Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (76)

Unirea Transilvaniei cu România

La sfârşitului anului 1914, pentru românii din Transilvania era evident că înfăptuirea unei autonomii în cadrul Ungariei era lipsită de perspectivă. Încă din octombrie, în contextul participării unei delegaţii la înmormântarea regelui Carol, Şt. Ciceo Pop exprima această convingere într-o discuţie cu Czernin, spunând că ,,în Tisza nu se poate pune nădejde, pentru că este prea meschin şi desigur că nu va face nimic pentru români” (raportul lui Czernin, din 16 octombrie 1914).

Exponenţii grupării radicale în frunte cu Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, trecuţi în România, în toamna anului 1914, au desfăşurat o vie agitaţie în favoarea unirii. Împreună cu alţi români veniţi în ţară, ei au organizat ,,Cercul bucovinenilor şi transilvănenilor din Bucureşti” şi au editat gazeta săptămânală ,,Ardealul”, militând pentru o intervenţie a României în Transilvania. Guvernul lui Tisza protesta energic la Viena împotriva atacurilor ziarului şi cerea interzicerea pătrunderii lui în monarhie. Vasile Lucaciu plănuia răspândirea în Transilvania a unui manifest pentru unire în 100 000 de exemplare.

În acelaşi timp, pentru a nu angaja P.N.R. în acţiunile organizate împotriva Austro-Ungariei, V. Lucaciu şi O. Goga au demisionat, la 23 decembrie 1914, din Comitetul Executiv al partidului. În declaraţia lor, cei doi arătau că programul P.N.R. din Transilvania nu mai corespundea noilor împrejurări în care se ducea lupta pentru realizarea ,,ideii unităţii politice” a românilor (cf. ,,Românul”, din 23 decembrie 1914). În timpul acesta, Oct. Goga şi S. Mândrescu încercau să organizeze o legiune de ardeleni, care să fie pregătită pentru o eventuală acţiune în Transilvania şi care număra cam 5000 de oameni, la începutul lui 1915. Se urmărea atragerea unui număr cât mai mare de oameni, românii ardeleni erau îndemnaţi prin publicaţii secrete să menţionează că legiunea intenţiona să introducă în Transilvania ,,cărţi revoluţionare”, pentru a pregăti o revoltă a românilor atunci când va începe marşul armatei române. La începutul lui 1915, după unele date, circa 20 000 de oameni părăsiseră Transilvania şi se îndreptau spre România. Liga culturală, în conducerea căreia se afla V. Lucaciu şi O. Goga, sprijinea acţiunea iniţiată de radicalii transilvăneni. Într-un articol din ,,Neamul românesc”, N. Iorga vorbea despre mobilizările românilor din Ardeal, care îşi vărsau sângele pe diferite fronturi şi luptau pentru steagul ,,unuia şi altuia”, dar care ,,nu e al naţiei româneşti” (,,Neamul românesc”, din 10 august 1914).

Folosirea românilor din Transilvania într-un război străin de interesele lor era abordată critic şi de ziarul ,,Românul”. Astfel, într-o scrisoare din 6 august 1914, adresată lui Goldiş, Tisza îl admonesta pentru faptul că, în aceste timpuri războinice, ,,tocmai ziarul Românul nu s-a sfiit să scrie că, în realitate, numai românii se duc la război, (fiind) consideraţi drept carne de tun şi împotriva cărora există şi azi încă ură”. Lipsa de convingere a soldaţilor români din armata austro-ungară era semnalată de guvernul maghiar, care se plângea la Viena că ,,unităţile româneşti nu se comportă de loc deosebit în luptă” (telegrama lui Tisza din 22 septembrie 1914). Neliniştea lui Tisza era exprimată într-o scrisoare către episcopul greco-catolic V. Hossu: ,,…Tu singur spui că, dacă România ar interveni în contra noastră, aceasta ar putea să aibă consecinţe de care să ne ferească bunul Dumnezeu. Situaţia aceasta nu este satisfăcătoare şi voi, conducătorii români cu idei patriotice, ar trebui să vă folosiţi în viitor cu mai multă hotărâre de puterea voastră, ca să îndrumaţi sufletele tinerilor preoţi şi învăţători pe calea patriotismului” (scrisoare din 2 septembrie 1914).

Îngrijorarea sa persista şi la începutul anului următor, într-o scrisoare adresată comisarului guvernamental din Cluj, el relua problema atitudinii românilor ardeleni faţă de conducerea ungară, fapt care-l nemulţumea profund (scrisoarea lui Tisza din 7 ianuarie 1915). Presa română din Transilvania nu răspundea aşteptărilor guvernului, deoarece nu publica declaraţii de fidelitate şi articole binevoitoare faţă de politica statului maghiar (scrisoarea lui Tisza către prefectul jud. Braşov, din 10 martie 1915). Radicalizarea mişcării pentru unitate naţională a influenţat atitudinea unor fruntaşi români din Transilvania. Guvernul maghiar considera pe Iuliu Maniu şi V. Goldiş ca exponenţi ai ,,radicalismului extremist” în Comitetul executiv al P.N.R., iar Tisza regreta că, ,,la rugămintea agitatorului naţionalist V. Goldiş, redactorul celui mai agresiv şi naţionalist ziar, ,,Românul”, a suspendat procesele de presă…” (scrisoarea lui Tisza către Berchtold, din 22 august 1914). Dar V. Goldiş nu cedează, ceea ce-l determina pe Tisza, care constata că în general ,,se manifestă o rezervă în majoritatea cercurilor naţionaliste” şi că ,,tocmai cei de la Arad fac parte din specia cea mai rea”, să ceară prefectului de Arad ,,să strângă dovezi compromiţătoare împotriva lor”. El adăuga că, după război, va trebui ,,să facem o distincţiune între aceia care s-au purtat cinstit şi între oamenii lui Goldiş” (scrisoare către baronul Urban, din 18 mai 1915).

Alături de gruparea de la Arad se situau şi principalii fruntaşi ai P. N. R. cu vederi ferme, radicale, cercuri largi urbane şi intelectuale române din Transilvania. Prestigiul grupării conduse de Iuliu Maniu, V. Goldiş, Şt. Ciceo Pop, Ioan Suciu, Aurel Lazăr, V. Branişte a crescut mult, în anii războiului, în rândurile românilor din Transilvania şi a celor din Vechiul Regat. Astfel, întrebat de legaţia austro-ungară dacă concesiile guvernului maghiar, exprimate în scrisoarea lui Tisza către Meţianu, sunt suficiente pentru românii ardeleni, Brătianu răspundea să fie consultat în primul rând Iuliu Maniu (telegrama lui Tisza către Berchtold, din 26 septembrie 1914). Reprezentantul legaţiei replica: ,,după câte ştiu, revendicările românilor cresc fără întrerupere şi radicalii, după cum este cunoscut, ridică pretenţii peste măsură…”.

În iunie 1915, situaţia Austro-Ungariei se complica prin intrarea Italiei în război, de partea Antantei, iar la ministerul de externe al monarhiei erau elaborate trei variante în perspectiva cedării unor teritorii către România. În acelaşi timp, la sugestia guvernului german, era organizată la Viena, o conferinţă la care au fost invitaţi A. Popovici, Iuliu Maniu şi V. Goldiş, ca reprezentanţi ai românilor din Transilvania. Scopul urmărit era de a exercita noi presiuni asupra lui Tisza, pentru acordarea de concesii locuitorilor români din Ungaria. Aceasta cu atât mai mult, cu cât la conferinţa de la Teschen, la care participaseră şi cei doi miniştri de externe, Jagow şi Burian, Tisza ,,a răspuns cu un îndărătnic non possumus – în problema românilor” (din memoriile lui Vaida). Guvernul maghiar şi-a arătat nemulţumirea faţă de această acţiune şi, la 17 iunie 1915, Tisza pleca la Berlin pentru convorbiri. Dar cum România îşi păstra neutralitatea, după intrarea Italiei în război, problema concesiilor în favoarea românilor nu mai era de actualitate pentru guvernul maghiar.

Dar şi la Berlin şi la Viena exista promisiunea de a recunoaşte pretenţiile României, prin cedarea către aceasta a părţii din Bucovina locuită de români, cu condiţia cooperării ei împotriva Antantei. Cât despre Transilvania, guvernul german urma ,,să intervină pe lângă guvernul ungar pentru ca acesta să dispună măsuri în favoarea românilor, facilităţi electorale, şcolare şi bisericeşti”, dar aceste măsuri, (doar promise!), erau prea puţin şi prea târziu! (cf.proiectul de telegramă, din 21 iunie 1915, trimisă din Viena către Czernin). Dar şi acum, în al doisprezecilea ceas, guvernul maghiar tergiversa măsurile promise, lipsind de speranţă chiar şi pe federalişti ca Aurel Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (76)” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Blocajul României sau alegerile care nu schimbă nimic…

I. Aceeaşi realitate politică
Care sunt cele mai bune reflecţii care le putem face după alegerile politice? Să găsim prilej de meditaţie la natura sufletului nostru, la tiparele noastre de gândire, la reprezentările noastre mentale ale lumii, care, în cele din urmă, se traduc în alegerile noastre – politice sau nepolitice. Altfel spus, să descoperim adevăratele gânduri din spatele acţiunilor noastre.
Rezultatul ultimelor alegeri politice a fost previzibil. N-a dezamăgit pe nimeni, decât pe cei care aşteptau cu adevărat o schimbare de discurs şi de valori în România, şi care, de obicei, se regăsesc în minorităţile de votanţi. Care aleg pe acei candidaţi ce nu înregistrează, individual, mai mult de 2-5 procente. Altfel spus, majoritatea românilor se pot declara (relativ) mulţumiţi de rezultatul alegerilor.
Dar, paradoxal, tocmai asta e problema. Majoritatea se pot declara mulţumiţi. Mulţumiţi de nişte alegeri care, realmente, nu schimbă, nimic. Mulţumiţi de nişte alegeri făcute pe tiparul unei gândiri-buclă, care alege alte măşti, alţi actori – dar aceleaşi roluri.

II. Impasul gândirii
Poporul român are, din acest punct de vedere, comportament şi tipare de dependent. E ca omul ce fumează ţigări de 30 de ani, şi caută să-şi însănătoşească stilul de viaţă alegând alte mărci de ţigări, mai cu filtru, mai electronice, ori cu câte-o gumă de mestecat. Dar continuă să fumeze. Căci niciodată nu s-a gândit că rezolvarea problemei lui este să renunţe cu totul la ţigări. Aşa şi noi. Fumăm aproape aceleaşi idei, de 30 de ani, cu mici variaţii, aceleaşi clişee interşanjabile, ajustabile, rebranduibile, înregistrate în programul candidaţilor mainstream care cumulează peste 80-85% din voturi. Şi prin asta nu lăsăm aproape nicio şansă unor alte idei, mai autentice, mai non-mainstream, mai dureroase dar mai sănătoase în acelaşi timp, care rămân, cumulat, undeva sub zona de 10-15% din spectrul voturilor. Şi prin asta, ca narcomanul sau dependentul de ţigări, ne asigurăm că rămânem „în buclă”, şi continuăm perpetuarea ciclului.
Şi oare unde gândim greşit? Să luăm 3 tipare de gândire care sar primele în faţă, şi după care se orientează la vot – prioritar măcar – poate 80-85% din români. Fiindcă tiparele de gândire sunt simptomele cele mai relevante ale diagnosticului stării noastre. Ele ar putea fi reduse şi simplificate în felul următor: „Să nu se mai fure”; „Vrem o schimbare”; „Vrem un nivel de trai mai bun”. Pâine şi justiţie. Până aici toate par în regulă. Sunt dorinţe rezonabile, sunt drepturi, sunt necesităţi. Dar, oricât de ciudat şi paradoxal ar părea, tocmai ele sunt parte a problemei. Adică, atâta timp cât vom pune aceste dorinţe în faţă, primele – să nu se mai fure, vrem o schimbare – setăm realitatea politică în aşa fel încât ne asigurăm că va continua să se fure, şi că nu va fi, realmente, nicio schimbare. Doar o rocadă de roluri şi de imagini. Pare ciudat şi absurd, nu-i aşa? Dar să vedem, în logica duhovnicească, de ce nu e. Căci nimic pe lume, nici măcar alegerile politice, nu se pot sustrage legilor duhovniceşti pe care le-a lăsat Dumnezeu.

