mao, și nici pozițiile ideologice diferite ale acestora – acestea nu sunt decât prétexte. Nici liberalismul capitalist, sau „poziția progresistă” a stângii, nu prezintă, după Cioran, mai multă credibilitate pe termen lung. De ce? Fiindcă, după Cioran nu contează ceea ce credem, sau credem că credem – fie că suntem cu religie, fără religie, comuniști, capitaliști, social progresiști, naziști etc. Pentru el problema nu este una de sistem, nu este o problemă sistematică, de program sau de ideologie mai mult au mai puțin bine definită și/sau aplicată. Ci problema se află în interiorul fiecăruia din noi, în natura noastră umană – aplecată spre distrugerea de sine, thanatosul lui Freud.

Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Cioran – între confuzie și deznădejde” →

Vavila POPOVICI: CIVILIZAȚIE vs. BARBARIE

„Omenirea nu va scăpa niciodată de necazuri până când iubitorii înțelepciunii nu vor ajunge la frâiele puterii politice , sau până când deținătorii puterii nu vor deveni iubitori ai înțelepciunii.”

– Platon

Politica este știința și practica de guvernare a unui stat. Conține ca parte componentă conștiința politică, pe lângă instituțiile prin intermediul cărora se exercită puterea, și organizațiile politice. Noțiunea de conștiință ne vorbește despre sentimentul de responsabilitate morală a omului față de propria sa conduită. Ea îl face pe om să mediteze asupra propriului comportament și a propriilor acțiuni pe care le realizează în viața publică și cea personală. Puterea politică este dependentă de conștiința politicianului care, în diverse cazuri, se modifică de la un moment la altul în raport de poziția sa socială, starea morală, culturală, educativă, lucruri ce sunt și nu sunt potrivite unui om de conducere sau unui om din arta politicii. Omul puterii/ politicii trebuie să fie o personalitate cu o cultură autentică și cu un bun simț al moralei, având la bază echilibrul spiritual adecvat. Făcând politică, omul puterii are nevoie, mai întâi de toate, de o rațiune logică pentru a nu deregla funcționalitatea normală a societății, de un comportament civilizat, și mai are nevoie de a se impune și de a soluționa problemele prioritare ale statului pentru a crea o bunăstare socială cât mai sigură, astfel ignorând interesele personale față de cele publice.

Politicienii deci sunt persoane cu un rol important în activitatea politică. Exemplu de comportament civilizat au demonstrat cei veniți la Sibiu în data de 9 mai a.c., de ziua Europei, liderii cei mai puternici ai Europei. La Sibiu, Europa și-a regăsit, așa cum au apreciat cei mai mulți, numitorul comun, pe baza căruia va fi definită la Consiliul European din 20-21 iunie Agenda Strategică a UE pentru 2019-2024. A fost o organizare excelentă, o demonstrație de unitate, dublată de o dezbatere de substanță a unui spectru larg de provocări cu care se confruntă proiectul european – Viitorului Europei. Au fost abordate de către liderii politici și experții prezenți teme fundamentale, precum proiectele alternative pentru viitorul UE, relația transatlantică, apărarea europeană, combaterea dezinformării și vecinătatea Europei. Astfel, în vederea asigurării respectării statului de drept a fost evocată crearea postului de comisar european dedicat garantării valorilor democratice și statului de drept în UE, iar în materie de politică externă nouă state membre, între care și România, vor propune, la Consiliul Afaceri Externe din 17 iunie, măsuri pentru eficientizarea Politicii Externe și de Securitate Comune; opt state din UE s-au pronunțat pentru accelerarea combaterii schimbărilor climatice, propunând alocarea a 25% din bugetul UE pentru aceste acțiuni de protejare a climei; 21 de șefi de state din UE, inclusiv România, au semnat un apel către cetățenii Uniunii de a vota la alegerile europarlamentare. Donald Tusk a convocat, în acest sens, un summit informal în 28 mai, când va fi cunoscută opțiunea cetățenilor europeni. Operațiunea de desemnare a președinților Comisiei, Parlamentului, Consiliului, Serviciului de Acțiune Externă și Băncii Centrale Europene va reprezenta primul test efectiv al spiritului de unitate afirmat la Sibiu.

