Categorie: Eseu

Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (20) – Immanuel Kant

 „Cerul i-a dăruit omului, spre a-i recompensa toate greutățile, trei lucruri: speranța, visul și zâmbetul…” – Immanuel Kant

      Filozoful german Immanuel Kant (1724–1804) s-a născut la Königsberg, în Prusia Orientală (astăzi Kaliningrad, în Federația Rusă). Este considerat unul dintre cei mai influenți gânditori occidentali din ultimele trei veacuri. Întreaga sa activitate pedagogică și scriitoricească este legată de orașul natal, ale cărui hotare rareori le-a părăsit. Fiul unui modest meseriaș, a studiat la Colegiul și Universitatea din Königsberg. În timpul colegiului, a studiat pentru o perioadă scurtă clasicii, iar la universitate, fizica și matematica. După ce i-a murit tatăl, a fost nevoit să-și abandoneze studiile pentru a-și câștiga existența din meditații. Fire studioasă fiind și aplecată spre o cercetare profundă și detaliată, în 1755, cu ajutorul unui prieten, și-a reluat studiile dându-și apoi doctoratul. A început să predea la universitate, iar după 15 ani a devenit profesor titular (în 1770), de logică și metafizică. Acest moment marchează începutul unei epoci de elaborare și sedimentare a unei concepții pe deplin originale, desprinsă din  rădăcinile raționalismului și empirismului, concepție care va ajunge să fie cunoscută drept kantianism, idealism transcendental sau filozofie criticistă. Deși anterior publicase într-un ritm susținut, renunță vreme de un deceniu să mai trimită vreo carte la tipar, dedicându-se exclusiv activității de predare și reflecției asupra unui sistem filozofic exhaustiv. Încerca să își învețe studenții cum să gândească, nu să le impună anumite opinii sau credințe. Era un profesor care avea nevoie de o armonie deplină în sala de curs. La un curs,  din cauza nasturelui unui student, nu s-a putut concentra, pierzându-și șirul gândului. Nu era mulțumit de  studenții care notau tot ce spunea. Ceea ce urmărea el, atunci când își ținea cursurile, era să fie înțeles, motiv pentru care, alegea un student din apropierea lui, pe chipul căruia încerca să citească dacă este sau nu înțeles în ceea ce spune. Se adresa studentului mediocru și afirma: „Nu îi predau geniului pentru că el își va face propriul drum fără ajutorul meu, nu îi vorbesc nici nătângului pentru că el nu merită. Mă concentrez mai degrabă pe studentul care se află la mijloc și care își dorește să se pregătească pentru viitoarea profesie”. Nu a fost căsătorit; a fost un model de punctualitate și nu numai în cariera sa profesională, ci și la cea particulară. Se glumea pe seama acestui obicei al filozofului, conform căruia ieșea dimineață la aceeași oră, moment în care gospodinele ieșeau pe geam să îl vadă trecând și aflând exact cât era ceasul. Plimbările-i zilnice erau întotdeauna la aceeași oră. A fost omul care a dus o viață de muncă metodică, continuă; cu o moralitate exemplară, a fost totuși un om care nu a disprețuit bucuriile unei sociabilități oneste. A murit în anul 1804, la vârsta de 79 de ani, cu aceeași mare credință în forța rațiunii. Rămășițele pământești se află într-o capelă gotică din preajma catedralei din Kaliningrad), iar mormântul său este ornat cu un bust sculptat, purtând inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice: „Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”.

    A studiat intens lucrările științifice ale lui Isaac Newton, filozofia idealistă a lui G. W. Leibniz, interesul îndreptându-i-se apoi înspre doctrina empiristă, cu precădere înspre expunerea acesteia de către David Hume. Așa cum scrisese în lucrarea sa Prolegomene, a fost deșteptat din „somnul dogmatic” de lectura cărții lui David Hume – Cercetare asupra intelectului omenesc.

   Kant a fost un reformator al gândirii filozofice. A văzut lipsurile empirismului care admitea în experiență ultima origine și unica întemeiere a cunoștinței noastre, fapt care ducea în scepticism, și lipsurile raționalismului dogmatic, care întemeia cunoștința pe idei înnăscute, și a căutat o bază mai solidă, plecând de la critica și analiza însăși a puterii de cunoaștere umană. De aici numele de criticism pentru atitudinea sa filozofică. Ideea că lucrurile trebuie să intre în om pentru a le putea cunoaște – era clară. Percepțiile date simțurilor le numea intuiție, percepții care se orânduiesc în spațiu și în timp. Lor li se adaugă formele intelectului, cea mai importantă dintre ele fiind cea a cauzalității, prin care se nasc noțiunile, cunoașterea. A definit locul limitat al științei, a motivat preocuparea metafizică și religioasă a omului. Etica lui Kant este întemeiată pe rațiune, care, ca rațiune practică, fără a o putea demonstra, impune totuși legea morală: „Acționează în așa fel încât maxima voinței tale să poată servi oricând în același timp ca principiu al unei legiferări generale”. Din legea morală derivă datoria, dar și putința de a o îndeplini, întrucât suntem liberi în voința noastră să o îndeplinim; omul aparține lumii empirice, ca cetățean (cauzalitate), și lumii eligibile, în care suntem liberi, independenți de cauzalitate. Ideea de libertate reiese deci din cea morală, și constituie un postulat al rațiunii practice. Dar, rațiunea practică mai postulează ideea de nemurire și cea a existenței lui Dumnezeu, perfecțiunea morală nefiind posibilă de îndeplinit într-o lume tiranizată de simțuri; perfecțiunea va fi posibilă în continuarea existenței noastre, existența lui Dumnezeu o postulăm din trebuința morală pe care o simțim, atribuind fericirii necesitatea moralității.

   Opere principale: Critica rațiunii pure – 1781, Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa drept știință – 1783, Întemeierea metafizicii moravurilor – 1785, Critica rațiunii practice – 1788, Critica facultății de judecare – 1790, Religia în limitele rațiunii pure – 1793, Spre pacea eternă. Un proiect filozofic – 1795, Metafizica moravurilor – 1797.

   În deceniile anterioare publicării Criticii rațiunii pure, Kant a fost un dualist metafizic care a oferit o relatare pozitivă a interacțiunii minte / corp. Scrierile sale critice, prin contrast, sunt marcate de scepticism și de o lipsă de dorință de a avansa afirmațiile de fond despre minte. Afirmațiile de fond ale perioadei pre-critice sunt interesante în sine, iar înțelegerea de ce și cum Kant a ajuns să le respingă se explică prin dobândirea în timp a unei înțelegeri mai profunde, mai mature. În acele lucrări el a susținut că o serie de presupuse dificultăți cu interacțiunea minte / corp au împărtășit mai multe ipoteze false, că presupunerile au generat două dificultăți principale pentru înțelegerea interacțiunii minte / corp. În primul rând, dacă un corp poate acționa doar exercitând vis motrix, atunci corpul poate acționa asupra unui suflet numai dacă poate determina sufletul să se miște. Dar, a obiectat Kant, o astfel de explicație nu ar face nimic pentru a explica efectul caracteristic al materiei asupra sufletului, și anume producerea reprezentărilor. Dacă forța corporală este o forță în mișcare, a concluzionat el, puterea corpului de a produce reprezentări mentale este un mister insondabil. A doua problemă este strâns legată de prima. Dacă trupurile pot fi acționate numai prin faptul că sunt determinate să se miște, atunci presupunerea că forța esențială a sufletului nu este vis motrix (ci o anumită putere necunoscută) nu a oferit nicio bază pentru a explica modul în care sufletele ar putea acționa asupra corpurilor. Din aceste motive, a concluzionat el, viziunea vis motrix presupune că natura și posibilitatea acțiunii minții asupra corpului sunt puzzle-uri ermetice pe care filozofia nu le va desluși niciodată.

   Odată cu apariția Criticii rațiunii pure, lucrare monumentală, în care se realizează ceea ce mai târziu Kant avea să numească „revoluția copernicană în filozofie“, lumea spiritului a suferit o transformare din temelii în spațiul occidental: nici un gânditor apusean, se pare, nu a mai putut crea filozoficește fără să se raporteze într-un fel sau altul la kantianism. Printre autorii care și-au tras seva din opera lui Kant se numără F. W. J. Schelling, J. G. Fichte, G. W. F. Hegel, Arthur Schopenhauer, precum și reprezentanți ai neokantianismului.

   În lucrarea – Critica rațiunii pure – a fost tratată teoria cunoașterii umane, în a doua – Critica rațiunii practice – etica sa, și în a treia – Critica puterii de judecată – încercarea de a stabili legătura între cele două lumi ce făceau obiectul primelor critici: lumea cauzalității și lumea voinței libere. El arată că între lumea fenomenală și cea a libertății este o potrivire datorită fondului lor comun.

    În Critica rațiunii pure Kant vorbește despre idee și ideal, explicând: „Ideea pare să fie ceea ce eu numesc ideal, înțelegând prin el Ideea nu numai în concreto, ci in individuo, adică un lucru individual, determinabil sau chiar determinat numai prin Idee. …Dar rațiunea umană cuprinde nu numai Idei, ci și idealuri care, fără îndoială, nu au forța creatoare ca cele platonice, dar care au totuși forța practică și se află la baza posibilității perfecției unor anumite acțiuni. Conceptele morale nu sunt concepte absolut pure ale intelectului, căci la baza lor se află ceva empiric (plăcerea sau neplăcerea). Totuși, având în vedere principiul prin care rațiunea pune limite libertății anarhice în sine (deci dacă dăm atenție doar formei lor), conceptele morale pot servi ca exemple de concepte pure ale rațiunii. Virtutea și, cu ea, înțelepciunea omenească în toată puritatea lor, sunt Idei.

Aceste idealuri, deși nu le putem atribui realității obiective (existența), nu trebuie totuși să fie considerate ca himere; ele oferă un îndreptar indispensabil rațiunii, care are nevoie de conceptul a ceea ce este absolut perfect în felul lui, pentru a aprecia și a măsura în raport cu acesta, gândul și lipsurile celor ce sunt imperfecte.

Tot interesul rațiunii mele e cuprins în următoarele trei întrebări: 1.Ce pot ști? 2.Ce trebuie să fac? 3.Ce-mi este îngăduit să sper? Prima este pur speculativă, a doua pur practică, a treia este practică și totodată teoretică, astfel că practicul conduce ca un fir călăuzitor la soluționarea problemei teoretice. Și, când aceasta se înalță, a problemei speculative. Căci toată speranța tinde spre fericire și este pentru practic și pentru legea morală exact același lucru ca știința și legea naturii pentru cunoașterea teoretică a lucrurilor. Speranța ajunge în cele din urmă la concluzia că ceva există, fiindcă ceva trebuie să se întâmple, pe când știința ajunge la concluzia că ceva (care acționează în calitate de cauză supremă) există, fiindcă ceva se întâmplă… Sistemul moralității este inseparabil legat de acela al fericirii, dar numai în ideea rațiunii pure… Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală”.

