Alexandru NEMOIANU: Despre suferință

Suferința există în lume în tot locul și sub forme nesfârșite la număr. Putem fi revoltați, putem fi uimiți, întotdeauna va trebui să acceptăm dar, în același timp, trebuie să înțelegem că suferința este o taină și este o taină mântuitoare.

În ciuda unor atitudini triumfaliste, arogante și în esență prostești despre “omul este centrul universului”, atunci când vom fi sinceri și vom privi drept, și în jurul nostru și în inima noastră, vom vedea că suntem învăluiți de taină.

Este o taină de ce Dumnezeu a alcătuit lumea, este o taină de ce a așezat oamenii pe acest pământ, este o taină însuși adâncul inimilor noastre. Răspunsuri la aceste taine au fost dezvăluite de Dumnezeu în timp, pentru a ne călăuzi spre El și spre Patria noastră, ”Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu” iar, la plinirea vremilor, Fiul lui Dumnezeu ne-a vizitat în Trup, a așezat Biserica lui Drept Măritoare și ne-a arătat cale sigură pe care, dacă vom merge, ne vom putea câștigă mântuirea.

În această înțelegere trebuie mereu să fim conștienți că ne aflăm într-o lume pentru care nu am fost creați, o lume coruptă prin neascultarea poruncilor Dumnezeieșți, ne aflăm într-un exil și exilul este amar.

În urma neascultării protopărinților noștri și a alungării din Răi, în lume a pătruns suferința și moartea. Pentru aceea în lume a venit Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, din Tatăl născut mai înainte de toți vecii, care a învins păcatul, a învins pe necuratul, a suferit, s-a răstignit, a murit, a treia zi ‘după Scripturi, și a înviat.

Necuratul este cel care cauzează păcatul și păcatul este cel care generează suferință și moarte. Toate greutățile vieții omeneșți, incluzând moartea trupească, sunt rezultatul păcatului, a neascultării de Dumnezeu. Pentru a mântui lumea, pentru a o ridica din starea căzută, pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, pentru această s-a răstignit Iisus.

Dar în afară de aceasta Dumnezeu a făcut că să existe posibilitate de mântuire din toate cursele celui rău, a făcut că însăși suferința să devină mântuitoare. Suferința poate fi cale de mântuire prin maniera în care este purtată și mai ales prin modul în care poate genera unitate, atunci când ne purtăm suferințele unii altora, ”ca toți să fie una, cum Tu Părinte în Mine, și Eu în Tine”(Ioan 17;21).

În suferință este ascuns un tainic semn de mângâiere: ”Binecuvântat este Dumnezeu nostru și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeu a toată mângâierea. /Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem și noi pe cei ce se află în tot necazul prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați’ (Pavel II Corintieni 1;3-4)

În suferință,primul lucru care trebuie făcut, este să ne rugăm. Iar apoi trebuie să ne cercetăm starea noastră interioară, de este cu putință să aflăm păcatele care le avem și care cer suferință și să spunem cu încredințare că, deși nu pricepem toate care ni se întâmplă, suntem încredințați că Dumnezeu toate” spre bine le tocmește”. Suferința mai există și pentru a ne smeri, pentru a ne arată că fără Dumnezeu suntem nimic și cu Dumnezeu toate sunt cu putință.

Slujitorii lui Dumnezeu au întâmpinat întotdeauna necazurile cu cea mai mare înțelepciune și lepădare de sine. Necazul n-ar veni dacă n-ar fi îngăduite de Drept-Judecătorul și Atotbunul Dumnezeu potrivit trebuințelor omului. Sfinții recunoșteau că merită necazuri, căutau și întotdeauna aflau cauzele lor chiar în ei înșiși. Dacă necazul îi împiedică să se ostenească întru slava lui Dumnezeu, se rugau să fie izbăviți, dar lăsau împlinirea sau neîmplinirea cererii lor la voia lui Dumnezeu, fără să stăruie niciodată în voia proprie, fiindcă rațiunea omenească, chiar dacă aparține unui Sfânt, nu poate vedea toate cauzele și împrejurările necazului. Cel mai ilustrativ este cazul Sfântulului Pavel. Apostolul Pavel s-a rugat de trei ori să fie alungat de Ia el demonul, dar n-a primit ceea ce dorea. Judecata lui Dumnezeu a fost în această privința alta decât cea a Apostolului, cu toate că acesta era de Dumnezeu insuflat.

“Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.

. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine;

. Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos”.(Sf.Pavel II Corintieni 12;7-9)

De ce permite Dumnezeu suferinţa? Această întrebare este una din cele mai profunde taine ale vieţii. Este foarte greu de dat un răspuns la ea.

Mai întâi, să remarcăm că Dumnezeu a lucrat şi lucrează pentru ca suferinţa să fie uşurată. Trebuie să ne reamintim că suferinţa îşi are originea în grădina Edenului. Dumnezeu i-a dat omului libertatea de alegere, pentru ca acesta să aleagă binele sau să aleagă răul. Acea parte din alcătuirea omului, care îl distinge dintre alte vieţuitoare de pe pământ, este tocmai capacitatea lui de a alege şi a lua decizii morale. Omul este un agent moral liber. Satan nu le oferă copiilor săi o asemenea libertate. Adam a ales să urmeze sfatul lui Satan, şi a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Astfel, alegerea lui Adam, păcatul lui, a deschis calea suferinţelor omenirii.

Într-un sens foarte real, suferinţa acestei lumi a fost creată de omul însuşi. Tendinţa de a păcătui, natura, păcătoasă, reprezintă o caracteristică umană, transmisă de Adam şi Eva la a două generaţie de oameni şi apoi fiecărei generaţii următoare, până în zilele noastre. Ea este o parte a naturii umane pe care am moştenit-o fiecare dintre noi. Totuşi, Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre suferință” →

Valeriu DULGHERU: Lupta cu coronavirusul în Basarabia

„Până la urmă viața e cea mai importantă, deci vom face tot ceea ce ține de igienă, de bun simț și ce nu contravine moravurilor bisericești”.

(Francisc Doboș, Purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice)

O veste tristă ne-a venit din străinătate. Ieri, la vârsta de 85 de ani a decedat de infecție cu coronavirus marele scriitor basarabean, disident politic și demascator al crimelor comuniste, Paul Goma. Dumnezeu să-l odihnească în pace după o viață în exil atât de zbuciumată.

Iar la noi, în Basarabia, situația se agravează din zi în zi. Cu încă 24 de cazuri de coronavirus numărul bolnavilor a ajuns la apr. 150 (149). Ceea ce este grav, doar trei sunt de import, restul sunt produs local. Se pare că sămânța de import a prins rădăcini adânci în solul fertil local și va trebui să ne așteptăm la explozie (cum au avut loc în Italia, Spania, Franța – nu dea domnul cu sistemul nostru de protecție a sănătății), mai luând în considerare lipsa de disciplină a conaționalilor noștri (este și cazul femeii din Bălceana care în plină carantină l-a vizitat pe fratele ei din satul vecin, expunându-l la un risc major).

