Categorie: Cultură

Conf. univ. dr. Anca Stângaciu: PS Virgil Bercea, strălucit promotor al valorilor culturale și identitare românești. Abordări istoriografice

De la crearea Bisericii Greco-Catolice române între anii 1697-1700 prin unirea românilor din Transilvania cu Biserica Romei și până la desființarea sa de către comuniști, la 1 decembrie 1948 sau după aceea, în clandestinitate, spiritul greco-catolic s-a afirmat și remarcat ca realitate definitorie a istoriei Transilvaniei, ca fenomen pregnant al identității românești și desigur ca aspirație fundamentală și deschidere spre universalitatea catolică. Din punct de vedere canonic, Biserica Română Unită a fost ridicată în 2005 de Papa Benedict al XVI-lea la rangul de Biserică Arhiepiscopală Majoră, cu autonomie și drepturi similare patriarhiilor catolice orientale, iar dintre cele șase eparhii, cinci sunt în Oradea Mare, Cluj-Gherla, Lugoj, Maramureș și București, iar alta în Canton, Statele Unite ale Americii.

Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Oradea este centrul spiritualității greco-catolice din Vestul țării și excepționalul spațiu ecleziastic care și-a dovedit forța de a fi, indiferent de dificultățile istorice, prin exprimarea în paralel cu îndatorirea pastorală, a drepturilor naționale, a unității confesionale, a martiriului episcopilor și a rezistenței în catacombele clandestinității impuse de regimul comunist. După 1989, o dată cu dobândirea libertății depline, Eparhia Română Unită de Oradea-Mare s-a manifestat cu precădere prin misiunea sa eleziastică, concretizată în organizarea a două vicariate, 10 protopopiate, peste 149 de parohii din Crișana și alte 25 de parohii din diaspora (Italia, Spania și Austria), mănăstiri, ordine și congregații, prin activitatea sa pastorală reflectată în asociații și reuniuni de pietate, precum AGRU, Reuniunea Mariană, ASTRU, cercetașii, cateheza pentru tineri și desigur prin programele de pregătire a clerului. În acest sens, s-a reușit ca în locul Academiei Teologice să se deschidă un Institut Teologic cu grad universitar, devenit din anul 2000 Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Oradea. Tot la Oradea, funcționează și alte trei structuri de învățământ teologic greco-catolic, Liceul Don Orione, Liceul “Iuliu Maniu” și Seminarul Teologic „Sfinții Trei Ierarhi”. Prin aceeași atenție episcopală este facilitată în Țara Crișurilor, apariția a patru reviste de spiritualitate și cultură creștină Revista Calea Desăvârșirii, Vestitorul, Seminarium Varadiensis și Flori de Crin.

Episcopia Greco-Catolică de Oradea a devenit în ultimii ani prin deschiderea, preocuparea, interesul și atenția privilegiată a Preasfinției Sale, Episcopul Virgil Bercea, iubitor și cunoscător de artă, cultură și istorie, un minunat perimetru instituțional al proiecțiilor culturale, al interferențelor științifice, al încurajării scrisului istoric, al mărturiilor ecleziastice și identitare.

Preasfinția Sa, Episcopul Virgil Bercea, a urmat într 1977 și 1981 Facultatea de Agronomie din Cluj, apoi a studiat clandestin teologia, tot clandestin a fost sfinţit preot de către IPS Alexandru Todea, unchiul său, cel care a spus de mai multe ori la începutul anilor 1990, după căderea comunismului: „toată suferința Bisericii noastre din acești ani de persecuție o oferim Domnului”! Preasfințitul Virgil Bercea a studiat între 1990 și 1992 Teologia Dogmatică la Universitatea Urbariană din Roma, în 1994 a fost consacrat episcop, respectiv trei ani mai târziu, episcop Eparhial, iar în 2003 i-a fost conferit titlul academic de doctor în teologie de către aceeași Universitate Pontificală, cu teza “Il mistero che unisce lo Spirito Santo alla Chiesa”.

Preot timp de opt ani în clandestinitate, misiune pastorală pe care a asumat-o cu mult curaj și iubire pentru credincioși, în condițiile în care exista în fiecare zi pericolul de a fi arestat de către Securitate, Preafericitul Virgil Bercea a fost întotdeauna un promotor al istoriei Bisericii Greco-Catolice, a istoriei Transilvaniei, a istoriei românilor. A considerat în acest sens că actul samavolnic de desființare a Bisericii Unite și persecuțiile dure începute în 1948 împotriva membrilor acesteia au constituit un act de „pedagogie divină”. De nenumărate ori a afirmat că „sângele martirilor noștri, sacrificiul lor, mormintele fără cruci ne îndeamnă să nu uităm, să spunem adevărul pentru ca istoria să nu se mai repete”.

La Oradea, așadar, prin grija Preasfinției Sale, Episcopul Virgil Bercea, a fost prefigurat în 2017 un remarcabil proiect cultural privind istoria Seminarului ”Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigore și Ioan”, iar împlinirea a 230 de existență a acestui așezământ de învățământ și cultură transilvăneană a dus la apariția în 2022 a două din cele trei volume plănuite, unul semnat de Silviu Sana, Tiberiu Alexandru Ciorba și Traian Ostahie, Seminarul Treimii Române Unite din Oradea. Studenții teologi (1792-1948), apărut la editura Mega din Cluj și altul scris de Constantin Liviu Demeter, Evoluția Seminarului Greco-Catolic din Oradea în timpul episcopului Demetriu Radu, apărut la editura Primus din Oradea.

Seminarul Treimii din Oradea a devenit al doilea institut de educație superioară, după cel din Blaj (1754) ceea ce a permis formarea ecleziastică a sute de generații de tineri, cum la fel de evident, sedimentarea sa din neprețuitul izvor al latinității și sensurile tradiției bizantine a contribuit la transformarea spirituală și culturală a comunităților și mentalităților românilor. Cartea istoricilor Silviu San, Tiberiu Ciorba și Traian Ostahie, aflată sub îndrumarea Părintelui Rector Anton Cioba, însumează profilul social și teologic a peste 1150 de tineri dornici să devină misionari ai Evangheliei pentru români. Structura volumului cuprinde în prima parte o cronologie utilă și relevantă a anilor școlari (1792-1948), dar ea este fundamentată mai ales pe prezentarea biografică a studenților teologi, dintre care unii au ajuns episcopi –Vasile Hossu, alții canonici – Aloisie Ludovic Tăutu, protopopi – Ioan Genț, Petru Cupcea, profesori – Augustin Cosma, Ioan Dan sau preoți. O parte dintre alumni au trecut inclusiv prin diferite etape ale internaționalizării activității lor, în institute teologice precum Ujhorod, Bratislava, Esztergom, Viena, Strasbourg, Kalocsa, Pesta sau Roma, iar profesorii din instituțiile de învățământ ale Bisericii și din alte unități educaționale orădene au fost și ei absolvenți cu studii la Budapesta (24%), Viena (16%), Roma (14%), Ujhorod (5%), Esztergom (3%). De remarcat este faptul că biografia studenților teologi orădeni, structurată prin apelul la sursele arhivistice, cuprinde nu doar date referitoare la familie, studii, naționalitate, stare clericală, hirotonire, ci și la originea socială: nobil, ignobilis, colonus, iobagiones. Strădania, meticulozitatea și acribia autorilor dicționarului biografic se reflectă și în referințele privitoare la demnitățile ocupate de către studenții teologi, de la cea canonică, la cea literară, culturală sau instituțională.

Volumul lui Constantin Demeter dedicat evoluției Seminarului greco-catolic orădean în timpul episcopatului lui Demetriu Radu, adică între 1903 și 1920, o perioadă rodnică, dar în același timp dificilă întrucât a fost marcată de ultimii ani ai dualismului austro-ungar și de cei ai Primul Război Mondial, pune în lumină într-o manieră elaborată, clară și concisă, aportul episcopului Radu la dezvoltarea, finanțarea și modernizarea institutului ecleziastic, precum și activitatea rectorilor numiți în slujba lăcașului de învățământ. Viziunea largă, cultura solidă și calitățile organizatorice le-a permis acestora să gestioneze eficient problemele seminarului orădean, să reușească promovarea identitar-ecleziastică a alumnilor, dar și să se îngrijească de dimensiunea europeană și raportarea la cultura italiană. Deși seminarul „mic” greco-catolic era prevăzut doar cu internat pentru cazarea tinerilor români uniți ce urmau școlile confesionale din localitate, el a reușit configurarea unui climat spiritual și cultural propice evoluției socio-profesionale a tinerilor români. Cert este faptul că numărul studenților teologi greco-catolici orădeni a avut o continuă ascensiune, tinerii uniți români regăsindu-se între 1792-1918 la studiu în cadrul Seminarului Romano-Catolic din Oradea, a Seminarului Central din Budapesta, a Seminarului Sf. Barbara din Viena, Ujhorod și desigur a Colegiului Sf. Atanasie din Roma. Clericii orădeni au fost prezenți, astfel în 12 institute teologice, iar 63% dintre ei au devenit absolvenți hirotoniți. În 1922 episcopul Traian Valeriu Frențiu a pus temelia Seminarului Teologic, denumit doi ani mai târziu Academia Teologică a Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, ceea ce a făcut ca pentru formarea în preoție să nu mai fie nevoie de a se merge la studii superioare înafara diecezei.

Cu doctorat în Filosofie și Teologie la Roma, părintele Augustin Lauran a fost numit rector al Seminarului Domestic Greco-Catolic de către episcopul Mihai Pavel în 1879, unde timp de 27 de ani s-a interesat de menținerea limbii de predare române și de promovarea românismului. I-au urmat la rectorat Moise Neș, Florian Stan și Gheorghe Miculaș, ultimul dintre aceștia conducând institutul în împrejurările dificile ale războiului și ale perioadei următoare de până la 1925 când structura clericală a ajuns să cuprindă Academia Teologică Unită, Seminarul Domestic și Internatul Preparandiei.

Principiile de organizare și evoluția întreagă a Seminarului Teologic Român Unit din Oradea, înființat în anul 1792 prin decretul Episcopului Ignatie Darabant, dezvăluie o serie întreagă de sensuri și semnificații. Mai întâi, instituția seminarială, “Biserica lui Inochentie Micu și ai altor luceferi ai redeșteptării naționale”, și-a asumat rolul vocațional educațional, clerical, cultural, social și identitar, studioșii, viitori preoți sau profesori urcând astfel treptele statutului social și cultural. Au fost făcute inclusiv selecții și invitații de studiu în străinătate, cei trimiși la Roma, de pildă, trebuind să aibă rezultate foarte bune la învățătură, pur eminentia. Doi dintre elevii excepționali susținuți de către Episcopul Demetriu Radu cu bursă pentru plecarea în cetatea eternă a fost Grigore Pop în anul 1906 și Aloisie Tăutu în 1914. Pentru eparhia greco-catolică, formarea unor tineri la seminarii din străinătate a echivalat cu „influențarea binefăcătoare asupra națiunii române din Transilvania” tocmai pentru că tinerii clerici au beneficiat de întâlnirea cu cultura apuseană, internaționalizarea lingvistică și dialogul cu profesorii erudiți.

Seminarul s-a confruntat și cu măsurile represive ale regimului comunist care au dus la interzicerea activității acestuia, soarta sa fiind aceeași cu a întregii Biserici Greco-Catolice prin scoaterea brutală înafara legii în toată perioada anilor 1948-1989.

Dintre superiorii Seminarului Domestic Greco-Catolic, personalitatea cu cea mai mare relevanță internațională a fost Aloisie Tăutu, bursier, apoi doctor în Teologie din 1921 la Roma, consilier ecleziastic al Legației Române pe lângă Sfântul Scaun între 1937-1947, iar după 1947 importantă figură a exilului românesc. Se poate spune, de altfel, că Italia a constituit „o altă fațetă a identității sale”, atât prin activitatea ecleziastică ca preot al Bisericii San Sebastian alle Coppelle sau contributor în relația cu structurile pontificale (membru în Comisia Dreptului Canonic Oriental), cât și prin prezența sa ca intelectual activ al mediului cultural italian, ca teolog preocupat de demersurile publicistice și de cercetare în Arhivele Vaticanului sau ca exilat militant. Definit printr-un puternic anticomunism și spirit de libertate, Aloisie Tăutu a fost începând cu 1948 membru al Comitetului Național Român al Libertății, prin Oficiul său de Ajutorare, fondator al ziarului Suflet Românesc de la Roma, colaborator ecleziastic al posturilor de radio Europa Liberă și Radio Vatican, membru al Societății Academice Române de la Roma, altfel spus un spirit deschis și integru care a luat poziție față de abuzurile regimului comunist. Este relevantă de menționat, numirea de către Sfântul Scaun a lui Aloisie Tăutu ca președinte al Comitetului de Asistență pentru refugiații din Italia, calitate prin care a susținut adaptarea acestora la realitatea Lumii Libere. Se poate afirma, de altfel, că la Roma, preoţii greco‑catolici au coordonat, de cele mai multe ori, activitatea de păstorire, susţinere, asistenţă şi ajutor, în legătură directă cu sentimentul anticomunist, iar părintele Aloisie Tăutu a avut o importantă influenţă asupra comunităților românești, mai ales în ceea ce a privit determinarea mentalităţii politice și identitare. În mod particular, Aloisie Tăutu, conducătorul grupului de clerici greco‑catolici de la Vatican, a pledat în diferite feluri pentru refacerea Bisericii Greco‑Catolice. Într‑un Memoriu de la mijlocul anilor ‘60, adresat de acesta, împreună cu alţi clerici greco‑catolici de la Roma, printre care Pamfil Cârnaţiu, Ovidiu Bejan sau Traian Crişan, ministrului de Externe al României, Corneliu Mănescu, se insista pe acelaşi deziderat al refacerii Bisericii uniţilor.

Autorul istoriei Seminarului unit orădean din timpul episcopatului Demetriu Radu reliefează cu acribie și spirit analitic aspecte esențiale ale existenței institutului de învățământ, care, deși a făcut parte din categoria seminariilor minores, a avut un rol foarte important în formarea clerului tânăr prin dobândirea unor cunoștințe de rit bisericesc, de vorbireîn limba română, de instruire a românilor greco-catolici, de ascensiune socială și culturală și desigur de internaționalizare prin studiile în străinătate. Semnificativă pentru funcționarea seminarului domestic unit, aflat sub tutela Bisericii Greco-Catolice, iar legislativ, subordonat până la 1918 Ministerului Instrucțiunii Publice și Direcției Cultelor din cadrul Guvernului de la Budapesta, a fost relația de colaborare cu Seminarul Romano-Catolic din Oradea și mai ales cu Liceul Român Unit din Beiuș. Academia Teologică a Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, la a cărei inaugurare, în 1924, a asistat Episcopul Valeriu Frențiu, rectorul Gheorghe Miculaș sau preotul Aloisie Tăutu, s-a constituit într-o instituție diecezană modernă care a asigurat formarea în preoție prin studii superioare în Oradea.