   Sunt explicați termenii cuprinși în denumirea tratatului său de bază: Critica – partea pregătitoare a sistemului ca doctrină, actul preparator necesar al metafizicii, propedeutica (disciplină care constituie o introducere necesară în studiul unei alte discipline), în măsură să descompună, să analizeze și să determine posibilitățile și facultățile umane de cunoaștere;  Rațiunea – semnifică întreaga facultate de cunoaștere superioară, ca atare opusă empiricului pe parcursul expunerii, concept folosit și într-un sens restrâns, pentru a circumscrie doar facultatea supraordonată intelectului (și prin aceasta, sensibilității), adică facultatea judecării după principii, cea prin care omul se distinge, în cele din urmă, ca aparținând lumii inteligibile și ca fiind înzestrat cu libertate; Pură – semnifică cunoașterea independentă de condițiile empirice, de orice conținut de experiență, cea în reprezentarea căreia nu este amestecată nici o senzație. Cunoașterea, a priori posibilă și întemeiată, chiar a modului nostru de a cunoaște obiectele, este una transcendentală. Transcendentalul – termenul central pe care își întemeiază Kant gândirea: el promovează o critică transcendentală, elaborează o metodă transcendentală, tinde către un sistem transcendental. Este vorba de un concept „adânc”, spre deosebire de unul „înalt” — transcendentul. Transcendentalul indică „profunzimea” cunoașterii fenomenelor, mai bine zis a cunoașterii condițiilor lor de cunoaștere, în timp ce transcendentul (în opoziție cu imanentul) desemnează principii ce trec cu totul de hotarele experienței posibile, principii de esență incognoscibilă.

   În Critica rațiunii pure Kant a criticat toate argumentele tradiționale ce căutau să dovedească existența lui Dumnezeu și a asumat o atitudine de tip agnostic în baza căreia Dumnezeu, nefiind în nici un fel obiect

al cunoașterii teoretice, nu poate fi demonstrat nici ca existent, nici ca non existent. Discursul despre Dumnezeu este reluat în Critica rațiunii practice și în Critica facultății de judecare, dar nu în termeni teoretici, ci în termeni de credință rațională înzestrată doar cu certitudine morală sau cu intuiția sentimentului.

   Critica rațiunii practice

   Fără Critica rațiunii pure n-ar fi fost posibile alte lucrări ale sale, dar și invers, fără celelalte lucrări în care face un șir de investigații în centrul cărora se situează omul, ca ființă rațională. morală, înzestrată cu libertate interioară (complementaritate practică), teoreticul din prima lucrare ar fi rămas nedesăvârșit din punct de vedere constructiv și valoric.

   Des invocata concluzie acelei de a doua Critici – „cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine” – rezumă, metaforic, această dublă realitate esențială. Practic, pentru Kant, e tot ceea ce devine posibil prin libertate. Omul este, desigur, și parte a naturii, supus ca atare cauzalității ei; dar el mai este și ființă rațională, morală, liberă, apartenențe sinonime și reciproc definitoare. Dedublarea omului, empiric și altul suprasensibil, rațional corespunde întocmai dedublării naturii în fenomen și lucru în sine: dacă însă cognoscibil în plan teoretic nu era decât fenomenul, iar lucrul în sine – incognoscibil, sau cel mult mental aproximabil într-o manieră dialectică, antinomică, omul noumenal ni se dezvăluie, în schimb, în realitatea moralității sale, confirmându-și prin aceasta, umanitatea. Dacă primei Critici îi aparțin, ca proprii instrumente de cunoaștere, intuițiile sensibile și modul lor de a fi sintetizate de și prin intelect, celei de a doua Critici îi este adecvată rațiunea (în sens strict), realizarea ei în plan practic luminând prin subordonare potențialitățile ei problematice din planul teoretic. „Rațiunea este condiția permanentă a tuturor actelor de voință prin care se manifestă omul”, spunea Kant.

   Pe de o parte, rațiunea e ruptă de intelect și sensibilitate, pe de altă parte – în chiar pura ei izolare – devine călăuza lor, e drept că numai în și prin dimensiunea practică, în raport cu moralitatea se păstrează dualitatea empiric-rațional, iscându-se o tensiune de un acut dramatism între polul sensibil și cel suprasensibil, ceea ce determină căutarea, efortul și o zbatere fără de sfârșit a omului.

   În Critica puterii de judecare arată că între lumea fenomenală și cea a libertății, este o potrivire datorită fondului lor comun. Dramatismul cunoașterii s-a intensificat în această parte, urmărind ieșirea din ceea ce este către ceea ce ar putea fi și ar putea fi conceput, respectiv ar trebui conceput ca obligatoriu. Kant recunoaște și afirmă: „Moralitatea nu este propriu-zis doctrina prin care ne putem face fericiți, ci prin care ne putem face vrednici de fericire”, fericirea considerând-o un ideal al imaginației, și nu al rațiunii.

   Meritul lui Immanuel Kant este în primul rând acela de a fi supus spiritul uman și puterea lui de cunoaștere la o analiză profundă și amănunțită, pentru a-și găsi originea, granițele și valabilitatea cunoștinței. Dar, din păcate, i-a lipsit acea „lumină a cunoștinței”, întrucât micșorase sau chiar stinsese „lumina credinței creștine”, spre a nu-i incomoda vederea.

   Așa se întâmplă, noul interesează – bun sau rău, folositor sau dimpotrivă; ideile filozofilor se răsfrâng asupra societății printr-o transmitere foarte abilă, în timp, uneori în decursul a câtorva generații, prin filozofii care vin și care modelează elitele academice sau/și profesori universitari care formează tinerii. Astfel, o idee formulată de un filozof poate ajunge, în timp, crez universal pentru societate.

   Iată ce spune un doctor în teologie al zilelor noastre: „Doctrina lui Kant, prin originalitatea sa, prin poziția sa atât de netă și prin faima sa durabilă nu este numai din acelea ce nu poate fi niciodată ignorată, dar ea te forțează aproape să raportezi întotdeauna la dânsa orice examen nou al problemei cunoașterii. Atât de mult se pare că a influențat Kant posteritatea, încât atunci când pare să nu fi spus nimic semnificativ despre un anumit subiect, este discutată însăși tăcerea lui”. Și pentru a dovedi propria-i raționalitate, mai scrie: „Fără a se părăsi vreodată limitele transcendentalului, rațiunea pură descoperă ideea lui Dumnezeu, rațiunea practică Ființa lui Dumnezeu, iar credința (rațională) Persoana lui Dumnezeu”.

   Alăturând naturii morala ca pe o a doua realitate, decisivă în și pentru umanitate, pentru umanitatea din om și umanizarea omului, libertatea devine alături de cauzalitate, temeiul unei alte lumi, suprasensibilă și morală, autonomă și spontană; libertatea coincide pe deplin constrângerii de sine la libertate, prin intermediul imperativului categoric. Dacă deschiderea lui Kant spre o practică substanțial înnoitoare comparativ cu teoria și chiar îmbogățind retroactiv teoria, printr-un impact indispensabil, prevestea una din cele mai importante restructurări la care avea să purceadă filozofia secolului trecut, în schimb reducerea practicului și a practicii la o libertate suprasensibilă și la o pură moralitate limitează însemnătatea acestei descoperiri,  pe care Hegel s-a simțit îndreptățit s-o lărgească, prin succesivele treceri de la drept, la moralitate și apoi la un etic decisiv socializat (familia, societatea civilă, statul), iar Marx – s-o înnoiască prin „faimoasa” sa răsturnare materialistă.

   Filosofia morală kantiană fi fost supusă celor mai acute contestări probabil pentru că a reprezentat cea mai radicală schimbare a unghiurilor tradiționale de vedere. Și totuși, conservatorismul coexista în învățătura sa morală cu spiritul revoluționar, un spirit purtând vizibil amprentele Marii revoluții franceze. Kant se dovedea situat pe undeva la mijloc între feudalismul prusac și revoluția franceză, propensiunea sa fiind radicală și neradicală totodată, în diverse probleme sau în aceeași problemă. Fiecare om, în ideea lui, trebuie să acționeze astfel încât să folosească umanitatea atât în persoana sa, cât și în persoana oricui altcuiva totdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc, pe lângă faptul că ridică la o calitativ nouă treaptă tradiția iluministă și raționalistă centrată pe valoarea de sine a omului, desfide implicit orice altă-întemeiere a aceleiași ființări și valorizări, dar mai cu seamă cea de natură teologică. S-a discutat mult și în contradictoriu despre raportul între morala și religie în viziunea lui Kant. Cred că Goethe a avut dreptate, când a afirmat: „S-a întâmplat și a trebuit să se întâmple filozofului rațiunii că a scris neclar din prea mare dragoste pentru claritate”. Dar nu a explicat și de ce s-a întâmplat! Un lucru este sigur: pentru el morala e inițial dependentă de religie, anterioară ei, iar credința – acceptabilă doar ca decurgând din moralitate și prelungindu-i autonomia. Iată în ce fel se pozitivează și autonomia voinței, împreună cu efortul purificării ei formale de orice corp străin: întreg acest eșafodaj idealist își deconspiră virtuți pe care pe drept le putem socoti laice, transcendentalul opunându-se, din nou, transcendentului, respectiv întemeind o morală principial imanentă omului și umanității, chiar dacă după această întemeiere se admite și posibilitatea credinței în transcendent. Omul ca scop suprem, ca valoare de sine imanentă rămâne principala preocupare, funcție de care se inserează postulatul transcenderii către dumnezeire. La el nu religia generează morala, ci morala duce la religie, binele la credință. Modestă în aparență, această inversare a fost receptată de către adepții dogmatici ai dominației religioase ca periculoasă. Într-adevăr, a întemeia totul pe morală seamănă cu a întemeia totul pe om, fără o inițială și predeterminare ingerință divină: o altă fațetă a „revoluției copernicane”, în care centrarea pe om înlocuiește centrarea pe Dumnezeu. Că de aici încolo mai intră în acțiune și compromisuri, estompând radicalismul demersului, fără a-l retracta în vreun fel, rămâne simplu de înțeles și explicat într-o epocă și într-o țară în care ecourile iluminismului european și ale revoluției franceze au putut să se facă auzite doar estompat, mai ales în condițiile opoziției furibunde față de ele din partea slujitorilor lui Friedrich Wilhelm al II-lea. Această îndârjită împotrivire la nou avea s-o resimtă din plin Kant cu ocazia avatarurilor legate de lucrarea sa.

   Religia în limitele rațiunii, adică tocmai în privința filosofiei religiei promovată de el. Dar, în momentul în care obscurantismul fanatic patronat de predicatorul curții regale încercase frustrarea lui Kant de libertatea sa de cuget tocmai în domeniul filozofiei religiei, ambivalența cugetătorului s-a conturat cu limpezime în diversele etape ale perioadei critice și în raport cu diversele sale teme de meditație: Kant fusese doar cel care încercase să împace opțiunea sa pentru o republică de tip constituțional cu laudele aduse regelui filosof Friedrich cel Mare.

   Datoria a fost înțeleasă de Kant ca o constrângere practică, o necesitate obiectivă derivând din legea morală și din obligativitatea respectării ei, datoria ca suprem principiu de moralitate și ca supremă virtute el a contrapus-o în termeni riguroși și rigizi oricărei porniri instinctuale, preocupări naturale, iubirii de sine.