Este absolut clar că acum se cere unirea întregii societăți extrem de divizate în lupta cu virusul ucigaș. Tot atât de clar este că în timpul acestei epidemii nu e locul pentru reglări de conturi. „În aceste timpuri grele, atât partidele politice, cât și societatea civilă pot contribui la identificarea și punerea în aplicare a unor soluții care ar ușura situația cetățenilor dacă va exista mai multă deschidere din partea autorităților”, este declarație partidului PAS, cu părere de rău lăsată fără atenție de președintele Comisiei Naționale pentru Situații Excepționale I. Chicu. Guvernarea, așa cum este, trebuie susținută în eforturile pe care le face pentru combaterea pandemiei. Dacă le face, însă din păcate, face mai mult piar, foarte multe greșeli. Ce ar însemna aceste blindate cu soldați înarmați până-n dinți prin oraș? Coronavirusul nu se teme de mitralierele lor, se teme de acțiuni clar definite de luptă cum ar fi dezinfectarea locurilor publice, ajutorarea bătrânilor aflați izolați la domiciliu. Să nu uităm că astfel de bătrâni sunt și săracii noștri părinți, bunici, de la țară, izolați și abandonați.

Dacă mai există unii creduli, care cred minciuna atunci coronavirusul, la sigur, nu crede.

Privesc și ascult rapoartele zilnice ale premierului Chicu, președintelui Comitetului de Situație de Urgență referitor la lupta cu pandemia de coronavirus. Salut activitățile, care într-adevăr se fac, de ex. respectarea regimului de carantină (ne place sau nu). Dar mă îngrijorează modul triumfalist că noi suntem pregătiți, avem de toate (Dodon – peste o mie de aparate de ventilare, sute de mii de măști!). În toată lumea nu ajung. Chiar și țările cu sisteme de sănătate și economie avansate se confruntă cu această problemă cauzată de numărul extrem de mare al bolnavilor și potențialilor purtători de virus.

Nu știu care sunt dedesubturile demiterii directorului Spitalului Republican dar le intuiesc. Dacă cauza demiterii a fost că el a dorit să-și protejeze colectivul de contaminare atunci situația e gravă. Cum va putea noul director să atragă simpatia colegilor săi în timp scurt. Tocmai acesta poate fi suprasolicitat de pacienții de la sate care încă nu prea au conștientizat marele pericol al coronavirusului), dar știu un lucru că în plină criză pandemică astfel de acțiuni sunt extrem de periculoase. Cu atât mai mult când un număr tot mai mare de medici AMENINȚĂ cu cereri de DEMISIE din cauza lipsei echipamentului de protecție. De asemenea, lipsa unor condiții elementare pentru medicii care se jertfesc pentru stoparea virusului. O angajată a spitalului republican spune că nu se duce acasă pentru că are 3 copii, iar de teama să nu-i îmbolnăvească, ea este nevoită să doarmă în spital, în propriul ei cabinet.

Înclin să cred mai mult apelului medicilor (celor care își fac datoria zilnic cu riscul major de contaminare), care spun că au nevoie de măști, costume de protecție și teste. Nu mai e timp de pierdut. O epidemie masivă poate începe oricând. Medicii fac apel la autorități să pregătească sistemul sanitar pentru efortul uriaş, la care va fi supus. Iar Dodon se întreabă dacă trebuie sau nu de ai testa pe toți. Medicii consideră că trebuie achiziţionate urgent sute de mii de teste şi organizate locuri de testare din maşină şi la domiciliile tuturor persoanelor răcite.

Dar toate acestea costă bani. A trecut mai mult de o săptămână de la decretarea stării de urgență, dar guvernul încă nu a făcut rectificări la buget, de unde să ia bani și să-i îndrepte la lupta cu coronavirusul. Planuri grandioase gen „Drumuri bune și alte ciudățenii dodoniste” să fie lăsate după lichidarea pandemiei (dacă vor mai avea pentru cine să fie construite), toate eforturile, inclusiv financiare, să fie orientate la lupta cu pandemia și cât de cât susținerea economiei, în special, a agriculturii în această perioada când o zi de primăvară va hrăni un an.

Deocamdată știri triste ne vin de la acolo unde s-a născut veșnicia. „Suntem în carantină totală. Mama mea a decedat și locuiește în Cărpineni și eu nu pot să mă duc la înmormântare la mama mea” spune cu durere în suflet tânăra din s. Bălceana. Frica și deznădejdea a pus stăpânire și pe alți locuitori. Oamenii spun că sunt speriați de situația, în care s-au pomenit, dar respectă regimul de autoizolare (din păcate, nu toți!). Singura speranță este la Dumnezeu, spune o altă localnică de 65 de ani care nu a mai văzut așa ceva de când trăiește. Sfâșietoare este declarația unui medic din Spania: „Nu putem să-i lăsăm să moară pe oamenii care au ridicat această țară. Sunt sigur că toți aveți rude de peste 65 de ani (numai Dodon nu are – n.n.) și ar fi groaznic ca ei să moară singuri, sedați și asfixiați, pentru că nu au avut ventilator”. https://www.jurnal.md/ro/news/04bf00cf6533da80/mesajul-sfasietor-al-unui-medic-plangand-in-hohote-ni-s-a-spus-ca-persoanele-de-peste-65-de-ani-trebuie-lasate-sa-moara.html. A făcut înconjurul lumii cazul unui preot catolic din Italia în vârstă de 72, care a transmis ventilatorul procurat de enoriași pentru el, unui tânăr. A murit pe 15 martie.

În același timp încă mai avem persoane iresponsabile, care se plimbă lejer prin oraș (fără trebuință) sau mai fac serbări de tot soiul. Este și cazul primarului de Telenești Vadim Lelic care a sărbătorit cu mult fast (a se vedea fundalul filmării – se pare că este un restaurant, acum când există dispoziția Comisiei Naționale pentru Situații Extraordinare de interzicere) a sărbătorit ziua de naștere a soției sale Natalia Lelic în mare veselie, cu muzicanți invitați. În ciuda pandemiei. A fost un ospăț pe timp de ciumă, pentru care demnitarul ar trebui să fie tras la răspundere. Dar el nu va fi tras la răspundere. Este din gașca lor!

În întreaga lume, în lumea civilizată, se amână din cauza coronavirusului, campionate ale lumii, olimpiade, Festivalul de film de la Nisa, iar în Rusia, care se află pe altă lume, se repară tancurile T-34 pentru a participa cu ele la parada militară, pe care intenționează să o organizeze cu mult fast Putin pe 9 mai, legată de serbarea a 75 de ani de la „Victoria asupra fascismului”. Și pudelul lui Putin Dodon nu șade cu mâinile în șolduri, alocând suplimentar suma de 157000 de lei (suplimentar la suma de 195000 lei planificați în februarie, când deja se știa despre acest coronavirus!), în total 352000 lei! pentru confecționarea medaliilor „75 de ani de la Victoria asupra fascismului în cel deal Doilea Război Mondial”. Atunci când orice bănuț trebuie orientat pentru salvarea celor vii de coronavirusul ucigaș!