Învățământul românesc greco-catolic prin profesorii săi, altfel spus clerul superior sau elita Bisericii, împreună cu episcopii și rectorii săi, au asigurat pregătirea clericală, teologică și spirituală a tinerilor români uniți, au dat sens și relevanță dimensiunii sociale și culturale a comunităților românești din Transilvania, au păstrat identitatea românească la Vest de Carpați, în spațiul european și american și, de asemenea, au facilitat intrarea într-un circuit profesional și cultural mai larg.

În mod particular, Episcopia Greco-Catolică de Oradea, se configurează printr-o serie de numeroase demersuri științifice, culturale sau editoriale într-un centru de excelentă promovare a valorilor și realizărilor românești, aflate adesea în conexiune cu recunoașterea internațională, reușind astfel să conecteze specialiști, oameni de cultură, iubitori de artă și istorie, enoriași într-un cadru al interculturalității transilvănene, românești și europene.

Conf. univ. dr. Anca Stângaciu,

Facultatea de Studii Europene, Cluj

e-mail astangaciu@ubbcluj.ro

,,Isus” de Eugen Cojocaru, un roman cinematografic și o provocare teologică

Despre scriitorul clujean Eugen Cojocaru am mai scris, semnalând romanul biografic, cu interferențe stilistice de detectiv, ”Iubiri, revoluții și alte libertăți” din decembrie 1989. Jurnalistul clujean și scriitorul internațional este un personaj complet și complex, dar și un spirit vizionar și paradoxal. Așa că recenta reeditare a romanului ”Isus”, la prestigioasa editură ”Ecou Transilvan” (2022) m-a luat prin surprindere în mod plăcut. Nu mă așteptam ca un scriitor care îmbină stilurile incisive ale lui Graham Greene și Raymond Chandler să abordeze un subiect de beletristică foarte greu: viața lui Isus. Să scrii despre Isus, ca profet și Mântuitor, este o provocare care poate da șah-mat, atât scriitorului, cât și cititorului, în același timp. Autorul păstrează dinamica dialogurilor în maniera alertă a lui Greene și se aruncă cu un curaj superior, altruist și intimist în meandrele unui concret revelat de Evanghelii despre Galilean. Romanul nu este compus într-o manieră tragică a la Dimitri Merejkovski din ”Iisus necunoscut”, ci mai degrabă într-o radiografie minuțioasă și transfigurată, dintr-o frescă amplificată, fixată pe piloni livrești solid structurați și documentari. În prefața romanului, scriitorul teolog Victor Măruțoiu surpinde inefabila intenție subliminală și incisivă a autorului: ,,Toate se îmbracă armonios într-o estetică exegetică deosebită, descoperind un Iisus personal, aflat într-un dialog perpetuu cu cititorul. Este o notă aparte a acestui volum, care ne oferă chipul unui Mesia mai uman și apropiat de oameni. Ca și considerent personal, aș putea afirma că se apropie de linia ioneică a Evangheliei a IV-a și a Apocalipsei.” Aș completa pe prefațator, cu faptul că autorul pare că a studiat cu acribie nedisimulată și evangheliile apocrife, oferiind un Isus dincolo de Scriptura și tradiția sinodală a bisericii. Poate de aceea Isus propus și prezentat de Eugen Cojocaru este un Mesia, pliat pe partea general-umană, între teolog și filosof, în realitatea unui răscumpărător a neștiinței oamenilor de a-L înțelege pe Dumnezeu. Fiul Omului este creionat într-o lumină caldă, prin descrieri simple, dar în aceleași timp profund irizante, corelând sacrul cu profanul. Romanul este scris într-o dinamică a dialogului foarte alertă și reprezintă o contrapondere a lui ”Isus” de Ernest Renan, poate prea uman și o poveste cantonantă în imanent. Isus Hristos e exemplificat de Eugen Cojocaru, ca o expresie a transcendentului în lucrarea umanului în stil eliadian. Autorul propune o teandrie echilibrată și emoțională, un Isus care vorbește ca în Evanghelii, dar aduce, în același timp, cunoștințe, experiențe și trăiri pline de sens ascuns, aproape misterios, din apocrife. Isus este un antierou în sens nietzschean, Fiul Omului, nu luptă cu arma ca să schimbe lumea după chipul lui Dumnezeu, ci doar cu spiritul viu, ce prin dragoste schimbă preajma și esența materiei. Isus nu este un proto-socialist avant la lettre, care vrea eliberarea poporului evreu pe pământ, ci propune Împărăția cerului și o Judecată de Apoi. E o promisiune care se va îmlini dacă iubim. Paradoxul lui Isus în maniera lui Cojocaru este că transcede spiritul local din Iudeea, El nu propune împărăția egalității și fericirii pe pământ. Autorul surprinde acea ”regula fidei” într-o narațiune vivace, adică creștinismul înainte de Biserica osificată de ierarhii pământești sau tradiții sinodale. Eugen Cojocaru și-a însușit foarte bine tradiția și scrierile primare despre Isus și, la fel, ca poetul german Lessing este preocupat de Isus ca Fiul Omului, care dăruiește și perpetuează iubirea ca treaptă a mântuirii umanității. Pentru Eugen Cojocaru, Fiul Omului este un revoluționar al spiritului, o punte între divin și uman.

Romanul este o perpetuă provocare, propune idei incendiare într-un limbaj plastic ce descompune realitatea brută. Scrierea unei ficțiuni despre Isus poate fi copleșitoare. Să pui pe ”buzele” lui Hristos cuvinte, expresii și dialoguri, care nu sunt toate din Evanghelii, chiar că este o provocare de care Eugen Cojocaru știe să o gestioneze într-o manieră sintetică literară și teologică, fără derapaje. Romanul respiră atât literatură cât și teologie. E un echilibru pe care autorul îl menține într-o balanță, fără marginalii encomiastice. Eugen Cojocaru recuperează cu acribie evangheliile apocrife și scrierile istorice ale lui Flavius Josephus despre Isus, ceea ce dă consistență și culoare personalității divine a Mântuitorului. Autorul se inspira din apocrife și texte teologice vechi fără să cadă în ispita ereziei. Să faci din Isus un personaj de roman e mai mult decât dificil din punct de vedere estetic și stilistic. Pentru că Isus nu a fost doar om, ci și Dumnezeu întrupat. Provocarea e greu de gestionat. Se știe ca de la sublim la ridicol e un pas atât de mic și, totuși, autorul reușește să surprindă omul și epoca salvând narațiunea. Romanul este scris sub semnul versetelor evanghelice. „Legile sunt făcute pentru om, iar nu omul pentru legi” – astel legea ucide viața! Este mai mult de cât complicat și câteodată devastator pentru opera literară sa surprinzi în cuvinte misterul hristic.

Evreii din vremea lui Isus cred ca a sosit Mesia, care aduce Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Unii dintre ei spun că Alesul e Ioan Botezătorul, alții că Iisus. S-au înșelat cu toții, pentru că Fiul Omului aduce doar Împărăția Cerurilor, de dincolo de lumi venind, nu paradisul pe pământ. Utopia paradisului terestru a trecut mai apoi la Thomas Morus și, mai târziu, la Marx sau Lenin. Deci Isus prin întrupare a răscumpărat păcatul originar și a oferit umanității șansa mântuirii și izbăvirea din cădere. Să scrii despre Isus la persoana întâi e o uriașă asumare spirituală și livrescă, de apreciat la Eugen Cojocaru. Autorul introduce cititorul în ”pielea” personajului, care nu este simplu, ci foarte complex și complicat, de fapt divin: Fiul Omului. Eugen Cojocaru reușește o frescă descriptivă și minuțioasă, de istoric, a vieții diurne a evreilor, care trăiau conform scrierilor Vechiului Testament. Putem considera romanul ”Isus” și unul istoric al Țării Sfinte în vremea lui Augustus. Consider că Eugen Cojocaru a scris un roman manifest împotriva rațiunii materiei, care întotdeauna „naște monștri”. Isus dăruit literar de Cojocaru e uman tocmai prin divinitatea lui care uimea apostolii și mulțimile.

Romanul este și o peliculă în culori vii a vremii lui Isus, cu saduchei, farisei și rabini. Elita spirituală e prezentată exhaustiv în conflict cu „revoluționarul” Isus, dar oferă autorul și personaje pozitive din elita locala care încearcă să-l înțeleagă pe Fiul Omului. Topografia, hidronimia, precum și timpul poartă denumiri străvechi ebraice. Romanul pare o continuare cursivă și firească a Vechiului Testament, ceea ce dă conținut și substanță narațiunii. Romanul este și un ”documentar” după Evanghelii, în care autorul aduce aportul său de originalitate și originitate, dincolo de textul sacru. Discuția dintre Isus și Irod Antipa e de reținut, după tăierea capului lui Ioan Botezătorul. Este o explicație a puterii politice, care trece și poate fi învinsă doar prin spirit. Cauza răului este setea de putere și lăcomia care se încastrează în craii pământești, dar victoria este doar a celor curați în duh și săraci, care pot deveni adevărați regi în ceruri, asumându-l pe Hristos. Irod Antipa primește și o lecție de iubire. Isus îi spune ”frate” celui care a ordonat uciderea Înaintemergătorului. Autorul știe să pună verb în frază, iar romanul capătă nuanțe dedectivistice,

Romanul are culoare și nerv, ca în filmul ”Isus” a lui Franco Zeffireili din 1977. Cartea respiră o contemplare narativă a cunoscutului film despre viața lui Isus. Dar cheia romanului este discuția Isus Fiul cu Tatăl ceresc înaintea arestării din Grădina Ghetsimani. Aci avem o incluziune filosofico-teologică a autorului. Se consideră natura umană doar spirit, iar materia este doar cea legată de pământesc. Drama omului este alianța cu natura, care naște suferința. Cheia mântuirii este tocmai eliberarea de suferință. ”Natura există pentru a contribui la libertatea și eliberarea spiritului”. Omul este o ființă cosmică, iar natura ca materie are miros, deci se descompune. Unirea om și natură duce la eternitate. Sigur natura este degradabilă, iar omul se înalță la ceruri, fiind parte a pomului vieții. Spiritul este peren, iar răul se consideră doar o absență a binelui. Eugen Cojocaru propune un Isus evanghelic, dar și un Mântuitor care se naște prin credință în interiorul fiecărui om. Sunt originale interpretările autorului privind existența răului, sinuciderea lui Iuda și definiția lui Satan. Răul are putere doar atunci când omul îl lasă să intre în inima și viața sa. Cel rău se naște, de fapt, în interiorul omului care refuză binele și pe Hristos. Fiul Omului iubește pe toată lumea, și pe lepros, pe cel orb, pe cananeancă, pe cel căzut între tâlhari, pe fiul risipitor, dar și pe vameș, prostituată sau cel bogat căzut în păcat și care nu intră ca ”cămila” prin urechile acului. Spiritul acționează prin iubire, pentru a transforma omul și lumea, acesta este mesajul hristic și al autorului. Răul poate fi învins doar prin dragoste, iar cei puternici sunt întotdeauna ”cei fără de putere”. Romanul este construit în secvențe cinematografice în care autorul trece foarte ușor de la persoana a doua la persoana întâi, când se referă la Isus. Personajele romanului sunt bine conturate, au carnație și personalitate și sunt dornice de acțiune într-o succesiune cinmatografică. La un moment dat cititorul devine Isus. Este cheia de boltă a romanului și provocarea autorului: să ne identificăm prin lectură cu Mântuitorul. Prin lectură și dragostea ce emană din dialogurile romanului trebuie să devenim și noi după Chipul Omului. Este pariul câștigat de Eugen Cojocaru cu istoria literaturii scriind acest roman istoric și teologic. De ce a ales autorul formula latină a numelui Mântuitorului, de ”Isus”, nu cea grecească ”Iisus”. Este o provocare spusă cititorului din arealul creștin-ortodox. În limba greacă, limba în care s-a scris în original Noul Testament, apare (ca pronunție fonetică) numele „Iesu Hristu”, cu un „u” lung (in Hristu). Prenumele în limba româna provine din limba slavonă Їисоуса, care a fost preluat din limba greacă, unde la iniţială este un hiat. Cea mai veche grafie în limba română cu caractere latine a fost Jssus (Catehismul lui George Buitul, tipărit în anul 1701 la Cluj). În ambele cazuri numele începe cu „Je”, care în pronunția curentă devenea un „i” lung. Motivul pentru care ortodocșii consideră necesar ca în românește să se scrie Iisus în loc de Isus. Dar și în transcrierea numelui lui Hristos sunt sigur că Eugen Cojocaru are o explicație documentară. Romanul ”Isus” este unic în literatura română și acoperă un loc lăsat gol din istoria romanului istoric românesc. ”Isus” propus de Cojocaru este viu, la fel ca cel real și teandric. Este reușita talentului literar a lui Eugen Cojocaru, care a avut curajul să scrie despre ceea ce ne-a lăsat moștenire Evanghelia. Romanul lui Cojocaru îl putem percepe și ca un act literar cutezător, corelat cu un perspicace manifest despre interiorizarea eliberării spiritului.

Ionuț Țene

Gavril MOISA: AL. FLORIN ȚENE – UN OM PENTRU OAMENI

Ca militar profesionist, care am lucrat un număr foarte mare de ani într-un Comandament de Armată, am bătut țara în sus și-n jos și am cunoscut mulți oameni, de toate felurile, de toate națiile și din diverse domenii profesionale. Și în această citadelă care este Cluj-Napoca, o adevărată cetate de istorie, cultură și civilizație, mi-a fost dat să cunosc multe personalități de mare valoare culturală și spirituală, oameni mari prin atitudinea, faptele, activitatea și performanțele lor profesionale, sociale sau culturale, care m-au impresionat și prin ceea ce au făcut pentru binele și prestigiul acesteia.

Între aceste peronalități de marcă, îl plasez și pe omul și scriitorul Al.Florin Țene, care m-a impresionat întotdeauna prin felul și modul său de a fi și a privi lucrurile, prin diversitatea tematică pe care o abordează, prin talentul, priceperea și ușurința cu care scrie, dovedind o remarcabilă capacitate de analiză, abstractizare și generalizare a unor probleme de mare interes și din diverse domenii.

Al. Florin Țene este un scriitor complex, extrem de prolific, care scrie cu multă ușurință proză, poezie, eseuri, critică și analiză-literară, cronici de carte, teatru etc., care are un C.V. de invidiat de către orice creator. Este un om așezat, calm, modest, un român și un patriot adevărat, un altruist care, față de alții nu a dat niciodată impresia că lumea aceasta, universul acesta, se învârte în jurul domniei sale, sau că este greu să ajungi sau să urci în turnul său de fildeș.