   Immanuel Kant a examinat ideea drepturilor omului în politică, astfel încât „este doar un guvern legitim care garantează dreptul nostru natural la libertate, iar din această libertate derivăm alte drepturi”. Din această bază se poate presupune că el privește dezvoltarea, crearea și implementarea drepturilor ca fiind în primul rând dependente de stat și de modul în care funcționează guvernul în cadrul statului. Mai mult, Kant susținea că o societate poate funcționa politic în raport cu statul doar dacă drepturile, legile și drepturile fundamentale sunt date și sporite de către stat. După cum învață Kant, aceste „legi drepte” se bazează pe 3 principii raționale: Libertatea fiecărui membru al societății ca om; Egalitatea fiecărui membru al societății cu ceilalți, ca subiect; Independența fiecărui membru al comunității ca cetățean.

Un aspect interesant al acestor principii este faptul că acestea nu sunt date de stat, ci sunt fundamentale în crearea și acceptarea unui stat de către oamenii statului. În acest sens, Kant consideră că aceste principii sunt necesare mai presus de toate, nu numai pentru întemeierea „legilor drepte”, ci pentru ca statul să funcționeze în primul rând. Acest lucru se întâmplă pentru că fără acceptarea oamenilor, un stat nu ar exista, prin urmare, drepturile sunt necesare în interiorul statelor pentru a păstra sprijinul oamenilor statului.

   Primul principiu pe baza căruia se întemeiază „legi drepte” se bazează pe ideea „libertății” indivizilor. Libertatea indivizilor este importantă, deoarece statului sau comunității nu li se permite să dicteze viața indivizilor. Dacă ar face-o, ar prelua rolul unui „guvern patern”. Prin urmare, Kant susține că libertatea indivizilor nu poate avea loc decât în cadrul unui guvern patriot, deoarece va exista loc pentru drepturile persoanelor care sunt, de asemenea, încadrate în sfera guvernului.

   Egalitatea fiecărui membru al societății unul față de celălalt este al doilea principiu rațional în baza căruia se creează drepturile. Egalitatea pentru fiecare membru în cadrul societății sub îndrumarea conducătorului statului este importantă pentru ca să existe o bază comună pentru toți cei din stat. Domnitorul este scutit de această egalitate, deoarece în calitate de fondator al comunității sau al statului, el are numai datoria de a se asigura că ideea egalității prin legi este îndeplinită. Fiecare trebuie să aibă aceleași drepturi în interiorul statului, astfel încât legile să poată fi evaluate și aplicate în același mod și „egal” pentru toată lumea. Prin urmare, egalitatea este baza de la care provin toate drepturile pentru fiecare ființă umană.

   Ultimul principiu rațional pe care Kant îl folosește pentru a explica apariția drepturilor în cadrul unei comunități este acela al independenței fiecărui membru în calitate de cetățean. Drepturile se dezvoltă de la acest principiu, deoarece revine individului să acționeze independent dacă ar trebui să fie practicat un drept sau o lege. Dacă un membru al societății nu poate acționa într-un mod independent fără îndrumarea comunității, nu ar mai fi nevoie de drepturi. Liderul sau conducătorul ar fi în măsură să stabilească totul pentru membrul societății, iar acest membru nu ar vedea nevoia de a pune întrebări sau de a-și exersa drepturile, deoarece comunitatea pare să fie „corectă” în modul în care direcționează cetățenii. Independența provoacă formarea drepturilor în contextul politic. În acest fel, liderul sau guvernul are, de asemenea, mai multă „putere” de a acorda drepturi persoanelor care corespund naturii statului.

În baza acestor trei principii este clar cum se dezvoltă drepturile și „legile drepte” într-un mod natural.

   Profesorul român, ardeleanul Vasile Goldiș (1862-1934) care și-a închinat viața marelui ideal de făurire a României Mari, a avut părerea interesantă că pesimismul sistematic în gândirea secolului al XIX-lea s-ar fi născut din „firul” cugetărilor lui Kant, întrucât el a început a reforma convingerile despre adevărata față a lumii, și spunea: „Kant țintește agerata-i privire spre temelia lumii și începe a lua la critică teoria în valoare până aici despre această temelie”, deși alții l-au considerat drept vinovat pe „kantianul romantic – Schopenhauer”. „Filozofia, spunea tot el, nu poate da nicicând direcțiunea vieții omenești, dacă ea însăși nu-și are rădăcinile sale în acea viață”.

   Filozoful și omul politic român P. P. Negulescu (1872-1951) a demontat punct cu punct tezele de bază ale apriorismului kantian (teoria care consideră că spațiul, timpul și cauzalitatea sunt noțiuni apriorice), în special privind spațiul, menționând că pentru o reprezentare a spațiului este nevoie de o stare de conștiință, iar „pentru a fi conștienți, trebuie să fim conștienți de ceva; acest ceva nu poate fi însă ceva cunoscut decât prin opoziție cu altceva”, adică e nevoie de experiență pentru a realiza reprezentarea.

   Filozoful, psihologul român Constantin Rădulescu – Motru (1868-1957) atrăgea atenția asupra faptului că el concepea timpul strict matematic, de altfel precum Galilei și Newton.

   Filozoful, logicianul român Nae Ionescu (1890-1940) explica că noi avem cunoștința compusă din posibilitatea de cunoaștere și motivul de cunoaștere; Kant consideră că elementul din afară ne este necunoscut – lucrul în sine – , pentru că transcende cunoștinței – un adevăr – , dar mai departe, pretinde că formele cunoștinței noastre pot fi cunoscute, ceea ce nu este adevărat: noi nu putem să avem cunoștința formelor apriori, adică a unui element ce constituie cunoștința.

   Filozoful, eseistul român Constantin Noica (1909-1987) a rezervat un spațiu destul de amplu în cartea sa „Concepte deschise în istoria filozofiei”, cu privire la contradicțiile lui Kant în tratarea problemei lucrului în sine, discutând direct această problemă, dar și menționând ideile din recenziile apărute în timpul vieții sale, care conțineau obiecții supărătoare cu privire la opera sa, dar pe care, către sfârșit, Kant nu le mai lua în seamă – nici laudele, nici criticile, obosit fiind de explicațiile pe care le dăduse la început.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (20) – Immanuel Kant” →

Victor RAVINI: Mioriţa şi cultura universală

Miorița a fost înțeleasă greșit pentru că s-au făcut multe erori metodologice, iar concluziile savanților s-au bazat pe păreri. Printre multele greșeli, s‑a crezut fără temei că mioara ar fi un oracol ce îi prevesteşte ciobanului viitorul şi îi spune ce să facă pentru a se apăra. Nu s‑a observat că mioara nu se încadrează în funcţia unui oracol. Ciobanul o întreabă de ce nu‑i mai place iarba. Nimeni nu o întreba pe Pythia dacă îi plăcea mâncarea. Oracolul de la Delfi nu spunea nimănui exact ce avea să se întâmple şi nicidecum ce anume să facă. Mioara este termenul concret într‑o metaforă, care simbolizează ceva abstract. O să vedem ce. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc despre animale reale? O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. Câinele de care vorbeşte mioara este o altă metaforă, care simbolizează altceva. Vom vedea ce. Vorbele mioarei nu se referă la o realitate concretă, ci la o experienţă psihologică, prezentată sub formă alegorică. Mioara îi spune ciobanului să‑şi cheme un câne, cel mai bărbătesc şi cel mai frăţesc (versurile 40‑42, în varianta Alecsandri). Deci cel mai… dintre mai mulţi. El are câini mai bărbaţi (v. 21), la plural, şi spune: Să‑mi aud cânii (v. 58). De ce să‑şi cheme numai un singur câine şi nu toţi câinii pe care îi are? E ştiut că nici cel mai puternic câine nu îşi poate distribui atenţia ca să facă faţă la doi adversari. Câinii sunt eficienţi în haită. Dacă ar fi fost vorba să se apere, mioara i-ar fi spus să își cheme toți câinii. Câinele aici nu are menirea să îl apere, ci este un simbol pentru o bine‑cunoscută realitate psihologică. Cercetarea anterioară nu a observat că dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara este alter‑egoul său, la fel cum Virgiliu e alter‑egoul lui Dante sau Mefisto e alter‑egoul lui Faust şi al lui Goethe. Mioara năzdrăvană poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numeşte Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Nimic în Mioriţa nu este realitate, ci fantezie poetică. Totul în Mioriţa e simbol cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălţătoare. Dar cine mai are timp azi să citească pe îndelete o poezie profundă și înălţătoare? Ciobanul din Mioriţa nu este o persoană concretă, care să fi trăit cândva cu adevărat, ci e un personaj literar imaginar idealizat. Ciobanul este un exponent al bunătăţii şi perfecţiunii omului în general, un erou din mitologia pre‑creştină a ciobanilor, la fel ca eroii din alte mituri antice. Confundarea mitologiei arhaice din Mioriţa cu acţiunea din Baltagul, sau cu alte crime asemănătoare de la tribunal, a dus la regretabila răstălmăcire a poemului. Mioriţa nu prezintă o crimă, ce s‑ar fi petrecut cândva prin Carpaţi, ci un ritual de iniţiere în tainele universului şi ale psihicului uman, aşa cum le înţelegeau ciobanii arhaici şi care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri din zi sau la anumite zile sfinte. Cele mai vechi variante ale Mioriţei sunt colinde din Transilvania, ce se cântă la casa fiecărui ţăran, în fiecare iarnă, ca să îi ureze belşug în anul ce vine. Colindătorii nu urează nimănui să fie ucis.

La o lectură neatentă, Mioriţa dă impresia că ar fi o naraţiune care povesteşte ceva ce s‑ar fi întâmplat în realitate, într‑un spaţiu geografic. La o lectură mai atentă, putem observa că totul se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului şi este proiectat asupra peisajului exterior, geografic. Cuvintele concrete din peisajul geografic paradisiac şi astrele de pe cer sunt metafore pentru raiul ce este în sufletul ciobanului. Textul tuturor variantelor Mioriţei amestecă imagini interne şi imagini externe, cu aceeaşi virtuozitate derutantă ca şi la Petrarca, la Eminescu sau alţi mari scriitori din literatura universală, la care farmecul este că luăm abstracţiunea drept adevăr concret, ne trec fiorii şi ne identificăm cu personajul principal. Acest fenomen a fost bine explicat de către profesorul american de psihologie analitică James Hillman, cu exemple din literatura universală, ce conţin aceleaşi procedee literare ca în Mioriţa.

Frumuseţea peisajului geografic din Mioriţa simbolizează metaforic frumuseţea şi armonia sufletească a ciobanului. Peisajul din versurile Mioriţei îmbină peisajul din Carpaţi şi cel sufletesc cu o desăvârşită măiestrie. Tot ce pare că s‑ar petrece în jurul ciobanului se petrece, de fapt, în inima lui şi se adresează inimii noastre. Spaţiul mioritic este atât cel ce se poate vedea cu ochii şi poate fi reprodus într‑o fotografie, cât şi cel pe care îl putem simţi doar cu inima şi este deja reprodus în versuri. Mioriţa poate fi înţeleasă ca un imn închinat omului şi naturii, ce arată înalta măsură a capacităţii omului de a se minuna de măreţia naturii. Am arătat în carte că Mioriţa poate fi înţeleasă şi ca un ghid spiritual de înălţare în cele mai înalte sfere ale poeziei şi ale cerului. Fiecare dintre noi ne putem minuna de măreţia naturii şi a Mioriţei după măsura atenţiei pe care o acordăm versurilor şi după puterea cugetului nostru. Unii au râs de Marin Sorescu pentru că vede în Mioriţa metafore ce simbolizează abstracţiuni luminoase, poezie sublimă şi o pune alături de Luceafărul lui Eminescu. Fiecare poate vedea într‑o poezie, ceea ce poate vedea. Iar ce nu poate vedea, nu poate.