Este absolut clar că toată lumea trebuie să se angajeze în lupta cu acest virus ucigaș (fie prin acțiuni concrete (cum fac medicii, polițiștii ș.a.), fie prin simpla totală izolare, pe care trebuie s-o facem noi). Dorința de vindecare trebuie să fie mai mare decât dorința de a sta în boală. Cu cât problema fizică este mai gravă, cu atât persoana trebuie să acționeze mai hotărât. Corpul nostru dorește să respirăm adânc, să ne recâștigăm dorințele și să începem să apreciem viața. Mintal, să acceptăm și să primim cu bucurie într-un echilibru tot ce ni se oferă în viață. Să inspirăm liber ideile divine, pline de respirație și rațiune a vieții.

Este îndemnul unor mari slujitori ai Domnului. Papa Francisc ne îndeamnă la credință în Dumnezeu, dar cu respectarea tuturor măsurilor de protecție. Purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Francisc Doboș, nu știe încă ce va fi până la sărbătorile pascale (la mijlocul lunii aprilie), dar ne-a declarat că prelații catolici vor respecta întru totul deciziile autorităților: „până la urmă viața e cea mai importantă, deci vom face tot ceea ce ține de igienă, de bun simț și ce nu contravine moravurilor bisericești”. Și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Daniel vine cu un apel: „Biserica face un apel părintesc către credincioșii ei pentru a avea încredere în autorități”. Și Israelul va închide sinagogile, după ce aproape un sfert dintre persoanele infectate au contractat boala în lăcaşuri de cult. Doar patriarhul bisericii ruse Kiril, de care ascultă cea mai mare parte a preoților din Basarabia, tace. Probabil așteaptă ordin de la Putin.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Lupta cu coronavirusul în Basarabia” →

Olimpia MUREȘAN: Maria ne cheamă de la la Medjugorje / Cuvinte din Cer / Cu Hristos în al treilea mileniu

De câțiva ani buni aș fi dorit să descriu această experiență prin care am trecut și care mi-a rămas în memorie de parcă s-ar fi petrecut ieri. Am mai auzit de Lourdes, Fatima sau Siracusa-pe acolo nu am fost. Dar toate la timpul lor…și iată relatarea! Am mai povestit pe ici, pe colo-la unii prieteni-dar nu prea am avut crezare și nici interes din partea lor; îi îndemnam să meargă acolo la Medjugorje să se convingă de adevărul celor spuse de mine, dar nimeni din cei consiliați nu mi-a îndeplinit dorința! De altfel și eu am nimerit absolut întâmplător în autocarul care avea de făcut un pelerinaj cu deplasare de la Baia Mare la Medjugorje-acolo unde Fecioara Maria apare pentru prima dată pe un deal, se întâlnește cu șase copii ai localității croate. E destul de greu de ajuns la Medjugorje deoarece nu exista transport aerian, deci trebuia să mergi cu autocarul, o persoană ce era înscrisă la pelerinaj a renunțat la această oportunitate și am fost contactată eu, m-am bucurat, am acceptat imediat înlocuirea și nu regret nici azi acest lucru; călătoria a fost destul de obositoare, mai ales pe timp de noapte când ne-am întins puțin între scaune ca să ațipim nițel.

În autocar s-a creat o atmosfera deosebită, ne-am prezentat fiecare de la microfonul prezent(adevărat spectacol, regizat de profesoara Livia Felecan- o persoană deosebit de sociabilă și care era de fapt organizatoarea pelerinajului), am spus ce-am vrut fiecare, s-au cântat cântece închinate Reginei Păcii-Fecioara Maria, eram ca într-o familie-sau deveniserăm o familie datorită atmosferei create, s-au spus multe, multe rugăciuni începând cu Tatăl Nostru, Născătoarea de Dumnezeu, Crezul etc. Am aflat mai târziu că dna. Livia Felecan nu era la prima experiență de acest fel, organizase încă multe deplasări spre Medjugorje. Ni se părea greu de la început, apoi timpul s-a comprimat și totul s-a desfășurat foarte repede! În sfârșit, am ajuns, ne-am luat în primire camerele de la o micuță pensiune ce ne erau pregătite de gazde, ne-am odihnit puțin, apoi gazdele ne-au pregătit un bufet suedez pe cinste-de care am fost încântați fiind foarte obosiți de pe drum. Am sosit, vineri-22 iunie 2012-prima provocare era Drumul Crucii; cu autocarul am mers până la poalele muntelui Podbrdo, de acolo pe jos am urcat cam 500 de metri până la crucea de sus care era crucea unde a apărut prima oară Fecioara Maria( o să-i spun și eu de acum Gospa-în traducere croată). Erau 15 stări, ca-n drumul Golgotei-ne opream la fiecare cu rugăciuni; trebuie să vă imaginați că nu eram numai noi pentru ascensiunea pe munte, erau zeci și sute de alți oameni veniți din toată Europa și nu numai.. Sus de tot era Crucea ridicată de populația locală. Ziceam că la începutul acestei ascensiuni spre Cer ca să ne întâlnim cu Gospa era un drum vechi, marcat cu pietre rotunjite, lucioase, luminate de razele soarelui și îmbietoare, prin entuziasmul lor mai mulți pelerini din autocarul meu în frunte cu organizatoarea dna. Livia Felecan s-au descălțat și au parcurs cei 500 de metri desculți. Atunci am observat un fapt ce m-a cutremurat, parcă vedeam miile de pași care au pășit pe acele pietre, nu se putea altfel- deoarece erau așa de netede, șlefuite, dar nu de mâna omului, ci de pașii omului care caută scăpare prin rugăciuni închinate celui ce ne-a creat! La un moment dat m-am pierdut de grup, rămăsesem la un grup de italieni care, mi se părea mie că explicau mai mult, cu amănunte statuia care reprezenta starea lui Iisus pe drumul crucii de la Golgota. M-am trezit la timp, am luat-o „la picior” cum se spune și am ajuns grupul meu care se depărtase destul de mult, regret că n-am fost la explicațiile celorlalte stări; trebuia să spun de la început că grupul nostru era însoțit de doi preoți care aveau ca sarcină să explice pelerinilor semnificațiile unor simboluri bisericești. Sus de tot Crucea-semnificând biruirea morții și Învierea, pe ea scria: „Pregate, pregate, pregate, la preghiera e il respiro dell anima”(în traducere din italiană: Rugați-vă, rugați-vă, rugăciunea e respirația sufletului) –scria sus în dreapta pe cruce; am coborât pe altă cale-mai ușoară, unii desculți, alții cu încălțăminte ușoară-fiind vară, nimeni nu s-a plâns c-ar fi obosit! Gospa era cu noi!

Dac-ar fi să redau toate mesajele transmise de Gospa vizionarilor și pe care le cunosc prin intermediari, aș scrie o carte, de aceea mă voi limita doar la câteva spre sfârșitul articolului.