Personal mă bucură faptul că am avut norocul să-l cunosc și să lucrez cu un asemenea om și aș spune să cresc și să mă dezvolt sub multe aspecte, sub aripa sa spirituală. Este un om excepțional, un om cu bun simț, plăcut, elegant, cu dar și cu har scriitoricesc, cu dragoste și credință în Dumnezeu și în spiritul românesc. Nu greșesc de loc, comparându-l cu mulți alții, dacă afirm că, Al.Florin Țene este un mare om și un mare caracter, însă mult prea reținut și modest față de alții ,,mari” și ,,inegalabili”.Aș dorii să-i întreb pe unii și pe alții, câți dintre ei au făcut ceea ce a făcut Al.Florin Țene? Câți dintre aceștia se pot lăuda cu o asemenea operă, cu o asemenea acțiune culturală în plan național și internațional?

Al. Florin Țene este un mare creator și un mare promotor cultural. El a înțeles mai repede și mai bine decât alții ceea ce spunea marele nostru Lucian Blaga că: ,,Supremul scop al omului, este creația”Mă întreb adeseori: câți ucenici în decursul timpului au crescut și s-au format la ,,școala” lui Al. Florin Țene?  Acesta este un Maestru al cuvântului, pe care l-a venerat, prețuit și iubit, trudind de-o viață pentru afirmarea lui. Numeroasele distincții, onoruri și titluri primite pentru munca sa de o viață, sunt elocvente, iar domnia sa, le apreciază și le consideră cu eleganța omului care si-a dedicat o viață de om, slujirii cuvântului.

La ceas de excepțională Aniversare, îi mulțumesc Maestrului Al. Florin Țene pentru neprețuita zestre literară pe care ne-a dăruit-o, pentru ajutorul prietenesc și dezinteresat pe care mi l-a acordat, urându-i din inimă multă, multă sănătate și putere de muncă, și încă mulți ani rodnici și buni pe tărâmul creației literar-artistice, alături de distinsa sa Doamnă Titina.

                                                                              Col(r)  Gavril MOISA

A fost asasinat unionistul basarabean Gherman Pântea de agenții KGB în 1968, la București?

Gherman Pântea s-a născut în 1894 la Zăicani, județul Bălți, în Basarabia și a fost un scriitor prolific, director general al apărării în Guvernul Basarabiei, licențiat în drept, militar și om politic român de dincolo de Prut, membru al Sfatului Țării, primar al orașului Chișinău (de trei ori) în perioada interbelică și primar general al Odesei în vremea regimului dictatorial antonescian. La 27 martie 1918 a votat în Sfatul Țării pentru unirea Basarabiei cu România. Gherman Pântea a fost participant la primul război mondial, fost ministru (Director general de război și marină, între 11 decembrie 1917 și ziua Marii Uniri) în Guvernul Basarabiei, primar al orașului Chișinău (1923, 1927-1928, 1932) și între 1941-1944 – primar general al orașului Odesa. Gherman Pântea a sosit la Odesa, în 18 octombrie 1941, la două zile după intrarea trupelor române, fiind numit primar de mareşalul Ion Antonescu în urma unei întâlniri din gara Chişinău dintre cei doi, din august 1941. Mareşalul Ion Antonescu nu-l cunoştea personal, dar probabil activitatea lui Gherman Pântea ca primar al Chişinăului a contat în această nominalizare. Sovieticii, când părăseau un oraş ocupat de nemți sau români, după ce evacuau nomenclatura, aruncau în aer uzina electrică, uzina de apă şi alte obiective ale infrastructurii. La toate aceste probleme se adaugă decizia N.K.D.V.-ului de a arunca în aer fostul sediu, în care se instalase Comandamentul Militar Român. Explozia a avut loc în 22 octombrie 1941, ora 5:35 pm. Spânzurătorile ridicate în intersecţiile oraşului în care atârnau cei executaţi ca represalii cumplite ordonate de autorităţile militare conduse de Antonescu l-au impresionat adânc pe primarul Gherman Pântea, care i-a scris direct mareşalului că populaţia nu a fost implicată în atentat, cerând revocarea ordinului de represalii. Ion Antonescu a declarat că dacă Pântea ar fi fost militar l-ar fi împușcat. Primarul Gherman Pântea a publicat în ”Odeskaya Gazeta” o proclamaţie în care promitea o întoarcere la normalitate şi egalitate între toţi locuitorii Odesei. Generalul Nicolae Macici şi primarul Gherman Pântea l-ar fi convins pe guvernatorul Gheorghe Alexianu, în 23 octombrie 1941, să întoarcă acea coloană cu ostatici, care urmau să fie executaţi la Dalnic. Gherman Pântea a ajutat pe unii cetățeni sovietici, inclusiv pe Elena Rudenko, soţia profesorului Rudenko de la universitate şi sora mareşalului sovietic Tolbuhin. Funcţionară la primăria din Odessa, Elena a avut la un moment dat nevoie de o intervenţie chirurgicală, însă, iniţial, renumitul chirurg Pavel Ceasovnikov, rector al Universităţii, a refuzat, pe motiv că nu putea face operaţie surorii unui mare lider bolşevic. La insistenţa lui Pântea, Ceasovnikov a fost de acord să realizeze procedura chirurgicală, salvându-i astfel viaţa Elenei Rudenko, conform Historia. În 1944, Gherman Pântea revine la București unde intră în vizorul Siguranței.

După 23 august 1944 foștii inamici de la Cihișinău încearcă să-i facă zile amare. Se încearcă judecarea de către Aliați într-un proces popular. În 21 iunie 1946, dosarul lui Pântea a fost însă clasat, la cererea Comisiei Aliate de Control şi, personal, a preşedintelui acesteia, care era mareşalul sovietic Tolbuhin, care i-a mulţumit astfel fostului primar al Odessei pentru că i-a salvat sora de la moarte. Deci Pântea nu a mai fost judecat de Tribunalul Poporului, ci doar urmărit de Siguranță și justiția română. După 1948, având în vedere că fusese primar pe timpul războiul al orașului Odesa, capitala așa-zisului Guvernământ al Transnistriei, autoritățile au încercat să-l învinovățească de masacrele și deportările din timpul războiului și în 1952 este condamnat la 10 ani de detenție, dar în anul 1955 a fost amnistiat. A fost anchetat de temutul Nicolschi. Pântea fusese încarcerat, pe rând, la Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Gherla, Piteşti şi Poarta Albă. Fostul primar al Odessei a fost achitat de acuze în 1956. Gherman Pântea susținea faptul că, fiind primar al Odesei, a încercat să oprească deportările evreilor și a încurajat normalizarea relațiilor economice din oraș, reușind să colaboreze pașnic cu vechii funcționari sovietici. Pântea a reconstruit orașul devastat de război. Regimul antonescian de la București încerca să înlocuiască foștii funcționar sovietici cu funcționari români lipsiți de pregătire sau de cunoașterea limbii locale. Gherman Pântea cunoștea la perfecție limba rusă și a avut o colaborare bună cu localnicii. Deși șicanat de securitate, unii lideri PCR încearcă să-l folosească pentru a schimba noul curs politic spre național-comunsim.

În 1965, Nicolae Ceaușescu a acceptat ideea de a forma un grup de cercetare care să se ocupe de problema basarabeană. În el au fost cooptați protagoniștii Unirii, care mai erau în viață. Grupul era integrat în Institutul de Istorie „N. Iorga”, condus la acel moment de academicianul Andrei Oțetea, cel care a scris celebra carte ”Marx și românii”,lovind în interesele rusești. Acesta, fiind ardelean, s-a aflat în anii 1917-1918 la Chișinău și cunoștea evenimentele. În acest fel, Pan Halippa, Onisifor Ghibu, Gherman Pântea ș.a. au primit asemenea adeverințe:

„Bucureşti
2 decembrie 1965
B-dul Aviatorilor nr.1

Adeverinţa
Ca urmare la adeverinţa eliberată sub nr. 948 din 19 octombrie 1965, precizăm că tov. Gherman Pântea, domiciliat în Bucureşti, str. Argentina nr.9, lucrează, cu începere de la 1 octombrie 1964, la diferite probleme cu caracter istoric, în calitate de colaborator extern al acestui institut.
În prezent, tov. Pântea Gherman se ocupă cu chestiuni referitoare la mişcarea comunistă din Basarabia, în perioada 1918-1940, material care va servi la redactarea istoriei Partidului Comunist Român.
Director,
Acad. prof. A. Oţetea”
Mai târziu, pentru deținătorii adeverințelor, a fost întocmit și câte un proces-verbal:

„Proces-verbal încheiat la Institutul de Istorie al Academiei R.P.R., azi, 20 februarie 1965, între tov. Gherman Pântea şi acad. A. Oţetea, director al Institutului de Istorie al Academiei R.P.R., prin care am convenit următoarele:
Tov. Gherman Pântea predă Institutului de Istorie al Academiei Române următoarele acte:

  • memoriile mele în legătură cu Basarabia, scrise în luna ianuarie şi februarie anul 1965;
  • procesele-verbale originale ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, al cărui preşedinte am fost, scrise în limba rusă;
  • procesele-verbale ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, traduse în româneşte;
  • lucrarea mea „Unirea Basarabiei” compusă din două capitole. Primul capitol: „Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii Basarabiei”, cu o prefaţă de savantul român Nicolae Iorga. Al doilea capitol: „Două decenii de la autonomia Basarabiei”, scrise de mine în anul 1937.
    Tov. director A. Oţetea e autorizat să predea aceste acte autorităţilor noastre în drept.
    Acest proces-verbal s-a încheiat şi semnat de noi, în două exemplare, dintre care unul va fi predat tovarăşului Gherman Pântea, iar al doilea va rămâne tovarăşului academician Andrei Oţetea.”

Gherman Pântea primește o pensie de 1500 lei pe lună prin bunăvoința președintelui consiliului de stat Chivu Stoica, după ce acesta refuzase colaborarea cu securitatea comunistă. Miliția i-a înscenat în 1960 un proces economic cu deținere ”ilegală de cocoșei de aur”, dar a fost achitat din lipsă de probe. Gherman Pântea a fost apărat de avocați evrei bucureșteni, cunoscuți în epocă. Despre ultimii ani din viață a scris o excelentă carte Ion Constantinescu: ”Gherman Pântea, între mit și realitate” (Ed. Biblioteca Bucureștilor, 2010) Gherman Pântea a socotit că „nu mai are nimic de pierdut“, în ultimii ani de viaţă, și nu a ezitat să se folosească diverse ocazii, pentru a-şi afirma crezul privind Basarabia românească. În ziua de 29 ianuarie 1967, la cimitirul Bellu, a avut loc înmormântarea lui Ion Buzdugan, scriitor, fost secretar în Sfatul Ţării, cel care a redactat actul Unirii Basarabiei cu România. La ceremonie au participat peste 200 persoane, în majoritate basarabeni, cum scrie istoricul Ion Constantinescu. Au rostit discursuri fruntaşii basarabeni Pantelimon Halippa, Gherman Pântea şi preotul Vasile Ţepordei. Luând cuvântul în calitate de fost preşedinte al blocului soldăţesc-muncitoresc-moldovenesc, Gherman Pântea a adus un omagiu lui I. Buzdugan, subliniind că „a luptat pentru poporul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, pentru ca să-şi păstreze în condiţiile aspre ale ţarismului limba şi fiinţa“. El a dat citire apoi actului Unirii Basarabiei cu România, care fusese prezentat de I. Buzdugan în şedinţa Sfatului Ţării de la Chişinău, în ziua de 27 martie 1918. Cei prezenți au fost siderați pentru acest curaj în plin regim comunist controlat de URSS. Avocatul Haralambie Marchetti, fost prefect al judeţului Lăpuşna, într-o discuţie cu sursa „Sedoi“, şi-a exprimat părerea că „nebunul de Pântea o s-o păţească într-o bună zi“ apare în documentele securității. Pântea şi-a asumat, însă, toate riscurile și la parastasul pentru fostul mitropolit al Basarabiei, Gurie Grosu, ce a avut loc la biserica Sf. Spiridon din Capitală, în ziua de 26 martie 1967, vorbind pentru unire cu curaj. La aceeaşi biserică Sf. Spiridon, în ziua de 13 august 1967, a avut loc un parastas pentru pomenirea a 50 de ani de la moartea poetului român basarabean Alexe Mateevici. La final a vorbit Gherman Pântea, care după ce a citit poezia lui Al. Mateevici „Limba noastră“ a spus că poetul a fost „un mare luptător pentru independenţă culturală şi naţională, că fiecare român de lângă Nistru este un luptător pentru limba maternă, pentru provenienţa sa românească şi pentru întregirea patriei româneşti“. El a mai adăugat că „amintirea marelui poet se împleteşte cu a altor mari luptători pentru cauza românească de dincolo de Prut ca Ion Hodorogea, Simion Murafa, Pavel Dicescu, Vasile Stroescu, Costache Străjescu şi alţii“. La parastasul pentru Alexe Mateevici au mai participat şi alţi intelectuali basarabeni cunoscuţi, precum prof. Constantin Tomescu, istoricul Alexandru Gonţa, Vasile Luţcanu, avocatul Teodor Păduraru, prof. Simion Vărzaru ş.a.

Gherman Pântea s-a stins din viaţă în ziua de 1 februarie 1968, la vîrsta de 78 de ani. Pentru comuniștii filo-sovietici de la București și pentru agenții KGB din capitală se pare că era prea mult. Gherman Pântea locuia pe str. Argentina și făcea cumpărăturile obişnuite în Piaţa Amzei, unde vizita uneori un local din zonă, pentru a lua o supă/aperitiv sau cafea/ceai. După ce a consumat ce a comandat Gherman Pântea a ieșit din acel local, îndreptându-se spre casă, dar a căzut instantaneu pe stradă şi a murit. Trecătorii au semnalat cazul Miliţiei, care la rândul ei a sesizat Spitalul de Urgenţă Floreasca, conform istoricului sus-menționat. Era prea târziu deja, medicii au constatat moartea clinică a lui Pântea şi l-au trimis la Morgă. Abia după un timp de o zi şi o noapte, soţia, fiul şi nora au aflat întâmplător de la nişte vecinii despre tragicul eveniment. Gherman Pântea nu era hipertensiv, nu suferea de cord, astfel încât împrejurările şi cauzele morţii sale au fost percepute de contemporani ciudate. Zvonurile au împânzit Capitala că Pântea a fost otrăvit la comandă sovietică după ce a băut o cafea. Înmormântarea patriotului basarabean a avut loc în data de 4 februarie, orele 13.00, la cimitirul Bellu. La eveniment au participat circa 400 de persoane, în majoritate basarabeni, care au „înţeles să cinstească memoria decedatului cu flori, cu lacrimi şi cu cuvinte duioase rostite de prieteni, în ultimele clipe ale aflării corpului lui neînsufleţit, printre cei vii“, scrie istoricul Ion Constantinescu. Tot Bucureștiul a fost împânzit de zvonuri că marele luptător unionist basarabean a fost otrăvit de agenții KGB, pentru acțiunile sale patriotice și de promovare a Basarabiei, ca pământ românesc, în plin regim comunist. Era epoca când începea ”primăvara de la Praga” și sovieticii erau nemulțumiți de acțiunile unioniștilor basarabeni sprijiniți indirect, din umbră, de unii lideri ai regimului ceaușist.