III. Materia care fură spiritul
Iată, lumea e un amestec de materie şi spirit. Prin orice facem pe lume, ne înclinăm, ne deplasăm uşor mai mult către materie sau mai mult către spirit… Nimeni nu poate trăi pur în spirit, şi nici pur în materie. Dar e suficient să prefere ca omul materia spiritului, e suficient ca materia să reprezinte 60%, sau 70% sau 85% sau 90% din viaţa unui om, ca organismul lui fizico-spiritual să se îmbolnăvească. E suficient să pună în faţă, ca priorităţi, acele gânduri, idei, motivaţii care conduc la îmbunătăţirea – din punctul lui de vedere – a traiului material, ca traiul lui general să fie compromis. Şi chiar ideea de justiţie, în forma în care e exprimată – „Să nu se mai fure” – a ajuns o paradigmă tot a existenţei materiale. O justiţie a pâinii. Oare la asta să se fi redus adevăratul spirit al justiţiei? Căci iată, chiar şi în domeniul politicii – sau mai ales în domeniul politicii –, a lăsat Dumnezeu să funcţioneze această lege imuabilă a sănătăţii existenţei: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea [mâncarea, îmbrăcămintea – n.n.] se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Traducând mai pe înţelesul vieţii cetăţii, am spune: căutaţi mai întâi lucrurile care vă fac bine spiritual, care vă educă, care vă însănătoşesc spiritul, care vă cultivă ca oameni integri, şi aşa veţi găsi o împlinire raţională şi cumpătată şi a nevoilor voastre materiale. Căutaţi să vă vindecaţi mai întâi de ideile, de poftele, de „nevoile” care vă îmbolnăvesc gândirea, şi care vă fac să nu aveţi acces aproape niciodată la fericirea de lucrurile pe care le aveţi. Care vă deposedează de bucuria lucrurilor pe care le aveţi, aproape imediat ce le-aţi dobândit, sau care vă împiedică să le dobândiţi vreodată, fiindcă aveţi o gândire care asigură că veţi abuza de ele şi le veţi risipi. Gândul lui Dumnezeu, parafrazat, ar putea fi următorul: „Dragii mei, sunteţi prea împătimiţi de ideile materiale şi de justiţia pentru lucrurile materiale pentru a fi vrednici să stăpâniţi, cu adevărat, materia”.
În România, de 30 de ani, se reproduc, în genere, aceleaşi idei înrudite cu materia, şi foarte puţin cu spiritul: salarii mai bune, pensii mai mari, medicamente compensate, autostrăzi, locuri de muncă etc. etc. Desigur, cu justiţia aferentă. Printre ele, îşi fac locul, timid, şi alte idei, care îndrăznesc să spună, cumva, că spiritul trebuie să stea înaintea materiei: întâi educaţia sănătoasă, susţinerea familiei şi a căsătoriei, a vieţii religioase, a culturii de calitate, a naşterii şi natalităţii, a femeilor în criză de sarcină, protejarea drepturilor românilor din afara graniţelor etc. S-ar părea că aceste din urmă idei n-au nicio utilitate pentru nivelul de trai imediat, şi de aceea, cei mai mulţi români le resping, sau le socotesc naive. Şi totuşi, s-ar putea ca tocmai aceste idei pe care urechea noastră le refuză, de 30 de ani, să fie acea recuperare a spiritului care ne va ajuta să stăpânim materia, să ne chivernisim mai bine economia, să devenim stăpâni mai raţionali şi mai cumpătaţi peste nevoile noastre. Să ieşim din roata hamsterului care pedalează într-una pentru „nivelul de trai”, o roată care nu se opreşte niciodată. Aceste idei, simplificate, ar putea suna aşa: „Să se ajute familia să nască şi să crească copii”; „Să avem educaţie, cultură şi viaţă religioasă respectată”; „Să muncim şi să facem lucruri de calitate pentru noi”. Bineînţeles că oamenii care pun în faţă aceste valori îşi doresc şi ei un nivel de trai mai bun. Bineînţeles că şi ei îşi doresc un viitor pentru copiii lor. Dar înţeleg, cumva, drumul către acel viitor nu poate trece decât printr-o aşezare sănătoasă, disciplinată, a spiritului în faţa problemelor materiei. Că au nevoie de nişte resurse prime, de natură mai degrabă spirituală, ca să poată să gestioneze şi să stăpânească universul material.
Şi acum, scurt-circuitul pentru gândirea noastră! Unde ne duc mereu, iarăşi şi iarăşi, acele idei materiale puse ca priorităţi pentru viaţa noastră – „Să nu se mai fure; vrem un nivel de trai mai bun”. Pâinea şi justiţia pâinii. Iată unde ne duc. Oamenii care tind să considere aceste idei ca prime valori, care le setează ca priorităţi, sunt gata să facă acel gen de alegeri în viaţă care – tocmai ele – subminează de la temelii întemeierea unei societăţi drepte, responsabile, capabile să-şi creeze şi să-şi gestioneze bogăţia. Implicit să şi-o apere. Mai concret, iată unde ideologia „unui trai mai bun” loveşte societatea românească exact în resursele de bază, care i-ar fi asigurat o viaţă dezvoltată şi echilibrată: natalitatea, forţa demografică şi de muncă şi familia.

IV. Blocajul traiului mai bun – avortul şi familia „planificată”

Astfel, românii care urmăresc cu dinadinsul „un trai mai bun”, mai înainte de orice altceva, sunt setaţi mental ca nişte patroni capitalişti. Ei vor să maximizeze profitul, în toate sectoarele vieţii, fără nicio consideraţie pentru bunăstarea întreprinderii şi calitatea vieţii lucrătorilor. De unde vine şi se susţine, de fapt, profitul. De pildă. Tinerii vor un trai mai bun, mai întâi de toate. Prin urmare, vor să-şi asigure, mai întâi, o carieră, un viitor, un trai cât mai „stabil”. Şi cât mai repede, dacă se poate. De aceea, nu sunt pregătiţi să se căsătorească, să-şi realizeze acel „trai mai bun” prin motorul familiei, prin alocarea resurselor într-o comuniune naturală binecuvântată de Dumnezeu, şi care le-ar da imboldul spiritual să prospere. Consideră că responsabilitatea de tată şi de soţ le-ar încurca dezvoltarea lor ca fiinţe economice, ca homo oeconomicus. De aceea, nu-şi cer prietenele în căsătorie (mai ales dacă şi ele vor să se „stabilizeze” mai întâi), şi, dacă le lasă însărcinate, le cer să nu nască (să avorteze), fiindcă le-ar incomoda toate opţiunile de viitor pe care ei le-au gândit pentru un „trai mai bun”. Prin asta, se văduvesc ei înşişi şi văduvesc România de un om care-l trimite Dumnezeu pe lume pentru români, şi care – dacă-l gândim în termeni economici – înseamnă forţă demografică, forţă de muncă şi tineri care vor sprijini şi vor asigura pensia populaţiei vârstnice. Fac mai târziu un copil (rareori doi), către vârsta de 30-35 de ani, şi se opresc acolo, poate din cauze obiective şi relativ justificate, anume că se apropie infertilitatea precoce sau alte probleme de sănătate. Relativ justificate, fiindcă ei înşişi au împins ciclul naturii umane către „târziul” vieţii, din punct de vedere al procreaţiei. Dar intervin, cel mai adesea, preferinţele subiective, adică părinţii putând încă să aibă al 2-lea sau al 3-lea copil, blochează naşterea celorlalţi (prin avort sau contraceptive), ca să nu le afecteze stabilitatea şi nivelul de trai pe care ei înşişi l-au conceput ca fiind dezirabil. În paranteză, legile demografiei ne spun că România se va stinge încet dacă fiecare familie nu naşte în jurul mediei de 2,5-3 copii sau mai sus. Revenind, acei 1-2 copii din familie, când ajung la vârsta facultăţii, tind să urmeze pattern-ul de gândire al părinţilor lor (eventual chiar încurajaţi de aceştia), caută un „nivel de trai mai bun”, emigrează şi nu se mai întorc, lăsând ţara fără o resursă, tradusă inclusiv în PIB, şi părinţii fără un suport real, cu un viitor de bătrâni singuri. Nu se întâmplă întotdeauna, dar se întâmplă suficient de des ca să devină o problemă cronică. Aici, modelul vicios de gândire, prioritatea „traiului mai bun” se perpetuează la următoarea generaţie, cu efecte mai dureroase pentru generaţia anterioară, care-şi vede consecinţele în timp ale alegerilor sale la scara a 20-30 ani. Aşadar, iată unde loveşte ideea bunăstării cultivate cu orice preţ: chiar în copii, în familie, în vârstnici şi în viitorul ţării. Pune „traiul bun” în faţă şi distrugi o ţară… Ciudat, nu-i aşa? Dar după legea spiritului care trebuie să primeze materiei, după legea lăsată de Dumnezeu, nu e deloc ciudat. E urmarea de neevitat.
O, ce fireşti sunt legile lui Dumnezeu! Ce-ar zice înţeleptul nostru Mântuitor, dac-ar veni pe pământ şi ne-ar vedea cum spumegăm împotriva unui partid, împotriva păcatelor şi a furturilor lui, dar cu desăvârşire orbi la ale noastre…? Ar zice aşa, poate întocmai ca lapidatorilor femeii desfrânate, gata să ridice piatra: „Aceşti oameni au furat bani şi bunuri, dar voi, prin avort, aţi furat fiecare o viaţă, aţi furat o ţară de copii ei. Aţi furat viitorul ei. Cine are mai mare păcat?”. Şi ce am putea răspunde logicii dumnezeieşti a Mântuitorului nostru?