În anul 1981 când Sfânta Fecioară a început să apară celor șase vizionari s-a creat o atmosferă de tensiune, frică și neîncredere în această mică parohie, localitatea este un sat catolic anonim, oprimat de un regim ateist, se găsea în Federația Bosnia Herțegovina în care trăiesc catolici, musulmani și ortodocși, la atât de mulți ani de la primele apariții, se poate spune că această coborâre a Cerului pe pământ s-a făcut pentru a fi toți oamenii într-un gând și-o simțire, pentru pace și bună înțelegere între toți oamenii indiferent de etnie sau religie. Parohia Medjugorje din Herțegovina este situată în sud-vestul orașului Mostar-pe paralela 43 la fel ca și orașul Assisi, numele satului este dat de amplasarea sa geografică și înseamnă „între munți”. Din timpuri străvechi croații au ca stemă tabla de șah în culorile alb și roșu simbolizând forțele ce se luptă pentru viață. Locuitorii se ocupau cu creșterea animalelor, mai ales oi și cu plantarea și recoltarea tutunului; după apariții, oamenii au devenit comercianți- deschizând magazine de suveniruri și există și multe pensiuni familiale, hoteluri pentru mulțimea de pelerini veniți să se reculeagă și să asculte mesajele transmise din cer prin intermediul vizionarilor; aceștia și-au întemeiat familii, unii nu mai locuiesc la Medjugorje-dar vin mereu pentru a relata celor interesați povestea lor sau pentru a primi alte mesaje de la Regina Păcii; mai mult ca oricând acum trebuie să înălțăm rugăciuni către Iisus și către Măicuța noastră, a tuturor!

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Maria ne cheamă de la la Medjugorje / Cuvinte din Cer / Cu Hristos în al treilea mileniu” →

Victor RAVINI: Putem ști când a fost creată Mioriţa?

Atmosfera din Miorița este arhaică, iar stilul lapidar și enigmatic. Totul în Miorița e simbol. Fiecare cuvânt are un bogat înțeles metaforic, tainic, ce nu se lasă descifrat la prima lectură. Și poate nici la a doua. S-au emis mai multe ipoteze pentru datarea Mioriței, însă au fost insuficient argumentate. Ovid Densusianu a datat Miorița în istoria recentă și a adus ca dovadă 37 de documente juridice de la tribunal. Dumitru Caracostea s-a abținut să nu râdă, când a obiectat că Mioriţa nu poate fi datată pe baza unor documente scrise după publicarea ei. Alții o datează pornind de la niște documente, ce nu au nicio legătură cu Mioriţa şi nici Mioriţa nu are de a face cu ele. Nicolae Iorga ne asigură că Mioriţa a fost creată de un singur anonim prin secolul al XVIII-lea. La prestigiul lui, nu mai era nevoie să își susțină afirmația cu argumente și dovezi. Nu putem pune la îndoială spusele lui. Hasdeu datează Miorița pe criterii lingvistice între 1350-1450. Datarea cea mai îndepărtată în timp a fost făcută de Caracostea, Ion Diaconu şi alţii, care o datează pe vremea dacilor, fără să ne spună pe ce criterii sau cu ce dovezi. Îi credem și pe ei, pe cuvânt de onoare.

Niciuna din afirmații nu a fost bazată pe o metodologie de cercetare adecvată, ci doar pe păreri. Părerile au fost prezentate drept concluzii definitive și inatacabile, când de fapt țâșneau din fantezie, numită de savanți intuiție. Intuiția este bună ca punct de pornire pentru a începe o cercetare, însă unii își prezintă intuiția drept concluzie. Cine pornește de la concluzii preconcepute și caută apoi dovezi care să îi confirme convingerile, pune carul dinaintea boilor. Concluziile trebuie să fie rezultatul la care se ajunge în final și este necesar să fie întemeiate pe constatări, pe dovezi și pe analiza acestora, cu argumente și cu sprijin în lucrări de referință necontestate. Adrian Fochi formulează concluzii, la care a ajuns „…prin adoptarea integrală a concluziilor bazate pe intuiție ale lui D. Caracostea…” (Miorița, 1964, Editura Academiei, pag. 284). Fochi adoptă concluziile bazate pe intuiția altcuiva. Este de mirare că el nu observă deficiența metodologică a lui Caracostea, cu concluzii bazate pe intuiție. Garanția valabilității părerilor personale din cercetarea anterioară este celebritatea fiecărui savant. Părerea unuia exclude părerile contrare ale altora și exprimă propria sa certitudine. Ne rămâne să alegem noi între certitudinea unuia și certitudinile altora. Părerismul a dominat și la interpretarea conținutului din Miorița. În acest fel s-a ajuns la denigrarea celei mai frumoase și mai valoroase creații literare a strămoșilor noștri, la haos, la nedumeriri, la năluciri, la dispreț pentru cioban, pentru întreg poporul nostru și pentru noi înșine. Cine a vrut asta? Și în ce scop?

Geneza Mioriţei este o preocupare majoră a lui Fochi, în monumentala sa monografie şi antologie din 1964, ce rămâne principala lucrare și de căpătâi pentru cercetarea poemului nostru național. El îi condamnă pe cei ce susţin datarea Mioriţei pe vremea dacilor, însă nu numește pe nimeni. Fochi ignoră că prefațatorul monografiei datează Miorița pe vremea dacilor. Prefațatorul ignoră că această datare o făcuseră Caracostea, Diaconu și alții. Lanțul ignoranțelor străbate întreaga monografie, iar pe alocuri chiar și antologia. Sau poate că această ignorare a altora ar putea fi o strategie premeditată, în buna tradiție dâmbovițeană. Fochi face parte dintre cei care susțin că folclorul nu poate fi capabil să rețină amintiri istorice mai vechi de un secol sau două. El este convins de contemporaneitatea folclorului cu noi și vede în Miorița luptă de clasă conformă cu ideologia partidului comunist. El aprobă uciderea ciobanului, pentru că e mai bogat și deci era un exploatator. În diferite capitole, face felurite datări, dintre care, cea mai clară ar putea fi aceasta: „Mioriţa oglindeşte un stadiu destul de vechi în dezvoltarea conştiinţei sociale a poporului nostru” (pag. 420). Sau: „La baza Mioriţei stă un fapt real. Faptul s-a petrecut într-o epocă istorică relativ nouă” (pag. 544). Așadar, Fochi datează crearea Mioriței între „un stadiu destul de vechi” și „o epocă istorică relativ nouă.” Articolul despre Miorița în Kindlers Neues Literatur Lexikon (1992) merge pe linia lui Fochi, așa cum i-a fost trasată acestuia de partid.