Unii au aplaudat motivațional întrunirea care a entuziasmat binefăcător unirea, democrația și drepturile civice. Existența cleptocrației în România, a statelor europene care cochetează cu extremisme, a unora din Europa care își manifestă antidemocrația și antiamericanismul se datorează, în bună măsură, îndepărtării națiunilor europene de valorile fondatoare, de bunul simț etic, politic și religios.

„Nu poate exista Europa fără stat de drept, nu pentru că ar fi vreo doctrină ideologică. Aceasta este chintesența Europei ca entitate politică“, a subliniat Donald Tusk, președintele Consiliului European, de Ziua Europei, în limba română. Fiind un om sensibil și cunoscând faptul că românii sunt un popor afectiv, a mai spus: „Ați organizat un summit excepțional. Puteți fi mândri de munca depusă, la fel cum Europa e mândră de dumneavoastră. Pur și simplu m-am îndrăgostit de Sibiu. Toată Europa s-a îndrăgostit de dumneavoastră“.

După 15 ani de la aderarea primelor state estice la UE, liderii europeni au demonstrat, la Sibiu, că sunt capabili să pună între paranteze ceea ce-i desparte și să-și afirme voința de a merge împreună mai departe. A fost o reușită demonstrație de unitate. Ar fi trebuit să-i bucure pe toți că suntem apreciați, tratați ca egalii celorlalți europeni, că s-au rostit discursuri cu atâta simplitate elegantă, deși avem multe lacune în problemele noastre interne, cea mai mare fiind problema cu statul de drept. Ar fi trebui să ne bucurăm că suntem într-o alianță cu celelalte țări ale Europei, o alianță de cea mai bună calitate pe care am avut-o vreodată, cum a afirmat și ambasadorul Emil Hurezeanu. În fond am intrat în Uniunea europeană fiindcă am vrut și fiindcă ni s-a oferit această șansă. Mai mult ca oricând ar fi trebuit să dovedim coeziune.

Ar fi trebuit să apreciem simplitatea și căldura pe care ne-au oferit-o musafirii, simplitatea fiind starea morală a omului care se mișcă esențial și sincer. Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul ființei. De aceea Evanghelia, cartea simplității și a permanenței vorbește de simplitate. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează în sine legătura cu Dumnezeu. Simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie, o mare stăpânire de sine, o curățenie a sufletului. Simplitatea/claritatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul și armonia ei o fac să rodească și pe o altă dimensiune a vieții, cea a orizontului deschis. Sensul vieții este prins mai ușor și mai adevărat de omul care îți vorbește simplu și clar. Și acesta înseamnă a cunoaște sensul vieții. Sensul vieții nu poate fi cunoscut stând în afara ei, călcând pe un drum greșit, înseamnă a vedea la distanțe mari, a prevedea viitorul. A lupta pentru a se păși pe un drum drept și nu unul greșit. Ni s-a spus… A vorbi simplu și clar înseamnă a-i lumina pe cei din jur. Și așa a și fost.

Am ajuns la întrebarea: Atunci de ce urăsc unii oameni? De ce se chinuiesc unii pe alții? De ce nu au o fărâmă de bunătate și de putere pentru a înlătura urâtul ce îi desparte? Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste și jertfă a Dumnezeului întrupat…

Continue reading „Vavila POPOVICI: CIVILIZAȚIE vs. BARBARIE” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIV)

Creştinismul în nordul Dunării în secolele V-VI

Intervalul care se deschide cu invazia hunilor, spre sfârşitul secolul al IV-lea, marchează începutul unei noi etape în istoria spaţiului nord-dunărean. Consecinţele provocate de impactul invaziei lor, popoarele stepei conduse de huni – au fost devastatoare: abandonarea oraşelor, instalarea modului de viaţă rural, începutul uniformizării civilizaţiei locale. În acelaşi timp, a continuat generalizarea romanizării, ceramica dacică se diminuează sau dispare, are loc încetarea practicilor funerare specifice dacilor şi încheierea bilingvismului. Aceste evoluţii istorice specifice şi contradictorii au avut consecinţe însemnate şi în plan religios. Astfel, creştinismul atestat în secolul al IV-lea, în fosta provincie Dacia şi în regiunile extra-carpatice trebuie să fi parcurs o evoluţie sinusoidală, de flux şi reflux, de continuitate şi ruptură, aşa cum o demonstrează mai multe aspecte. Cel mai frapant (surprinzător) aspect este numărul foarte redus de materiale creştine, din prima jumătate a secolului al V-lea, datorită incompatibilităţii dintre păgânismul barbarilor şi creştinismul autohtonilor, dar şi contextului istoric nefericit, dominaţia hunilor. Asistăm acum la dispersarea comunităţilor citadine din stânga Dunării, încetarea existenţei unor episcopii sud-dunărene, distrugerea bisericilor (lăcaşurilor), diminuarea legăturilor cu centrele creştine din sud-vest, prin instalarea vizigoţilor în Illyricum şi a controlului teritoriilor din zonă de către huni.