V. Pariul pierzător al emigraţiei
Şi-acum, iată, am atins al doilea vlăstar vicios al ideologiei „traiului mai bun”: emigraţia. Economia românească era mult prea slab pregătită să deschidă porţile românilor pentru a lucra în afară, după aderarea la UE în 2007. Altfel spus, nu eram pregătiţi să pierdem 3-4 milioane de români, aproape un sfert din populaţia şi din forţa de muncă a economiei actuale. Desigur, e dreptul fiecăruia să-şi caută o viaţă în bunăstare, aşa cum o înţelege el. Dar iată ce se întâmplă când „bunăstarea” devine ideea principală care tractează viaţa, şi dictează alegerile de muncă, de familie, de mediu cultural şi, în cele din urmă, de românitate în sine: se subminează însăşi „jocul”…! E ca o parabolă religioasă, aproape. Românii, unii dintre ei, au plecat pentru o şansă de a-şi afirma talentul, posibilităţile şi, poate, chiar identitatea. Aceia, fie că s-au întors, fie că au rămas, îşi afirmă şi îşi susţin acolo unde sunt tradiţia şi identitatea de români, prin educaţia şi credinţa lor şi a copiilor lor. Alţi români, poate cei mai mulţi, au plecat cu prioritatea acelui „trai mai bun”, lăsând românitatea pe planul doi, şi lăsându-şi copiii să crească în altă cultură şi credinţă, şi dezangajându-se în mod real de bazinul demografic şi uman care i-a creat. Însă şi unii, şi alţii, indiferent de motivele personale, sunt parte inevitabilă a acestei ecuaţii nerezolvabile. Nu înseamnă că e de nevindecat, chiar şi de la distanţă, dacă fiecare compătimeşte, nu judecă, şi pune inima „acasă”. Poate că România este o mamă săracă – comparativ cu alte standarde de viaţă – dar este totuşi, „mama”! Ea a crescut aceşti copii, bine-rău, cum a putut, şi există o lege a compensaţiei lăsată tot de Dumnezeu, o poruncă divină ce spune aşa: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da ţie” (Ieşirea 20, 12). Poate ni se pare nedreaptă această lege. Poate ni se pare absurdă, şi fiecare are libertatea lui. Poate ni se pare că n-are nicio legătură cu economia. Şi totuşi, românii plecând fără întoarcere, în număr tot mai mare, ceva se întâmplă cu ei, dar şi cu noi. Cu toţii pierdem un fel de… binecuvântare. Binecuvântarea „mamei”. Căci foarte uşor îţi vine, uitând de tine, să uiţi s-o mai cinsteşti pe „ea”. Şi nici nouă, şi nici lor, în mod real, nu ne e „mai bine”, şi nici nu ştim dacă „vom trăi mulţi ani pe pământ”. Sau poate că asta e ideea – fie că trăieşti mulţi sau puţini ani pe pământ –, acei ani să fie binecuvântaţi, să fie lângă „mama”… Şi aşa se explică şi paradoxul: românii pleacă de-acasă ca „jocul să fie jucat mai bine”. Şi-ajunşi peste graniţe, votează şi-aşteaptă ca acasă jocul să fie jucat mai bine. E conştiinţa fiecăruia şi nimeni nu poate să dicteze altcuiva viaţa. Dar există o lege minunată care spune: „cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 2). Adică, dragi români emigraţi, fraţi şi surori, meditaţi un pic la acest adevăr lăsat de Sus: „fără voi, jocul nu poate fi jucat mai bine”! Toate entităţile umane, toate inteligenţele, toate pasiunile, toate creierele şi posibilităţile româneşti care ar fi putut îmbunătăţi „jocul” – au ieşit din joc. Şi dacă au votat tot pentru acei candidaţi din spectrul 80-85% care fac apologia „traiului mai bun”, înainte de orice altceva, dacă au votat tot pentru „schimbare şi să nu se mai fure”, dacă au votat tot contra unui partid, în loc să dea o şansă acelor candidaţi din spectrul 5-10% care pun spiritul şi caracterul românesc înaintea bunăstării cu orice preţ – înseamnă că „jocul” nu se va schimba niciodată. Trăim şi batem cuie singuri în crucea poporului român, în devenirea lui, pentru că nu vedem altceva decât o salvare prin pâine şi prin materie. Şi prin justiţia pâinii şi a materiei. Ochii noştri sunt incapabili să distingă lumina, să adulmece lucrurile perene, durabile, care nu se pierd de pe o zi pe alta, şi pe care se construieşte cu adevărat un trai bun, stabil şi cumpătat.
Iată, să stăm din nou în parabolă cu Bunul şi Dreptul nostru Mântuitor. Tocmai pe tema emigraţiei şi a politicii de-acasă. Oare nu ni se vor muia picioarele…? Poate ne vom plânge la Mântuitorul şi vom aştepta îndreptăţire din partea Lui: „Doamne, uite cum politicienii de-acasă lipsesc ţara de resursele ei…”. Dar dacă judecăm aşa, vom fi judecaţi după aceeaşi măsură. Şi ce vom zice dacă vom auzi teribilul răspuns: „Da, dragul meu, dar tu ai lipsit ţara de tine însuţi”. Dacă am fi tăcut, nici Domnul nu ne-ar fi judecat că am emigrat. Ştie El că toţi căutăm un soi de stabilitate vieţilor noastre. Dar am dat drumul gândului de judecată: „Dar cei de-acasă…”. Şi iată, s-a întors judecata Domnului către noi. Teribil şi minunat! Iată cum veşnica logică îndreptăţită e corectată de Domnul. Iată cum numai logica pocăită, a asumării răului personal, are şansă să clintească lumea spre o fărâmă de bine şi de schimbare reală.

VI. Ieşirea din logica acuzării
În final, avem cu toţii ochi şi urechi: „Cine are urechi de auzit să audă” (Matei 11, 15). Şi nu vom putea spune că „n-am ştiut”, „n-am auzit”, fiindcă ne uităm toată ziua la Pro-Tv sau la Antene, sau ascultăm Europa Fm sau Radio Zu, sau citim Adevărul, şi nu apucăm să auzim şi altfel de candidaţi, şi altfel de programe, şi altfel de idei… În adâncul sufletului nostru, ştim ce ne îmbolnăveşte, dar refuzăm, batem din picioare, ne revoltăm şi ne îndreptăţim. Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Blocajul României sau alegerile care nu schimbă nimic…” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Arhitoleranţa românilor creştini uzurpă Adevărul ceresc şi pământesc (cazul Boia Lucian)

„A fi român în ţara ungurească era o

crimă în faţa cârmuitorilor acestei ţări,

clădite, din veac, pe temelia fărădelegilor.”

(pr. dr. SEBASTIAN STANCA)

Arhitoleranţa creştinilor români ortodocşi este împotriva Iubirii şi a Dreptăţii lui Dumnezeu, Care ESTE ADEVĂRUL – VIAŢA – IUBIREA – LIBERTATEA absolută.

Arhitoleranţa creştin-ortodoxă a vlaho-românilor nu este nici ceva firesc, uman, nu este nici o virtute cardinală şi nici o virtute evanghelico-creştină, fiindcă am asuma Iubirea lui Hristos, Dragostea lui Dumnezeu, fără evidenţa Dreptăţii Sale, uzurpând astfel Adevărul absolut, nemaiavând deci nimic din moştenirea spirituală divină, nici Iubire, nici Dragoste, nici Dreptate, nici Adevăr, nici Libertate, nici Veşnicie.

Vina cea mare nu o poartă sfertodocţii, semidocţii, parveniţii, proletarii comunicării, slugoii dezinformării, calomniatorii, detractorii, alogenii, urâtorii de Frumos, de Adevăr, de Hristos, de România – Grădina Maicii Sale, ci toţi Românii creştin – ortodocşi care nu iau ATITUDINE prin cuvânt grăit, prin cuvânt scris, prin faptă, prin instituţii, prin organisme neguvernamentale, prin asociaţii culturale, prin cenacluri, prin reviste, prin Sinodul Bisericii Ortodoxe, prin forumul Academiei din România, prin Uniunea Scriitorilor din România, pardon, îmi cer iertare, ultimile trei entităţii dau semne că nu mai sunt de mult în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului său drept măritor creştin.

Atitudine se poate lua prin orice fel de manifestare, dar ATITUDINE SĂ FIE!

Faptul că după ATITUDINEA diversă a unor ROMÂNI VEGHETORI de ŢARĂ, ei, epigonii, pigmeii, blasfemitorii rămân aceeaşi, continuând însă cu şi mai multă ură viscerală să profaneze Neamul, adică Biserica lui Hristos, deci pe Însuşi Dumnezeu, ne autorizează să fim fermi, să fim verticali, să fim dârzi, să stăm de veghe, să nu ne clătinăm, să nu îngenunchem, să ne apărăm, să luptăm, să nu ne dezbinăm, să nu ne lăsăm frânţi, să putem birui pururea vrăjmaşii Naţiei noastre.

În faţa Naţiei noastre şi a lui Dumnezeu nu putem merge şchiopătând, nu putem merge târâşi, nu putem sta pe loc, nu putem da înapoi ca racul. Îngenunchem în faţa lui Dumnezeu şi a Neamului pentru rugă şi binecuvântare, pentru a ne ridica întăriţi, zeloşi crezului şi elanului nostru de neatârnare, de libertate, de suveranitate.

Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune în parabola Sa, să întoarcem şi celălat obraz, adică obrazul drept, nu se referă la lovire, la pălmuire, la înjosire, la vasalitate, la robie, la stigmatizare, ci la ATITUDINE în spiritul Dreptăţii, în spiritul Adevărului.

A întoarce spatele DREPTĂŢII Neamului înseamnă a uzurpa ADEVĂRUL divin!

A întoarce spatele ADEVĂRULUI ceresc înseamnă de fapt a răstigni DREPTATEA Neamului întru care l-a hărăzit Dumnezeu!

În evidenţa ATOTŞTIINŢEI, în AULA Autorităţii Divine Hristice Absolute, Întreita Putere – Autoritate a lui IISUS HRISTOS ca Învăţător – Profet, Preot – Arhiereu şi Împărat – Judecător, cei care dezertează de la ADEVĂR, adică LAŞII, MIŞEII, TRĂDĂTORII de pe orice treaptă s-ar afla, se automutilează spiritual, se chircesc moral şi devin sterpi sufleteşte. Adică, pierd din perspectiva realizării întregului ca fiinţă şi persoană, rămânând o dâră fizică cu fîlfâirile unor zdrenţe de conştiinţă, precum oastea lui Hamza paşa, înfiptă în pădurea de ţepi de la Giurgiu a celui mai drept Voievod vlaho-român VLAD ŢEPEŞ, atârnând între stârvurile descompuse şi trenţele rupte fluturânde.

V L A D Ţ E P E Ş

… Măria Ta, îndură-te şi scoală,/ De sub povara lespedei bătrâne,/ Dă iar prin veac un iureş, o năvală,/ Stropşeşte ţeasta hoardelor păgâne// Şi fă să crească rânduind în vârfuri/ Călăii toţi traşi în frigări ca mieii,/ Priveliştea pădurilor de stârvuri,/ Să tremure de-a pururi toţi mişeii! (Dr. Ionel Zeană, armân, deţinut religios, poet, Golgota Românească, Soc. Cult. Lamura – 1995)

Cei care decad din misiunea şi vocaţia de învăţător – profesor (plinătatea de îndrumător, formator, educator), nu mai ajung nici măcar la înălţimea CATEDREI.

Faptul că s-a îngrijit editorial de Trilogia MARIA Regina României, nu-i aduce nici o prestanţă, ci cel mult o ipostază ştiinţifistă, care nu-l apropie de VATRA ROMÂNEASCĂ a ISTORIEI, ci de nişte tăciuni fumigeni prefăcuţi în cenuşă.

Ce doreşte profesoraşul Boia Lucian?

Trădând Adevărul şi slugărnicind mistificarea ne cere să facem acelaşi lucru?!