Ionuț Țene

Foto: Iunie 1943 FOTOGRAFII: Willy Pragher, Arhiva de stat din Freiburg

Al. Florin Țene – o viață în slujba culturii (80)

Al.Florin Țene (Născut la 13 iunie 1942, Drăgășani, județul Vâlcea, România ), pe numele adevărat Țene Florinel Sandu, este poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, de artă și promotor cultural.

Este fiul lui Ion Țene contabil, din Furculești, jud.Teleorman și al Ecaterinei Roșianu din comuna Roșiile, județul Vâlcea.

Școala primară o urmează la Drăgășani. Absolvă Liceul Teoretic din Drăgășani 1960 și urmează cursurile Școlii Tehnice Tipografice de 3 ani, din București, secția Tehnoredactare și Tipar înalt. Debutează în TRIBUNA în anul 1960, luna mai.

Urmează cursurile Facultății de Filologie a Institutului Pedagogic de 3 ani din Baia Mare 1963-66, și de istorie la Târgu Mureș, 1966-1970. La Baia Mare ca student  înființează Cenaclul NORD în cadrul Biblioteci Regionale.

Termină cursurile postuniversitare de economie aplicată, în 1979 și cursurile de Integrare Europeană la Bruxelles în anul 1999.

După absolvirea facultății, lucrează ca profesor în comuna Tarna Mare din regiunea Maramureș.

În 1964 devine redactor al Stației de Radioficare Drăgășani, în emisiunile căreia difuzează reportaje și lucrări literare ale scriitorilor drăgășeneni: prof. Emil Istocescu, Dumitru Constantin, Dumitru Velea, părintele Bălașa, N. Cochinescu, Virgil Mazilescu, Titina Nica Țene, dar și vâlcenii, Doru Moțoc, Traian D. Lungu, Ion Lazăr, Gh. Diaconu, Costea Marinoiu, George Țărnea, Lucian Avramescu etc.

În perioada 1965-2004 ocupă diferite funcții economice în Drăgășani și Cluj-Napoca. În 1959 înființează, pe lângă Casa de Cultură din Drăgășani, Cenaclul literar „Gib I. Mihăescu” care funcționează și astăzi. La ședințele acestui cenaclu au participat poetul Virgil Mazilescu, pe atunci elev la liceul din Drăgășani, viitorul prim-ministru Radu Vasile, Nicolae Cochinescu, procuror pe atunci în Drăgășani, azi fost membru în Curtea Supremă de Justiție. Pe când era student la Baia Mare a înființat împreună cu poetul Vasile Radu Ghenceanu și pictorul Mihai Oros „Cenaclul Literar Nord” (1963). A înființat Cenaclul „Vasile Sav” (2004), „Artur Silvestri” (2006), „Radu Stanca” (2014), ce funcționează în cadrul Ligii Scriitorilor.

În perioada 1970-1971 lucrează ca redactor la ziarul de șantier „Lumina de pe Lotru” ce apărea pe șantierul hidro-energetic de la Voineasa. A fost redactor și la „Curierul Primăriei Cluj-Napoca” și la revista „Cetatea Culturală”, inclusiv la „Confluențe românești”.

Debutează cu poezie în 1959 în revista Tribuna, pe când era elev în clasa XI-a. Debutează editorial în 1974 cu volumul de versuri „Ochi deschis”, editura Litera, București. În 1979 îi apare al doilea volum de versuri „Fuga Statuilor”, editura Litera, București. Este tradus în limbile sârbă, engleză, coreeană, rusă, franceză, italiană, japoneză.

Publică poezie, articole, critică literară și eseuri în revistele: Luceafărul, Gazeta Literară, România Literară, Argeș, Secera și Ciocanul, Orizont, Înainte, Scrisul Bănățean, Iașul Literar, Convorbiri Literare, Confluențe, Cronica, Ramuri, Mozaic, Agora Literară, Poezia, Cetatea Culturală, Ardealul Literar, Curierul Primăriei Cluj, Flagrant, Poștașul, Familia, Literatorul, Contemporanul, Orient Latin, Heliopolis, Rusidava Culturală, Poezia, Oglinda literară, Esteu, Columna, Citadela, Aurora, Al cincilea anotimp, Pietrele Doamnei, Climate Literare, Singur, Viața de pretutindeni, Radix (Belgia), România VIP (Dallas, Texas), Iosif Vulcan (Australia), Confluențe literare, SUA, Armonii Culturale, Rostirea Românească, Steaua, Tribuna, Dokiana, Semne, Lettres Europeennes, Cuvânt Torăcean, Viața Socială, Munca, Unitatea Națională, Adevărul de Cluj, Făclia, Cuget Liber, Radio București, TVR, Radio Craiova, Radio Cluj, Confluențe, Poștașul, Tibiscus, Meandre, Cuvântul Liber, Răsunetul, Curierul de Vâlcea, Scurt circuit oltean, Dobrogea culturală, Moldova culturală, Cetatea lui Bucur, Constelații diamantine, Memoria slovelor, Candela (Canada), Regatul cuvântului, Făclia, Glas creștin, Citadela, Itaca (Dublin), Pagini Românești în Noua Zeelandă, MIORIȚA (SUA), Clujul Liber, Napoca News, Confluențe Românești, Basarabia literară, Semănătorul, Observatorul din Toronto, Caietele Columna, Salonul Literar, Răsunetul, Academia de Poezie, Artă și Literatură, Caietele Columna, Revista ZEIT, APOLON, ONIX, Creator, Freamăt, Heliopolis, AG pe rime, Destine contemporane din Canada, Rotonda Valahă, Napoca News, Creator, Apolon, Observatorul din Canada, Făclia, în publicații din Gabon-Africa, revista Uniunii Ziariștilor Profesioniști, Porțile Nordului, Literaturitate, Negru pe Alb-castelul cuvintelor-, Luceafărul, Feed Back, Ardealul literar și artistic, Sintagme literare, Literatura, Unirea(Viena), Radio Unirea (Viena), Parnas XXI, Observatorul din Toronto, Cuvântul argeșean, Litera 13, Orizonturi mureșene, Surâsul Bucovinei, Bogdania, Bucium, Luceafărul, Gorjanul, Așii României, ASLRQ-Canada, Așii României, Națiunea, Destine literare-Canada, și Curierul Național, Cultura vâlceană, Armonii culturale , Povestea Vorbei, Luceafărul de seară, Saeculum Bucureștul literar și artistic, Neamul Românesc, Jurnalul Israelian, Magazin critic, Contact international, Povestea vorbii, Cultura vâlceană, eCreator, Mirajul Oltului, Curierul Național, Națiunea, Luceafărul de la Botoșani, Clipa literar-artistică ș.a.

În 1964 se căsătorește cu poeta Titina Nica-Țene, din comuna Șușani, jud. Vâlcea. Are doi băieți: Florin, specialist în imagine de televiziune și Ionuț, doctor în istorie și master în drept, istoric, poet și scriitor, fondatorul ziarului „Napoca News”, cu 20 cărți publicate.

Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Este membru al Academiei Americano-Română de Știință și Artă (A.R.A.), din anul 2011, iar din anul 2014 este membru plin.

Este membru al Asociației Scriitorilor Români din Canada.

Este membru al Societății Regale a Scriitorilor Români și Belgieni.

Este Președintele național al Ligii Scriitorilor Români, care are 1000 de membrii, scriitori din țară și  diasporă.

A fost membru al International Multidisciplinary Scientific Congress organizat de Universitatea Titu Maiorescu

Este un pasionat filatelist și numismat, având o bogată colecție din aceste domenii.

În anul 2011 a primit DIPLOMA DE EXCELENȚĂ din partea Senatului Universității de Vest „Vasile Goldiș”, din Arad, pentru întreaga operă și activitatea dusă pentru promovarea literaturii române. Tot în acest an a primit premiul OPERA OMNIA din partea academicianului Gh.Păun la Festivalul de Literatură de la Domnești.

Liga Scriitorilor Români îi acordă în anul 2012 MEDALIA „VIRTUTEA LITERARĂ”, pentru strălucita sa creație literară și pentru promovarea culturii române în țară și străinătate. În 1915 a primit Marele Premiu pentru presă scrisă din partea Uniunii Ziariștilor Profesioniști.

În ianuarie 2012 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Filologie și Fundația „Vasile Pogor” din Iași îi acordă DIPLOMA la Festivalul Internațional Eminescu pentru lucrarea „Norocul limbii române: Eminescu”.

Urmare faptului că Al. Florin Țene a oglindit în opera sa și viața și activitatea oamenilor de pe Valea Jiului, Sindicatul Liber al E.M. Paroșeni i-a oferit cel mai înalt ORDIN MINERESC „SFÂNTA VARVARA”, în luna mai 2012. A primit Medalii și Trofee de la diferite foruri culturale din județele Gorj, Hunedoara, Vâlcea, Bistrița, Cluj, Timișoara și Iași.

Folosește pseudonimele: Al. Roșianu, Florin Roșianu, Florin Drăgășenescu.

În 1997 primește o bursă de studii la Bruxelles, în structurile Uniunii Europene, unde i se oferă diploma de „Jurnalist European”.

A primit Marele Premiu al Asociației Jurnaliștilor Români de Pretutindeni cu articolul “Memoria inimii “, 2019.În anul 2020 a primit de la UZPR premiul ACTA NON VERBA pentru presa online pe anul 2019.

În anul 2020 a fost făcut Membru de Onaore al revistei Expresiei Ideii și Cetățean de Onoare al orașului Onești.

În 2021 a primit Premiul international LOJA POETICĂ DE ARGINT la Festivalul literar-cultural SLAVĂ ȚIE; CUZA DOMN! organizat de Asociația mWORK TOGETHER din Italia.

În anul 2021 a primit premiul international CORONA din Italia pentru proză.

A primit Diploma de recunoștiință de la Destine literare pentru activitatea de promovarea literaturii române pe meridianele lumii.

În total, Al.Florin Țene a primit 178 de  Diplome, Distincții, Titluri și medalii din partea a numeroase instituții de cultură, învățământ și reviste.

Încă din adolescență este un pasionat filatelist, numismat și colecționar de tabluri, având o colecție de invidiat din toate acestea.                               

În Italia poetului Al.Florin Țene i s-a atribut titlul de “Cavaler al Poeziei“ După primirea Dplomelor “Loja poetică de aur “ și “Loja poetică de argint “ de către poetul, prozatorul, eseistul și critical de artă Al.Florin Țene, membru UZPR,, din partea Asociației italiene “ Work together“ în cadrul Galei Poeziei “Șapte inimi România “, festival literar-cultural coordonat de director Lhana Roma-Nova, pentru magia creației literare și promovarea culturii românești, iată că scriitorul clujean a primit din partea aceleiaș organizații italiene Distincția”Cavaler al Poeziei “, semn de prețuire pentru întreaga activitate a scriitorului, promotorului cultural și ctitor de reviste,  cenacluri și instituții culturale Al.Florin Țene, în domeniul creației poetice și pentru promovarea culturii române pe mapamond.

În septembrie 2006, a înființat „Liga Scriitorilor din România”, devenind președintele executiv al acestei organizații profesionale care are 34 de filiale în țară și 12 în străinătate și care editează 18 reviste în care se promovează literatura română autentică.

Este fondatorul revistelor: „Lumina de pe Lotru” (1970): „Agora Literară” (1996), „Regatul Cuvintelor”, „Constelații diamantine”, „Scurt circuit oltean”, „Memoria Slovelor”, Dobrogea Literară”, „Freamăt”, „Moldova literară”, „Cetatea lui Bucur”, „Sfera ionică”, Suflet nou etc.

În 2016 primește din partea Primăriei municipiului Bistrița CERTIFICATE of EXCELLENCE și Medalia LIVIU REBREANU pentru activitatea de promovare a scriitorului Liviu Rebreanu și a altor scriitori din literatura română. De Ziua Culturii Române din anul 2017 a primit Medalia omagială ZIUA CULTURII ROMÂNE – 15 ianuarie și Certificate of Excellence.

I-a fost acordată Medalia Laureaților Culturii Ieșene în anul 2019. A luat premiul întâi la concursul de jurnalism 2019 organizat de Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni cu articolu Memoria inimii.

Ține conferințe despre scriitori români, scriitorilor din Canada, U.S.A. Franța, Australia, Germania, Austria, România etc, prin internet, în cadrul cenaclului din Canada Destine Literare, condus de Alexandru Cetățeanu.

În prezent este directorul revistei „Agora Literară” care apare sub egida Ligii Scriitorilor din România.

În anul 2009 a propus Patriarhiei Române ca Poetul Mihai Eminescu să fie sanctificat ca Sfânt în Calendarul Ortodox. Pe această temă a discutat prin postul de Radio România cu purtătorul de cuvânt al Patriarhiei. Această discuție a avut-o pe mai multe posturi de televiziune.

La sugestia și îndrumarea lui Al. Florin Țene scriitorul Mihai Ganea a scris versurile și a compus partitura IMNULUI LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI. Cântecul a fost interpretat pentru prima oară joi, 27 octombrie, 2016, în cadrul cenaclului literar „Artur Silvestri”. Imnul este cântat la deschiderea manifestărilor culturale organizate de Liga Scriitorilor români în țară șI străinătate.

Opera . În anul 2020 a luat Marele Premiiu al Uniunii Ziariștilor Profesioniști pentru presa scrisă online.

În 2021 a primit premiul international  LOJA POETICĂ DE AUR, Italia,  pentru magia creației literare și promovarea culturii românești, oferit de Asociația “WORK TOGETHER“.

LIGA SCRIITORILOR i-a acordat în anul 2021 Premiul Național pentru OPERA OMNIA.

            OPERA LITERARĂ

Poezii 

Ochi deschis, versuri, editura Litera, București, 1974.

            Fuga Statuilor, poeme, editura Litera, București, 1979.

            Nucul dintre două veacuri, versuri, editura L’Etoile d’Argent, Namur, Belgia, 1996.

Vitraliile mării, versuri, editura L’Etoile d’Argent, Namur, Belgia, 1997

Confesiunea unui navigator pe uscat, poeme, editura Academiei Americano-Română,

Mannhein, Germania, 1998.

Să ne unim mâinile, prieteni, poeme, volum bilingv (român-maghiar), Fundația Prietenia din Pecs, Ungaria, 1997.