Reculul creştinismului în nordul Dunării (375-453) nu înseamnă o întoarcere la păgânism, ci o bulversare a organizării bisericeşti, o restrângere a contactelor între comunităţile creştine, o reducere drastică a obiectelor creştine. Cu toate acestea, viaţa creştină nu este complet anihilată, au existat, totuşi, condiţii pentru o continuitate a dezvoltării ei. La est şi sud de Carpaţi, în ciuda informaţiilor scrise (literare) care vorbesc despre impactul catastrofal al migraţiei hunilor asupra autohtonilor (vezi Ammianus Marcellinus, Istoria romană, Bucureşti, 1982), descoperirile arheologice au arătat prelungirea unor aşezări şi necropole de tip Sântana de Mureş, în Basarabia şi Moldova, până în prima jumătate a secolului al V-lea. Aceeaşi persistenţă a aşezărilor şi necropolelor în provincia Dacia, unde unele oraşe de pe malul Dunării au supravieţuit până la marile atacuri hunice din anii 441, 443, 447, în acest fel, continuitatea nucleelor creştine este confirmată. Episcopiile din sud-vestul Daciei au întreţinut contacte cu bisericile creştine din stânga Dunării până la „apogeul lui Attila” (449-450). Apoi, existenţa legăturilor de comerţ din zona dunăreană, în urma tratatelor lui Attila cu romanii, astfel, prizonierii luaţi de huni şi toleranţa faţă de ei în „mediul barbar” din nordul Dunării au fost căi de menţinere a legăturilor între oamenii creştinătăţii dunărene şi de ascensiune a noii religii. Mai ales captivii luaţi din sud au fost adevăraţi „apostoli” (misionari) în nordul Dunării.

Dar, pe de altă parte, invazia şi constituirea confederaţiei hunice au avut drept rezultat un aport de păgânism barbar, de origine mongolă, germană şi iraniană, în spaţiul carpato-dunărean, aceasta este atmosfera religioasă în care a evoluat creştinismul autohton în secolele V-VI. Pe lângă huni, în nordul Dunării au ajuns şi alani, germanici cu patrimoniul lor religios, în acest interval, cei mai mulţi germani erau păgâni. Impactul acestor neamuri, încă păgâne, asupra creştinismului autohton nu poate fi evaluat, dar nu trebuie neglijat, păgânismul acestora (alani şi germani) s-a suprapus peste straturi etnice mai vechi (sarmaţi, vizigoţi). În concluzie, succesiunea de aluviuni spirituale (religioase) barbare şi interferenţa cu valorile locale, a reprezentat una din importantele căi ale genezei creştinismului popular al românilor. La tabloul religios păgân al epocii hunice (375-454), trebuie adăugată şi contribuţia credinţelor vechi dacice şi romane, prezente mai ales în mediile rustice.

Aportul autohton a intrat în patrimoniul spiritual al locuitorilor din nordul Dunării, odată cu generalizarea modului de viaţă rural şi începutul uniformizării civilizaţiei şi spiritualităţii locale. Menţinerea în lexicul limbii române a unor vocabule de origine prelatină, precum balaur, bală („monstru”), ghionoaie, moş (Ajun, Crăciun, Gerilă), moşi, moaşe, năpârcă, gogă („strigoi”, moroi, vampir), noian (de ape), doină (daină, doini, dăini), iele (traco-dac), dolf, dulf, duf („duh de mare”), vatră, zgripţor (animal fantastic, înaripat), zgripţuroaică (vrăjitoare, harpie) sunt o consecinţă a unor semnificaţii avute de aceste cuvinte în mitologia, credinţele şi superstiţiile autohtonilor, perpetuate după creştinare. În plus, convieţuirea, strânsă sau nu, timp de o jumătate de secol a creştinilor latinofoni cu păgânii barbari a generat contacte şi interferenţe spirituale, dar şi accentuarea diferenţelor. În epoca în care romanus-barbarus era valorizat ca romanus – christianus, iar barbarus – paganus, romanitatea şi creştinismul unei părţi a populaţiei nord-dunărene au constituit elemente de individualizare şi personalizare în raport cu neamurile alogene, în secolele IV-V, de aici creştin era opus lui păgân (necreştin, necredincios).