Să folosim ca surse pentru adevărul istoric acceptat de maghiari, doar „născocirile”, „dovezile”, „teoriile” cardinalului Leopold Kollonich, Franz Joseph Sulzer cu fantoma sa Geschichte des transalpinischen Daciens, Johann Christian Lieser Engel cu trucajul agoniei Geschichte des Ungarischen Reiches und seiner Neberlander, Halle-1804; Fortsetzung der allgemeinen Welthistoire durch eine Gessellschaft von Gelehrten in Deutschland und England ausgeferigel, John Iacob Gebaur cu Geschichte des Ungarischen Reiches, Viena-1813; ori himerele, ororile şi fărădelegile unor Verboczi Istvan, Albert Apponyi, Lajos Kossuth, Istvan Tisza, Julius Wlassics, Francisc Fodor, Albert Berzeviczy, Oliver Eottevenyi, Miklos Horthy, George Lukas, Bela Foldes, Emil Nagy, Eugene Horvath, Joseph Karl Eder, Robert Roesler, Mihai Roller, Endre Barabas, Tom Lantos, George Soros, Victor Orban, Laszlo Tokes, K.W. Johannes, Kelemen Hunor etc.

Să nu fi auzit oare profesoraşul Boia Lucian de marii noştri Înaintaşi ISTORICI, FILOSOFI, TEOLOGI, POEŢI, STOLNICI şi PEDAGOGI thraco-geto-daco-români, Luminaţii Şcolii Traco – Geto – Dace Ortodoxe pre /post Hristos: Aristophan, Herodot, Strabon, Seneca, Cato Major, Diodor din Sicilia-Tracul, Pliniu cel Bătrân, Cotys I, regele-poet, sf. Dionisie-Areopagitul, Pomponius Mela, Carpacrat din Alexandria, Tertulian, Dexip, Berosus, Eutropius, Eusebiu de Cezareea, episcop, sf. Împărat Constantin cel Mare (307-337), sf. Ioan Casian, Procopiu de Cezareea, Iordanes Gotul, Clausius Claudianus, Paulus Orozius, Zosimes, Ştefan de Bizanţ, Anicius Manlius Severinus Boethius, Leonţiu de Bizanţ, Ioannes Lydes, Isidor de Sevila, Nestor, Niketas Choniates, Gheorghe Kedrinos, Mihail Psellos, cel mai mare enciclopedist al veacului al XI-lea, Kekaumenos, Theodoros Prodomos, Ioannes Kinamos, Nicolaus Calicles, Nicephoros Blemmyotes, Alonso de Cartagena, episcop, Gonzalo de Hinoso, episcop, Leonic Calcocondil, Claudius Salmasius, Joanes Magnus Gothus cu celebra sa Historia de omnibus Gethorum Sueonumque Regibus, Poggio Bracciolini, în Diseptationes convivales, 1451, Enea Silvio Piccolomini-papa Pius al II-lea, în Historia rerum ubisque gestarum locorumque descriptio, 1489, Nicolaus Olahus, mitropolit vlahoromân, regent şi vicerege maghiar, J. Vadianus în, Epitome trium trerae partium, Asiae, Africae et Europae compendiarum locorum descriptione, continentes, Tiguri, 1534, Johannes Lebel cu, De oppido Thalmus, 1542, Antonius Bonfinius, cu Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basilae, 1568, Bonaventura Vulcanis Brugensis, cu faimoasa lucrare De literis et lingua Getarum sive Gothorum, Lyon, 1597, Carolus Lundius, Antonio Maria Graziani în De Ioanne Heraclide Despota, Johann Troster cu Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia. Das ist Neue Beschreibung des Landes Siebenburgen, Nurnberg, 1666, Udrişte Năsturel, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Andrei Şaguna, Miron Costin, Ion Neculce, Eudoxiu Hurmuzaki, Constantin Hurmuzaki, Nicolae Densuşianu, Ioan Inochentie Klein, episcop greco-catolic, înnobilat baron de Maria Tereza şi expulzat de papa-vicarul lui Hristos 19 ani pe un maidan al ghenei sale pontificale, Simion Bărnuţiu, Aurel Popovici, George Pop de Băseşti, Ioan Georgescu, Ioan Hannia-vicepreşedinte al ASTREI (1867-1870), Nicolae Popea-episcop de Caransebeş, mb. al Academiei Române (A.R.), Ilarion Puşcariu-arhiereu vicar, al Arhiepiscopiei Sibiului, preşedinte al ASTREI (1889-1901), mb. A.R., A. D. Xenopol, Nicolae Bălcescu, Nicolae Bălăşescu, afirma pe la 1848, în Gramatica sa, Cazabo Emmauskoe Sveatoe Blagovestvovanie, că, că românii, în suta XII, pe la anul 1100 d. Hr. ar fi avut în limba română tradusă Liturghia”, Mihail Eminescu, Bogdan Petriceicu Hajdeu (vorbitor a 22 de limbi), Ioan Crişan, dr. în Istorie cu teza Beitrager zur Geschichte der Kirklichen Union der Rumanen in Siebenburgen unter Leopold I-Sibiu, 1882, dr. Nicolae Bălan-Mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. Ioan Lupaş, mb. A.R., dr. Silviu Dragomir, mb. A.R., dr. Onisifor Ghibu, mb. A.R., dr. Romulus Cândea, mb. A. R., dr. Nicolae Colan, mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. dr. dr. pr. prof. univ. Dumitru Stăniloae, mb. A.R., doctor honoris causa al mai multor Universităţi de prestigiu, dr. dr. Nicolae Popoviciu, episcop de Oradea, dr. dr. dr. Teodor Bodogae (vorbitor a 12 limbi), dr. dr. dr. Nicolae Mladin-mitropolit al Ardealului, dr. dr. pr. prof. univ. Ştefan Lupşa din Miersig-Bihor, mb. ASTRA, dr. dr. pr. prof. univ. Sofron Vlad, dr. dr. dr. pr. prof. univ. Milan Şesan (vorbitor a 7 limbi), dr. pr. prof. univ. Mircea Păcurariu, mb. A.R., dr. Nestor Vornicescu-mitropolit al Olteniei, mb. A.R., dr. dr. Antonie Plămădeală-mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. dr. prof. univ. Theodor M. Popescu (vorbitor a 8 limbi), mb. A.R., Constantin Gane, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, P.P. Panaitescu, Gheorghe I. Brătianu, Ion Nistor, A. Gociman, Constantin Giurăscu, Dinu Giurăscu, Constantin Papanace, Pr. Ion Moţa, Pr. Dumitru Bălaşa, Pr. Dimitrie Bejan, dr. pr. prof. univ. Gheorghe Drăgulin, Ştefan Pascu, mb. A.R., David Prodan, dr. Şerban Milcoveanu, Vasile Posteucă, Gheorghe Racoveanu, Iosif Constantin Drăgan, Mircea Muşat, Ion Pătroiu, Narcis Zărnescu, George Giuglea, Vladimir Colin, pr. dr. Sebastian Stanca,dr. Marija Gimbutas,dr. Aurora Petan, Silvia Păun, Maria Dogaru, Ioana Vintilă Rădulescu, Ecaterina Goga, Ana Maria Coman, Maria Bărbulescu, Gheorghe Gabriel, Nicolae Miulescu, Pandele Olteanu, dr. Artur Gabriel Silvestri-filosof al culturii, prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, prof.univ.dr.hbt.Gheorghe Buzatu, Radu Stan Carpianu în Lex antiqua Valachorum, Cornel Bârsan,prof.univ.dr.Ioan Scurtu,prof.univ.dr. Gheorghe D. Iscru, gen.(r) Radu Theodoru,prof.univ.dr. Ion Coja,prof.univ.dr.comandor(r)Jipa Rotaru, dr.gen.(r)Grigore Stamate,prof.univ.dr.Cristian Troncotă,prof.univ.dr. Corvin Lupu, Alexander E. Ronnett,prof.univ.dr Ioan-Aurel Pop- președintele A.R., Ioan Popoiu, Paul Păltănea, dr. prof. univ. arhid, Constantin Voicu, Teroarea horthistă în Nordul Transilvaniei, Biserica Strămoşească din Transilvania în Lupta pentru Unitatea Spirituală şi Naţională a Poporului Român,dr.col. Constantin Moşincat, George Roca, Constantin Mustaţă, Ion Măldărăscu, Ion Mazere-Luneanu/ Gelu Neamţu, cu Masacrul de la Luna-Septembrie 1848, sau cercetători care nu s-au dezis de adevărul istoric precum, Edward Gibbon, I.C.Schuller, Jawaharlal Nehru, Lovendhal-Papae, Paul Joseph Schafarik, J.F. Neigebaur în (Beschreihing der Moldau unde Walachei- <<Cronologie>>, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859), Franknoi Vilmos cu tulburătoarea A Hunyadiak es a Jagellok Kora 1440-1526, Budapest, 1896, ori Ekstrom Par Olof, Louis de Valle Poussin în magistrala lucrare (Histoire du monde, Indo-europeens et indo-iraniens. L’inde vers 300 av. J.C.), Karl Marx cu celebrele sale Însemnări despre români, Jaques Matter, J.A. Vaillant, La Roumaine, I, 1844, A.de Gerando, La Transylvanie et se habitants, Paris 1845, Amedee Thierry, Julius Jung,, E.A. Bielz, L. A. Florus, Jerzy Colendo, Jacob Ziegler Landav, Iulius Jungetu, A. Dopsch, C. Tagliavini, K. Jaber, Ernst Gamillscheg cu Uber die Herkunft der Rumanen, Berlin, 1940, Gustav Kisch, F. Altheim, Giono Lupi, Paul Bataillard, Jules Michelet, Edgar Quinet, Elias Regnault, jurnalistul evreu-american Milton G. Lehrer cu La Transylvanie – terre roumaine, R.W.Seton-Watson, în A History of the Roumanians from Roman times to the completion of Unity, Cambridge, 1934, sau de Paul Veyne care atrage atenţia celor hărăziţi să slujiească ISTORIA, că le este interzis categoric şi imperativ să construiască „realităţi” pe fundaţia unor pseudo teorii, în Comment on ecrit l’histoire suivi de Foucault revolutionne l’histoire – Cum se scrie istoria, Foucault revoluţionează istoria, Editions du Seuil, 1971, ori de celebrii jurnalişti contemporani de la CERTITUDINEA, Miron Manega, Nagy Attila, sau chiar de maghiarii Csallany Deszo, Huszti Andras, cu O es ujj Dacia, 1791, Josef Kemeny, Josef Ladislau, sociologul Joseph Diner-Denes cu La Hongrie. Oligarchie. Nation.Peuple, Tibor Joo cu provocatoarea <<Nouvelle revue de Hongrie>>, chiar mentorul lui Boia Lucian, Endre Barabas, discipolul lui Joseph Karl Eder şi al lui Robert Roesler, persecutorul Şcolii româneşti din Ardeal, recunoştea totuşi evidenţa majoră şi milenară a valahilor, Az erdelyreszi nepfajok birtokarandya în „Kozgazdasagi Szemle, 1905.

Să nu fi auzit săracul profesoraş nici de celebrele CULTURI ale civilizaţiei dacice: Antina-Mehedinţi, Precucuteni,/ Cucuteni,/ Dudeşti,/ Hamangia,/ Starcevo-Criş,/ Gârla Mare,/ Basarabi/ Sân-Nicolau Mare, Sanctuarul de la Căscioarele, lângă Dunăre (cca. 5000 de ani î.d.Hr., Biertan, Moigrad, Moineşti/ Poduri-Bacău, (Soborul zeiţelor – 21 de statuete feminine/ Vestalele, cultul focului), Arcul de Triumf de la Salonic (sec. IV.d.Hr., Enisala/ Babadag – Tulcea, Trufeşti-Bacău, Liubcova Caraş Severin, Cârna/ Dunăreni – Dolj, Savestari – Durostor, Cernavodă, Techirghiol, Sălcuta, Boian, Vadastra, Teiu, Gumelniţa, Petreşti, Hârşova, Sighişoara, Porolisum, Potaisa – Turda, Cioclovina – Tismana – Gorj, Drobeta – Turnu Severin, Izlaz, Celei/ Sucidava, Buridava, Histria, Romula – Reşca – Mehedinţi, Băiceni – Iaşi, Agighiol -Tulcea, Sîncrăieni – Harghita, Şimleul Silvaniei, Pietroasele – Buzău, Herăstrău -Bucureşti, etc.