Moment poetic, în colaborare, editura Carter, Chișinău, 1998

Cerul meu de hârtie, poeme, volum bilingv (român-englez), traducere Mariana Zavati Gardner, editura Tibiscus, Uzdin, Serbia, 2000.

Cina cea fără de taină, poeme, volum bilingv (român-englez), traducere Mariana Zavati Gardner, editura Eurograph, 2006.

Antologie de poezie românească, poezii de Al. Florin Țene, editura Noul Orfeu, 2008

Sonată pentru creșterea ierbii, poeme, Editura Carte și Arte, București, 2010.

A șaptea zi după Artur, ed. a II-a, revăzută, Ed. Contrafort, Craiova, 2009.

Sămânța din interiorul Cuvântului, versuri, Editura Semănătorul, 2012.  

            Germinația cuvântului de sub zăpadă, vol. I, versuri, de la A la I, Editura Semănătorul, 2012.

Contemporanul meu, Iisus! Poezii, Editura Semănătorul, 2012.

Călcâiul vulnerabil al mării, Poeme, Editura Nico, Târgu Mureș, 2012.

Emirate de gânduri, poeme, Editura Semănătorul, 2013.

Concert în lipsa mea-poeme, Editura Semănătorul, 2013..

În genunchi mă întorc la Vers – poezii, Editura Semănătorul, 2014.

PLATANII visează veșnicia, poezii, Editura Semănătorul, 2015.

PUNTE PRIN CUVINTE, vol.1Tipărit la Revox International.

Paznic la o pisică și un castel, poezii ,Editura Semănătorul, București, 2011.

ROMANE

Chipul din oglindă, roman, editura Fundației Culturale „I.D. Sîrbu”, Petroșani, 1997.

Insula viscolului, roman, editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000.

Orbul din Muzeul Satului, roman, este al treilea volum, împreună cu Chipul din Oglindă, Insula Viscolului, ce fac parte din trilogia „Insula Viscolului”, ce se constituie într-o frescă a societății românești din secolul XX. Editura Napoca Star, 2002.

Geamănul din oglindă, roman, Editura Semănătorul, București, 2011.

Inelul de iarbă, roman, Editura Semănătorul, 2013.

UN OCEAN DE DEȘERT – roman, cu o Prefață de Mariana Cristescu, Editura NICO, 2013.

Răzbunarea gemenelor, roman, Editura Semănătorul, 2015.

La braț cu Andromeda, viața scriitorului Gib I. Mihăescu între realitate și poveste, prefață de Voichița Pălăcean Vereș, roman, Editura NAPOCA NOVA, Cluj-Napoca, 2016.

Veniți, privighetoarea cântă! Viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste – roman, Editura Napoca Nova, prefață de prof.univ.dr. Florentin Smarandache.

CURSĂ PENTRU ȘOBOLAN, roman polițist. Editura Napoca Star, 2019.

Întoarcere pe o punte de pâine, roman, Editura Napoca Nova, 2019

Înoarcere din cruciadă, viața lui Radu Gyr între realitate și poveste, 2020.

-Ce greu a fost în noaptea asta! Viața poetului Traian Dorz între realitate și poveste. Editura CASA CĂRȚII DE ȘTIINȚĂ. Cluj-Napoca, 2021.

In poeziile mele nu va rima poporul cu tractorul-viața poetului Vasile Militaru între realitate și poveste”-Editura NAPOCA STAR, Cluj-Napoca, 2022.

Nu plângeți că mă duc de lângă voi-Viața „Sfântului închisorilor”, Valeriu Gafencu. Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2022.

CRITICĂ LITERARĂ ȘI ESEURI

Alfa juvenil, în colaborare, editura Tinivar, Cluj-Napoca, 1997

Memoria inimii, analiză istorică, editura Etnograph, 2004.

Gh. P. Lăzanu – Viața și faptele sale, monografie, Editura Napoca Star, 2006.

Arca lecturii, cronici de carte, editura Semănătorul, 2008.

Prizonierul oglinzilor paralele, eseuri, editura Semănătorul, 2008.

Critică literară, editura Semănătorul, 2008.

Un teatru cât o inimă, critică teatrală, editura Fundației „I.D. Sîrbu”, Petroșani, 2008.

Evadare în Cutia Pandorii, eseuri și interpretări filozofice, Editura Semănătorul, 2009.

Ochiul magic al metaforei, critică literară și eseuri, Editura Semănătorul, București, 2010.

Dicționarul Ligii Scriitorilor, vol. I, în colaborare cu Anda Dejeu, Editura DACIA XXI, Cluj-Napoca, 2011.

Aventură prin dicțiunea ideilor, eseuri, Editura Semănătorul, București, 2011.

Între Thalia și Minerva, critică literară, Editura Semănătorul, București, 2011.

Eseul, metaforă a gândirii logice, eseuri, Editura Semănătorul, 2012.

.Subiectul ca text și ideea ca subiect, eseuri și cronici literare, Editura Semănătorul, 2012.

Aventura metaforelor prin canionul cu idei, publicistică literară, Editura Semănătorul, 2013

Din stampe, Clujul…, antologie realizată în colaborare cu Iulian Patca, Editura Napoca Nova,

Critica între artă și știință, cronici și eseuri, Editura Semănătorul, 2014.

OGLINDA Ligii Scriitorilor, o altfel de istorie a literaturii române, în colaborare cu Voichița Pălăcean Vereș și Gavril Moisa, Editura Napoca Nova, 2016.

MANIFEST. În anul CENTENARULUI Vinovăția criticilor și istoricilor literari care și acum promovează „operele” scriitorilor ce au scris în spiritul realismului socialist. Un pericol pentru educația tinerilor. Editura Napoca Star, 2018.

ORICE CĂLIMARĂ POATE SĂ DEVINĂ UN VEZUVIU”-Compendiu la o istorie a jurnalismului pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. Editura Napoca Star, 2019.

Sens și contrasens în înțelepciunile pentru ziariști, Editura Napoca Star, 2019.

ENCICLOPEDIA scriitori din GENERAȚIA 2000, vol.I, coautor. Coordonator  fiind Nicolae Vasile, Editura UZPR, 2020.

Aventurile ideilor printre metafore-critică literară și eseuri, Editura Vatra veche-Tg.Mureș, 2021.

 PROZĂ SCURTĂ

Cărticica de dat în leagăn gândul, povestiri onirice, editura Viața Arădeană, 2008

Cărticica de dat în leagăn gândul, ediția a II-a, adăugită Editura Fundației Culturale „I.D. Sârbu”, Petroșani, 2010.

Pe când poezia ținea de foame, proză scurtă, Editura Semănătorul, 2012.

Vârcolacii, povestiri, prefață de Marinela Preoteasa, Editura CuArt, 2013.

Visul alb, proză și teatru, editura Napoca Star, 2018.

TEATRU

O stafie tulbură speranța, piesă de teatru într-un act, editura Semănătorul, 2010.

            Florile Sarmisegetusei, dramă istorică în versuri, Editura Semănătorul, 2010.

Cozia, dramă istorică în versuri, Editura Semănătorul, 2010.

Magazinul frumoaselor vise de vânzare farsă comică, teatru, Editura Semănătorul 2017

INTERVIURI

Autoritatea adevărului – Adevărul autorității, interviuri, Editura Semănătorul, București, 2011.

O viață din întrebări și răspunsuri – convorbiri între Al. Florin Țene și scriitorul australian de origine română George Roca, Editura Semănătorul, București, 2011.

Cu inima în palmă, interviuri, editura Contrafort, Craiova, 2010.

Publică poezii și critică literară în 102 de antologii. A publicat până în prezent 7690 de articole de critică literară, anchete sociale, economice etc.

Este prezent în:

Peste 70 de Antologii, inclusiv în antologia internațională „Arta de a fi uman”, vol. 5, „Antologie de poezie română – Cinstind Limba Română”, întocmită de Corneliu Leu, inclusiv antologiile: „Afirmări culturale” întocmită de Elena Buțu, Ed. Sitech, 2014, „Antologia Scriitorilor Români de pe toate continentele”, întocmită de Elisabeta Iosif, Editura CETATEA CĂRȚII, 2014; și antologia internațională „Poesia oltre confini”, apărută în Canada, și difuzată în Italia, Nigeria, Spania, Portugalia și România.

„Dicționarul Scriitorilor Români” de Aurel Sasu, Editura Paralela 45, 2006

„Dicționarul Personalități Române și faptele lor”, de Constantin Toni Dârțu, volumele 4, 32 și 56.

„Dicționarul General al Literaturii Române” , vol. TZ, editat de Academia Română sub îngrijirea Acad. Eugen Simion, 2009.

DICȚIONARUL Scriitorilor Români de Azi, din România, Basarabia, Bucovina de nord, Banatul Sârbesc, Europa Occidentală, Israel, America, de Boris Crăciun și Daniela Crăciun-Costin, Iași, 2011.

O altfel de istorie a literaturii române contemporane, vol. I, Autori Ștefan Doru Dăncuș, George Coandă, Vali Nițu etc. 2013.

Alte dicționare editate de diferite personalități din județele Vâlcea și Teleorman

DICȚIONARUL LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI, Editura DACIA XXI, Cluj-Napoca, 2011.

Enciclopedia internațională a personalităților WHO is WHO WORLD SOCIETY.

POPASURI SCRIITORICEȘTI PE OLT ȘI OLTEȚ de Florentin Smarandache, Editura Sitech, Craiova, 2013.

Profiluri și structuri literare, vol. 2, de Florea Firan, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2003.

O altfel de istorie a literaturii române contemporane, vol. II. Editura Napoca Nova, 2016.

Referințe critice (selectiv)

În anul 2002 a apărut monografia „Al. Florin Țene, 60, Sub zodia Gemeni”, la editura Napoca Star.

În anul 2005 scriitorul hunedorean Petrică Birău publică monografia „Al. Florin Țene – Literatura ca mod de viață”, editura Eurograph, colecția „Mnemosyne”

În anul 2013 scriitoarea Mariana Cristescu a publicat cartea „FAMILIA ȚENE – Destine contemporane”, Editura NICO, din Târgu Mureș, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la căsătoria scriitorilor Al. Florin Țene și Titina Nica Țene.

Este în Enciclopedia scriitorilor români de pretutindeni-Dicționarul Scriitorilor Români editat de Academia din Republica Moldova în colaborare cu Uniunea Scriitorilor Moldoveni, autori academician Mihai Cimpoi și Traian Vasilcău. În această amplă lucrare sunt prezenți Al.Florin Țene împreună cu soția Titina Nica Țene și fiul dr.Ionuț Țene.

DICȚIONARUL SCRIITORILOR DIN TRANSILVANIA de Irina Petraș, 2017.

Enciclopedia Scriitorilor Români Contemporani de acad.Mihai Cimpoi și Traian Vasilcău.Chișinău, 2019

VIS CU NICHITA-Antologia Apolon, patru volume, București, 2020.

ENCICLOPEDIA  scriitorilor din genera’ia 2000, Bucure;ti, UZPR, 2020.

UNIVERSUM[Antologie de literatură contemporană autori români de pretutindeni, Montreal-Canada, 2020.

MILENIUM-Dicționarul scriitorilor români, 2021, Editura Armonii Culturale.

În anul 2021 Liliana Moldovan a publicat o carte intitulată “Scriitori despre opera și personalitatea scriitorului Al.Florin Țene “, apărută la Editura Vatra Veche, Târgu Mureș, 2021.

Cu ocazia împlinirii a 50 de ani de căsătorie a Familiei Țene, Primăria Cluj a sărbătorit acest eveniment, unde primarul Emil Boc le-a acordat DIPLOMA DE EXCELENȚĂ și RECUNOAȘTERE.

Au scris despre Al. Florin Țene următorii: Acad. C. Bălăceanu Stolnici, acad. Eugen Simion, Petru Poantă, Dan Deșliu, Mihai Beniuc, Marcel Breslașu, Miron Radu Paraschivescu, Negoiță Irimie, Anghel Dumbrăveanu, Emil Istocescu, N.N. Tomoniu, Ioan Barbu, Ion I. Părăianu, Ion Popescu Brădiceni, Miron Țic, Horia Zilieru, Alex Ștefănescu, Laurențiu Ulici, Veronica Bălaj, Marian Barbu, Adrian Păunescu, Dumitru Velea, Petrică Birou, Rodica Marian, Antonia Bodea, Nicolae Uțică, Ioan Velică, Constantin Zărnescu, Doru Moțoc, Traian D. Lungu, Petre Petria, Gh. Stroia,  Doina Drăgan, Marin Oprea, Nina Cassian, Nicolae Tăutu, Constantin Toni Dârțu, Mariana Cristescu, Emil Istocescu, Teodor Barbu, Dan Brudașcu, Ion Cristofor, Gh. Azap, Sorin Grecu, Gavril Moisa, Ion Constantinescu, Ioan Benche, Liliana Corobca, Ion Roșioru, Gh. Neagu, Mircea Popa, Puiu Răducanu, Gheorghe A. Stroia, Vasile Cocarcea, N. Manolescu, Laurențiu Ulici, Ion Bănuță, Marin Oprea, Gavril Moisa, Voichița Pălăcean Vereș, Elena Buțu, Doina Drăguț, Marinela Preoteasa, Florin Grigoriu, Ion Constantinescu, Mircea Daroși, Răducan Adriana, Menuț Maximinian, Mariana Cristescu, George Roca, Ion I. Părăianu, Antonia Bodea, Al Stănescu, Vasile Val Telceanu, Gabriel Andreescu, Din Petre, Florentin Smarandache, Virginia Paraschiv, Florin Roman, Ben Todică, Radu Vida, C. Cubleșan, Ion Cristofor, Ion Pachia Tatomirescu, Mircea Popa, Florica Ranta Cândea, Dinu Doru Glăvan, Lucia Elena Locusteanu, Voichița Tulcan Macovei, Theodor Damian, George Roca, Ion Istrate, Nicolae Dragoș, Lucia Bibarț, Voichița Macovei, Elena Trifan, Radu Botiș, Felix Sima, Petre Cichirdan, Nușa Cantemir, Ion Hiru, George Baciu, Dumitru K Negoiță, Liliana Derevici, N.Băciuț, Lazăr Lădariu, Paulian Buicescu, Adriana Răducan,  Nușa Cantemir, Ion Hiru, Ilica Anton, Petre Cichirdan , Zenovia Zamfir, Galina Marta, Liliana Moldovan, Lucia Elena Locusteanu, Mariana Cristescu, Petre Cichirdan, Florentin Popescu  Gelu Dragoș și mulți alții.

Înainte de 1989 este anchetat de securitatea comunistă împreună cu soția, poeta Titina Nica-Țene, pentru o scrisoare adresată revistei Flacăra în care demasca înfometarea poporului român de către dictatorul Ceaușescu.

A participat activ la Revoluția din decembrie 1989.