Destrămarea conglomeratului hunic (după 454), schimbarea echilibrului politic şi militar în favoarea Imperiului, la Dunărea mijlocie şi de Jos, a dus la instalarea unei perioade de linişte, a deschis o etapă nouă în istoria spaţiului nord-dunărean, pe plan istoric şi religios. Continuarea răspândirii creştinismului în sânul populaţiei din nordul Dunării, după mijlocul secolului V, a fost un fenomen intern, în primul rând, datorită „roirii” unor comunităţi în apropierea vechilor oraşe sau în alte zone, generalizarea ruralizării, transformarea limbii latine în lingua franca. Creştinismul latinofon a fost nu numai un mijloc de păstrare a individualităţii etnice, lingvistice şi religioase, dar şi o cale de integrare a celor de altă credinţă sau etnie. Paradoxal, migraţiile barbare s-au soldat cu triumful romanităţii creştine. Într-o vreme când misionarismul imperial cunoştea sub Justinian mari reuşite, epocă de reafirmare a superiorităţii romane prin valorile creştinismului, latinofonii creştini nord-dunăreni au fost adevăraţi „apostoli” anonimi printre păgânii alături de care convieţuiau. Pierderea specifităţii obiceiurilor funerare getice (dacice) în fosta provincie şi a celor sarmatice în nord –vestul Daciei, în cursul secolului V, se explică prin creştinarea acestor populaţii de către romanici, aceeaşi realitate a stat şi la baza asimilării de către autohtoni a gepizilor, în secolele V-VI, şi a slavilor, după secolul VII.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIV)” →

Valeriu DULGHERU: Spinoasa cale de unire a unioniștilor

“Unde-s doi puterea creste. Dar unde-s trei, patru, cinci?”

Unirea face puterea! A fost sloganul tinerilor unioniști în alegerile parlamentare recente. Cu regret însă fără efect pentru ca nu au fost uniți toți unioniștii într-un singur bloc, într-un singur gând. Priveam cu regret în campania electorală recentă confruntarea în platouri televizate și pe circumscripții uninominale a mai multor unioniști din diferite formațiuni. De ce unioniștii s-au avântat în alegeri atât de nepregătiți, atât de dispersați, dându-le dușmanilor motiv de a lua în derâdere unionismul în general? De ce se întâmplă astfel de lucruri? De ce stă fiecare în țărcușorul său unionist? De ce continuăm să ne cotonogim unii pe alții spre bucuria dușmanilor? Pe fundalul slăbiciunii unioniștilor uitați-va ce importanți se cred acești nepoți ai lui Ilici Ivan Ceban, Vlad(ei)mir(om) Batrâncea, dar și Dodon de când accidental a nimerit în fotoliul de președinte, adevărați “salvatori de țară”. Este atât de clar că împreună ar fi mai puternici și totuși de ce nu se unesc unioniștii?

De ce insistăm în a călca iarăși și iarăși pe aceeași greblă? În a. 2000, în preajma alegerilor parlamentare, a fost o situație similară. Forțele eurounioniste erau divizate într-o puzderie de partiduțe. Înțelegând că nu vor rezista în fața tăvălugului comunist liderii mai multor partide (PL – M. Rusu; PNTCD – V. Muravschi; grupul Nedelciuc, desprins de la PFD; grupul Dolganiuc, desprins de la FPM; PSL – O. Serebrian; observatori de la PRCM al lui M. Snegur) au inițiat o masa rotundă privind unificarea forțelor prin fuzionarea în PSL, gazdă fiind Universitatea Tehnică a Moldovei. Cu acceptul tuturor participanților la masa rotundă liderul formațiunii unite urma să fie O. Serebrian care nu a fost membru de partid comunist însă din cauza trădării lui O. Serebrian (ulterior s-a deconspirat, fuzionând cu PDM!) această bună tentativă de unificare a eșuat, fapt ce a condus la o catastrofă în alegerile parlamentare din a. 2001. Aceeași catastrofă pentru unioniști au fost și recentele alegeri parlamentare, în care toate partiduțele unioniste (cu excepția celor care au aderat la blocul ACUM) au luat împreună în jurul a 2% (hoțul Sor cu făcătura sa de așa numit partid a luat de 4 ori mai mult!). Doar peste câteva luni ne așteaptă noi alegeri: locale și posibil parlamentare anticipate. Să nu repetăm greșelile comise anterior. Știm cu toții cum sunt numiți cei care insistă să calce pe aceeași greblă. Sperăm să nu fim printre ei. Pentru toată suflarea unionistă este clar că toate formațiunile unioniste (politice și sociale) trebuie să se unească.