Strămoşii ne‑au lăsat moştenire o vastă literatură orală, în versuri şi în proză, cum poate că nimeni nu mai are. Noi, astăzi, prea îngâlviţi cu cultură modernă şi ahtiaţi după bunuri materiale, lăsăm să se aştearnă praful pe moştenirea primită din vechime, iar unii chiar dau cu noroi în Mioriţa, ba chiar şi în Eminescu, şi în tot ce avem mai valoros. Petru Ursache scria despre felul în care receptăm noi Mioriţa: „Merităm lecţia. Trebuie să vină străinii să ne atragă atenţia, civilizat şi discret, asupra propriului tezaur cultural şi artistic”.

Avem datoria să repunem Mioriţa pe piedestalul pe care au pus‑o traducătorii şi cititorii străini încă de la început, pe vremea lui Alecsandri. Dar nu numai varianta publicată de el, ci toate cele peste 2000 de variante sunt capodopere. De ce nu avem o antologie care să le cuprindă pe toate? Fiindcă ar fi editată în prea multe volume? Avem o datorie morală faţă de strămoşii care au creat Mioriţa şi ne‑au lăsat‑o nouă şi lumii întregi. E o datorie faţă de civilizaţie, să împărtăşim tuturor bogăţia culturală a străbunilor noştri, aşa cum împărţim din colivă. Cele mai strălucitoare opere în limba română sunt Luceafărul lui Eminescu şi Mioriţa. Nu toate popoarele lumii au asemenea opere, din care ne vin identitatea naţională, unitatea etnică şi trăinicia limbii române. Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul şi din afara ţării. Ne regăsim în limbă, când nu putem să ne regăsim la vatră. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii, nemurirea creaţiilor sale literare, culte şi populare, cât şi a credinţelor sale. În primul rând, credinţa în tine însuţi ca individ şi credinţa în poporul din care faci parte. Credinţa în valorile morale şi culturale româneşti, bine recunoscute în Occident.

Continue reading „Victor RAVINI: Mioriţa şi cultura universală” →

Aurelia GROSU: Dacă ai putea bănui…

Cum ai putea bănui câte lumi există într-o raza de soare, câte lupte se dau într-o gaură de furnici, câte dureri ascunde o inimă de mamă trudită și câte doruri se pot naște într-un suflet de copil, câte nopți îngenuncheate în inima unei bunici sau câte lacrimi pe obrazul unui tată care se frământă cum să își îngrijească familia cea dragă pentru care a sperat și visat, cum ai putea să înțelegi zbaterea aripilor unui fluturaș prins între degetele unui copilandru rătăcit pe câmpie.

Cum ai putea înțelege singurătatea care este atunci când strigi şi nimeni nu aude, fiindcă doar sufletul tău strigă… în tăcere deplină?

Dacă viața ar fi atăt de simplă și de roză, am împacheta-o în panglici de mătase aurie și am sărbători-o în fiecare zi ca pe ceva special și minunat!

Viața are grijă să fie provocatoare, șerpuitoare și neliniștită… cu suișuri și coborâșuri, cu petale albe de trandafiri sau cu spini uscați și răi, o poveste personală ce trebuie scrisă frumos și corectată cât mai des!

——————————————-

Aurelia GROSU

Galaţi

Iulie 2020

Victor RAVINI: Variantele Mioriței

Personalități competente din Occident consideră că Mioriţa este o capodoperă universală. Ei aveau la dispoziție doar traducerea variantei publicate de Vasile Alecsandri, ce conține doar 123 de versuri. Cercetătorul Adrian Fochi ne atrage atenția că, pentru a ajunge la o înțelegere mai aprofundată asupra Mioriței, trebuie să pornim de la cât mai multe variante ale ei, nu doar de la varianta publicată de Alecsandri.

Am analizat diferite elemente sau aspecte din 973 de variante ale Mioriței și am obținut astfel o privire de ansamblu asupra lor. Privirea sinoptică mi‑a dat posibilitatea să văd că în variante revin mai multe cuvinte-cheie, cărora nu li s‑a dat suficientă atenţie. În cele mai multe variante, ciobanul îşi începe aşa-numitul „testament” cu cuvintele: Dacă o fi să mor. Nu s‑a luat în seamă conjuncţia condiţională dacă. Deci, este vorba de o eventualitate, iar ciobanul nu este ucis. Verbele ce se referă la uciderea ciobanului sunt la modul condiţional‑optativ, ce redă o acţiune prezumtivă şi neefectuată. În multe alte variante, ciobanul porunceşte să fie ucis. El foloseşte modul imperativ, dar cu aspect modal şi înţeles prezumtiv. Nici în aceste variante el nu este ucis cu adevărat, ci în toate este vorba de un ritual ca o reprezentare teatrală a uciderii sale. Mioriţa prezintă înscenări teatrale, un ritual în care ciobanul joacă rolul unui personaj mitologic ce este ucis periodic, la anumite ceasuri din zi sau zile din an, în fiecare an. Această datină era un fel de liturghie pre‑creştină a ciobanilor arhaici. Adesea, cei doi ciobani îl întreabă cum vrea el să fie ucis. Niciun ucigaş care vrea să jefuiască pe cineva nu îl întreabă cum vrea să fie ucis. Ciobanul le răspunde cum vrea el să fie ucis, iar adesea chiar le porunceşte să fie ucis. Nicio victimă a unui omor nu apucă să spună cum să fie ucis şi cu atât mai mult nu porunceşte să fie ucis şi în ce fel. Este vorba de pregătirea unui ritual tradiţional, de ucidere simbolică a unui personaj mitologic, care se poate desfăşura cu mici variaţiuni. Uneori, ciobanul porunceşte să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază şi la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Nimeni nu a mai auzit despre un asemenea obicei de înmormântare în realitate. Numai la teatru sau într‑un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori şi îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeaşi zi. Ciobanii discută calm, ca la pregătirea a ceva sfânt, nu a unei crime.

Ciobanul adesea cere să fie ucis sau îngropat în anumite locuri cu o importanţă specială, cum ar fi locul unde se făcea sărita berbecilor sau jocul mieilor. Scopul ritualului poate fi de a asigura fecundarea oilor, proliferarea şi înmulţirea turmei. Cei doi ciobani îl vor omorî cu securi şi cu topoară şi cu bolovani de moară. De ce aşa multe obiecte ucigătoare? În altă variantă, îl vor ucide cu nouă topoare. Cum să folosească doi ucigaşi nouă topoare? Nu ar fi ergonomic să comită cineva o crimă cu atâtea obiecte. Deci, nu poate fi vorba de o ucidere reală. E vorba de un ritual pre‑creştin, în care scena uciderii e repetată, aşa cum repetă preotul în biserică anumite gesturi şi vorbe importante, de un anumit număr de ori. Moartea şi îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iaşi de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau aşezate în cerc, ca nişte raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificaţie ritualică, masculină”, afirmă Senica Ţurcanu, arheolog şi şefă a Muzeului de istorie a Moldovei.

În multe variante ciobanii suflă în buciume sau în trâmbiţe pentru a înştiinţa locuitorii de pretutindeni că vor trece la acţiune. Niciun criminal nu anunţă societatea că va comite o crimă. Ei anunţă că vor efectua ritualul conform datinii cunoscute de toţi cei din vremea lor. Cercetătorul Ion Filipciuc afirmă că „ciobanul din Mioriţa nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunităţii”. Toate aceste variante relatează nu uciderea lui în realitate şi nici măcar efectuarea ritualului, ci pregătirea lui psihologică pentru a intra în rolul principal pe care îl joacă în acel ritual sau viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă. Mioriţa se încheie cu cuvintele lui, ceea ce confirmă că nu despre uciderea lui reală este vorba în text, ci e vorba de o ucidere simbolică, părelnică, a ciobanului ca actor într‑o piesă de teatru popular, unde el joacă rolul unui personaj mitologic.

Variantele, în care ciobanul este cu cea mai mare claritate un personaj mitologic, prezintă omorul la modul indicativ trecut, omorul e înfăptuit, el e îngropat. Însă ciobanul este reînviat de mama lui, iar el îşi reia activitatea. Asemănarea cu alţi eroi mitologici, din alte culturi vechi, este evidentă. Moartea simbolică şi reînvierea au loc şi în jocul căluşarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. În aceste variante, ciobanul din text este, fără îndoială, un erou mitologic sacrificat, care a biruit moartea, e reînviat şi îşi reia activitatea. Este ucis personajul mitologic din text, dar nu şi vreun cioban în realitate. Ciobanul din realitate joacă rolul eroului mitologic, ca într‑o piesă de teatru popular. Ciobanul din text este unul din mulţii eroi mitologici de acest fel din istoria religiilor şi din diferite culturi străvechi. Strămoşii noştri l‑au identificat pe Iisus cu ciobanul din Mioriţa şi astfel mesajul umanist al creştinismului nu li s‑a părut ceva contrar mitologiei lor, ci l‑au acceptat de bună voie şi fără poruncă sau cu vărsări de sânge, cum a fost la alte popoare. Străvechea mitologie pre‑creştină din variantele Mioriţei, obiceiurile şi tradiţiile strămoşilor noştri sunt baza fundamentului şi fundamentul bazei pe care s‑a încetăţenit creştinismul la români. De aceea biserica ortodoxă română nu a avut nevoie să folosească violenţa pentru a întări credinţa, cum a făcut biserica catolică, cu Inchiziția și arderile pe rug.

O regretabilă confuzie de definiţii i‑a făcut pe cercetătorii anteriori ai Mioriței să nu observe că aşa‑numita alegorie a morţii şi nunţii cosmice a ciobanului este compusă, de fapt, din două alegorii diferite. Ciobanul vorbeşte de o moarte simbolică, la fel cum spune apostolul Pavel, din Biblie, când zice că el moare în fiecare zi pentru a se uni cu Dumnezeu şi recomandă credincioşilor să facă şi ei la fel (1 Cor. 15:31, Rom. 6:11, Col. 3:3, Gal. 2:19), sau cum zice evanghelistul Ioan că a trecut prin moarte la viaţă (1 Ioan 3: 14). Moartea ciobanului este alegoria ce reprezintă o etapă din ritul lui de iniţiere în tainele mitologiei pre-creştine: îndepărtarea de bunurile lumeşti, etapă prin care trec şi unii creştini. Nunta cosmică e alegoria despre ultima etapă de iniţiere a ciobanului, la nivelul cel mai înalt: unirea psihologică cu divinitatea. Mândra crăiasă din cer (o divinitate uranică) e înlocuită în multe variante cu o Fată frumoasă ce apare din senin pe munte, împodobită cu simboluri solare (divinitate chtonică), nicidecum o nimfomană, cum au crezut unii savanţi. Ambele sunt apariţia (hierofania) unor divinităţi din mitologia ciobanilor arhaici. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea în care crede, ceea ce îi dă o stare de fericire supremă, cu senzaţia de nemurire şi că timpul s‑a oprit în loc. Ciobanul a reuşit ceea ce nu au reuşit Gilgamesh, Dante Aligheri nici măcar ca personaj în propria sa operă sau Faust al lui Goethe şi multe alte personaje din literatura universală. Am explicat aceste alegorii în patru capitole din Mioriţa – Izvorul nemuririi.