În anul 2000 a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România, pentru motivul că Al. Florin Țene a publicat un articol într-un ziar din Valea Jiului în care arăta că o parte din conducerea Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor a colaborat cu Securitatea comunistă bazându-se pe unele documente găsite în Comitetul județean PCR Cluj în timpul Revoluției din Decembrie 1989. Urmare acestui fapt Conducerea Filialei l-a exclus din Uniunea Scriitorilor înscenându-i un plagiat inexistent. Mai târziu s-a confirmat că Eugen Uricariu a fost colaborator al Securității.

Pe 15 ianuarie 2021 Revista OBSERVATORU-Romanian Canadian Group, secția art, culture&science, din Toronto-Canada, i-a acordat lui Al.Florin Țene DIPLOMA-PROMOVAREA LIMBII ȘI CULTURII NAȚIONALE, pentru studii și poezii închinate poetului Mihai Eminescu..

Din 2011 este membru corespondent al Academiei Americane Române de Știință și Artă.

Este tradus în limbile sârbă, rusă, spaniolă, engleză, italiană, albaneză și franceză.

O parte din cărțile sale în colecțiile Bibliotecii Universitare din Arizona, Tempe, SUA.

                                                                                    Prof. Nicu Istrate

BIBLIOGRAFIE

Petre Birou-“Al.Florin Țene- viața ca literatură” Editura Eurograf, Cluj-Napoca, 2011

Voichița Tulcan Macovei-“Alexandru Florin Țene-Atitudini literare la începutul secolului XXI “, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2019

Liliana Moldovan-“Opera și personalitatea scriitorului Al.Florin Țene în opiniile scriitorilor contemporani. “Volumul I, Editura Vatra Veche, 2021.

Al.Florin Țene- “Oglinda de apă “, roman autobiografic, Editura Napoca Star, 2022

Al. Florin ȚENE: Amăgirea “ochiului interior”

            Adia vântul peste lanul de spice, vălurindu-l. Marin a coborât coasta spre râu, şi-a pus straşină mâna să-şi privească ogorul. ,,Anul acesta vom face recoltă bună de grâu . Voi putea să plătesc rechizitele pentru fetiţele mele, Maria şi Sanda. Of, Doamne, oare când voi putea să strâng bani pentru operaţia la ochi a nevestei?“

            În timp ce se gândea, făcându-şi planuri pentru sfârşitul verii, a simţit o mână pe umărul său. A întors capul, şi surprins a văzut-o pe Mariana cu bastonul de nevăzător lipindu-se de el.

            -Cum e grâul, Marine?

            -Fain, Mariana!

            -Îl aud cum vălureşte. Cred că a început să îngălbenească…

            -Peste două săptămâni putem să-l secerăm.

            -Mă bucur, Marine! Îl vindem la morarul din sat.

            -Oprim şi noi pentru pită!

            -Oprim cât să ne ajungă până în vara viitoare.

            -Io, zic, Mariana, să vindem şi partea noastră. Vreau să strângem bani pentru operaţia de la ochii tăi!

            -Nu anul ăsta, Marine! Fetele au crescut, trebuie să la asigurăm traiul la oraş, la şiicoală!

            Tot vorbind, Marin a aşezat-o pe Mariana pe un tăpşan de iarbă uscată, apoi s-a aşezat şi el  alături. O tăcere adâncă s-a lăsat între ei. Adierea de vânt îi mângâia pletele Marianei. Marin o privea cu gingăşie, iar ochii ei priveau în zare fără să vadă nimic. ,,Frumoasă e femeia mea. Cea mai frumoasă din sat.“ Gândea Marin. Alături, Mariana îşi frământa gândurile aducându-şi aminte de vremea când vedea în bărbat cel mai frumos flăcău din sat. Instantaneu mâinile lor s-au împreunat. Imaginea asta, aşa, stand în capul locului pe tăpşan, admirând ogorul, putea să fie o statuie dedicată unei familii de ţărani români rugându-se cerului. Să mai dea o ploaie. Ziua paparudelor trecuse.

            Acest tablou s-a repetat treizeci de ani la rând. Mariana se bucura, de fiecare dată când venea alături de Marin să simtă adierea vântului venind dinspre ogorul lor. Aici îşi făceau planurile de viitor. Fetele crescuseră. Ajunseseră intelectuale la oraş. Maria era profesoară, iar Sanda ingineră la o fabrică de avioane. Erau căsătorite, la casa lor, şi una din ele aştepta să aducă pe lume un copil.

            Într-o dimineaţă, Marin şi Mariana s-au trezit cu amândouă fetele, cu maşinile lor, şi cu ginerii oprind la poartă. Mariana era pe prispă depănuşa drugile de porum pentru găini. Marin era în grajd să cureţe de bălegar podeaua. La auzul motoarelor, Mariana a simţit că au venit fetele.

            -Marineee! A strigat de pe prispă Mariana. Au venit fetele noastre.

            -Stai că vin! A răspuns din grajd omul.

            Între timp Sanda a tras drugul de la poarta mare şi a dirijat intrarea autoturismelor în curte.

            -Uşi!  Afurisită de găină!  Vrei să te calce maşina?

            Mariana a coborât cele câteva trepte, ţinându-se cu o mână de stâlpul ce susţine acoperişul, bucurându-se de venirea celor două fete, pe care multă vreme, până au plecat, le considera lumina ei.

            -Bine aţi venit! Lumina mea!

            Maria şi Sanda au îmbrăţişat-o cu multă căldură.

            -Sărut mâna, mamă! I s-au adresat cei doi gineri.

            -Să trăiţi, copiii mei! Întinzând mâna să le mângâie feţele, aşa cum făcea ori de câte ori veneau acasă.

            Atigându-i, i se lumina faţa, şi un zâmbet de fericire înflorea pe buze.

            -Bine aţi venit! Frumoase maşini aveţi! Le-a spus Marin, îmbrăţişându-i pe toţi patru, după ce se spălase pe mâini la fântâna din curte, turnându-şi apa cu cana de lut ars aflată pe ghizdul fântânii.

            – Tată! I s-a adresa Sanda. Am venit s-o luăm pe mama. O ducem la spitalul de oftamologie.

            -Şi… credeţi că o să vadă, iar?!

            – Doctoriţa, aceeaşi care a văzut-o anul trecut, ne-a asigurat că, după operaţie, o să vadă. A intervenit Maria.

            – Dacă ziceţi voi, e bine! Dar pe maică-ta aţi întrebat-o?

            -Mă duc Marine! A răspun Mariana în locul fetelor.

            A doua zi, cele două autoturisme au plecat, luând cu ele şi pe Mariana. Bărbatul a rămas în pragul porţii, făcându-le cu mâna, până când imaginea maşinilor a dispărut după curba de la Tănase.

                                                                        *

            După trei săptămâni Marin a primit telefon de la Sanda.

                        -Tată! Sărut mâna! Mâine să vi la noi că soseşte mama de la Bucureşti. Cu aceleratul de 6 seara. O aşteptăm în gară cu toţii…

                        -Cum!? Vine singură ?!

                        – Da! Singură! Vede!

                        -Doamne! Mare e minunea Ta!

În seara aceea, Marin s-a bărberit, lucru ce-l făcea numai Duminica, sau de sărbătorile religioase. Şi-a verificat costumul pe care îl păstra pentru înormântare, şi-a lustruit pantofii şi şi-a aranjat toate cele necesare unui bărbat, pe un taburet.

Când a răsărit luna şi luceafărul de seară clipocea lumină deasupra casei, Marin stătea pe prispă gândindu-se la nevasta sa. ”Of! Doamne, ce bine ! Ce-o să spună când le  va vedea pe fete…?“ S-a retras în cameră pentru a dormi atunci când Carul Mare s-a arătat deasupra grajdului unde cei doi cai ai săi se auzeau dând din copite.” Şi ei sunt neliniştiţi. Presimt frământarea mea.“ Gândea Marin strecurându-se sub cuvertura înflorată, ţesută de Mariana când era fată. A adormit târziu. Nu-l lăsau gândurile. A doua zi, după ce a dat de mâncare la animale şi la păsări, s-a îmbrăcat în hainele de sărbătoare.

            -Tudorică! L-a strigat pe vecin.

            -Ce Mărine?

            -Plec la oraş! S-o aştept pe Mariana!

            -Zău, mă! Vede?

            -Cu ajutorul lui Dumnezeu!

            -Lasă, bă, că sunt doftori buni!

            -Să te uiţi şi pe la mine!

            -Cale bătută, Marine! Nu-ţi face griji…

                                                                        *

             Soarele era de două suliţe pe cer când toţi trei aşteptau pe peronul gări din oraşul de la poalele Tâmpei. La difuzor s-a anunţat sosirea trenului venind de la Capitală.

            Garnitura a oprit cu scrâşnet de roţi. Oameni cu geamantane coborau, alţii urcau, astfel se creease o vânzoleală în jurul vagoanelor.

            -Uite pe mama! A strigat Maria!

            Mariana cu un mic geamantan în mână a trecut pe lângă  ei,  îngrijorată că nu o aşteaptă nimeni. Cele două fete, văzând că mama lor părăseşte peronul, au  strigat-o din urmă.

            Femeia se întoarce şi priveşte nedumerită. Cunoştea glasul fetelor ei.

            -Aici suntem! A strigat din nou Sanda!

            Mariana s-a apropiat de cei trei venind în întâmpinarea lor.

            -Voi sunteţi, dragile mele!?  V-am recunoscut vocile…

            – Marin unde este?

            – Nu mă recunoşti?  Eu sunt!

            – Vai, ai îmbătrânit… erai tare frumos…

            Toţi patru s-au îmbrăţişat şi lacrimile le-au  brăzdat obrazul. Pentru Mariana timpul stătuse în loc,  30 de ani !

            Clopotul Bisericii bătea pentru vecernie…

Carmen GIGÂRTU: Călătoria sufletului (II)

De când ne naștem până murim rătăcim pe pământ căutând sensul vieții. Unii caută fericirea, alții iubirea, iar cei obosiți liniștea. De cele mai multe ori suntem orbiți de lumea materială, care ne acaparează ca o caracatiță cu tentaculele ei. Fără să vrem devenim sclavi ai banului, ai pământului, uitând de sufletul din noi, care tinde spre frumos, spre cer, spre lumină. Sufletul știe că este călător în această lume și este dornic de a explora, de a cunoaște cât mai mult. Astfel de gânduri îmi treceau prin minte a patra zi, când părăseam Corfu și ne îndreptam spre Patras. Am mers de-a lungul coastei de vest a Greciei, am traversat podul Rio-Antirio care este cel mai lung pod suspendat cu cabluri din Europa (2.250 m lungime), ce leagă Grecia continentală de Peloponez. Pe drum am admirat hectare întregi de măslini, lămai, portocali și kiwi. Munții își ridicau vârfurile spre cer, marea îmbrățișa țărmul, iar frunzele palmierilor se legănau în blânda adiere a vântului. Nu știu de ce, dar când m-am apropiat de Biserica Sfântul Andrei am avut emoții, de parcă aș fi dat un examen. Adevărul este că mi-au dat lacrimile la moaștele Sfântului Andrei și am avut trăiri și sentimente profunde, care nu se pot explica în cuvinte. Am simțit nimicnicia mea în fața cerului. Ne credem importanți, dar vine o zi când ajungem doar un pumn de țărână. Și mă întreb: De ce atâta zbatere? De ce atâta încrâncenare? De ce nu putem să fim mai buni, mai iubitori, mai blânzi, mai răbdători și iertători unii cu alții? De ce nu aplicăm învățăturile lui Iisus? Atâtea întrebări!

Mai bine povestesc despre Patras. Orașul Patras este considerat poarta occidentală a Greciei, fiind cel de- al treilea oraș ca mărime din Grecia și capitala județului Ahaia. Se află în nordul peninsulei Peloponez la poalele muntelui Panchaikon, cu deschidere la Golful Patras. Aici a fost locul martiriului Sfântului Apostol Andrei care s-a născut în Betsaida, și era fratele lui Petru. Înainte de a fi Apostol al Domnului, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. După botezul lui Iisus, Sfântul Andrei l-a lăsat pe Ioan și i-a spus fratelui său Petru: „Am gasit pe Mesia, care se tâlcuiește Hristos” (Ioan, 1, 41). De aceea, Sfântului Andrei i se spune și „Apostolul cel dintâi chemat al Domnului”. După cincezecime, Apostolii au tras la sorți și au mers în toată lumea, pentru propovăduire. El a predicat în Tracia, Macedonia, Sciția, Crimeea. Pe locul în care a fost răstignit, cu capul în jos, pe o cruce în forma de X se înalță biserica cea veche a orașului Patras. Aceasta a fost ridicată peste ruinele unei foste biserici bizantine, care la rândul ei fusese ridicată peste ruinele unui templu antic grecesc închinat zeiței Demetra. Lângă biserica veche se află și „Fântâna Sfântului Andrei, lângă care predica „Vestea cea Bună”. Biserica cea nouă a orașului, în stil bizantin, a fost întemeiată în anul 1908 de către regele George I, fiind sfințită în anul 1974. Deasupra se înalță o cruce de cinci metri, în întregime placată cu aur. Alături de aceasta, biserica mai este „presărată” cu încă 12 cruci mai mici care simbolizează pe Hristos și cei doisprezece Apostoli. Biserica Sfântul Andrei din Patras este una dintre cele mai mari biserici din Balcani. Interiorul bisericii este îmbrăcat cu minunate picturi și icoane. Aici se afla capul Sfântului Andrei și bucăți din crucea în formă de X, pe care acesta a fost răstignit . Unii istorici spun că a fost martirizat în timpul împăratului Nero, alții în timpul lui Domițian. În anul 357, moaștele Sfântului Andrei au fost duse la Constantinopol, mai târziu la Roma, iar azi sunt în Patras.

Sfântul Apostol Andrei a fost primul propovăduitor al Evangheliei în spațiul carpato-danubiano-pontic. În Dobrogea există peștera și izvorul Sfântului Andrei. De la Patras ne-am îndreptat spre capitala Greciei, oprindu-ne să admirăm Canalul Corint, ce leagă Marea Ionică de Marea Egee. În Atena am fost în Piata Syntagma pentru a asista la schimbarea gărzii din fața clădirii Parlamentului, la Templul lui Zeus, Poarta lui Hadrian, stadion…. Cu gândul la ziua urmatoare am adormit la un hotel din centrul Atenei.