Sau mai recenta consacrare a cetății de la Sântana –Arad, descoperită de un colectiv format din : dr. Peter Hügel, Victor Sava (Complexul Muzeal Arad), Florin Gogâltan (Institutul de Arheologie şi Istoria Artei Cluj-Napoca), Baoqūan Song (Ruhr-Universität Bochum, Germania), Dorel Micle (Universitatea de Vest Timişoara).

Echipele de arheologi au reuşit să descopere doar o mică parte din uriaşa cetate de la Sântana. În schimb, cu ajutorul tehnologiilor de ultimă generaţie, au fost efectuate măsurători magneometrice, cu ajutorul cărora a fost „desenată” cetatea. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Arhitoleranţa românilor creştini uzurpă Adevărul ceresc şi pământesc (cazul Boia Lucian)” →

Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (IV)

Însoţitorul său la vânătoare, prin imperiul zăvoaielor şi gârlelor de pe malurile Moldovei, era aici, la Verşeni, unchiul Vasile, preferatul său dintre fraţii mamei. Mai ales lui îi citea nepotul de la Paşcani cărţile aduse cu el. Mihai era mândru de starea socială a unchiului său, care „fusese în ciobănie şi făcuse bani cu oile”. Era în acelaşi timp sensibilizat de starea lui civilă neîmplinită. Unchiul Vasile rămăsese multă vreme „flăcău tomnatic”. Nepotul îl privea deseori cum îşi ungea pletele cu unt, se îmbrăca frumos şi pleca seara în sat „însoţit de toiag”. Era „înalt şi spătos, bine legat”. Îşi aminteşte de strigătura alcătuită de el, „în pilda vieţii” sale de bărbat „fără noroc”: „Fruză verde siminoc/ Toată lumea-i cu noroc,/ Numai eu fără noroc/ C-am iubit peste soroc.” Până la urmă, unchiul Vasile s-a însurat, dar a murit devreme, „către cincizeci de ani”, ca urmare a „ruinării trupeşti” de pe urma vieţii de păstor. A rămas în urma lui un fecior, Gheorghe, cu care Mihai a avut relaţii speciale. Îi trimitea acestui urmaş direct al unchiului său preferat cărţi de la oraş, destinate celor din sat, cunoscători de slovă. Gheorghe Ursachi le ţinea într-o lădiţă cu lacăt şi le împrumuta sub ameninţarea că nu vor mai avea vad la sipetul cu cărţi cei care nu vor folosi cu grijă darul vărului său, scriitorul.

Amintirile sale despre prietenia cu unchiul Vasile de la Verşeni, de pe vremea când îşi făcea ucenicia de vânător în lunca Moldovei, sunt şi cele legate de complicitatea unchiului în improvizarea încărcăturii pentru arma sa de vânătoare. Îşi aminteşte că atunci când termina „muniţiile”, până-i soseau altele de la Paşcani, vâna cu „zburături” din plumbi de la cartuşele de armă Martini. Îl învăţase acest „meşteşug” unchiul, care-i procura şi plumbii.

Fascinaţia vânătorii la Verşeni a avut ca debut împuşcarea unei raţe sălbatice după o „perdea de răchiţi născută din izvoarele prelinse de sub maluri” . Precocele vânător avea credinţa că pasărea doborâtă de el era prima raţă împuşcată pe aceste locuri, unde raţele care poposeau la apa Moldovei „nu fuseseră prigonite, îngrozite şi detunate de nimeni, până s-a înfăţişat la malul topliţii un prunc al acestor oameni paşnici care nu fac nici un rău vietăţilor din bălţi, ierburi şi hugeaguri”. Doar de „vulpile care-şi scurmau vizuinile la dealuri aveau a se păzi raţele, care trăiau aici ca într-un rai”. Tot la Verşeni a doborât cel mai mare iepure din „cariera” sa de vânător, trofeu pe care, „cu părul vâlvoi şi inima bătând de emoţie”, abia reuşi să-l „stăpânească din zvârcoliri” . După ce le trimise scrisoare părinţilor săi (la Paşcani) despre isprava sa vânătorească, tatăl său îl consacră vânător, cu oarece ironie, arătându-se mirat tare de mărimea iepurilor „din acea parte de ţară” unde „petrecea ” fiul său.

Răţoiul vănat în acea zi şi becaţinile din alte zile erau gătite de „bătrânica”, dar „nu pentru foamea mea”, precizează vânătorul, căci el nu s-a putut hotărî să le atingă după ce le curmase viaţa. Nici din iepure, cealaltă „dobândă”, n-a gustat. Nu astfel de profit urmărea el prin vânătoare. Acestă ocupaţie ancestrală, „cu rezenonţe adânci în memoria colectivă”, era hrana pentru „capacitatea receptivă” a viitorului mare prozator. „Individualitatea răscolitoare a unui peisaj ” ori „timbrul unic al unei privelişti” din lunca Moldovei germinau acum , pentru a deveni apoi „poezia grandioasă a naturii”, scrisă de un „Ovidiu magistral născut în Dacia noastră” .

Vânătoarea şi pescuitul „nu pot fi stăpânite în resorturile lor interioare fără o prealabilă iniţiere”, fără cunoaşterea tainelor meleagurilor şi a „vieţuitoarelor asupra cărora se răsfrângeau aceste îndeletniciri ancestrale”. Bunicul său de la Verşeni era mare cunăscător al vietăţilor bălţii. El îşi îndemna nepotul să le „deprindă numele”, să „le cunoască înfăţişarea” şi îl învăţa pe Mihai „cu dragoste acest meşteşug”. De pe malul Moldovei din dreptul Verşenilor , nepotul de la Paşcani privea cum ” pe sub sălcii vechi, într-o apă curată cu prundiş la fund, pe sub maluri nalte unde ondulau fire subţiri de rădăcini, bunicul a intrat cu crâsnicul lui şi cu vălul de mlajă”, pe care le avea ascunse în zăvoi, între nişte tufe .”Mergea în curgerea apei tulburând-o cu vălul pe care-l purta cu un picior, săltându-l şi scufundându-l. Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (IV)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (75)

Unirea Transilvaniei cu România

După izbucnirea războiului, în iulie 1914, românii din Transilvania s-au aflat într-o situaţie dificilă, o mare parte din ei fiind siliţi să lupte pe diferite fronturi în armata austro-ungară.

O serie de exponenţi ai luptei naţionale, reprezentanţii grupării radicale în frunte cu Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, au trecut munţii în România, în toamna anului 1914. Numărul românilor din Transilvania trecuți peste munţi, în ţară, a ajuns la aprox. 200 000, fără a include aici soldaţii luaţi prizonieri. Împreună cu alţi ardeleni, ei au desfăşurat o activitate deosebită în favoarea unirii, activizând astfel lupta naţională. Dar alţi lideri ai Partidului Naţional Român au adoptat, după începerea ostilităţilor, o atitudine prudentă, realistă. În august 1914, Al. Vaida şi Th. Mihali declarau că românii trebuie ,,să răspundă cu credinţă chemării împăratului” (,,Românul”, din 2 august 1914). Al. Vaida, adept al federalizării Monarhiei, afirma într-un interviu în ziarul ,,Adevărul”, din Bucureşti, că România trebuie să părăsească rezerva (neutralitatea) şi să facă ,,cauza comună cu monarhia şi Tripla Alianţă” (,,Adevărul”, din 7/20 august 1914).

Această atitudine se explică şi prin ostilitatea fruntaşilor români faţă de politica Rusiei de oprimare a popoarelor sale. Însă cea mai mare parte a liderilor P.N.R., în frunte cu V. Lucaciu, Gh. Pop de Băseşti, Octavian Goga, Oct. Tăslăoanu, nu împărtăşeau această poziţie. Cei mai radicali dintre fruntaşi în frunte cu Lucaciu şi Goga, aşa cum am văzut, au trecut munţii în România, pentru a-şi asigura libertatea de acţiune. Alţii, precum V. Goldiş, Iuliu Maniu, I. Suciu, Şt. Cicio Pop, Aurel Lazăr, Val. Branişte ş.a., au păstrat o rezervă şi o rezistenţă semnificativă faţă de presiunile exercitate de guvernul maghiar. În urma declaraţiilor aparţinând unor membri (fruntaşi) ai partidului şi pentru a nu se angaja faţă de guvern, Comitetul Executiv al P.N.R. a decis, la începutul lui august 1914, să-şi suspende activitatea, invitând pe acei membri ,,care simţesc un imbold irezistibil de a face declaraţiuni sau enunciaţiuni politice, să binevoiască a spune că acestea sunt părerile lor personale, pentru că comitetul P.N.R., neputându-se întruni, nu se pot face enunciaţiuni în numele poporului român” (,,Românul”, din 12 august 1914). ²

În urma înfrângerilor suferite de trupele Monarhiei, ambele guverne centrale făceau presiuni asupra celui maghiar să accepte unele concesii şi ,,deziderate” ale românilor din Transilvania. În eventualitatea unei cooperări active a României cu puterile centrale, se sugera autonomia pentru românii din Transilvania sau acordarea unui ,,statut politic” pentru aceasta. Cu toate insistenţele de la Viena şi Berlin, Tisza refuza să acorde concesii semnificative românilor ardeleni, acceptând doar ,,rectificări de graniţă” în Bucovina (cedarea judeţelor Suceava şi Rădăuţi României). În septembrie 1914, Vaida şi Maniu aflându-se în Budapesta, Tisza i-a invitat la o discuţie, la 14 septembrie, împreună cu Th. Mihali, dar Maniu, care conducea convorbirile, s-a arătat ,,foarte rezervat”, aşa încât întâlnirea a eşuat, după cum scria Tisza lui Berchtold, la 14 septembrie 1914. Eşecul convorbirilor de la Budapesta l-a determinat pe primul ministru să se adreseze mitropolitului ortodox Ioan Meţianu, dar propunerile sale erau cele obişnuite, încât mitropolitul se arăta destul de rezervat, în răspunsul său din 23 septembrie 1914. Presiunile de la Viena şi Berlin asupra lui Tisza au continuat, cerându-i-se să acorde o largă amnistie, să sisteze procesele de presă, cu care era de acord, dar el n-a acceptat numirea unui ministru român în guvernul de la Budapesta, considerând propunerea ,,absolut nediscutabilă” şi afirmând că, în Ungaria, nimeni nu se gândeşte la aşa ceva (telegrama lui Tisza către Czernin, din 25 septembrie 1914). ³

Curând, a apărut ideea ca guvernul ungar să accepte pătrunderea paşnică a unor trupe române în Transilvania şi Bucovina, pentru a proteja cele două provincii împotriva unei intervenţii ruseşti, însă Tisza s-a arătat ,,foarte alarmat” de acest proiect: ,,o ocupare fără rezistenţă a numitelor provincii înseamnă a înlătura singurele puncte de sprijin din drum…Această promenadă militară ar face o impresie deprimantă în interiorul şi în afara ţării, curajul şi cutezanţa românilor crescând peste măsură. Ei nu se vor mulţumi nici într-un caz cu ocuparea acelor provincii, ci, după ocupare, ne vor cere să le cedăm definitiv României”. El preciza că, refuzând această cerere, românii ,,îşi vor continua înaintarea şi, în felul acesta, războiul cu ei se va purta în condiţii mult mai nesatisfăcătoare”. Respingând proiectul, Tisza sublinia că el va trata ca un act ostil pătrunderea trupelor române în Transilvania, după care ar urma declaraţia de război (telegrama din 26 septembrie 1914, trimisă din Viena la Sinaia, lui Czernin). La începutul lui octombrie 1914, cele trei guverne, la insistenţele lui Tisza, au hotărât să nu accepte o ocupare paşnică a Transilvaniei şi Bucovinei de către trupele române. Într-un ultim mesaj (telegramă) trimis lui Czernin, i se cerea acestuia să comunice regelui că un astfel de plan nu ar putea fi acceptat nici în extremis (telegrama lui Berchtold către Czernin, din 1 octombrie 1914).