Continue reading „Victor RAVINI: Variantele Mioriței” →

Victor RAVINI: Mioriţa – o capodoperă universală

Cei care încă mai cred că Miorița prezintă o crimă și dispreţuiesc ciobanul au citit‑o superficial şi au înţeles‑o anapoda. Alţii nu au înţeles nimic, îi cred pe cei care îşi trâmbiţează dispreţul şi repetă ce au auzit de la gurile rele, fără să cerceteze. Toţi cei care denigrează ciobanul nu ştiu sau nu vor să audă că versurile Mioriţei conţin idei luminoase, sublime şi înălţătoare, exprimate cu aceeaşi măiestrie literară ca în cele mai valoroase şi mai cunoscute capodopere ale unor autori celebri. Profesorul universitar austriac Leo Spitzer a afirmat că Mioriţa este „una dintre marile creaţii clasice din literatura universală”. Mioriţa este o capodoperă universală, aşa cum au arătat academicianul suedez C.V.A. Strandberg, americanul Ernest H. Latham Jr. şi mulţi alţii, din mai multe ţări. Miorița este prezentată în mai multe enciclopedii din occident, la rând cu alte capodopere literare din întreaga lume.

Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa ţară? Occidentalii admiră Mioriţa, iar părerile noastre sunt divergente. Unii dintre noi o preţuim mai presus de orice, iar alţii vor să fie aruncată la gunoi şi uitată. Un poem naţional uneşte poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Mioriţa a fost şi încă mai este utilizată de politicieni perfizi şi de acoliţii lor ca un instrument pentru a ne înjosi şi a ne manipula împotriva intereselor noastre. Cine îi crede, a căzut în laţ şi le face jocul. Atât legionarii, cât şi comuniştii şi‑au susţinut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s‑a sprijinit pe Mioriţa, apoi a interzis‑o în şcoli, iar în cele din urmă a îngăduit‑o. După căderea comunismului, se discută iarăşi să fie interzisă în şcoli, pe motiv că ar fi psihic distructivă, dăunătoare individului şi naţiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moştenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmaşilor? Lasă ce are mai de preţ şi mai folositor. Tocmai de aceea vor unii să ne fure Mioriţa şi să o arunce la gunoi, ca să rămânem fără cea mai de preţ moştenire spirituală. La fel cum ni se fură şi rămânem fără moştenirile materiale.

Am publicat la Stockholm şi apoi la Bucureşti o carte despre Mioriţa, sub îndrumarea şi controlul ştiinţific a doi profesori universitari emeriţi, suedezi, care o cunoşteau din ce au scris Mircea Eliade şi alţi savanţi occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriţei, cu cele mai noi metode de cercetare învăţate la Universitatea din Göteborg, şi am înţeles mai bine de ce poemul nostru naţional este pus de către străini la loc de cinste în literatura universală. Altminteri cum s‑ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor şi cititorilor din aşa multe ţări pentru Mioriţa? Regretatul profesor universitar Petru Ursache a afirmat că la sfârşitul anului 2000 se ajunsese la 123 de traduceri ale Mioriţei, dintre care 18 în franceză, 15 în italiană, 14 în germană, 9 în engleză, 8 în rusă, cât şi în spaniolă, suedeză, finlandeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă şi esperanto. Am mai făcut eu o a doua traducere în suedeză. Am tradus şi publicat în Suedia vreo 1500 de versuri din diferite variante ale Mioriţei.

Analiza mea pornește de la afirmația lui George Călinescu care spune în Istoria literaturii române că Mioriţa este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor. El precizează că Mioriţa este un „mit cu ecoul cel mai larg” şi că „prin mit se înţelege o ficţiune ermetică, un simbol al unei idei generale”. Noi nu mai putem înţelege miturile aşa cum le‑au gândit străbunii, pentru că ei gândeau mitologic. Pe când noi gândim logic şi am pierdut capacitatea de a înţelege simbolurile şi sensurile metaforice sau alegorice din mituri. Toate miturile au un conţinut abstract, tainic şi sacru, accesibil celor din vechime, dacă erau iniţiaţi în tainele sacre de pe atunci. Noi nu mai suntem iniţiaţi în aşa ceva şi suntem înclinaţi să le înţelegem ca texte profane, ca minciuni pentru adormit copiii sau ca fapte concrete. Strămoşii se exprimau prin metafore şi alegorii, pline de sensuri tainice, pe care noi azi nu le mai înţelegem cu uşurinţă, dar le putem descifra pe îndelete, cu metode adecvate. Am arătat pe larg în ce constă ficţiunea tainică din Mioriţa şi care este ideea generală, folositoare nouă azi în cartea Mioriţa – Izvorul nemuririi.

Mioriţa nu relatează nişte fapte concrete, care să se fi petrecut cândva prin Carpaţi, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Miorița nu prezintă un program de înmormântare, ca să nu se transforme mortul în strigoi, cum au afirmat unii cercetători din generațiile trecute. Miorița prezintă programul unui ritual de iniţiere în tainele universului şi ale psihicului uman, aşa cum le înţelegeau ciobanii arhaici şi care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri din zi sau la anumite zile sfinte. Ciobanul întâmpină ştirea uciderii sale prin a oferi o viziune poetică asupra universului. Pe cine mai interesează azi aspectul poetic al universului, când noi am ajuns să calculăm ce metale se găsesc în alte galaxii şi ce profituri financiare putem avea din cercetarea universului. Reacţia ciobanului nu a fost înţeleasă şi a stârnit nedumeriri. Mulţi s‑au întrebat: cum de reacţionează aşa, când el are câini mai puternici, e cel mai bogat, cel mai destoinic, cel mai robust şi în cei mai buni ani ai săi? Cum se face că el, baciul, adică şeful, nu trece la acţiune împotriva celor doi subalterni, cu toţi câinii săi? De ce nu se apără? Nu despre uciderea lui îi vorbeşte mioara năzdrăvană, ci despre cu totul altceva. Îi vorbeşte despre ceva secret, numai pe înţelesul lui şi al câtorva, nu pentru oricine. Tainele nu sunt pentru ca să le afle toată lumea largă. Lumea doar să rămână cu gurile căscate şi să nu ştie despre ce e vorba în grupul restrâns ce ticluieşte şi pune la cale un ritual de taină. Ştim bine că ţăranii, ca în Moromeţii lui Marin Preda, au grijă să gândească ce spun, ca să nu spună ce gândesc. Ciobanul nu spune pe înţelesul oricui ce are în gând. El îşi potriveşte vorbele cu grijă, ca să pară făţişe, dar să aibă un tâlc ascuns, accesibil unora, însă nu tuturor. Ce taine poate să ne destăinuie Mioriţa nouă, azi? Stilul în Mioriţa e lapidar şi enigmatic. Cuvintele concrete din versuri simbolizează metaforic nişte abstracţiuni, care nu puteau fi exprimate mai bine de așa. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Continue reading „Victor RAVINI: Mioriţa – o capodoperă universală” →

George ROCA: Memoria peniței (4) – O vizită în Noua Zeelandă

Am fost în Noua Zeelandă pentru prima dată în urmă cu 30 de ani! Atunci eram necăsătorit şi parcă nu a fost aşa de bine. Singur te simţi prea… însingurat! Atunci am stat vreo trei săptămâni şi am bătut cele două insule mari de la Auckland la Invercagill călătorind cu un bilet de circuit pe drumul de fier. Apoi, altădată, venind din America, am făcut o escală la Auckland de 3 zile…

A treia vizită am făcut-o în trei! În anul 2000. Având un băieţel de 11 ani, dornic să cunoască şi el lumea mare, ne-am vânzolit, pentru o lună în Aotearoa cum îi zic băştinaşii maori Noii Zeelande, sau Ţara Lungului Nor Alb (The Land of the Long White Cloud). De data aceasta eram trei turişti, adică, „tata, mama şi copilul” cum ne plăcea nouă să ne alintăm! Băiatul meu era curios deci, să vadă cum e acolo în Kiwiland… aşa că aici la „canguri” fiind vacanţa de toamnă – nu prea lungă – ne-am gândit că ar fi bine să mergem pe undeva mai mai aproape! Am zburat de la Sydney la Auckland. 2160 de kilometri, parcurşi cam în 3 ore cu jumbo jet-ul. Acolo avem mulţi prieteni originari din România şi am avut intenţia să-i reîntâlnim. Auckland-ul, cel mai mare oraş din NZ, cu o populaţie de peste un milion de locuitori, mi s-a părut micuţ faţă de Sydney… Am vizitat CBD-ul (Central Business District), faimosul „bulevard” – Queen Street, apoi ne-am dus  în turnul de televiziune să vedem oraşul… care de acolo, de la înălţime parcă nu mai părea aşa de „pricăjit”, ci chiar destul maiestuos. Poate din cauza unghiului de vedere, a panoramei sau poate chiar al unui superb apus de soare!

În următoarea zi ne-am urcat pe un vaporaş şi am plecat pe mare, spre nord-est… După circa 4 ore de călătorie, parcurgând aproximativ 62 de mile (100 de km), am ajuns la insula Aotea (Great Barrier Island), a şasea suprafaţa de pământ ca mărime a arhipelagului neo-zeelandez. Un loc minunat, virgin şi foarte puţin populat! Aproximativ 800 de locuitori pe o suprafaţă de 285 km pătraţi. Insula are şi patru puişori care o înconjoară: Rakitu, Kaikoura, Insula Balaurului şi Insula Ţiparilor.

Pentru o sută de dolari neo-zeelandezi am închiriat întreaga casă a unor maori bogaţi. O vilă mare, curată şi cochetă. În cele patru zile, cât am stat acolo, am trăit ca într-un paradis al unei epoci trecute! Fără gaz, electricitate şi apă curentă… Eu şi cu „ăla micu” făceam spume… că trebuia să ne culcăm seara odată cu găinile… dar soţia mea era în culmea fericirii, domnia sa fiind bună prietenă cu Moş Ene. Auzi dom’le, în anul 2000 să nu ai lumină la bec… seara! Lumânările s-au terminat după două nopţi şi atunci ne-am adus aminte de tradiţionala „descurcăreală” a neamului românesc… făcându-ne opaiţe şi candele din fâşii de cârpa îmbibate în ulei de gătit.