Era 25 aprilie 2017, soarele dimineții ne zâmbea din înălțimile albastre, iar vântul adia blând mângâindu-ne obrajii. Din portul Pireu până în Insula Eghina pescărușii și-au fluturat aripile deasupra noastră, însoțindu-ne ca niște îngeri. Priveam cerul și marea care aveau aceeași culoare, iar insulele verzi, din jur, formau un cerc în jurul nostru. Pentru o clipă am avut senzația că suntem în mijlocul unui glob de cristal, cerul si marea contopindu-se la orizont.
Eghina clocotea de viață când am ajuns. Legate de țărm erau multe bărci, în care localnicii își etalau legumele și fructele. Pe insulă se cultivă mult fistic, iar în luna septembrie au și un festival al fisticului. Sunt multe magazine cu acest produs, iar prețul este puțin mai mic decat la noi. În această insulă s-a născut celebru filozof antic Platon și Pavel din Eghina, un medic chirurg renumit. La o distanță de șase kilometri de oraș se află Mânăstirea Sfânta Treime, cunoscută pentru păstrarea Moaștelor Sfântului Nectarie Taumaturgul, fiind una dintre cele mai mari catedrale ortodoxe din Grecia. Sfântul Nectarie a ajutat la ridicarea acestei mânăstiri între anii 1904-1910. S-a născut într-o familie săracă de pe malul mării Marmara, iar la 14 ani a plecat la Constantinopol, pentru a lucra și a învăța carte. În anul 1866, la vârsta de 20 de ani a plecat în insula Chios, ca să predea, ca învățător. Devine călugar la Mânăstirea Nea Moni. După ce a absolvit facultatea de Teologie din Atena pleacă în Egipt, în Alexandria, unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Mai târziu a fost hirotonit episcop de Pentapole, predicator și secretar patriarhal la Cairo. După un an a fost alungat din Egipt și s-a întors în Atena. A fost predicator câțiva ani, director al școlii teologice Rizarios, care forma viitori preoți. După 15 ani și-a dat demisia și s-a retras în mânăstirea din Eghina, unde a rămas până la sfârșitul vieții. A murit în anul 1920, iar în anul 1961, Patriarhia din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura și l-a proclamat sfânt al Bisericii. În Mânăstirea Sfânta Treime, după ce m-am rugat, am simțit o stare de fericire inexplicapilă. Lângă mânăstire sunt niște trepte care duc în vîrful unei coline unde este alt frumos complex mânăstiresc. Acolo este o biserică în care sunt capul și moaște ale Sfântului, chilia în care a trăit și mormântul. La mormânt oamenii îngenuncheau și își lipeau urechea ascultând foarte atenți. Unii auzeau, alții nu. Am simțit o energie foarte puternică la mormântul Sfântului. După ce am vizitat chilia în care a trăit Sfântul Nectarie ne-am îndreptat spre Mânăstirea Sfânta Ecaterina, unde este o icoană veche a Sfântului Spiridon, care clipește. Icoana a fost pictată cu efect 3D, cu mult înainte ca această tehnică să fie inventată. Încărcați cu energie din aceste locuri binecuvântate ne-am întors în Atena, pe Acropole. Această colină este cea mai cunoscută din lume și este compusă din numeroase vestigii. Aici a predicat Apostolul Pavel: ,,Bărbați atenieni, în toate vă văd că sunteți foarte evlavioși. Căci străbătând cetatea voastră și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar pe care era scris: „Dumnezeului necunoscut”. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți, pe Acesta Îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini, Nici nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viață și suflare și toate. Și a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele de mai înainte rânduite și hotarele locuirii lor, Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem…” (Fapte 17, 15-34)
Seara ne-am îndreptat spre Cap Sounion să prindem apusul de soare la Templul lui Poseidon. Peisajele sunt superbe. În acea zonă se găsesc cele mai luxoase și mai scumpe case din Grecia.
Există o frumoasă legendă în care se povestește cum regele Aegeu, al atenienilor, s-a aruncat disperat în mare, la Cap Sounion, crezând că Tezeu, fiul său, a fost răpus de Minotaur. În onoarea regelui, atenieni un numit marea – Egee.
Grecii au construit temple în locurile cele mai spectaculoase, cum este și Templul lui Poseidon care a fost construit în anul 440 î.Hr., pe locul altui templu, distrus în războaiele cu perșii. Peisajul este încântător, Templul fiind așezat la capătul unei fâșii înalte de pământ, care străpunge Marea Egee. Apusul soarelui la Cap Sounion pare o adevărată magie a naturii. Eram pe țărmul marii Egee și  contemplam aripile amurgului ce acopereau întreaga zare. Cerul îmbrățișa pămîntul, soarele se micșora trepat, dispărând dincolo de nori, iar Creatorul îmi intindea un fir de lumină spre a cunoaște și a iubi tot ce a creat, de la firicelul de iarbă până la stele. Magia apusului de la Cap Sounion mi-a coplesit ființa, trezind puncte luminoase în al meu suflet. Vârtejuri de energii create de amurgul magic mă împresurau, obligându-mă sa meditez la idealuri înalte și mai ales la Creator care-și revărsa  spendoarea, puterea, înțelepciunea și iubirea infinită peste tot în univers. Privind  spectacolul mirific al naturii m-am așezat pe o stâncă, gândindu-mă la ce trebuie să prețuiesc și ce  să arunc din viață. Cu ceva timp în urmă descoperisem că scrisul mi-a ajutat sufletul să iasă din agonie și să-l facă să se bucure de jocul cuvintelor așternute pe hârtie. Lăsându-mă purtată de dansul literelor, aștern gânduri, emoții, stări, sentimente, umbre, stropi de lumină, încercând să înțeleg invizibilul, imperceptibilul, o nouă dimensiune a existenței, ce nu poate fi explicată, ci doar simțită cu inima.

Iubind simplitatea, natura și lumina, merg pe poteci bătătorite de alții, dar și pe cărări virgine, neatinse de nimeni, căutând sensul existenței. Creație, iluzie, curaj, răbdare, perseverență, optimism, responsabilitate, adevăr, iubire, iertare, speranță, credință; cuvinte cu o profundă rezonanță, ajutându-mă în marea și unica călătorie de a anihila ego-ul, de a transcede spațiul și timpul, descoperind iubirea lui Dumnezeu în armonia naturii și a  universului.

Cuvintele Apostolului Pavel mi s-au întipărit  în inimă: ,,De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”

Carmen Gigârtu

Georgeta TUDOR: Întrezărire… în ÎNTREZĂRIRI

De mic copil îmi plăcea să compun, cu diferite ocazii, versuri sau povestioare. Prin clasa a șaptea, pentru că scrisesem poezia ” Greul trebuie învins”, pe care profesorul  meu de matematică, regretatul Florin Armeanu, o menționase în cuvântul său la un consiliu profesoral, ca un îndemn, directorul școlii de atunci prof. Gheorghe Andrei m-a prezentat poetului Mihai Negulescu, invitat la o activitate culturală, ca pe o posibilă viitoare autoare de cărți. Numai că traseul meu în viață avea să fie altul, chiar dacă talantul îl primisem de la Dumnezeu, dar pentru o vreme l-am îngropat la rădăcina copacului existenței mele terestre. Anii au trecut, fără vreo performanță în ale scrisului, doar ce trimiteam sporadic la câte-o revistă locală sau centrală articole cu teme educative.

Ieșind la pensie, în 2011, am căutat la rădăcina copacului, în speranța că Dumnezeu nu-mi va lua talantul pentru că nu l-am înmulțit și-mi va mai da o șansă. Șansa a fost atunci când am descoperit că în satul natal Vernești, unde m-am reîntors după 1990, cineva înființase un ziar local Curierul zoreștean, în 2010. Așa a inceput colaborarea mea cu Eduard Sârbescu, fondatorul, editorul și redactorul șef al publicației sătești, eu având misiunea să asigur articole pentru paginile de Școală, Spiritualitate, Cultură și Prin prisma observatorului. Dar minunea n-a ținut prea mult pentru că, fiind un proiect de voluntariat, fără nicio susținere financiară și morală din partea autorităților locale, apariția ziarului a încetat în primul an de pandemie 2020, exact când ar fi împlinit un deceniu. Mă obișnuisem ca, lunar, să găsesc subiecte pentru paginile ziarului și să le scriu. Dar a fost ca și pentru mine să funcționeze expresia : ” Când o ușă se închide, se deschide tot Universul”. Un simplu telefon a fost de ajuns să întrezăresc o colaborare cu INTREZĂRIRI . Prietena  mea de la Iași, Marcela Tomescu, fostă învățătoare în primii ani de activitate la Pârscov, mi-a vorbit cu atâta mândrie și entuziasm despre cărțile scrise și primite de la cel ce i-a fost elev, nimeni altul decât cunoscutul scriitor și critic literar prof. Gheorghe Postelnicu, care i-a înseninat anii senectuții, îndemnându-mă să-l contactez. La capătul firului… eteric mi-a răspuns o voce caldă, încurajatoare și-am înțeles că talantul îl poți folosi la orice vârstă, dacă mintea îți funcționează la parametri normali.

În Universul care mi s-a deschis, am descoperit că, chiar dacă la nivel global gregarul este în expansiune, există și oameni care nu-și trădează individualitatea așa încât, prin contribuția personală în ale scrisului, au  făcut ca  proiectul inițiat și înființat cu zece ani în urmă de minunata familie pârscoveană a prof. Elisabeta ( nume biblic) și Gheorghe (nume sfânt) Postelnicu să ajungă la calitatea pe care ar fi apreciat-o și marele înaintaș Vasile V. Voiculescu. În paginile revistei ÎNTREZĂRIRI, cititorul găsește subiecte din diverse domenii, așa că nu se poate plictisi, ci, din contră, își pune neuronii la treabă șă înțeleagă și chiar să rețină ce-a vrut să transmită autorul. Prin bunăvoința redactorului-șef al acestei prestigioase reviste, căruia îi mulțumesc și-i doresc sănătate și putere de muncă, am descoperit numele unor persoane cu care m-am intersectat de-a lungul vieții, fie în cancelaria liceului D. Filipescu, unde am funcționat 36 de ani, fie la activități culturale la B.J. V. Voiculescu sau la C.C.D Buzău.

La mulți ani, ÎNTREZĂRIRI! La cât mai multe numere valoroase și apreciate de cititori! La mulți ani colectivului de redacție și colaboratorilor!

Georgeta Tudor

Cornel Simion GALBEN despre cartea SENTIMENTE SUB FORMĂ DE ACATIST de Dorina Stoica

Poezia, ca „o salvare de preț“de Cornel Simion GALBEN „Sunt vie atâta timp cât prin vene/ îmi curge cerul“, ne mărturisește Dorina Stoica, poeta care deși se scufundă adesea într-un „ocean de tăceri“, trăiește intens „aceste vremuri bolnave“ și absurde, observând nu numai cum „dimineața vine întotdeauna prea devreme,/ după o noapte începută prea târziu“, ci și cum timpul a așternut între noi „deșerturi, oceane, continente“. Bulversată de „întunericul acestui secol bolnav și stupid“, dar îndeosebi de pandemia care nu se mai sfârșește, autoarea Bietului om sub vremi are momente când nu mai e „foarte sigură“ dacă există sau dacă a „murit ieri“, dacă viața ei a fost „un lung șir de cuvinte“ ori doar a trecut prin ea „ca o umbră obosită“. Oscilând între „păcat și evlavie,/ între somn și veghe,/ între bunătate și răutate,/ între iubire și ură,/ între iertare și neiertare“, sufletul său sensibil și delicat e într-o continuă zbatere, căci neterminatul joc are bifurcații greu de dibuit și fiecare pas izbește în zidul care e lumea, din ce în ce mai rea și mai distantă.

Din această pricină e adesea pusă în situația de a-i întoarce spatele, deși în forul ei știe că „brațele nepăsării și ale îndoielii“ nu aduc nimic bun, mai ales că „Trăim atât de puțin încât singurătatea/ este și ea o sărbătoare“. O doare tocmai de aceea că nu ne mai iubim „nici părinții,/ nici frații, nici dușmanii“ și că, mai peste tot, „la fereastră stă de veghe/ insomnia unui om bătrân/ de care nu mai are milă nimeni/ și care dă din mâini ca să alunge/ niște amintiri despre acei pe care/ i-a alăptat, i-a ținut în brațe, i-a făcut oameni,/ despre acei, atât de străini, acum“. Jalea devine mai intensă atunci când „Gândul femeii aleargă pe holurile lungi/ ale Spitalului de urgență“, acolo unde, la camera de gardă, „e mereu târziu, dureros de târziu“ și, „Întinși pe tărgi, în spatele ușilor, cu gândul la Înviere,/ între bulina albastră și cea galbenă/ pacienții își trăiesc, fiecare în parte,/ apocalipsa lor“. Ea se transformă în „lacrimă amară“ ori în plâns prelung în momentul în care imaginea se suprapune cu cea a copilului plecat și a timpului ce se scurge implacabil, ca în vechile balade: Trece timpul prin frunziș,/ Când iute, când rezemiș./ Trece, curge-neobosit/ Peste codrul ruginit./ Mi-a plecat copilu-n lume/ și îl strig încet pe nume./ Înghit lacrima amară, / inima mi-e-n altă țară./ Crucea când mă dovedea/ copilul mă-mbărbăta/ cu o vorbă, cu-n surâs, / mă opream degrab din plâns./ A plecat, s-a dus departe/ Multă cale ne desparte/ Nu mi-e foame, nu mi-e sete/ Tot argintu-l am în plete./ Nu am somn și n-am hodină./ Sufletu-n mine suspină.// Trece timpul peste frunze/ toamna lungă o aduce/ trece, oasele trosnesc/ fiul meu, îmbătrânesc!

Apăsătorul dialog cu singurătatea se metamorfozează pe nesimțite într-unul cu Dumnezeu, „omniprezent cu discreție“ cum observă prefațatoarea Daniela Șontică, un Dumnezeu bun, care îngăduie să fie certat (Se ceartă cu Dumnezeul cel mare și milostiv,/ țipă la El că i-a pus în spate o cruce/ prea mare, că a mers la biserică,/ s-a rugat, a postit,/ că tolănită pe viața ei/ toată lumea doarme bine și mult./ În timp ce umbra lui preacă haihui,/ noapte de noapte pe străzi pustii,/ ca să caute o viață adevărată,/ se simte ca o frunză strivită între filele/ Scripturii. Nu mai trăiește demult,/ dar nici pe el nu-l lasă să trăiască./ Stă mereu cu ochii închiși, ca și cum i-ar/ fi frică să să nu citească cineva în ei/ mulțimea de cărți interzise, păcatele nemărturisite.), dar îi ascultă în egală măsură și ruga, fie ea una scurtă, cu care își începe (Doamne, ajută-mă!) sau sfârșește ziua (Doamne, iartă-mă!), fie una îndrăzneață și explicită (Doamne al meu,/ vin iar la tine/ cu inimă grea,/ eu ticălosul/ gol de fapte bune/ și, prea-îndrăznețul,/ cer,/ iar și iar,/ sănătate, iubire,/ iertare și har!). Iar harul se revarsă din plin și în acest al optulea volum de poezie – Sentimente sub formă de acatist (Roman, Editura PapiruS Media, 2021) –, transformându-i trăirile și sentimentele, cum o sugerează și titlul, în acatiste pline de sensibilitate și cu o încărcătură emoțională din care ludicul nu e exclus: Doamne,/ Doamne al meu știu/ că vrei să-mi dai tot ce-i mai bun/ și mai bine.