Moartea regelui Carol I (28 septembrie 1914) a dus la o detensionare, dealtfel, la înmormântare suveranului, au luat parte şi fruntaşi români din Transilvania, Th. Mihali, Al. Vaida, Şt. Cicio Pop, Aurel Vlad şi Vasile Goldiş. Dar, spre sfârşitul lui octombrie 1914, s-a înregistrat un nou moment de încordare, astfel, puterile centrale insistau pe lângă guvernul Tisza să publice cel puţin schimbul de scrisori dintre acesta şi mitropolitul Meţianu. Pe bună dreptate, Czernin vorbea despre ,,oportunitatea stringentă” a unor concesii în favoarea românilor din Transilvania. Dar guvernul maghiar respingea de plano o discuţie asupra autonomiei sau a numirii unui ministru român, arătând că majoritatea liderilor ,,naţionalişti” români n-au acceptat formal concesiile şi că ,,radicalii, cu Maniu în frunte, vor să exploateze acest moment al presiunilor, iar majoritatea moderaţilor n-are curajul să pornească fără ei” (telegrama lui Tisza către Berchtold, din 22 octombrie 1914). Tisza urmărea ca prin declaraţii de fidelitate faţă de guvern, smulse unor români ardeleni, să respingă soluționarea reală a problemei (scrisoarea lui Tisza către Berchtold, din 12 noiembrie).

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (75)” →

Flori GOMBOȘ: De pe deal coboară toamna

Câteodată nemărginirea e ca o obsesie sau ca o mie de emoții suprapuse. Orchestra gigantică cu nenumărate instrumente a acompaniat mecanismul vieții noastre.

Simt mereu mărunta noastră ființă, căreia îi păsa de toată lumea, într-o iluzie deșartă. Acostați uneori într-un mic port cu oameni primitivi, priveam cu timiditate și teamă cum răspundeau incolor și înfățișarea lor n-avea nicio caracteristică.

Apoi ne aruncam în noaptea fermecată spre largul valurilor trepidante ale vieții, ne aruncam îmbrățișați spre adâncuri, în pustiuri.Toate le-am biruit.

Dar ne înspăimântam de singurătate, fiecare, în sufletul său, trăiam impresii nelămurite și parcă umiliți, ne reîntorceam la tovărășia celuilalt. Și sub pelerine parcă brodate cu stropi de ploaie, ne strecuram cu convingerea că nimic nu ne poate atinge. Dar bucuria accepta strânsoarea indolenței, poate din lipsa unui principiu bine stabilit.

Atinși de realitate, ne deterioram fizic și moral. Nu vedeam nicio vină, niciun păcat…Atunci de ce ne ardea focul dinlăuntru, cu arșițele și palpitările lui?Trupul tău suporta zbuciumul fiecărui nerv întins, ce vibra la cea mai mică atingere. Și-n loc să asistăm liniștiți la toate prefacerile lunii, să pictăm farmecul naturii, să ne lăsăm în voia muzicii, amețiți ca de un narcotic, număram orele critice din ultimul fragment de trăire pământeană. Și a fost cea mai întunecată, cea mai sumbră partitură cântată în ritmul valurilor ondulate de cea mai gigantică orchestră.

De pe-o etajeră a minții coborau, una câte una, amintirile, destăinuirile…Fluierul din orchestră își micșora sunetul, precum se micșora visul nostru.Fericirea se stingea deopotrivă în ochii noștri, existența de a fi oameni întregi s-a risipit ca eterul. Continue reading „Flori GOMBOȘ: De pe deal coboară toamna” →

Em SAVA: România plaiului cu dor…

Sunt acasă în țara părinților mei, mai mult a lor decât a mea, pentru că am ales să trăiesc la capăt de lume, în Arțaria. Dar România e și casa mea.
Mobilată cu bune și rele. Unele mobile sunt vechi fără să fie antice. Sunt doar uzate.
Alte lucruri sunt frumoase, ori foarte frumoase, chiar unice în Europa sau chiar în lume.

Pulsează istoria, arta, genialitatea, iar natura se desenează singură în munți și văi de poveste.
Însă prin miracolul autohton își face loc, cu tupeu, parvenitul. Kitch-ul e adesea pus pe masă cu mândrie, la loc de cinste, iar vocabularul primește stingher termeni noi, care denumesc categorii, noi și ele, ale societății contemporane: pițipoanca și cocalarul.

Sunt româncă cu tot sufletul, revin des și stau cât pot.
Am încercat să-mi împart viața în două jumătăți egale, să dau frățește celor două țări, să mă împart la doi, însă Canada mi-e cuibul.
Nu-i fac un serviciu României, românilor în general sau mie în particular dacă-mi mânjesc ochelarii cu roz, ori dimpotrivă cu negru. Uneori scriu trist, ori dur, ori pot părea mult prea generoasă în complimente.
Însă respect milimetric realitatea văzută de mine.

Mi-e dragă România în ciuda contrastelor ei, în ciuda faptului că „e o shaorma cu de toate” cum a etichetat-o cu multă dreptate cineva.
Dacă asculți părerile generale, la noi totul e ori cel mai bun, ori cel mai prost (cel mai frumos, deștept, ospitalier etc). Superlativul dansează între cei doi poli opuși, căci ori ne batem cu cărămida în piept, făcându-ne vânt cu superlativul absolut, ori scuipăm realizările altora și tragem cu ochiul la iarba care mereu e mai verde în grădina vecină. Cât despre drobul de sare… este monument național.

Arhitectura are și ea aceleași coordonate. Ți se taie respirația la vederea unor castele medievale care se înalță brusc pe culmi de dealuri, și-ți crește inima de bucuria poveștii, care se înalță în țara ta (tocmai am vizitat castelul Huniazilor). Însă, la antipod, în anumite orașe (Huedin, Câmpia Turzii etc.) la fel de falnice cresc pe marginea drumului palatele țigănești, înțepând obraznic cerul cu turle lucioase de tinichea și având numele proprietarului cu mândrie afișat: („A lui Rolex Diamant” scrie pe frontispiciul unei case).

Planul urbanistic al orașului pare un soi de șotron, pentru că bănci somptuoase din materiale scumpe, cu multă sticlă, sunt aruncate lângă căsuțe, ce parcă ar vrea să o ia la fugă din așa vecinătate impunătoare.
Continue reading „Em SAVA: România plaiului cu dor…” →

Alexandru NEMOIANU: De ce fac acești oameni umbră pământului?

În universul închisorilor comuniste „fenomenul Pitești” ocupă un loc special, prin atrocitățile sălbatece și scârboase ce s-au petrecut acolo. Împrejurarea că acele grozăvii s-au făcut pe seama studenților și elevilor închiși, tineri curați la suflet și avântați, încă mai mult adaugă încărcătură neagră acelui fenomen.

Despre acel fenomen s-a scris mult și cele care urmează sunt doar câteva precizări. Semnatarul acestor rânduri pleacă de la premiza că cei care vor zăbovi să le citească sunt informați despre „fenomenul Pitești’. Dacă nu, le recomand să citească cele scrise de Virgil Ierunca și Dumitru Bordeianu și să viziteze numeroasele postări de pe internet dedicate acestui „fenomen”. Le mai recomand sa vadă și recentul film, „Intre Chin și Amin”.

În esență „fenomenul Pitești” a făcut parte din arsenalul de brutalitate maximă a teroarei comuniste.

Bestiile comuniste au pornit de la adevărul simplu că în condiții de maxim stres și lipsa de intimitate, orice formă sau comunitate biologică sfârșește prin a se autodistruge. Acest adevăr, simplu în cruzimea lui, bestiile comuniste l-au folosit în lagărele lor cele mai brutale și față de „elementele” pe care ei le considerau mai periculoase sistemului comunist animalic si sistemelor concepute de fanatici ai unui monoteism exclusivist, de șant.

La baza metodei stătea folosirea, prin „rotație”, alternativ, ca victime și călăi, a deținuților. (Dar evident practica s-a „perfecționat în timp și a avut diferite „variante”).

A fost folosită mai întâi împotriva aristocrației „albe” , în Uniunea Sovietică, în anii 20 ai veacului trecut. (În lagăre „mixte”!, bărbați și femei.) Apoi s-a extins,mai ales după sfârșitul celui de al doilea război mondial.

În Silezia, împotriva Germanilor s-a folosit pe scară largă și o carte, „Ochi pentru ochi” (An eye for an eye) descrie în amănunt „fenomenul”. Cel care a comandat lagărele de acest tip din Silzia era un Ovrei sovietic care, până în urmă cu câțiva ani, trăia în Tel Aviv din pensie plătită de Germania “victimelor” Holocaustului.

În România sistemul s-a introdus prin agentura comuniștilor veniți din Uniunea Sovietică (Pauker, Nikolsski, Pantiușa, și alți monștrii abominabili.) Acești alogeni, ajunși în fruntea aparatului de represiune comunist, aveau toți o fixație și ură fanatică, doctrinară, împotriva Ortodoxiei și Românismului. Locul unde s-au dezlănțuit plenar a fost închisoarea Pitești. Înainte de toate este necesar să înțelegem că “fenomenul Pitești” a fost premeditat, pregătit cu grijă și avea un scop.

Scopul celor care au împlinit “fenomenul Pitești” a fost să distrugă alternativa la sistemul comunist. În România, la acea dată, acea alternativă exista și ea se cristalizase în jurul cercului “Rugul Aprins” și a ideilor lui Sandu Tudor, care, la acea dată devenise Părintele Agaton de la Antim și mai apoi va deveni Arhimandritul Daniil de la Rarău și care va sfârși că martir în temnița din Aiud.

În primul rând trebuie subliniat că Sandu Tudor era un foarte bine cunoscut publicist și că ideile lui politice erau de “stânga”. Din această pricina, în anii interbelici, el a fost clasificat de “siguranța” carlistă drept, ”simpatizant comunist”. De fapt Sandu Tudor era doar un om cu idei sociale generoase și care vehement disprețuia extremismele politice de orice fel, de “dreapta” sau “stânga”. În condițiile create de sfârșitul războiului al doilea mondial, el alcătuise o “alternativă”. Acea alternativă elimina din preocupări “politicianismul” și oferea, ca singură soluție mântuitoare, calea Ortodoxă. Aceste idei erau promovate prin grupul “Rugul Aprins”, de la Mânăstirea Antim, grup care reunea probabil cele mai luminate suflete românești la acea vreme. Această alternativă oferită de “Rugul Aprins” a avut o influență colosală, mai ales asupra studenților și elevilor din clase superioare de liceu, în toată țară. Împotriva lor s-au înverșunat alogenii fanatici anti-creștini care ajunseseră în fruntea Securității.