Am fost şi la pescuit – pe care, sincer, l-am considerat o pierdere de timp, eu fiind
un personaj veşnic ocupat cu treburi în mişcare nu cu aşteptatul la „dacă muşcă, sau nu muşcă” (peştele, desigur!)… Băieţică al meu, mai răbdător, a prins trei peşti mari, asemănători cu păstrăvul de mare, grei de peste două kilograme fiecare. Am pus şi eu mâna să-l ajut să-i scoată! Era tare fericit! Prinsese Kahawai! Bun de mâncat! La al patrălea, am avut o surpriză. Am văzut că era îmbârligată peste el o caracatiţă uriaşă!  Arată ca o cârpă de spălat duşumeaua. Închisă la culoare, părea moartă… Braţele nu i se mişcau, dar nu se dezlipea de peşte. Nu ştiu cu ce naiba, ditamai molusca, ne-a retezat firul cu tot ce era pe el! A şters-o şi cu peştele şi cu cârligul şi cu plumbul şi cu… Mama ei de octopedă! De ciudă, românaşu’ meu era cât pe ce să plângă! Acasă, la reşedinţa noastră maoră, am curăţat peştele, l-am dat prin făină şi sare şi l-am prăjit în tigaie… Mămăliga şi mujdeiul încă nu se inventaseră pe insulă, aşa că am mâncat nişte kumera (cartofi dulci) ca garnitură. O masă copioasă, trediţională din mările sudului… oferită părinţilor săi de juniorul meu.

Într-una din zile am fost în vizită la o familie recomandată cu căldură de nişte prieteni de-ai noştri români din Auckland. Originari din Elveţia, stabiliţi acolo de peste 20 de ani, şi-au cumpărat cu 100 de mii de dolari 50 de hectare de pământ cu munţi şi văi… Aveau şi o peşteră pe proprietatea lor! Ce mai, un Paradis! Muncind din greu, deveniseră proprietarii uneia dintre cele mai importante plantaţii de Macadamia Nuts din Pacificul de Sud. Bogaţi tare, dar muncind pe rupte… trăiau simplu precum Robinson Crusoe. Şcoli nu sunt pe insulă, aşa că au rămas şi fără copii. Chiar şi cei mici sunt trimişi la şcolile-internat din Auckland. Totuşi era atât de plăcut acolo, atât de seren! Departe de jungla de beton, de viaţa trepidantă, de stres, necazuri, calculator, televiziune manipulantă, aer poluat, bârfe, nebunii, crime… Te simţeai ca într-o altă lume… un paradis simplu, dar vindecător al tuturor relelor acumulate în marea metropolă. O revenire la lumea strămoşilor noştri…

Ne-am reîntors la Auckland cu bateriile creierului încărcate! Am mai stat 2 zile acolo, după care, împreună cu nişte prieteni din Bucureşti am plecat la Rotorua. Drumul până acolo a fost superb! Noua Zeelandă este aşezată pe o centură vulcanică, având şi acum o activitate destul de intensă. Rotorua este cel mai vizitat oraş de turişti. Gheizere, vulcani noroioşi, ceaţă, sulf, plante unice… s-u-p-e-r-b! Am fost într-un loc unic unde erau nişte copaci înalţi (seqvoia) de peste 100 de metri. Printre ei, un nou colţ de de paradis… un izvor, căprioare, linişte…

A doua zi am fost şi am văzut gheizerele. Wow! Jeturi de apă caldă aruncate spre cer! Mirosea tare a sulf! Fanuş, băiatul cel mic al prietenului meu, s-a uitat ciudat la mine, apoi s-a apropiat de taică-său şi l-a întreabat cu o tipică inocenţă copilarescă:
– Nu ştii cine a făcut pârţ pe aici!
– Poate tu, mă piticule!
– Ba tu, ba tu…
– Aşa vorbeşti tu cu taică-tu?
– Hi, hi, hi! Tu eşti pârţâilă, tu eşti pârţâilă!
– Nu eu, mai drăcuşorule, gheizerul!
– Iar mă păcăleşti, că ştii că sunt mai mic… Uite „tatataaa”, gheizerul face pipi, nu pârţ!

Ce să mai zici? Deseori, copiii spun chestii deştepte! Ăl mare a tăcut şi mai apoi a schimbat vorba… Cât am stat la Rotorua, numită şi „Sulphur City”, de câte ori venea câte un damf de pucioasă, Fănuş se uită şugubăţ la taică-său, apoi la mine şi râdea! Ei! O fi ştiut el de ce! Se zice că aia micii nu mint!

A treia zi am avut mai mult „fun”. Am fost pe munte cu telecabina şi la coborâre ne-am reîntors cu săniuţa (pe roţi). O senzaţie minunată! Apoi iar cu telecabina şi iar cu săniuţa! Se construise o pistă specială pe care săniuţa „aluneca” lin. Puteai folosi frâna  dacă o luai prea repede la vale. Coborârea dura cam un sfert de ceas. Copii erau aşezaţi între picioarele protectoare ale tatălui lor… Fănuş uitase şi de gheizerele paterne, şi de sulf şi strigă cât îl ţinea gura: „Bagă motor, bagă gaz!…”. Soţia mea, metamorfozată într-o doamnă sobră, nu a dorit nici în ruptu’ capului să se dea cu săniuţa. A stat pe terasa-restaurant a telecabinei, cică să se bronzeze! În acea poziţie inertă, cu faţa îndreptată spre astrul luminos şi cu ochelari de soare pe nas părea o actriţă de cinema din filmele italiene ale anilor ’60. Simpatica divă de la Cinecita a băut între timp vreo trei cafele, din care cauza n-a putut să doarmă două nopţi după aceea! Dar noi băieţii, dacă ne-am distrat minunat, am dormit tun!

De la Rotorua, ne-am continuat drumul spre sud prin Insula de Nord. (Scuzaţi oximoronul!) Ne-am despărţit de prietenii noştri româno-aucklandişti şi cu un „coach-bus” frumos, curat şi comfortabil am plecat spre Wellington, capitala ţării. Ne-am oprit pe parcurs, pentru a lua masa de prânz, la Taupo, oraş aşezat pe malul celui mai întins lac vulcanic din Noua Zeelandă. Lacul era plin de păstrăvi, cu o apă foarte bună la gust, rece şi proaspătă! Taupo, în limba maori, este o prescurtare a numelui „Taupō-nui-a-Tia” care înseamnă „Marea mantie a lui Tia” – Tia fiind o căpetenie locală (şi un explorator) care a descoperit lacul.

Am ajuns la Wellington spre seară. Clădirile oraşului se scurg parcă de pe vârful muntelui până la punctul de tagenţă cu marea (oceanul!). Multă verdeaţă! Multă! Cina am luat-o la un restaurant chinezesc, după care am vizitat centrul oraşului. A doua zi a fost o vreme superbă. Ne-am plimbat per pedes peste tot şi am avut „good time” cum zic localnicii! Wellington este capitala Noii Zeelande şi este cea mai sudică aşezare a Insulei de Nord. Chiar dacă e mai mic decât Auckland-ul, acesta oraş cosmopolit – creează istorie şi în zilele noastre! Clădiri vechi, de 100 de ani, sunt recondiţionate şi inobilate. Se umblă la subtilitatea tradiţiilor băştinaşe. Se învie sau chiar inventează traditii, cultură, istorie… Totul e frumos, proaspăt şi curat!

Ziua următoare am folosit-o pentru a vizita muzee. Prima dată ne-am dus să vedem Galeriile Naţionale de Artă, unde era un show al artelor plastice mexicane. Am avut norocul să vedem lucrări de Frida Kahlo şi Diego Rivera. Am filmat o mulţime de pânze, până când a venit un imens „maor de serviciu”, cam de două ori mai voluminos ca mine, şi mi-a confiscat camera… Eu necomformist şi rebel ca întotdeauna, i-am zis că nu scrie nicăieri că nu e voie să filmezi (era interzis doar fotografiatul!!).  Goliatul s-a uitat la mine cu aceeaşi privire care o au jucătorii echipei de rugby „All Blacks” la începutul meciurilor când îşi sperie adversarii cu faimosul dans de luptă „haka” şi a plecat cu camera mea Sony CCD 220 la garderobă, de unde a revenit triumfător cu un număr de plastic şi cu un zâmbet sub nas şi pe buze, parcă vroind să-mi demostreze că nu este atât de rău precum pare. Când am plecat am controlat caseta şi spre bucuria mea nu era şters nimic… Poate nu învăţaseră băştinaşi din Ţara Norului cel Lung cum trebuie pedepsiţi nonconformiştii români! Dacă îmi ştergea înregistrarea m-aş fi supărat, cu toate că domnia sa avea dreptate, dar aşa că nu mi-a şters-o, ce să zic? Să trăiască maoraşul nostru!

Expoziţia se numea „Viva la Vida” (Mexican masterpieces from the Jacques & Natasha Gelman Collection”. By the way, se zice că Frida Kahlo se trage după bunicul dinspre tată de prin Ardeal (Arad, Oradea), şi este socotită cea mai importantă pictoriţa a secolului XX. Mie îmi place compoziţia, culoarea şi mesajul tablourilor ei. Totuşi cel mai mult apreciez sprâncenele autoarei în autoportrete. Diego Rivera, soţul sprâncenatei, a fost cel mai mare artist-producător de pictură murală a secolului mai sus amintit. A avut un succes nebun în Statele Unite, unde a făcut o groază de bani, pictând faţadele zgârie-norilor (ex. Rockefeller Building). Ambii au căzut, mai apoi, în dizgraţie, deoarece au fost „aprigi comunişti”. Despre Frida se zice că a fost (şi) amanta lui Leon Trotzky, iar în glumă… de Diego se zice că ar fi fost… îndrăgostit de Stalin! Acesta îl idolatriza pe tătuc, pictându-i portretul pe gigantele lucrări pe care le executa pentru americanii capitalişti. Când a murit Frida, a ieşit un scandal de toată frumuseţea cu autorităţile mexicane deoarece sicriul defunctei era acoperit cu drapelul sovietic, roşu cu secera şi ciocanul… în loc de cel naţional mexican. Oricum, cei doi, au lăsat în urma lor creaţii minunate, unice şi de mare valoare! Multe dintre tablurile kahloiene s-au vândut la Sotheby’s, New York, cu peste 1 milion de dolari!!! Lucrările lui Diego aşijderea…

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (4) – O vizită în Noua Zeelandă” →

Alexandru NEMOIANU: Să ne ferim de amăgitori

Titanii erau, în mitologia greacă, semizei, făpturi gigantice și extrem de puternice. Despre ei ne vorbește Hesiod în “Theogonia”. Este interesant de menționat că sursa de inspirație a lui Hesiod a fost o lucrare, ”Titanomachia”, întocmită de către un bard orb din Thracia, cu numele Thamyrus. În acest poem se vorbește de revolta Titanilor contra Zeilor din Olimp și bătălia feroce dintre ei. În cursul acestei bătălii teribile pământul a avut enorm de suferit, fiind, în bună măsură, pustiit. Înfrânți Titani au fost aruncați în fundul pământului, legați în lanțuri în Tartar.

Într-o interpretare mai largă această bătălie dintre Titani și Zei vorbește despre consecințele ateismului militant și despre urmările persecuției Credinței. Exemplul revoltei Titanilor rămâne avertisment privitor la catastrofa ce o poate produce secularismul agresiv și încercarea de a crea o societate fără Dumnezeu.

Este foarte bine știut că începând din veacul al XVIII, încet, tenace, tot soiul de “filozofii” și învățături otrăvite au căutat să inducă îndoială în sufletele credincioșilor, să le corupă Credința și să le distrugă Tradiția. Această acțiune, hai să-i zicem “intelectuală”, a fost complimentată de acțiunea ‘sectelor”, a ereziilor de la Dreapta Credință. ”Sectele” sunt cele care au amăgit mulți oameni și i-au rătăcit într-un pustiu al cărui scop este separarea de Dumnezeu. Aici, cu riscul brutalității, trebuie să fim foarte răspicați.