Un licăr de speranță a apărut pe 5 aprilie 2019 când a fost anunțată formarea blocului “Unirea” din componentele: Asociația „Unirea-ODIP”, condusă de Vlad Bilețchi; Mișcarea Civică „Tinerii Moldovei”, condusă de Anatol Ursu; Blocul Unității Naționale, condus de Ion Leașcenco; dar și Partidul Național Liberal; Partidul Liberal Reformator; Partidul „Democrația Acasă”. Este o bună, multașteptată, inițiativă, care trebuie să fie susținută de toate formațiunile unioniste. Fără celelalte formațiuni unioniste unirea nu va fi completă. De menționat faptul că pe 8 aprilie Blocul a lansat o invitație la dialog pentru „consolidarea forțelor care militează pentru reîntregirea țării, restabilirea adevărului istoric și participarea într-un bloc comun electoral la viitoarele alegeri din Republica Moldova” altor cinci partide: Partidul Liberal; Partidul Unității Naționale; Partidul Liberal Democrat din Moldova; Partidul Politic “Mișcarea Populară Antimafie”; Partidul “Acțiunea Democratică”. Deosebit de important este răspunsul practic pozitiv al Partidului Liberal Democrat din Moldova, Partidului Liberal și Partidului “Acţiunea Democratică”. Faptul că Mișcarea Populară Antimafie nu a acceptat propunerea tinerilor nu e de mirare și vorbește despre “rolul adevărat” al acestui cal troian. Sunt regretabile însă comentariile ostile ale liderului Partidului Unităţii Naţionale dl A. Salaru. Să sperăm că până la urmă acest important partid unionist va pune și el umărul la reunificarea forțelor unioniste. Rămânerea în afara blocului va fi mortală pentru PUN și contrară spiritului unionismului.

Deosebit de importantă este aderarea la acest bloc a Partidului Liberal Democrat din Moldova, până mai ieri “cel mai important partid al alianțelor proeuropene”, care pe parcursul ultimilor ani a demonstrat atașamentul pentru idealul Reunirii. Rețeaua largă de structuri locale ale Partidului va constitui un suport real blocului nou format în alegerile locale, dar și în eventualele alegeri parlamentare anticipate.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Spinoasa cale de unire a unioniștilor” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia și știința (1)

„Să nu vezi în dușmanul tău decât un prieten rătăcit.”

Pitagora

După Noaptea Învierii când s-a auzit chemarea „Veniți să luați lumină” și s-a trăit momentul aprinderii tuturor lumânărilor celor prezenți în biserici. După întunericul de câteva clipe, oamenii au simțit că s-au umplut de lumină cerul, pământul și cele de sub pământ. Iar săptămâna care a urmat a fost Săptămâna Luminată, în care, sau începând cu care, ar trebui să ne luminăm mințile, să medităm la viața pe care ne-o dorim, să ne imaginăm cum ar fi lumea dacă oamenii s-ar iubi între ei, dacă ar fi cei mai mulți care să gândească la binele nostru, al tuturor și la binele acestei țări. Binele să se înfrățească, răul să se pedepsească, sau cum spune proverbul românesc „Cele bune să s-adune, cele rele să se spele”, cam așa ar trebui să procedăm, fiindcă nimeni nu poate trăi cu răul în „ograda” sa. Am ajuns în punctul când răul nu mai poate fi tolerat, nu poate fi iertat, fiindcă „plaga” a devenit purulentă și a infectat o mare parte a societății. Tolerarea acestei situații ar însemna distrugerea societății în care trăim. „Prietenii rătăciți” de care vorbea Pitagora, vinovații, ar trebui să conștientizeze calea greșită pe care au pornit. Cu toții trebuie să știm ce vrem, cu cine ne adunăm, iar răul să nu-l mai tolerăm. Numai așa putem păstra lumina în noi și putem s-o redăm lumii, să scăpăm de întunericului care ne înconjoară.