În închisoarea Pitești, în infernal “reeducării”, au fost trimiși tineri care aveau sau puteau avea influență, cei care, emoționant spus, erau cele mai curate suflete creștin Ortodoxe din spațiul românesc la acea vreme. Ei erau “aleși” din toată țara, spre a da exemplu și semăna spaima. Între ei au fost Roman Braga, cu influență între clerici, Radu Ciuceanu, din Craiova, cu influență între tinerii olteni, Mihai Buracu din Caransebeș, cu influență în Banat, Gh.Calciu, influent în Dobrogea și între studenții mediciniști și exemplele pot continua. Aceștia toți erau, în 1948, în jurul vârstei de 18-22 de ani. Erau cu mult prea tineri să fi putut avea influență politică sau să fi putut avea rol în mișcarea legionară. Pur și simplu la vremea acțiunilor legionare, ei aveau între 8 și 12 ani. Deci, „acuza” că la Pitești au fost “pedepsiți” legionari este absurda și prostească. Cei închiși și torturați la Pitești au fost decretați “legionari” simplu pentru a face cu putință demonizarea ulterioară. La Pitești, fanatici anti-creștini alogeni au căutat să distrugă fizic, psihic și să compromită moral pe tinerii care ofereau o alternativă creștin- Ortodoxă Neamului Românesc!

Acolo studenții au fost exterminați sistematic și prin program de lungă durata. Administrația închisorii și comandanții de la București au dat mâna liberă unui criminal sadic, Eugen Țurcanu, să folosească orice mijloace pentru a distruge psihic, moral și fizic studenții închiși la Pitești.

Nu are rost să repetăm că tot ce s-a întâmplat la Pitești a fost programat și supravegheat de către călăii Nicholschi, Pantiușa și ceilalți alogeni, toți fanatici anti-creștini, care conduceau Securitatea și vărsau venin împotriva Ortodoxiei și Romanismului. Argumentele “Securității”, cum că la Pitești ar fi fost o “diversiune” legionară menită să “compromită socialismul, sunt și cretiniode și cinice. Cum ar fi fost cu putință că într-o temniță comunistă, de maximă securitate, un deținut și acoliții lui să poate circula în voie din celulă în celulă, să ancheteze, să aibă arhive, să tortureze și ucidă în voie?

Caracterul unic, în tot gulagul comunist, al Piteștiului a fost subliniat și de Alexandre Solzhenitsyn care, spune limpede, că a fost cea mai sinistră închisoare.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: De ce fac acești oameni umbră pământului?” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (74)

Unirea Bucovinei cu România

Sextil Puşcariu a stat câteva zile la Iaşi, fiind primit în audienţă, după cum am văzut, de Rege şi Regină, apoi de primul ministru Coandă, a avut întâlniri cu oameni politici, Ion I. C. Brătianu, Al. Lapedatu, N. Iorga. Discuţiile se refereau la modalitatea concretă de înfăptuire a unirii şi viitoarea situaţie a Bucovinei în cadrul României întregite. După aceste contacte, Sextil Puşcariu a avut o lungă convorbire, ,,într-o cameră la hotelul Binder” (I. Nistor), cu preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, I. Nistor, despre care acesta mărturiseşte că a fost decisivă. În cursul discuţiei, desfăşurată în condiţiile cele mai amicale, Nistor l-a informat despre situaţia politică din România, despre demersurile refugiaţilor pe lângă guvernul român, programul lor politic şi planul de acţiune. După ,,un viu schimb de vederi” (Nistor), cei doi (,,vechii prieteni”) cădeau de acord că problema Bucovinei cerea o grabnică soluţionare în sensul unirii ei cu Regatul României, pentru a demonstra lumii voinţa românilor din Bucovina şi Transilvania de a se des face de Monarhie. Consiliul Naţional avea să ajungă la înţelegerea că rapiditatea desfăşurării evenimentelor nu mai îngăduia tratative sau alte tribulaţiuni, ci, după chemarea armatei române, să se voteze unirea cât mai curând posibil.

După încheierea acestor întâlniri, refugiaţii au fost invitaţi să revină în Bucovina, astfel încât Sextil Puşcariu, împreună cu Ion Nistor şi ceilalţi membri ai Comitetului, s-au întors la Cernăuţi, la 23 noiembrie 1918, iar în Piaţa Unirii, au fost întâmpinaţi cu căldură de bucovineni. După sosirea la Cernăuţi, Ion Nistor, preşedintele Comitetului foştilor refugiaţi, a avut o întâlnire cu preşedintele guvernului, Iancu Flondor, căruia i-a înmânat un mesaj din partea guvernului român de la Iaşi. Apoi cei doi s-au întreţinut îndelung în legătură cu viitoarele acţiuni politice şi pregătirea condiţiilor pentru unirea Bucovinei cu România.

La 12/25 noiembrie 1918, a avut loc o nouă şedinţă a Consiliului Naţional, la care a participat şi mitropolitul Bucovinei, Vladimir Repta. În cadrul şedinţei, George Tofan, vicepreşedintele Comitetului refugiaţilor, rostea următoarea declaraţie: ,,Procesul istoric de veacuri al neamului nostru se lichidează azi. În aceste momente înălţătoare, noi, refugiaţii şi voluntarii datoriei împlinite, întindem frăţeşte mâna celor rămaşi acasă, care şi-au păstrat nepângărită conştiinţa, în dorinţa sinceră de a munci împreună la ridicarea ţării şi a neamului. (…) Suntem înainte de toate aderenţi intransigenţi ai unirei necondiţionate şi desăvârşite a tuturor ţărilor (provinciilor) româneşti, în hotarele lor etnice şi istorice, într-un stat naţional unitar, căci numai astfel poporul nostru îşi va putea realiza menirea sa istorică. La dezlegarea tuturor problemelor de interes obştesc vom fi conduşi de cele mai largi principii democratice”, recunoscând ,,fiecărei minorităţi naţionale dreptul de-a se dezvolta liber în cadrele statului românesc unitar…”. În aceeaşi şedinţă, Consiliul a fost completat cu 12 fruntaşi dintre refugiaţii şi cvoluntarii bucovineni, Dr. I. Nistor, Dr. N. Carabioschi, Dr. Dim. Marmeliuc, Dr. Aurel Morariu, George Tofan, Gavril Rotică, Victor Eugen Botezat. Consiliul a hotărât apoi convocarea Congresului General al Bucovinei, la 15/28 noiembrie, pentru ,,stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul român”.

La 15/28 noiembrie 1918, într-o zi de joi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-a întrunit Congresul General al Bucovinei. Erau prezenţi cei 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional (printre ei, Vasile Alboiu-Şandru), 13 delegaţi ai ucrainenilor, 7 ai germanilor şi 6 ai polonilor. Se aflau de faţă, ca invitaţi, reprezentanţii Transilvaniei, Gh. Crişan, V. Deleu şi V. Osvadă, şi cei ai Basarabiei, Pant. Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan şi Gr. Cazacliu, precum şi cei ai armatei române, în frunte cu generalul Iacob Zadic. Pe lângă delegaţi şi invitaţi, se aflau la Cernăuţi, mii de locuitori veniţi din toate colţurile Bucovinei. Lucrările au fost deschise, la ora 11, de Pr. Dionisie Bejan, preşedintele Consiliului Naţional, care a arătat că menirea Congresului este aceea de a îndeplini ,,dorul şi aspiraţiunile pe care poporul nostru le nutreşte şi le păzeşte cu vrednică sfinţenie de un secol şi jumătate”. După deschidere, el a propus ca preşedinte al Congresului pe Dr. Iancu Flondor, care a fost ales în aplauzele asistenţei, iar secretar a fost desemnat Dr. Radu Sbiera.

A urmat la cuvânt preşedintele Iancu Flondor, care a prezentat Moţiunea de unire a Bucovinei cu România: ,,…considerând că, în 1744, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei…şi că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine (…), astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară…s-a prăbuşit…, cel dintâi gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care totdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre. Drept aceea, noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: ,,Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

Motivarea moţiunii (Declaraţiei de unire) a fost făcută de prof. Ion Nistor, care a arătat: ,,Naţiunea română este una şi nesdespărţită de la Nistru până la Tisa. Aceeaşi obârşie, acelaşi grâu, aceeaşi doină, aceleaşi datini şi obiceiuri. Dară vitregia vremilor a împiedicat pe înaintaşii noştri de a crea un stat naţional unitar, care să cuprindă neamul întreg în hotarele lui etnice”. Mai târziu, ,,s-a ,,destrunchiat” Moldova lui Ştefan, prin răpirea Bucovinei, mai apoi a Basarabiei”. (…) Astăzi, când…Austria s-a prăbuşit…, noi, ajunşi stăpâni deplini pe hotarele noastre, declarăm actul de cesiune de la 1775, nul şi neavenit, şi hotărâm realipirea ţării noastre la Moldova, din trupul căreia fusese ruptă. (…) În timpul din urmă s-au făcut planuri de a împărţi Bucovina în două cu urmaşii pribegilor ruteni, care se adăpostiseră pe vremuri în ţara noastră. Dară…, noi, românii, singurii păstrători ai vechilor tradiţiuni politice, istorice şi culturale din această ţară, ne vom împotrivi acestor tendinţe nelegiuite, fiindcă am fi nişte urmaşi netrebnici ai vitejilor noştri înaintaşi, dacă ne-am întoarce la sânul patriei mame (române) cu moştenirea ştirbită”. Reprezentantul polonezilor bucovineni, Stanislaus Kwiatkowski, s-a pronunţat pentru unire, recunoscând drepturile românilor asupra Bucovinei, iar delegatul germanilor, Alois Lebouton, s-a pronunţat în acelaşi sens. Apoi Moţiunea de unire a Bucovinei cu România a fost pusă la vot, fiind acceptată cu unanimitate de voturi, într-o atmosferă de mare însufleţire.

Mulţimea de români bucovineni a dat glas entuziasmului naţional, iar o ediţie specială a ziarului ,,Glasul Bucovinei” saluta hotărârea adoptată: ,,Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinţii noştri, care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber şi dezrobit”. După votarea unirii, Congresul a adresat o telegramă regelui Ferdinand, prin care i se aducea la cunoştinţă ,,Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României”. Telegrama a fost urmată de mesaj de salut al regelui: ,,Salut cu nespusă bucurie actul măreţ prin care Congresul general al Bucovinei…a hotărât unirea completă a Bucovinei cu Regatul român. (…) În această clipă înălţătoare, gândul meu se îndreaptă oamenii patrioţi, care, cu toate suferinţele îndurate în cursul vremurilor, au ştiut să ţină vie în inimile poporului memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi sentimentul naţional, pregătind astfel…ziua binecuvântată de azi”. Actul unirii Bucovinei a fost adus la cunoştinţa reprezentanţilor Puterilor Aliate de la Iaşi, pentru a notifica guvernelor respective ,,votul unanim al Congresului General al Bucovinei şi a le tălmăci sentimentele noastre de veşnică mulţumire şi recunoştinţă”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (74)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: CURCUBEU de OCTOMBRIE la ORADEA

„Octombrie-a lăsat pe dealuri

Covoare galbene şi roşii.

Trec nouri de argint în valuri

Şi cântă-a dragoste cocoşii.”

(GEORGE TOPÂRCEANU)

Marama Toamnei se răsfrânge în aura lui OCTOMBRIE, ca un nimb celest de lumini, ca un şipot de ape cristaline împletite într-un mănunchi de azur, ca o vie doldora de ciorchinii săi grei, surâzători, atârnând în soare, ninşi de argintiul brumărel ispitindu-ţi ochii, inima, pofta şi mâna să-i culeagă.