Nu membrii sectelor sunt cei care trebuie învinuiți, învinuită trebuie învățătura sectelor. Cum spuneam scopul lor final, fie că ele sunt conștiente de această înșelare, fie că nu sunt, este separarea de Dumnezeu. Sectele pot pretinde că îl slujesc pe Dumnezeu dar legătura cu El este tăiată. În ce mod. Prin faptul că eliminând Tainele, rugăciunea către Maica Domnului și către Sfinți, refuzând cinstirea icoanelor și a moaștelor Sfinților, nu mai există legătură directă, personală cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu este un “pricipiu”, este Cel care asigură legătură personală cu toți și fiecare dintre cei care îl mărturisesc în Treimea, ’cea de o Ființă și Nedespărțită”.

Dar aceste eforturi de secularizare a societăților omenești, în veacul ce a trecut și în anii pe care- i trăim, a devenit atac demonic deschis. Vedem în jurul nostru cum stări și noțiuni fundamentale, care au asigurat nu numai continuitatea omenească dar și capacitatea oamenilor de a avea un strop de veselie și mai ales de nădejde, sunt atacate, relativizate și maculate. Familia este sub atac deschis, relația dintre oameni este distrusă, curățenia copiilor este înlăturată. Iar toate aceste abominații sunt prezentate că “eliberări”. Iar în acest context putem vedea ce s-a întâmplat în societățile “atee”. Să ne aducem aminte cum în Rusia sovietică zeci de mii de biserici și mănăstiri au fost închise și distruse. În 1938 în întreagă Rusie mai erau deschise o sută de biserici. Icoanele și moaștele sfinte au fost înlăturate și sute de mii de credincioși au fost uciși cu sălbăticie. Puterea de sus a rămas neclintită, Divinitatea nu a fost micșorată, dar viața oamenilor a fost un infern al pustiiri. Și ar trebui să nu ne lăsăm amăgiți.

Acest secularism demonic și agresiv este tot o religie, este închinarea la demoni. Ce altceva decât închinare la demoni este fuga de realitate prin droguri, elitism, erotism sau consumarism? Ce altceva decât închinare la idoli sunt “concertele” de muzică metalică și cele care induc o stare de isterie colectivă? Și ce altceva decât jertfe aduse demonilor sunt tot mai frecventele crime făcute la concertele pomenite? Ce altceva decât slujire a demonilor este deschisa propovăduire a sodomiei? Trăim vremuri grele și de mare ispita și singura mântuire este credința și atașamentul față de Dreapta Credință, față de Ortodoxie.

Se poate spune că o societate creștină se aseamănă unei cetăți cu ziduri tari și reguli aspre, dar în mijlocul acelei cetății locuitorii pot fi veseli, pot sărbători, se pot bucura. Într-o societate atee zidurile nu mai există, dar în interiorul cetății este groază, disperare și lipsă de sens existențial. Pentru Neamul Românesc aceasta este miza clipei istorice: viață în Ortodoxie sau moartea fără Dumnezeu.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Să ne ferim de amăgitori” →

George ROCA: Memoria peniței (3) – Ce ne aduce Noul An?

Iată că s-au terminat şi iluminatele serbări de revelion, sărbători prin care pământenii au vrut să demonstreze Universului că pot să facă Pamântul mai sclipitor şi  luminos. Aici la Sydney, în jurul Operei House, peste un milion de suflete au avut onoarea şi bucuria să participe la cel mai minunat şi organizat spectacol de întâmpinare a noului an, recunoscut ca fiind cel mai bun de pe mapamond. Focurile de artificii au costat mai mult de cinci milioane de dolari, alte cinci milioane cheltuindu-se pe serbările mării şi ale solului. Au fost construite animale, dragoni şi peşti uriaşi, adevărate opere de artă de mărimea unor ambarcaţiuni, care au evoluat pe apa golfului de lângă Harbour Bridge, parada acestora fiind insoţită de sunet şi lumină. Spectacolul a fost feeric, fantastic şi formidabil! N-am cuvinte!

La sol, în Piaţa Operei s-au perindat cunoscuţi cântăreţi şi formaţii de muzică de toate genurile, dar cea mai minunată performanţă a fost cea a trupei de acrobaţi pe verticala care au transformat acoperişul minunatului edificiu, într-o scenă deschisă. Asemenea unor păianjeni uriaşi, aceştia au executat un dans care a fascinat şi a încântat ochiul, fiind ajutaţi de diferiţi instrumentişti, producători de muzică celestă, plasaţi în diferite colţuri ale faimosului acoperiş.

Nici spectatorii (de seamă!) nu fost mai prejos. În golful Port Jackson, peste care trece faimosul pod numit de localnicii sydneyeni „Clothes Hanger” (Umeraşul de rufe), pe un spărgător de gheaţă – transformat într-un palat plutitor contra a patruzeci de milioane de dolari – multimiliardarul australian, Kerry Packer, i-a avut ca oaspeţi de onoare pe John Howard, prim-ministru al Australiei şi pe Bill Gates. Patronul Microsoft-ului, care după cum spun ziarele, a ajuns, la sfârşitul anului 1999, să aibă o avere personală de o sută de miliarde de dolari, mai mult decât venitul naţional al Greciei. Au mai fost prezenţi pe alte vapoare sau la sol, multimilionarii Lachlan Murdoch, Rene Rivkin si Christopher Getty, prinţul Pavlos al Greciei, prinţul Alexander von Furstenberg, faimosul cuplu de  actori hollywoodieni, Tom Cruise şi Nicole Kidman, jucătorul de tenis Pat Rafter, premierul statului australian Noua Galie de Sud (New South Wales – cu capitala la Sydney), Bob Carr, primarul oraşului Sydney, Frank Sartor…

Publicul participant a fost cuminte, la masa de oameni mai-sus-amintită, făcându-se doar unsprezece arestări. A doua zi au fost colectate peste douăzeci de tone de gunoi. Nici morţi, nici răniţi, nici terorişti!

Totuşi, nu numai Sydney a fost singurul oraş, de pe batrânul continent australian, care a sclipit în noaptea de revelion! Au mai fost şi Melbourne, Brisbane, Perth şi bineînţeles, după cum am văzut la televizor, şi alte metropole sau capitale ale lumii. Tot mapamondul a fost în sărbătoare!

Diferenţa de fus orar dintre Sydney şi Bucureşti este de nouă ore, deci când aici s-a trecut în noul an, în emisfera nordică, era încă mijlocul zilei de 31 decembrie… şi acolo se întâmplau lucruri importante pentru viitorul omenirii.

Scandal la Moscova! Tatiana, fiica preşedintelui rus, Boris Elţîn a fost acuzată de corupţie, trafic de influenţă şi luare de mită, pentru însuşirea a milioane de dolari de la firma de arhitecţi şi decoratori elveţieni care au renovat Kremlinul. Situaţie misterioasă, care seamănă aidoma cu înbogaţirea lui Gorbaciov, cel care a vândut România la Malta şi care după ce şi-a îndeplinit misiunea obscură a fost ajutat (de cine oare!?) să câştige milioane de dolari americani din reclamele pe care le făcea la televiziune pentru diferite firme occidentale, un exemplu fiind compania McDonald’s. Acestea or fi recompensele pentru knock-out-ul dat comunismului?

Ţarul vodcilor, Boris Elţîn, cu lacrimi in ochi, a tras o cacialma (oare!?) stăpânilor noii ordini mondiale, predând, de bunăvoie şi nesilit de nimeni (oare!?), puterea statului rus şi preşedenţia, lui Vladimir Putin. Acestuia i-se spune la Moscova „Jeleznîi Kulak”, adică „Pumnul de Fier”, poate şi pentru faptul că este un pasionat al judo-ului. Fără transparenţă, a demonstrat până acum aceeaşi culoare politică pe care o au zăpezile siberiene. După cum menţionează Agenţia France Presse, Dl. Putin a fost un necunoscut până în luna august a anului trecut, când a fost făcut prim-ministru, rămânând şi până în prezent o enigmă a politicii. Născut la Leningrad, în 1955, îşi începe cariera ca spion în 1975, când este trimis de KGB, în RFG pentru a „învăţa” secretele companiei americane de computere, IBM.

Îmi pun întrebarea, oare acest domn Putin o fi având intenţii bune faţă de pacea lumii, sau poate, o fi acel mult trambiţat anticrist care trebuia să-si facă apariţia cam în aceste vremuri? Semnul diavolului 666, îl avem deja, întorcând cifrele neterminatului mileniu al doilea, mileniu care a ţinut doar 999 de ani. Acesta nu a putut să-şi dea duhul până nu a desemnat un nou lider „marii puteri adormite” de la Răsărit!  Vom trăi şi vom vedea! Interesantă mi se pare coincidenţa de nume cu călugărul de tristă faimă, Rasputin, cel care a distrus monarhia rusă şi a impins ţara spre haos şi ruină ca să ajungă mai-apoi în mîinile revoluţionarilor roşii. Putin şi Ras-Putin (…parcă am zice „popit” şi „răspopit”!!!) crează enigme şi dau bătăi de cap celor care studiază evoluţia şi biografia acestor două personaje istorice.  Ciudat este şi faptul că singurul război, de la începutul aşa-zisului nou mileniu, este cel dus de ruşi în Cecenia, avându-l ca arhitect tot pe domnul Pumn de Fier. Poate totuşi va fi un conducător bun şi va consolida relaţiile cu ţara noastră dându-ne înapoi Bucovina, Basarabia, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor, tezaurul, pe patriotul Ilie Ilaşcu şi  retrăgând în totalitate Armata a XIV-a din Transnistria.

Mi se pare interesantă schimbarea de optică a comunităţii internaţionale faţă de România. Ne-am trezit dintr-o dată ajutaţi şi cu mult-doritele împrumuturi financiare în buzunar. Ajutorul dat ţării noastre să fi fost generat de premoniţiile schimbărilor recente de la Moscova? A vrut cumva occidentul să închidă ruşilor coridorul de trecere prin Balcani şi limitarea sferei de influenţa a acestora. Dacă e aşa, trebuiau să o facă de mult, atunci am fi intrat şi noi cu dreptul în Europa!

Odată cu terminarea anului au intrat şi teroriştii în concediu. Mare a fost bucuria noastră atunci când am auzit că extremiştii islamici din Kaşmir, cei care au terorizat o săptămână întreagă pasagerii avionului companiei „Indian Airlines”, au eliberat toţi ostaticii. Chiar şi indienii au fost mai inţelegatori cu fraţii lor pakistanezi (şi vice-versa), nemaiameninţându-se unii pe alţii cu bombele lor atomice. În Orientul Apropiat s-a făcut, deasemenea, linişte de sărbători, palestinienii lăsând pietrele să se odihnească iar vecinii lor israelieni închizând în magaziile armatei grenadele lacrimogene şi gloanţele de cauciuc!