M-am gândit zilele acestea la rolul Bisericii în viața noastră, la oamenii credincioși, dar și la cei lipsiți de credință. La faptul că toți ne dorim o viață mai bună și parcă nu știm exact pe cine trebuie să urmăm, deși Binele este unul și atât de diferit de răul care i se opune.

M-am gândit și la cei care au meditat și meditează profund asupra vieții și ne împărtășesc gândurile lor, îmbogățindu-ne cunoștințele, și pe care îi numim filozofi, dar cum am spus cândva, filozofi sunt mulți printre noi, oameni care fructifică experiența vieții și o transmit celor care nu au timp sau nu vor să gândească. Pe aceștia îi numim oameni înțelepți. Mai sunt și oameni care au crescut în spiritul credinței, sau care au dobândit-o ulterior.

Și m-am mai gândit ce minunat este ca un părinte să-și învețe copilul poezii, înainte ca acesta să poată cânta, să-l învețe acea modestă dar plină de emoție rugăciune: „Tu înger, îngerașul meu!/ Ce mi te-a dat Dumnezeu,/ Totdeauna fii cu mine/ Și mă învață să fac bine./ Eu sunt mic, tu fă-mă mare,/ Eu sunt slab, tu fă-mă tare/ În tot locul mă-nsoțește/ Și de rele mă păzește.” Și copilul cu timpul va simți că nu este singur atunci când lipsesc părinții, că el este protejat și trebuie să facă numai lucruri bune care să mulțumească îngerașul care-l însoțește…

Necesitatea credinței și a filozofării sunt simțite de fiecare om și ele se găsesc mai ales la cei tineri când ei se simt atrași să mediteze asupra rostului lor în lume. Filozofia înseamnă iubire de înțelepciune, iar înțelepciunea este loc de întâlnire și cumpănire a tuturor virtuților. Ea nu înseamnă înstrăinare de viață, ci orientarea în viață, în acțiuni, ca de niște faruri călăuzitoare. Hegel spunea că filozofia este floarea cea mai înaltă a unei culturi. Filozofia și Religia se înrudesc, cea de a doua tinzând să descopere marile mistere ale lumii invizibile, iar filozofia lărgind domeniul intelectual al cunoștințelor despre lume și despre fenomenele ei. Marii gânditori ai umanității începând cu Tales din Milet, Pitagora, Platon, Aristotel, Fericitul Augustin, Toma de Aquino, Bacon, Descartes, Leibnitz, Kant, până la Bergson și Boutroux, au căutat să armonizeze pe cât este posibil filosofia cu religia. Și nimic în lume nu-i mai frumos decât căutarea adevărului cu ajutorul religiei — cunoștința dobândită cu puterea spiritului. Există o îmbinare a rațiunii și a spiritului, a materiei și a sufletului, a filosofului și omului religios.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia și știința (1)” →

Monah IUSTIN T.: Necunoscuţii din noi trebuie iubiţi altfel…

Cum ar suna cea mai frumoasă declaraţie de dragoste a altcuiva către noi?

Ar putea suna aşa: „Ştiu că nu eşti al meu…”.

Pentru că aşa se deschid ferestrele fiinţei noastre către dimensiuni la care nu ne-am gândit vreodată. Pentru că aşa aflăm că nu numai el (nu numai ea) ne iubeşte. Pentru că tresărim când auzim că suntem împărţiţi cu altcineva, şi nu trupeşte. Pentru că aşa aflăm că iubirea pe care o avea un prieten pentru noi, iubirea pe care o avea o mamă pentru copilul ei, un soţ pentru soţia lui, un fiu pentru tatăl lui – cedează trecerea, cu nobleţe, unei iubiri noi şi extraordinare. O iubire care dezleagă legăturile de rudenie şi le leagă cu sânge nou şi lege nouă, sub Cer.

Să ne oprim puţin la intersecţie şi să cedăm trecerea, din dreapta, a unei Alte Iubiri. S-o observăm cum trece…

Şi când trece, avem sentimentul că ea e marea şi noi suntem râul care aştepta să se verse în ea.