Ca nişte raze târzii, strălucitoare peste ramurile întinse ale Codrului, fratele ancestral al vlaho-românului, întotdeauna primitor şi protector, dincolo de falanga brazilor săi veghetori, mai stăruie frunzele multicolore, poleite în aur, argint şi aramă, ţesute parcă de pe Iile din lada de zestre a celor mai frumoase românce.

Păsărelele neaoşe, gingaşe, năstruşnice, rămase în Patria lor dragă, vrăbiuţele, mierlele şi piţigoii dau un chiot vesel în vântul cald ce se coboară diafan peste caierul vremii – catedrală răsfrântă-n amurg, ca un imn strămoşesc al străbunilor noştri dragi, cei de demult şi cei din totdeauna.

Chilimul lui Octombrie se aşterne smerit, ascultând cobzarul toamnei ce desferecă trecutul străbun încărcat de torentul istoriei strămoşilor noştri aprigi. Prin aer cad frunze de aur, de argint şi arămii. Peste dealuri înalte se întinde şirul Păunilor alai. Pan înrourat cu inima zglobie, sună peste culmi voievodale din iscusitul său nai.

Lăsăm în urmă Gara Suceava-Burdujeni, tăcută martoră, a vremurilor în care aici era hotarul nedrept al nordului României.

Fagii înalţi, semeţi, milenari care au ţesut în podoaba frumuseţii lor brocartul regal al Bucovinei, cu rădăcinile înfipte adânc în pământul moştenirii lor, precum pelasgo-tracho-geto-dacii în glia străbună, nepieritoare, înalţă braţele lor cuprinzătoare, rugătoare spre ceruri, împletind albastrul bolţii infinite cu funzele lor aurii, stăruind astfel într-un psalm hieratic pentru zămislirea din nou a unirii tuturor românilor.

Pasărea de fier cu goana ei leneşă mă poartă grăbită totuşi spre Cetatea ORADEI, alături de doamna mea, traversând cu respiraţia tăiată plaiurile sublime ale mirificelor noastre ţări valahe: Ţara Dornelor, Ţara Năsăudului cu Scaunele sale arhiereşti, impunătoare, Ţara Someşului, ce se rotesc în extaz de sărbătoare înspre Biharia – Ţara Crişurilor, Ţara Voievodului MENUMORUT.

Ţara Dornelor – zugrăveşte un Tablou majestuos ce înregimentează falnic desfăşurarea LEGIUNILOR DE BRAZI, ca o graniţă – garanţie de veghe milenară…

Casele înstărite în haine de sărbătoare stau, parte încolonate ca pelerinii creştini în Noaptea Învieiri să primească Lumina lui HRISTOS, parte risipită pe sub poalele Brazilor seculari precum mărgelele pe Altiţele şi Iile regale cu care se împodobesc şi se mândresc frumoasele fecioare, femeile dacice şi chipeşii lor juni ori bărbăţi.

În Ţara Năsăudului, dealurile şi măgurile privite de departe, par ca nişte altițe uriaşe, aprinse şi divers colorate, iar, mai de aproape, broderia lor se transferă pe ţesătura unor covoare gigantice de o mare frumuseţe princiară, care fascinează pământul acesta atât de omenos cu prea mulţi, reflectându-se pe cerul totdeauna primitor.

Prin Ţara Someşului, casele multe, mari, chipeşe sunt ordonate frumos, precum boierii, cavaleri ai lui Mihai Vitezul la intrarea triumfală în Alba Iulia – Capitala Unirii Daciei sale, precum recruţii cu emoţia arzândă în ziua jurământului militar sau cum erau oştenii Armatei generalului Traian Moşoiu eliberatorul Oradei, ori ca leii Diviziei 11 Infanterie a generalului Ernest Broşteanu, salvatorul Basarabiei…

Râurile repezi, albastre de cer îşi întind năframele vii de ape, peste argintul undelor nude, peste luciul de chihlimbar reflectat de coroanele majestuoase ale fagilor. Pe aceeaşi esplanadă montană, Brazii veşnic verzi, înalţi, temerari şoptesc cum au ţesut în mrej de lună, în apoteoză de soare, în gherghef de legendă drumul strămoşesc de care dorul cel mare ne poartă din poartă-n poartă.

Brâul de rocă, şerpuia în urma trenului, stând permanent prezent ca zidurile unei Cetăţi Voievodale – seculare, iar prin unele zone apăreau şisturi conturate ce se rânduiau ordonate simetric precum Cărţile în biblioteca unui mare bibliofil, Dumitru Ionescu – Bucureşti sau a unui mare om de cult şi cultură, Mitropolitul Andrei Şaguna al Ardealului.

Înălţată pe Câmpia de Vest, deasupra Crişului Repede, cu privirea înspre Răsăritul Ortodoxiei, Cetatea ORADEI – cetate de cultură şi de rezistenţă românească, flutură fascinant, tainic şi temerar ca un Drapel milenar peste mărinimoasa Ţară a Bihorului.

Deşi, atestată cert interesat după unii, în anul 1113, ea presupune o aşezare mult mai veche, dat fiind faptul că în perioada domniei marelui voievod MENUMORUT (sec. X), se bucura de o însemnată reputaţie, de o largă înflorire materială şi spirituală, stând neclintită şi regală în cale năvălitorilor barbari ai timpului, ei venind şi plecând precum furtuna, ea rămânând şi veghind asemeni Stâncii zidită pe temelia veşniciei.

În Pantheonul spiritual al Cetăţii Oradea ard permanent aprinsele Icoane sacre ale Neamului dacoromân: voievodul Menumorut, marele mecena Emanuil Gojdu, marele vlădică Roman Ciorogariu – Şaguna orădenilor, generalii Traian Moşoiu, George Bacaloglu, Henri Mathias Berthelot, coloneii dr. Ioan Ţepelea, Grigore Aricescu, maiorii Boerescu, Greceanu, av. dr., om politic Lazăr Aurel, Coriolan Pop – prefect, părintele Ion Moţa – Orăştie, Luminător al Cuvântului, Mircea Zaciu, scriitor, istoric literar, Gheorghe Ardeleanu-Beiuş, poet, deţinut religios, Gheorghe Brânda- Căpâlna, deţinut religios, părintele Liviu Brânzaş (1930-1998) – Sâniob-Bihor, deţinut religios, ctitor, mărturisitor al celebrei sale Raza din Catacombă, părintele Ioan Negruţiu (1915-2003), Borşea-Bihor, deţinut religios, ctitor, mărturisitor, părintele ieromonah Ioan Iovan (1922-2008), Husasău de Criş, deţinut religios, ctitor ş.m.a.

Vorba marelui poet mistic, trăitor, mărturisitor, deţinut religios Vasile Posteucă: „Aparţinem, unui neam mare şi nobil. În care Dumnezeu şi-a risipit cuvântul şi lumina, cântecul şi dorul, bunătatea şi înţelepciunea, cu dărnicie de adevărat Tată.” (Vasile Posteucă, Destinul Imperial al Românilor – Dumnezeu, Neamul, Omul, Ed. Criterion Publishing, p. 38)

ORADEA a rămas peste timp, deasupra vremurilor o mare CETATE a CULTURII.

ORADEA – sufletul şi inima Bihorului mi-a transmis prin căldura oamenilor ei de cult, de spirit şi de cultură, fiorul unei spiritualităţi care arde doar în Candela filocalică a trăirii sofianice, ce surâde tainic într-un azur serafic ca un Curcubeu de Octombrie.

Acest gând aveam să-l retrăiesc privind volumul CENTENAR 1919 – 11 Octombrie – 2019, al Colonelului dr. Constantin Moşincat, expus în zeci de exemplare, prezentat şi dăruit cu multă mărinimie în Casa Armatei, sau numită mai nou, Cercul Militar Oradea.

Stânci în calea pierderii identității românești sunt și cele două volume ale lui GEORGE ROCA, TAINA SCRISULUI – 100 de Scriitori, Eseuri de Motivaţie Literară, Antologie iniţiată de Autor, Ed. Anamarol, Bucureşti-2019, pe care le-a strâns la pieptul său mare, larg, cald, cât o Patrie creştină înainte de a mi le dărui.

Născute din dragoste pentru cei care slujesc Cuvântul dar și din Dorul propriu de tot cei românesc, aceste volume au fost lansate peste tot pe unde braţele celor dragi l-au îmbrăţişat cu căldură, cu admiraţie, cu preţuire, cu aleasă recunoştinţă şi pe unde a răsunat şi s-a înălţat, ca o Liturghie ortodoxă, graiul cel dulce şi sfânt al Limbii noastre, odrăslită în sufletul fagure de miere al părintelui Alexei Mateevici.

Limbă despre care pastorul evreu luteran îi spunea în S.U.A. părintelui Gheorghe Calciu, adevărul că Limba română este limba paradisului, fiindcă „ea îţi îngăduie să exprimi orice adâncime sufletească şi orice înălţime cerească.” (Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, în precuvântarea lucrării mistice a lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă. Ediţia a II-a îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Ed. Bonifaciu, Bacău-2012, p. 14)

În preambulul Centenarului m-am întâlnit în timp şi peste timp cu bunul meu orădean, scriitor şi poet GEORGE ROCA, reconfigurându-ne ctitoria PRIETENIEI.

O Seară de cultură, de cântec şi poveste, ne dă de veste, ne întâmpină şi ne îmbrăţişează cu drag în Casa Armatei a Cercului Militar Oradea.

Generali în uniformele lor impunătoare, colonei cu priviri de şoim, ofiţeri cu avânt slobozit, preoţi de mir, preoţi militari, cunoscuţi, membri de familie, elevi, tineri, oameni de cultură, cărţi, diplome de excelenţă, tricolorul, sigla Cultului Eroilor…

Colonelul dr. Constantin Moşincat, Gazda de onoare mă prezintă pe rând: părintele Vasile Sabău, d-nul general Gheorghe Tudor Bihoreanu, d-nul general Vasile Creţ, d-nul general de divizie Mihai Corneliu Lungu, d-nul avocat scriitor Paşcu Balaci, d-nul colonel-inginer Dan Poinar, d-nul plt. maj. Florin Mirică, d-na Daniela Ciuta – preşedinta ASTRA – Carei ş.a.

Fiind alături de amfitrionul militar orădean, scriitorul dr. Constantin Moşincat și de poetul – scriitor George Roca, gândul naște regretul că nu sunt prezenți și comandorul prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru dar și bunul meu prieten,marele romând Ion Măldărescu – Vâlcea. Împreună eram cu adevărat o Chintă royală.

O privesc pe doamna Voichiţa Moşincat, emoționată de succesul soțului dar cu inima şi sufletul alături de vlăstarele- rândunele ale fiului Sergiu Moşincat, Viviana Maria şi Bianca Andreea, care aduceau cu ele în atmosfera festivă a maturilor, gingășia și speranța în viitor.

Colonelul inginer Dan Nicolae Poinar deschide festivitatea trecând în revistă istoria Casei Armate – Oradea. Colonelul dr. Constantin Moşincat ne face cunoştinţă cu cartea domniei sale, înflăcărată, plină de lumină şi de veac istoric: CERCUL MILITAR ORADEA CENTENAR 1919 – 11 OCTOMBRIE – 2019, cu un eseu introductiv de cel care a fost COPILUL DE TRUPA al Casei Armate, actualul poet – scriitor GEORGE ROCA. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: CURCUBEU de OCTOMBRIE la ORADEA” →