Mircea Eliade afirmă că Mioriţa exprimă reacția poporului român „în fața invaziilor și catastrofelor istorice”. Această afirmație exclude datarea Mioriței pe vremea dacilor, întrucât aceștia nu puteau să știe că vor veni „nenumărate invazii barbare de la sfârșitul antichității până în evul mediu sau… vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste.” (De la Zalmoxis la Gengis-han, pag. 249). Eliade nu precizează dacă Miorița a fost compusă în timpul invaziilor și catastrofelor pentru a exprima reacția poporului în fața acestora sau a fost compusă după ce acestea au trecut. Pe cât de neclară și neconcludentă este afirmația lui de mai sus, pe atât e de seducătoare și ne unge la suflet. Eliade este de neîntrecut în asemenea formulări, care ne încântă prin nebulozitatea lor. El afirmă că românii au moştenit elemente de cultură de la populaţia locală pre-indoeuropeană. El zice – fără a se referi la Mioriţa – că: „alte elemente culturale comune tuturor popoarelor balcanice par încă şi mai vechi decât moştenirea geto-tracă, prezentând o configuraţie pre-indoeuropeană” (pag. 190). Eliade nu ne spune care sunt acele „alte elemente culturale” și nici cât de „încă și mai vechi” sunt. Le vom căuta aici împreună și le vom găsi. Vom afla și cât de vechi sunt.

Sharan B. Merriam, profesoară emerită la Universitatea din Georgia în USA – ale cărei cărţi fundamentale despre metodologia de cercetare se studiază la facultățile din mai multe țări – spune că toate textele, chiar şi cele întemeiate pe fantezie, sunt un produs al contextului istoric și social în care au apărut. Din această cauză, au o legătură directă cu realitatea, astfel încât oglindesc aspecte reale din acea societate, a acelor vremi. Cu referire la cărțile ei, toate aspectele etnografice, sociale, economice, toți termenii concreți și abstracți din metaforele Mioriţei, cât și concepția despre viață a personajelor, pot avea legătură cu nivelul de dezvoltare materială și spirituală a societăţii din vremea când au fost compuse versurile. Toate adaosurile ulterioare, din diferite variante, redau aspecte economice şi sociale din vremuri mai noi, cât și o înțelegere a conținutului adaptată la mentalități mai noi. Modificările textului se pot observa de la o variantă la alta și arată că multe simboluri, metafore sau alegorii nu au mai fost înțelese.

Continue reading „Victor RAVINI: Putem ști când a fost creată Mioriţa?” →

Liviu CANGEOPOL: Întoarcerea fraților rãtãcitori

Dacã pandemia la care asistãm este prologul sfîrșitului, întoarcerea masivã a românilor acasã este justificatã, indiferent cît de neplãcutã pentru autoritãți și ceilalți membri ai societãții.
Care ar fi un loc mai bun de murit decît plaiurile unde ai vãzut lumina vieții?
Din acest unghi, exodul implicã un raport tragic: strîngerea lumii în gãoacea din care a plecat.
Nimeni nu poate nega legitimitatea acestei voințe.
Românii se întorc de unde au plecat pentru a muri în puțina demnitate care le-a mai rãmas.
Le poate fi ea negatã de propriii lor frați?
Îl poți aștepta pe fiul rãtãcitor cu arma în piept și ușile închise? Cu priviri încruntate și blesteme?

Sã presupunem cã toți românii care bat la granițele patriei vor fi împiedicați sã intre.
Vor fi nevoiți sã se întoarcã de unde au plecat, în caz cã strãinii din țãrile lor de adopție nu vor imita gestul fãcut de foștii lor compatrioți. Se vor simți aceștia din urmã muiați în satisfacție, prosperitate și îndreptãțire?
Dacã sfîrșitul va pogorî asupra lor, ei vor fi terminați indiferent de circumstanța exodului, cu un pãcat greu atîrnîndu-le de suflet.
Nu acesta este patriotismul, nu acesta este modul de apãrare a patriei, nu astfel vor fi mîntuite sufletele nației.
Dimpotrivã: a alege între a muri cu fratele tãu prigonit la porțile cetãții (un frate de pe urma cãruia ai profitat de-a lungul anilor) sau singur în iluzoriul adãpost al meschinãriei tale, care comportare credeți cã prezintã mai multã demnitate?
Cu care dintre opțiuni vei putea dormi mai bine? Muri mai liniștit? Continuîndu-ți existența ca și cum nu s-a-ntîmplat nimic ieșit din comun?

Continue reading „Liviu CANGEOPOL: Întoarcerea fraților rãtãcitori” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Bunavestire. Sau despre înțelesul „tare” al Vieții…

A venit timpul să privim Bunavestire și altfel decât în estetica devenită oarecum clișeu „mama cu copilul”. Acum e criză, e gripă, pe undeva departe parcă își scoate capul și moartea… Deci ce moment mai bun să reevaluam viața decât o criză a vieții?

Estetica frumoasă a icoanelor nu ne mai atinge. Sufletele noastre sunt prea speriate. Avem nevoie de înțelesuri mai „tari”. Avem nevoie de înțelesuri noi, din care să putem mușca. Înțelesuri care să biruiască gustul morții….

Căci totul acum, totul, se petrece înăuntru, în Mintea și în Inima noastră. Acolo stau fricile paralizante, acolo și cele eliberatoare. Acolo sunt ideile obosite, din care nu mai putem scoate ceva nou, și care ne deprima. Acolo și ideile neobosite și vii. Neobosite ca Mintea Domnului Însuși, care ne-a spus: „Veniţi la mine cei osteniți (obosiți) și împovăraţi și Eu va voi odihni pe voi…!”.

Să „băgăm” deci mâna după înțelesurile neobosită ale Vieții. Ale Buneivestiri…

Și iată, ce lume măreață ni se deschide în față! Ne gândim noi oare că Mântuitorul nostru Însuși a venit pe lume într-o vreme de criză? Iudeii erau sub jugul roman, peste Iudeea domnea un tiran care a ucis 2.000 de prunci, și care l-ar fi ucis și pe Pruncul Mesia însuși. Ce valoare avea viața acestui Prunc? Căci nu știam c-o să fie Mântuitor și avea să învie omenirea… Iată, a trebuit să fugă în Egipt, a suferit de la iudei, a fost răstignit, a murit – lumea ar zice prea devreme. La 33 ani și jumătate…

Și totuși, ce valoare avea viața acestui Om? De ce sa se mai chinuie Existența cu El? Și mama Lui, și discipolii lui, numai sa-L vadă murind…?

O, ce minunat înțeles – dacă-l înțelegem! Viața unui copil din Nazaret, venit în criză, muritor ca oricare altul, supus bolii (ca om), era valoroasă pentru simplu fapt că VIAȚA ESTE. Existența afirmă că este. Și dacă ar fi murit de boală, de coronavirus sau otrăvit de oameni, doborât de mortalitatea propriei lui condiții – viața copilului Iisus e valoroasă ca Existența însuși.

Și iată, ce idee! Să rămânem cu ea. Fiecare viața, fiecare bucățică de Existență, este egal de valoroasă cu Existența însăși. Cu substanța care a făcut-o posibilă. Fiecare fir de croiala e valoros ca Țesătura însăși. Fiecare pește dintr-un râu e valoros ca Existența peștilor însăși. Și fiecare picătură de ploaie cât credeți valorează…? Cât Ploaia însăși.