Şi de ce aşa? Pentru că noi am fost învăţaţi, de la naştere, că aparţinem mamei. Apoi, pe măsură ce l-am recunoscut pe tata, am învăţat că aparţinem şi tatei. Şi ne-am dat seama că suntem şi fraţii şi surorile cuiva. Pe urmă ne-am făgăduit câtorva prieteni, unui soţ/soţii şi propriei noastre familii. Apoi, ne-am învăţat că aparţinem copiilor şi nepoţilor. Iar reprezentările noastre ale iubirii au rămas legate de ceea ce ştim din fiecare. De ceea ce este fiecare pentru noi. De mama ca mama. De tata ca tata. De fraţi ca fraţi. De copii ca copii. De prieteni ca prieteni.

Dar ceva în sufletul nostru ne-a spus dintotdeauna că deşi îi iubim şi ne iubesc, cumva, nu le aparţinem. Că n-am fost făcuţi să le aparţinem, decât aşa, într-un joc frumos şi particular. Şi nici ei nu ne aparţin. Ne aparţin doar cei pe care-i ştim. Ne aparţine tata ca tatăl nostru, soţul ca soţul nostru, copiii ca copiii noştri. Cunoscuţii ca cunoscuţi noştri…

Dar dacă, o, minune!, eu n-aş fi numai cunoscutul cuiva? De ce n-aş fi – la o altă scară – necunoscutul tuturor? Şi de ce n-ar fi ei… necunoscuţii mei? Căci dacă mă dau pe mine „la o parte” din ei, deodată descopăr o lume fără sfârşit în care cineva mă împiedica dintotdeauna să văd: eu. Ceea ce credeam că reprezint eu pentru ei. Pentru că mi se părea mai important ce sunt eu în ei, decât orice altceva din ei, şi asta mă oprea să văd lumea minunată din ei. Lumea în care ei nu-mi mai aparţin mie, ca intim al lor, şi nu aparţin, fiinţial, rudelor şi cunoscuţilor lor, ci lumea în care aparţin omenirii întregi, Creaţiei şi Cerului. Lumea în care ei sunt liberi să nu fie ai nimănui, ci copii ai lui Dumnezeu, fraţi şi surori ai omenirii, aşa cum au fost rânduiţi de la început – acceptând cu drag, în particular, să fie fraţii şi surorile cuiva anume, soţii şi soţiile cuiva anume, prietenii cuiva anume. Primind cu o caldă nobleţe ca ei, oameni cu inimă liberă, care face loc tuturor făpturilor lui Dumnezeu, să facă loc – cu un soi de simpatie particulară – unui frate, unei soţii, unui părinte. Un fel de-a spune:

– „Doamne, Tu m-ai făcut să fiu omul tuturor, să fiu chipul Tău pentru toţi. Şi primesc cu un zâmbet invitaţia Ta de a fi – din tot ceea ce sunt – şi copilul părinţilor mei, şi soţul soţiei mele, şi tatăl/mama copiilor mei. Pentru că le voi da la fiecare din acea iubire mai presus de minte, care nu aparţine nimănui şi tuturor desăvârşit, în egală măsură. În Tine, eu sunt fără mamă şi fără tată, căci Tu eşti începutul meu. Şi de aceea, primesc cu drag să mă dai unor fraţi si surori de-ai mei sub Cer, unor alţi copii ai Tăi, care să-mi fie mamă şi tată. Să mă dai unui soţ/soţii, să mă dai unor copii, să fiu părintele lor. Căci mai înainte să fiu al lor, sunt al Tău. Şi ei, mai înainte să fie ai mei, sunt ai Tăi. Şi-i voi iubi ca pe necunoscuţii Tăi, pe care i-ai dat să fie cunoscuţii mei. Şi-i voi privi ca pe copiii lumii Tale, şi voi fi bucuros că nu sunt ai mei – decât ca daruri – pentru că aşa vor rămâne ai Tăi, şi ai lumii întregi. Şi aşa nu mă voi sătura de cunoscuţii mei care sunt necunoscuţii lumii Tale”.