Y2K, sindromul anului 2000 din microchips-urile computerelor, nu a lovit prea tare. În afară de câteva cazuri minore, s-a intrat în noul an fără incidente sau accidente. Totuşi îmi pun întrebarea, dece s-a făcut atâta caz de acest fapt, dece s-au cheltuit la nivel mondial atâtea miliarde şi în buzunarele cui au intrat aceste sume? Cui a folosit Y2K? Jale mare pe Wall Street ! Faimoasa bursă din New York  îşi pierde echilibru şi ajunge la cel mai scăzut nivel al ultimilor doi ani, trăgând după ea, conform principiului dominoului, şi restul instituţiilor de acest gen din celelalte ţări. Acţionarii sunt cuprinşi de disperare. Se discută reaşezarea dobânzilor bancare.

După atâtea surprize cu care a început anul 2000,  prevăd că acesta va excela în evenimente de primă mână, nemaiîntâlnite, care vor afecta viitorul omenirii. Nici în prezent, dezastrele şi calamităţile, nu ocolesc lumea! Din Australia până în Norvegia, vedem trenuri ciocnindu-se, din America până în Asia, vedem flora şi fauna distrusă de incendii, vedem inundaţii în Europa sau mareele neagre create de petroliere scufundate, vedem foamete în Africa, India, în Timorul de Est, vedem… trăiască zvonacii, răspândacii, presa, televiziunea şi… Internetul!

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (3) – Ce ne aduce Noul An?” →

Elena BUICĂ: Farmecul scrisorilor de odinioară

La aniversarea zilei mele de naștere, am primit o scrisoare ca cele de odinioară și abia atunci mi-am dat seama cât de mult mi-au lipsit scrisorile pe care le găseam după așteptări încărcate de emoţie, la cutia poştală sau aduse de poștaș la poartă. Mi-a fulgerat gândul la cutia cu scrisori și teancul cu frumoasele ilustrate primite de părinții mei în anii tinereții, legate cu o fundă roz. Erau scrisori și ilustrate păstrătoare de dragi amintiri, cu o caligrafie impecabilă, așa cum astăzi nu mai primește nimeni de la cei plecați în stațiuni sau în lungi călătorii, nici chiar atunci când sunt strămutați în alte țări.

În secolul XIX, scrisorile încă se scriau de mâna. Mi-amintesc cu drag de anii adolescenței, când scriam scrisori de dragoste la rugămintea colegelor de școală, încurajată de răspunsurile băieților care prindeau aripi. Păstrez și acum în minte frumuseți duse pe apă timpului fără întoarcere, precum tabloul în care un cuplul de îndrăgostiți se isca o ceartă și spunând că se despart „definitiv”, își luau teancul de scrisori ca să și le înapoieze, își dădeau întâlnire la o cofetărie și se întorceau acasă împăcați și mai fericiți, uneori și cu cereri în căsătorie. Nici nu mai știu cum a trecut timpul, dar știu că scrisorile mele, de acum aprximativ 60 de ani, se odihnesc într-o frumoasă cutie, așteptănd cu răbdare să le măngâi cu privirea și cu inima.

Scrisorile au dăinuit multe secole, formând o adevărată istorie a scrisului. În zilele noastre, internetul le-a adus moartea rapidă, sub ochii noștri, încât, acum ni se par că aparțin preistoriei. Mi se pare un veac decând n-am scris și n-am primit o scrisoare așa cum au fost acelea primite până la apariția internetului. Prin internet primesc comunicări pe spaţii restrânse, într-un rapid schimb de replici, multe din ele convenținonale și distanțe, în care cuvintele sunt prescurtate, iar frazele cu sentiment sunt înlocuite cu emoticoane. Se spune că, decând scrisul de mâna a fost abandonat, a dispărut și încărcătura emoțională dintre rânduri. Astfel, oamenii parcă s-au retras în sine și comunică pe scurt prin SMS-uri, pe facebook pe twitter, pe skype şi altele pe care eu nici nu le ştiu. E o însingurare pe care aproape nu o mai conștientizăm, fiind complet absorbiți de grija de a ține pasul cu iureșul prefacerilor.

Simt lipsa acelor acelor scrisori de odinioară de tip familial în care găseam căldura unor relații foarte apropiate, cordiale, un conținut așezat pe hârtie după o oarecare chibzuială, scrisori cu notă personală, având  adresări cu forme intime, cu mult bun gust și stil, cu o conotație afectivă, cu puterea de a schimba uneori viața.  Parfumul, frumusețea și grația scrisorilor de odinioară aduceau cu ele aerul romantic. Într-un anume fel, scrisorile aveau și un rol educativ, te obligau să întăreșți spusele, să scrii coerent, ordonat,  îngrijit , ca să poată fi bine înțelese.

Din mai multe prototipulri de scrisoare, îmi amintesc în special, pe acela al scrisorilor țăranilor noștri, cu formule care trebuiau respectate strict, impuse de regulele nescrise, ca pe o lege supremă. Scrisorile începeau cu formulă de adresare: „Dragii mei parinți și frați” , apoi  un salut-tip urare: „În primele mele raduri de scrisoare vă spun că sunt bine sănătos, care sănătate v-o doresc și dumneavoastră, de la mine și de la bunul Dumnezeu, că e bun și mare”. Urmau  apoi  date despre vreme: „Să știți că pe aici e iarnă grea”, apoi cuvinte spuse din inima care aveau puterea uimitoare să emoționeze, chiar și atunci când erau scrise de neștiutori de carte, prin intermediul altei persoane. Un model strălucit al unei astfel de scrisori este  cunoscută poezie a lui George Coșbuc  „O scrisoare de la Muselim Selo” din care reproduc începutul și ultimile două strofe, foarte emoționante: „Măicuţă dragă, cartea mea/ Găsească-mi-te-n pace!/ Pe-aici e vânt şi vreme grea/ Şi-Anton al Anei zace/ De patru luni, şi-i slab şi tras,/ Să-l vezi, că-ţi vine plânsul,/ Că numai oasele-au rămas/ Şi sufletul dintr-însul.//(…) Mă doare-n piept, dar nu să ţip,/ Şi-aşa mi-e dor de-acasă,/ Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip/ Că vodă nu mă lasă./ Dar uite, nu e nu ştiu cât/ O lună chinuită,/ Şi-o să te strâng de după gât,/ Măicuţa mea iubită//(…) Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,/ Iubească-ţi-l pământul!/ Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu,/ Şi-mi ţîn acum cuvântul./ Să te mângâie Dumnezeu,/ C-aşa e la bătaie/ Şi-am scris această carte eu,/ Căprarul Nicolae.//”

Fie că sunt scrise de om cu înaltă școală, precum corespondența dintre Mihai  Eminescu și Veronica Micle, sau dictate de un neștiutor de carte, precum Ion din citatul de mai sus, scrisorile pot avea putere uimitoare, cuprinzând cuvinte scrise din inimă, cuvinte care au puterea să schimbe viața uneori, ca și cum ai păși pragul altei lumi. În comunicarea prin viu grai, nu de puține ori, persoanele mai emotive nu își găsesc cuvântul potrivit pentru a-l transmite, așa cum o fac în scrisori. De aceea, scrisorile familiale, c și alte forme de literatură memorialistico-epistolară au fost Continue reading „Elena BUICĂ: Farmecul scrisorilor de odinioară” →

Alexandru NEMOIANU: Iluziile care distrug

În vremea istorică pe care o trăim, care este confuză, haotică și de fapt înspăimântătoare, putem afla cauza principla a răului care ne bântuie: pierderea Credinței în Dumnezeu, a fricii de Dumnezeu și respectului față de poruncile Lui. Aceste nu sunt afirmații circumstanțiale și cu atâta mai puțîn îndemnuri pioase, sunt adevăruri deplin stabilite de experiența omaneasca milenară.

Fără Credință omul nu are lumină, nu are punct de referință, pur și simplu își dă cu părerea sau, mai rău, se închină rațiunii sale, practică o formă penibilă de idolatrie, „antropolatria”, „închinarea la om”. Astfel s-a ajuns că, în lipsa Credinței…”au schimbat slava Dumnezeului celui nestricăcios cu asemănarea omului celui stricăcios” (Sf.Pavel, Români, 1,23). Încă mult mai grav, lipsa Credinței a făcut ca oamenii să fie cu totul deschiși ispitelor demonice, a celor mai crâncene dintre ele. Din nou trebuie amintit că singurul lucru pe care îl poate oferi necuratul sunt iluziile deșarte, iluziile care distrug. Iar cea mai periculoasă dintre ele și care persistă în lume și de când ea stă în existența, este mândria. Încă mai grav, dincolo de neputința de a ne controla mândria, stă și împrejurarea că, sub inspirația negativității pure, a necuratului, mândria a căpătat nespus de multe forme. Atâta de multe că din comoditate și lașitate nici nu mai suntem capabili să recunoaștem patima în sine. Una dintre cele mai grave forme de ignorare a mândriei este neputința și ne-voința de a asuma povara responsabilității personale, „vina” personală. Iar acesteia îi urmează una dintre cele mai pierzătoare înșelări, cea dintre mândrie și smerenie, înșelarea că am fi smeriți atunci când de fapt ne scăldăm în mândrie și părere de sine. Mereu vom afla o „explicație”, o „scuză”, vom căuta „vină” altcuiva.

Așa cum spuneam această formă de păcat dăinuie de la începutul stării noastre pământești, în mai multe feluri se poate spune că acest păcat a fost chiar cauza ,sau oricum a contribuit decisiv, la alungarea noastră din Rai.

Întrebați despre neascultarea lor atât Adam, cât și Eva s-au grăbit să dea „vina” pe altcineva; ea pe îndemnul șarpelui, el pe îndemnul femeii sale. Acele „scuze” șchioape nu au fost luate în seamă, și pe drept cuvânt, și astfel ne aflăm în rușinoasa condiție în care suntem. Dramatic este însă că de atunci și până acuma nu am învățat nimic și încă mai rău persistăm în aceiași „scuză”: „altcineva” este de vină. Cel mai adesea „cel plecat”.

Că așa este limpede ne-o spune Mântuitorul: „Vai vouă cărturari și farisei fățarnici, că zidiți mormintele proorocilor și împodobiți pe ale drepților. Și ziceți: De am fi fost noi în zilele părinților noștri, n-am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui proorocilor. Astfel, dar, mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor care au ucis pe prooroci. Dar voi întreceți măsura părinților voștri.”(Matei,23,29-32). Aceste Cuvinte sunt nespus de amenințătoare. Ele arată cel puțin câteva lucruri. În primul rând se vădește că exista o solidaritate a generațiilor, că vina poate fi moștenită din generație în generație atunci când sunt perpetuate aceleași căi rele sau păcătoase.

Ele arată că cei vii nu pot schimbă trecutul și nu pot vesti viitorul, ei pot doar trăi clipa care le este dată și doar în acea clipă pot alege între bine sau rău. Și să nu ne amăgim.

Una dintre cele mai de seama virtuți, dacă nu cea mai de seama, este dreapta măsură. Această exclude fanatismul și deci putința pierderii de sine. Dumnezeu nu cere să fim eroi, ne cere ca în toate împrejurările să facem tot ce stă în putința noastră omenească de a face bine sau, minimal, nu rău. Așa cum spune și Patericul, un „bătrân” care a mințit spre a salva o viață omenească, se mântuie. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Iluziile care distrug” →