Și aici ajungem la miezul crizei noastre. Aici ajungem la înțelesul tare, neobosit, al Vieții. Al Buneivestiri.

Cât valorează zilele unui om bolnav, sau chiar ale unui om muribund? Cat valorează acea porție de viață suferință, acea „gâfâiala” de-a viața?

Ei bine, dragi prieteni, viața în criză valorează cât Viața însăși! Nici mai mult nici mai puțin. Și un om – aşa, bolnav – valorează cât Omenirea! Și ziua la pat a unui om bolnav valorează cât o Zi de Existență însăși! Și o respirație chinuită – așa chinuită, da! – valorează cât Respirația însăși, cât Suflarea de Viață care a suflat-o Domnul peste noi, ca să fim vii!

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Bunavestire. Sau despre înțelesul „tare” al Vieții…” →

Alexandrina TULICS: Mis Europa, mi-s europa…

Numele meu este România, am fost forțată să am un domiciliu într-o locație care se cheamă tot România (eu credeam că Europa!) dar o Românie ajutată să ajungă piele și os pe scheletul geografic care e gata să cedeze…

–Am fost ”sfătuită ” înainte de a arăta așa să ”intru într-o cură de slăbire drastică să fiu printre primele doamne state, vrednice de această poziție cu cea mai adecvată siluetă cerută de juriul european format din ”Domni cu priviri foarte lacome de frumusețea, zăcămintele, pădurile, gazele și societatea transferată să lucreze acolo unde numai românimea mea putea lucra…

Sunt pe ”banca de rezervă până voi ”îndeplini condițiile să stau în față” dar până atunci mănânc tot mai raționalizat (după pofta și indicațiile juriului european!!!) și dacă voi supraviețui virusului corona, aștept un alt meniu care să ”mă țină în formă… pentru marea defilare pe podiumul de sub parlamentul european…

Dacă nu voi rezista virusului corona, să nu uitați ca am fost cea mai mândră, bogată, inteligentă, frumoasă dar am fost prea râvnită de cioclii cu ochii și burta mare, de nesăturat…care-și frecau mâinile, își spălau ochii în ciobul oglinzii lăcomiei că m-au avut.

-Vă iubesc!

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

25 martie 2020

Ben TODICĂ: Geneza conştientului

Intrăm într-o perioadă de schimbare a conștiinței și subconștientului prin sfărâmarea raționalului și eului din noi tocmai prin procesul exploziv al ideilor iregulare care ne bombardează zilnic logica binară în care trăim. O furtună, un viscol va veni ca să ne pună la încercare seninul minții, să ne trezească la realitate ca să te întrebi: „Cine ești?” și „Ce ești?” Vierme sau entitate divină? „Ești doar animal sau ești mai mult?” „Esti conștiință sau bolovan?” Trăiești prin trup sau suflet, te conduci prin simțirile trupului sau prin conștiință? Trăiești doar în simțirea trupului sau în simțirea sufletului?

Suntem condiționați să ne simțim ca o turmă de miei care merg cuminți la păscut și acceptăm cu umilință să ni se ia capul. A sosit timpul să renunțăm la această stare animalică, să ne lepădăm de înrobirea materialistă (nu va fi deloc ușor) și să urcăm pe o nouă treaptă a înălțimii divine. Să renunțăm la hrănirea conștiinței cu minciuni, amenințări ori promisiuni propagandiste și să intrăm în „realitatea adevărului”. Ne va fi greu la început, vom fi suspicioși, ne va fi frică, însă eliberările au fost întotdeauna dureroase și pline de violență, însăși nașterea o demonstrează.

Nu vă fie frică, pentru că dacă vom crede în adevăr și iubire, Dumnezeu este cu noi și ne ajută să ne lepădăm de ignoranță și prostie, de tot gunoiul care ne acoperă adevărata noastră identitate. Eliberarea de orgoliu și mândrie, de orgoliul masca falsă a eului. Noi pretindem că suntem cei mai inteligenți, adică trufia o spune și nu ne dă voie să fim, să trăim inteligența. Totul e inteligență în jur, chiar și virusul de lângă tine e inteligent, doar că trăiește în altă cultură.

Trebuie să avem curajul să demascăm minciuna care ne înconjoară și să-i dezvăluim pe mincinoșii de orice calibru ar fi ei. Să ne eliberăm de iluziile care ne înrobesc. Educația sistemelor lumii este primitivă, este plină de ignoranță în comparație cu puterea ta înnăscută, capacitatea și adevărul lumii divine, a sufletului tău etern. Nu trebuie să acuzăm pe nimeni. Acesta este doar adevărul înlănțuirii noastre. Realitatea în care trăim. Nu uitați căci suntem conștiință pură și trebuie să fim în controlul vieții noastre. Dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea sa, însă, de ce suferim?

Știm din Geneză că, la început a fost cuvântul și cuvântul era cu El și cuvântul era El și El a creat universul cu tot ce e, a creat cerul și pământul și a zis să se facă lumină, apoi a populat pământul cu munți, păduri și poiene, izvoare și râuri, plante de tot felul și pomi fructiferi, a făcut raiul și o varietate de viețuitoare, iar la urmă a creat bărbatul și femeia în chipul și asemănarea Sa și ia pus în control. S-a hotărât să creeze după chipul și asemănarea Sa un barbat și o femeie pe care i-a făcut din lut și suflând peste ei le-a dat viață, spunându-le: aveți grijă de această lume, înmulțiți-vă și fiți fericiți, populați pământul. (Versetele 126-127)

După ce au muncit ei toată ziua, având grijă de grădină și de animale în veselie și armonie, a trecut pe acolo Lucifer, cel mai frumos înger a lui Dumnezeu care plesnea de fudul și mândru ce era și care de acum, după ce urmărise gelos lucrarea Domnului, își luase nasul la purtare, crezându-se mai ceva și se hotărî să-l saboteze pe Dumnezeu, așa că intră în capul soției lui Adam, care era frumoasă foc și seara când să se culce îl lua pe Adam în brațe, care tocmai se urcase pentru poziția misionară și îl întoarse sub ea, spunându-i că ea vrea să fie deasupra situației, în controlul armoniei și al jocului pentru că dedesupt e o poziție de subaltern, de supunere. Adam s-a supărat rău aducându-i aminte că Dumnezeu i-a spus să fie o soție iubitoare și supusă, însă ea nicicum nu a acceptat argumentul, contracarându-l precum că și ea este făcută ca și el din același lut și a primit suflul vieții la fel, aceleași puteri, deci suntem egali și nu voi accepta să fiu dedesubt astă seară. „Cine e șeful în casa asta? Eu sau tu?” Și-a luat straița cu ale gurii și a plecat din rai. Adam s-a întristat rău și I s-a plâns Domnului, care înfuriat de neascultarea femeii a trimis trei îngeri să o caute și s-o aducă înapoi numind-o Lilith (vânt obraznic și zburdalnic).