– „Iar ei, dacă vor primi să le fiu necunoscutul Tău – şi orice altceva decât mă ştiau –, mă vor avea cu totul, cu tot ceea ce m-ai făcut Tu pentru lumea întreagă. Mă vor împărţi cu toate făpturile de sub Cer cărora M-ai dat să le aparţin. Mă vor împărţi cu şopârliţa care trece pe sub picioarele mele ca să fugă la soare. Căci şi ei i-ai dat – într-un mod frumos şi minunat – dreptul la fiinţa mea. Mă vor împărţi cu copacul care îmi ţine umbră, şi care mă revendică, de fiecare dată când mă opresc lângă el, ca fiind (şi) al lui. Şi eu voi fi bucuros să-i împart cu toate făpturile Tale. Căci pasărea care le-a tăiat calea are şi ea dreptul asupra lor. Şi eu îi dau bucuros ei, ca să văd cum sunt iubiţi şi de alte făpturi decât mine. Şi ei – fraţii fraţilor lor, şi soţii soţilor lor, şi copiii părinţilor lor – n-au încetat niciodată să aparţină lumii mai presus de legături a dragostei Duhului. Acolo ei sunt ai mei cu totul, fără rest, pentru că sunt, mai întâi, ai Tăi. Şi numai ce este al Tău eu pot avea cu adevărat. Şi poate fi al meu, pe de-a întregul.”

Continue reading „Monah IUSTIN T.: Necunoscuţii din noi trebuie iubiţi altfel…” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Femeia – Surâsul Soarelui

(închinat FECIOAREI MARIA, FEMEII, ca FECIOARĂ şi MAMĂ: tuturor iubitoarelor de FRUMOS)

O, FRUMUSEŢE, NUMELE TĂU ESTE FEMEIE!

Un mugure de Luceafăr se pogoară pe raza privirii FEMEII, învăluind-o în taina chemării care, răspândeşte mireasma inefabilă a muzicii sufletului ei frumos!

Surâsul de Soare se prelinge în inima Ei, ce se reflectă ca o coadă de Păun urzită din Stele, susurând sub năzuinţele de azur ale Destinului, ca o împlinire apoteotică a unei înalte meniri sublime!

În privirea Ei, emoţia Cerului se pogoară ca o linişte serafică, ca o rouă albastră ce scânteiază în verdele heruvimic al Primăverii Învierii!

Surâsul Soarelui Ei, se reflectă ca o ritmare sublimă, ca o simfonie angelică, ce transfigurează misterul vieţii dincolo de poezia sufletului peste care înfloreşte Frumosul apoteozei cosmice!

Muzicalitatea graiului Ei dă o fermecătoare religiozitate cugetului peste care Providenţa aşterne menirea FEMEII de a înrâuri destinul Omului ales!

Dăruirea Ei se prelungeşte dincolo de vastitatea infinitului iubirii sale, ca o lirică divină în care simetriile sufletului răspândesc spontaneitatea cântării diafane!

În sinele spiritului Ei sălăşluiesc fenomenele astrale ca o paradigmă a suspinului ancestral după Frumuseţea lui Dumnezeu în care se îmbrăţişau Cerul şi Pământul!

Înveşmântată în aurora Destinului, FEMEIA se răsfiră în petalele zenitului ca o transfigurare a Creaţiei în care se reflectă aureola divină!

Chemarea Ei – vâlvătaie de foc a sufletului, aprinde Surâsul Soarelui ca pe o Culme a Zorilor, ca o încântare a Muntelui, ca un susur de Izvor al primenirii, ca o mireasmă a Florilor, ca un concert de Păsărele, ca pe o sacră Corolă de minuni ce te entuziasmează, te fascinează, te încântă şi te copleşesc într-un fior sublim.

Ruga Ei se revarsă ca un Râu cristalin care înaintează cântând, cu undele sale albastru-verzui, aliniate ca o partitură de Cer, ca o multicoloră scânteiere de Curcubeu, ca un zbor azuriu de licurici ce presară peste noi pulberea lor de aur.

Peste brocartul de argint al înserării, brodat cu splendoarea unei pulberi de stele, cad meteorii de bucurie ai muzicii FEMEII, ca o frumoasă pajişte de Cer.

Sub urma paşilor ei cresc câmpuri de maci, ca nişte picături mirifice de sânge.

Chipul FEMEII este o Boltă serafică care murmură diafan. Se aude chemarea ei. Se aude cântarea ei. Surâsul Soarelui ei e Simfonia Primăverii noastre!

O, FEMEIE, Trandafirul sufletului tău îmbrăţişează toate petalele de Dor ale Iubirii!

O, FECIOARĂ, peste inima ta se pogoară catapeteasma Surâsului de Soare!

O, MAMĂ, întreaga ta fiinţă răsună de încântarea dumnezeieştii tale persoane!

––––––––––––

Dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

+ Sfânta Vineri, MAICA DOMNULUI – Izvorul Tămăduirii.

3 Mai 2019