Îngerii au căutat-o înnebuniți până au găsit-o undeva pe malul Mării Roșii, unde ea pescuia. „Am venit cu poruncă de la Tatăl să te întorci la Barbatul tău acasă, în Rai și să-l asculți.” Aceasta s-a înfuriat și a început să strige numele celui ce nu aveai voie să-l pronunți. Din acel moment, ca pedeapsă i-au crescut aripi și coarne, Lilith dobândise puteri diavolești. Lucifer râdea pe ascuns de cum evolua creația Domnului. Lilith a început să se întindă cu toți dracii și se destrăbăla. Nu era chip mai frumos ca al ei în tot iadul. Văzând această obrăznicie și uniune cu Lucifer, îngerii au sterilizat-o. I-au luat dreptul de a avea copii.

Dumnezeu care privea de sus în Grădina Raiului, îl văzu pe Adam atât de singur și trist, a încercat să-l împrietenească cu alte animale și să-l bucure, să-l țină preocupat de îngrijirea animalelor, a florilor, vegetalelor și a pomilor fructiferi, însă nu a reușit. Pe măsură ce timpul trecea, Adam era tot mai trist și îngândurat, grădina începuse să se vestejească, iar animalele începuseră să se sălbăticească. Văzându-l astfel, Dumnezeu a coborât în grădină și s-a apropiat de pieptul lui, gândindu-se să-i facă un partener ca să nu mai fie singur (Geneză, capitolul 2, o versiune cunoscută de majoritatea credincioșilor lumii). În timp ce Adam dormea, i-a scos o coastă din pieptul musculos și o mulează pe Eva din ea. Un chip dulce și mlădios precum primăvara și suavă, grațioasă ca o căprioară, pe placul oricărui soț. Lilith dădea târcoale și pândea să vadă ce face Adam, și când o văzu pe Eva cât e de dulce, turba de furie și gelozie – și nu a fost decât neatenția ei în amestecul satanei care a însămânțat mândria și orgoliul în sufletul ei de a făcut-o neascultătoare și răzbunătoare și apoi i-a generat destinul, să fugă, să evadeze din fericirea promisă prin naștere și să părăsească Grădina Domnului.

Apoi Biblia ne spune în Epistola lui Isaia, 34 cu 14 că Lilith se întoarce în Rai în chip de șarpe ca să se răzbune pe Adam, însă pentru că și acesta era tot atât de puternic ca și ea și nu-i putea face nimic, se hotărăște s-o folosească pe Eva ca armă împotriva lui. Ea fiind forjată din el, era mai slabă, așa că o convinge să-i dea mărul din Pomul întelepciunii lui Adam ca să muște din el, interzis tuturor de Dumnezeu. Adam, după ce mușcă, se trezește din matricea fericirii divine și începe să altoiască toți pomii fructiferi din grădină, corcindu-i în fel și chip încât fructele primesc o altă dimensiune și încep să trezească toate viețuitoarele la păcat. A apărut boala. Leul alerga ca nebun. Continue reading „Ben TODICĂ: Geneza conştientului” →

Vavila POPOVICI: Lipsa de bunătate a oamenilor fără credință în Dumnezeu

„Omul este, ce e drept, destul de nesfânt, dar umanitatea în persoana lui trebuie să-i fie sfântă.” – Immanuel Kant

Ce este bunătatea? Este desăvârșire morală. Ce este răutatea? Este lipsa moralei. Dicționarele definesc bunătatea drept însușirea de a fi bun, înclinarea de a face bine, calitatea care te îndeamnă la acțiuni bune; răutatea – înclinarea omului spre a face rău altora, slăbiciune, păcat, atitudine instinctuală primară, universal răspândită. Să fii rău este ușor, să fii bun cere efort, gândire, simț și înțelegere. Nicolae Iorga spunea că omul bun este acela care „ar fi putut fi rău și n-a fost”.

A fi rău înseamnă a fi agresiv și a ucide calitățile bunătății, dragostea din suflet, a ucide credința sau a o perverti. Înseamnă a anula speranța, adică lumina vieții.

Omul bun face bine altora, celor din jurul său. Însă, pentru a ne bucura de pace, bunătate, și pentru a fi fericiți, avem nevoie de etalonul bunătății care ne este Dumnezeu. Și pentru a realiza acest etalon, avem nevoie de Credință. Ar trebui să mărturisim cu lacrimi în ochi, tulburătoarele și paradoxalele cuvinte ori de câte ori ne părăsește Credința: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

La revelarea Domnului Isus din cer cu îngerii săi plini de putere, se spune că va fi adusă răzbunarea „asupra celor care nu-l cunosc pe Dumnezeu și a celor care nu ascultă de vestea bună, aceștia „vor suferi pedeapsa judecătorească a distrugerii veșnice”.

Bunătatea este, am mai scris undeva, o limbă pe care o înțelege oricine, pe care „surdul o poate auzi și orbul o poate vedea”, după spusele scriitorului Mark Twain. Bunătatea aparține oamenilor de caracter, oamenilor echilibrați, oamenilor puternici. Ea este o atitudine specific umană.

Există bunătate interioară și personală, precum și bunătate exterioară și socială. Omul bun se străduiește să realizeze în el însuși, dar și la alții, idealul cel mai înalt de inteligență, putere și dragoste care duce la fericire, chiar dacă fericirea, unora li se dovedește până la urmă a fi o îndelungă așteptare; „Fiți buni unii cu alții” ne învață Biblia.

Bunătății îi sunt asociate o serie de alte calități precum noblețea și echilibrul, prin aceste calități putând să ordoneze viața. Tot Biblia ne spune că ,,Domnul este bun și drept” și ,,Dreptatea și pacea se sărută”. Aceste învățături ar trebui să ne călăuzească în relațiile cu semenii, ca niciodată bunătatea să nu intre în dezacord cu dreptatea și cu datoria. Dar dreptatea se face uneori cu duritate, pentru pedepsirea răului, pentru instaurarea echilibrului, a păcii. Ea se face de către organele abilitate de a veghea asupra respectării legilor, a instrucțiunilor emise, a încălcării datoriei de cetățean, mai ales în situații grave. Kant scria: „Datorie! Tu, nume mare și sublim, care n-ai nimic plăcut în tine ce ar ispiti prin măgulire, ci care cere supunere, dar nici, spre a mișca voința, nu ameninți cu nimic ce ar trezi în suflet teamă firească li ce ar înfricoșa, ci statornicești numai o lege, care-și găsește de la sine intrarea în minte (…) Nu este asta decât personalitatea, adică libertatea și neatârnarea de mecanismul întregii naturi, considerată totodată ca facultate a unei ființe, care e supusă unor legi practice pure deosebite, date de propria sa rațiune?…”

Opus oamenilor buni există printre noi destui oameni egoiști, răi, isterici, oameni agresivi care ucid calitățile bunătății, dragostea din suflet, ucid credința sau a o pervertesc; anulează speranța, adică lumina vieții. A fi rău înseamnă a nu avea credință în Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu tolerează răutatea. Înseamnă a nu respecta conducătorii care se dăruiesc oamenilor în momentele grele ale vieții, a nu respecta legea morală care determină voința în judecata rațiunii. A fi rău înseamnă a nu acorda sprijin celor investiți pentru a face ordine în momentele de derută și a-i împiedica să acționeze prin vorbe ca acestea: „să-i trimitem la casa de nebuni” și multe alte ofense și răutăți, înseamnă a fi arogant, a dori să te răcorești prin a scoate o parte din veninul sufletului tău. Cui folosește? De folosit, nu folosește, dar întunecă mințile unora care acceptă cu ușurință ideile răului.

De ce trebuie să fim uniți, să manifestăm înțelegere, bunătate, în astfel de momente critice ca acestea, datorate Pandemiei instalate pe întreg globul?

Din Efeseni capitolul 5 rezum câteva îndrumări: „Urmați dar pilda lui Dumnezeu ca niște copii preaiubiți.” (…) „Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi” (…) „Nimeni să nu vă înșele cu vorbe deșarte, căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători.” (…) „Odinioară erați întuneric, dar acum sunteți lumină în Domnul. Umblați deci ca niște copii ai luminii.” (…) „Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire și în adevăr.” (…) „De aceea zice: „Deșteaptă-te tu, care dormi, scoală-te din morți, și Hristos te va lumina.” (…) „Luați seama deci să umblați cu băgare de seamă, nu ca niște neînțelepți, ci ca niște înțelepți.” (…) „Mulțumiți totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile în Numele Domnului nostru Iisus Hristos.”

Măsurile drastice luate de guvernele țărilor ar trebui să ne unească, ci nu să dezbine. Să arătăm bunăvoință și considerație față de sentimentele celorlalți și să manifestăm căldură sufletească față de cei aflați la putere în aceste momente, fiindcă și ei sunt oameni ca noi, și ei au sentimente, rațiune și voința de a face bine.

Putem judeca și înțelege, pentru a ști ce avem de făcut pentru a ne salva? Comunitatea internațională nu e în fața primului său război antiviruși. Doar că acum „inamicul” e mai înfricoșător, așa spun experții virusologi.

Într-un final Dumnezeu va lumina mințile unor cercetători și se va putea stopa această boală, acest adevărat măcel împotriva omenirii, dar cu cât nu vom respecta măsurile luate, legile preconizate, cu cât vom blama și vom urî pe cei care conduc destinul nostru în aceste momente și le vom pune piedici în loc să contribuim cu sfaturi blânde și înțelepte, cu atât vom avea mai multe pierderi omenești, cu atât speranța nu ne va putea hrăni sufletele.

Ar trebui să manifestăm bunătatea, înțelegerea, să fim uniți în fața pericolului, să-i încurajăm în acest moment pe conducătorii care și-au asumat lupta contra răului, protejarea celor îmbolnăviți dar și a celor expuși îmbolnăvirii, iar noi facem exact ce nu trebuie, manifestându-ne neîncrederea, răutatea, dezbinarea. Unde vrem să ajungem? În loc să fim pe întreg globul buni, îngăduitori, iertători, am devenit, o parte dintre noi – răi, cinici, orgolioși, egoiști, mincinoși, trădători ai binelui, răzbunători și ucigători, răsturnând mersul cuvenit al istoriei.

Să ne ferească Dumnezeu să ajungem acolo unde credea Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX – că se poate ajunge: „Oamenii vor strânge așa de multe rele pe pământ, încât nu mai rămâne istoriei altă soluție decât sfârșitul ei”. Asta am ajuns să ne dorim?

Transcriu un Psalm al lui David, cel cu numărul 140 (Către mai-marele cântăreților): „Scapă-mă, Doamne, de oamenii cei răi!/ Păzește-mă de oamenii asupritori,/ care cugetă lucruri rele în inima lor/ și sunt totdeauna gata să ațâțe războiul!/ Ei își ascut limba ca un șarpe,/ au pe buze o otravă de năpârcă./ Păzește-mă, Doamne, de mâinile celui rău!”.

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

21 martie 2020

Dumitru Puiu POPESCU: Vine primãvara şi la Toronto

Să o primim cu căldurã în suflete şi să nu lăsăm alarma virusului să întunece acest minunat anotimp…
Vremurile pe care le-am trăit nu au fost deloc uşoare pentru mulţi dintre noi. Vom trece şi peste această cumpănă a existenţei noastre .

De câteva zile temperatura a crescut şi în această parte de lume..
E începutul timid al primăverii care sperăm să aducă în inimi si în suflete mai multă lumina călăuzitoare a gândurilor şi paşilor noştri.

Avem nevoie de primăvară spre a ne dezmorţi, spre a ne da un imbold, a ne îndemna să luăm atitudine şi să trecem la acţiune ! Pentru cei care aveau nevoie de un stimulent, acesta este un moment oportun de a-şi lua vieţile în propriile mâini şi a porni corabia proprie.

Primăvara, pe care o aşteptăm cu aşa nerăbdare, este unul dintre cele mai frumoase anotimpuri, este reînvierea naturii şi dezmorţirea pământului.
Ea ne face să visăm mai mult şi să fim mai fericiţi! Este anotimpul iubirii, al dăruirii şi al frumuseţii.

Dar nu numai natura îmbracă o haină nouã primăvara, ci şi omul.
Casa în care acesta locuieşte trebuie să aibă parte şi ea de modificări pentru ca “cele rele să se spele, iar cele bune să se adune”. Să îndrăznim, mai mult, să dăm sens vieţii noastre!

Cât de grăbit păşim adeseori pe stradă, fără să observăm măcar puţin din ceea ce se întâmplă în jurul nostru.
Alergăm, gândindu-ne că timpul e neiertător, iar milioane de şanse zboară pe lângă noi, fără să fi ştiut că le-am avut vreodată.
Vreme să ne uităm cu ochi mari şi senini la cei din jur. E fascinantă aceastã lume a diversităţii.
O vedem pe stradă, o întâlnim în mijloacele de transport, în locuri publice.
Prilej să ne imaginăm câte o poveste pe care o ţesem din expresiile pe care le surprindem pe feţele trecătorilor sau din frânturile de conversaţii interesante care-ţi ajung la ureche.
Participăm la un spectacol magnific şi gratuit care e, de fapt, al tuturor.
Nimeni nu opreşte pe nimeni să ia parte la el.
La fel cum un poet îşi gãseste inspiraţia în naturã sau în iubire, noi putem sã o găsim în oameni, pentru că fiinţa umană este infinită.

Ce poate fi mai mai minunat ca să vezi şi să te bucuri, de această exuberanţă a tinereţii, de frumuseţe şi optimism.
La care putem fi, indirect, şi noi parte, părinţii sau bunicii.

Primăvara TREBUIE să înseamne bucurie, entuziasm, mulţumire de sine, visare şi contemplare.

Să o primim cu căldurã în suflete şi cu speranţa unei lumi mai curate şi mai înţelepte în care să trãim cu toţii !

Continue reading „Dumitru Puiu POPESCU: Vine primãvara şi la Toronto” →