Atât e de caldă mângâierea Ta/ atunci când îmi primești rugăciunea dar,/ Doamne eu sunt doar un copil/ ce vrea după voia lui să trăiască,/ să se bucure de Creație,/ să se joace, să greșească,/ iar Tu să îl ierți o dată, și încă o dată,/ mereu. Tot alergând „prin nopți/ s-ajung(ă) din urmă răsăritul“, poeta îndumnezeită trece „din azi în alt mâine/ prin cutele timp-anotimpului“ său, cu dorința expresă de a face rost de „un vis colorat“ și de a păși dincolo de mal împăcată cu sine, de a uita definitiv de „frica globală“ ce a pus „lacăte mari/ pe biserică și pe școală“, de zilele în orele cărora ne-a crescut „la fiecare câte o botniță/ pe nas și pe gură“ și de clipele nefaste în care a fost obligată să respire „cu economie prin mască“ doar pentru a putea ajunge „la capătul tăcerii“. O tăcere ce, în Lună plină, ne „transportă într-o narațiune ce ia forma unui pseudo-mit“ (Căutam zi și noapte întruna/ un loc în care să-mi torc în versuri/ niște tăceri lungi, tămăduitoare.), dar, cum vom observa din celelalte poeme, și a spovedaniilor ce-i radiografiază singurătatea (M-am făcut mică să pot ieși/ neobservată din numele tău.) și toată zbaterea evadării dintr-o cușcă ce o ține încă prizonieră. Croșetând și de această dată „cuvinte sub formă de păsări“, Dorina Stoica probează cu asupra de măsură atât continuitatea demersului său lansat încă de la debut (De la poezie la rugăciune – 2008), cât și confirmarea adagiului extras din creația lui Radu Gyr și folosit ca moto: N-ai jindui după un colț de Rai, de n-ai purta un strop de iad în tine. Raiul salvator în ce o privește este poezia, devenită încă o dată leac și pentru cititorii săi fideli.

Emilia ȚUȚUIANU :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA


Interviu de colecție cu poeta
Mariana Gurza:

,,Societatea românească este bolnavă.
Cei puternici nu au cum să o simtă,
cei mulţi, da. Scapă cine poate!”
Interlocutoarea mea este poeta
Mariana Gurza, o bucovineancă
adevărată, dintr-o familie refugiată pe
plaiurile bănăţene care nu uită
meleagurile unde i-au trăit strămoşii.
Venind din obârşia nordului moldav,
cu dorul patriei fagilor în simţire, poeta
Mariana Gurza strigă durere şi dragoste,
generozitate şi seninătate, aşterne blând
dorul de matca străbună în sufletul
pădurii. Doar ea ştie cum şi de ce
înaintaşii ei au plecat să apere glia
moldavă în eternitate, păstrând slovele Măritului Ştefan în catafalcul
durerii: „Moldova nu e a mea ci a urmaşilor urmaşilor noştri…”, a lor,
celor plecaţi demn prin jertfa de sine.
Mariana Gurza este lacrima durerii coborâtă din nord de Moldovă
Ştefaniană pe câmpiile bănăţene spre mereu aducere aminte, strângând
boabele de lacrimi ale înaintaşilor în peceţi peste vremi. Sensibilă şi
intransigentă, dulce şi amară ori asemeni strigătului de pescăruş, poeta
Mariana Gurza împarte alinări catifelate prin vers, prin trăiri, cu toată
fiinţa, pentru acum şi mai târziu

.
Emilia ŢUŢUIANU: Dragă Mariana spune-mi te rog ce amintiri
păstrezi despre tatăl tău, despre familia ta originară din Bucovina de nord?
Mariana GURZA: Amintirile dor, Emilia… Tata, nu mai este…
Odată cu plecarea dumnealui, ceva s-a rupt. Se născuse în România
Mare, în anul 1921, la Banila pe Siret, regiunea Cernăuţi. Un bucovinean

aşezat, muncitor, evlavios, corect şi plin de bunătate. Îi simt prezenţa şi
acum în momentele dificile. Familia mea? Bucovina de Nord!
Emilia ŢUŢUIANU: Poate mai mult decât alţi români simţi drama
pierderii şi a teritoriilor din nordul Moldovei, în urma odiosului pact
Ribbentrop-Molotov, acolo fiind obârşia familiei tale. Ce s-a întâmplat cu
familia şi rudele tale în acei ani?
Mariana GURZA: Fratele tatei, Vasile, fusese împuşcat când
încerca să treacă graniţa. Bunica s-a întors din drum pentru a-şi
înmormânta feciorul. Nu i s-a permis să se mai întoarcă. Tata a stat o
perioadă ascuns prin munţii Bucovinei, asigura necesarul de hrană
rudelor şi nu numai. A ajuns într-un sat bănăţean unde a cunoscut-o pe

mama şi s-au căsătorit. Acest blestemat de pact mi-a decimat familia, m-
a vitregit de a mă bucura de bunici, de tot ce îşi putea dori un copil la

vârsta întrebărilor.
Emilia ŢUŢUIANU: Mai povesteşte-ne te rog amintiri depănate de
mama ta, care încă trăieşte, despre drama bucovinenilor refugiaţi, alungaţi
din matca lor străbună de vremuri nedrepte şi despre istoria românească
de pe plaiurile Bucovinei de nord?
Mariana GURZA: După evenimentele de la Fântâna Albă, familia
din care provenea mama, fiind mai înstărită şi implicată, a pornit pe
drumul Golgotei, al dezlipirii de vatră, lăsând totul. O parte din ei au fost
întemniţaţi şi omorâţi, alţii trimişi în lagăre. Am relatat plecarea mamei,
orfană la acea dată, în „Căruţa cu destine”. Mama, născută în Cupca,
regiunea Cernăuţi, la o vârstă destul de fragedă, alături de câteva rude,
primiseră indicaţia să se deplaseze în Banat. O mică manipulare a
organelor de opresiune… Dar, cu precauţie au reuşit ca fiecare să-şi
vadă de drum. Mama fusese lăsată la o familie inimoasă şi celelalte rude
s-au stabilit în funcţie de vremuri. S-au regăsit după zeci de ani. În casă
nu am auzit niciodată nimic din acea perioadă. Mamei i-a mai rămas în
memorie, fuga, şuieratul gloanţelor, mame împuşcate, plânsul copiilor
singuri…
Emilia ŢUŢUIANU: Ce ne poţi spune despre jurnalistul bucovinean
Vasile Plăvan, un unchi al tău, căruia i-ai dedicat şi o carte?
Mariana GURZA: Vasile Plăvan, unchiul mamei, a fost o figură
emblematică a acelor vremuri. Avocat, jurnalist, publicist, a fost unul
dintre cei care a luptat pentru Marea Unire. A murit mult prea devreme,
trist şi abătut, văzându-şi idealurile spulberate. A fost prea corect şi
prea cinstit într-o societate destul de măcinată. „Vasile Plăvan un

Slavici al Bucovinei”, volum apărut cu sprijinul Fundaţiei Universităţii
Ioan Slavici, rămâne în memoria colectivă ca o reparaţie morală faţă de
cel ce nu a precupeţit nimic în a-şi atinge idealul.
Emilia ŢUŢUIANU: Cum simţi tu, dragă Mariana, această istorie
care calcă peste suflete lăsând poveri sângerânde?
Mariana GURZA: O povară mistuitoare. Durerea Bucovinei o simt
mereu ca pe o lacrimă fierbinte pe obraz. Mă arde. Nu cred că vom mai
putea schimba ceva. Prea multe orgolii şi interese. Eu sunt o iubitoare de
Neam Românesc! Sună desuet? Pentru unii, poate. Pentru cei cărora le
pasă, vrem dreptate şi purificare. Am rămas o idealistă ca Vasile Plăvan.
Nimeni nu va face nimic.
Emilia ŢUŢUIANU: Ce personalităţi ale lumii literare care ţi-au
influenţat devenirea artistică ai avut privilegiul de a cunoaşte?
Mariana GURZA: Criticul şi scriitorul Adrian Dinu Rachieru şi
regretatul cărturar Artur Silvestri. Nu aş dori să nedreptăţesc pe cineva.
De la cei apropiaţi, mereu am luat ce a fost bun. Nu am căutat modele, a
fost mai mult sete de cunoaştere. Se spune că sunt o prezenţă discretă în
viaţa culturală. Aşa este. Am cititorii mei, prieteni remarcabili. Şi dacă
reuşesc să particip la o construcţie , mă consider fericită. Aş părea mai
interesantă dacă aş enumera toate personalităţile pe care le-am întâlnit?
Dragă prietenă, omenia, caracterul, demnitatea… Marii anonimi,
iubitori de glie, trăiesc clipa şi se dăruiesc în tăcere binelui comun. Există
o Românie Tainică…


Emilia ŢUŢUIANU: Ce moment emoţionant, mai important pentru
destinul tău te-a marcat?
Mariana GURZA: Întâlnirea cu Marii Duhovnici ai Neamului:
părintele Adrian Făgeţeanu, (de care mă leagă prin fibra bucovineană
încă din copilărie un sentiment deosebit), părintele Arsenie Papacioc,
părintele Iustin Pârvu, părintele Teofil Părăian.
Emilia ŢUŢUIANU: Au existat decalaje sociale, profesionale, care
să îţi genereze deziluzii?
Mariana GURZA: O întrebare destul de complexă pentru un pui de
refugiaţi. Venetic în ţara lui… Copilăria mi-a fost marcată de o anumită
marginalizare venită din partea localnicilor. Eram mai săraci, doar
nişte venituri… Nu mi-a fost uşor… Doar după 1990 aflasem că cei
refugiaţi erau consideraţi duşmanii Uniunii Sovietice. Dacă mi-am
dorit cravata de pioner, a trebuit să aştept, deşi eram o elevă bună. Ca
utecistă la fel. Probabil că sunt una dintre puţinele persoane care a

suferit că nu fusesem primită în rândurile PCR-ului, aşa cum nimeni din

familia mea nu a avut acces. A mers îndoctrinarea… mult mai târziu mi-
am explicat şi prezenţa miliţiei pe la noi pe acasă… În perioada

comunistă, (dacă a fost comunistă) a fost acea dictatură proletară. Un
sentiment de frică. Aceeaşi frică parcă o simt că se instalează şi acum.
Deziluziile create de apropiaţi au fost cele mai dureroase. Nu suport
minciuna şi prostia. Duplicitatea! Ca funcţionar public, am avut ocazia
să văd multe… prea multe pentru un suflet sensibil. Nimicnicia unora
depăşeşte orice limită, draga mea prietenă!
Emilia ŢUŢUIANU: Cuvântul tău este ascultat şi preţuit nu numai în
mediul virtual ci şi prin volumele de poezii publicate, cum îţi explici
această simpatie?
Mariana GURZA: Dragă Emilia, putem să fim noi înşine, aşa cum
am fost educaţi. În spiritul iubirii şi al prietenei necondiţionate. Dacă
pentru o parte din lumea virtuală şi nu numai, sunt considerată „poeta
cu suflet de înger” probabil am lăsat ceva în sufletele lor. Nu vreau să
sune a laudă, dar nu pot nega starea de bine când am văzut prezentarea
mea în Noua Zeelandă. Fiecare dintre noi, lasă în drumul său ce a
semănat. Dacă am semănat iubire, iubire să fie.


Emilia ŢUŢUIANU: Cu ce prejudecăţi te confrunţi cel mai frecvent
şi cum le combaţi?
Mariana GURZA: Parafrazându-l pe William Hazlitt „prejudecata
este fiica ignoranţei”. Suntem nerecunoscători, invidioşi, răuvoitori şi
egoişti. Cella Delavrancea mărturisea că a fost ferită de cele trei
calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul, considerându-le „boli care
distrug sufletul, fiinţa umană”. Parcă ne dezumanizăm pe zi ce trece.
Suntem interesaţi de bani, de averi, de beneficii nemeritate şi de atenţii
necuvenite. Avem impresia că suntem totali, că ni se cuvine totul. Avem
o democraţie reală? Unde este scara valorilor? Câţi dintre intelectualii
rasaţi şi-au mai păstrat bruma de demnitate? Să fie vorba de o sete de
înavuţire? Sau de putere? Cum ne manifestăm superioritatea? Strivind
valoarea?! Încerc să fiu originală. Să spun răspicat, chiar dacă
deranjez, ceea ce cred. Nu-mi place ce văd acum, Emilia! Nu pentru
micimea unora s-au jertfit bravii eroi ai neamului. Oare nu se tem de
justiţia divină?
Emilia ŢUŢUIANU: Ce virtute umană apreciezi cel mai mult?
Mariana GURZA: Virtutea creştină, ea fiind hrana sufletului!

Emilia ŢUŢUIANU: Societatea românească s-a schimbat mult în
ultimii ani. Ţinem cu greu piept sentimentului de invidie. Un sentiment
care trebuie eradicat din comportamentul şi conduita noastră, din motive
etice. Ce fel de om poţi fi când cel de lângă tine suferă pentru rezultatele
tale? Invidia din orgoliu este devastatoare, pentru că trădează un complex
de inferioritate şi exprimă ranchiună. Se poate vindeca asta?
Mariana GURZA: Societatea românească este bolnavă. Cei
puternici nu au cum să o simtă, cei mulţi, da. „Scapă cine poate!” Asta e
deviza momentului! „Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai
poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre
naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere
decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în
noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când
de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o
marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”. (Mihai Eminescu, E greu a
afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229). După
cum vezi Emilia, Eminescu este actual şi acum. Citisem recent o ştire că
o doamnă profesoară de română vrea să scoată Luceafărul din programa
elevilor. Aceasta este societatea românească! S-a dorit globalizare, asta
avem. Pierderea identităţii naţionale, a respectului faţă de cel de lângă
tine, care vrea să facă ceva, pentru a rezista în timp. S-a dus şi încrederea
în colegul de breaslă. Dacă s-ar putea te-ar aşeza într-un ierbar, fără
rezerve. Oare mai putem avea încredere în cei de lângă noi? Adevăratele
caractere îşi păstrează puterea. Nimeni şi nimic nu ar putea zdruncina
credinţa noastră, care nu este negociabilă. Invidia este nimicitoare
pentru suflet. După spusele sfinţilor părinţi semnul caracteristic al
vanităţii este prefăcătoria şi minciuna, în timp ce semnul trufiei este
înfumurarea şi invidia. Avva Pimen a sfătuit pe cineva să nu locuiască
într-un loc unde există vreunul care îl invidiază, pentru că altminteri nu
se va pricopsi: „Să nu locuieşti într-un loc unde vezi pe cineva care are
gelozie împotriva ta, căci altfel nu te pricopseşti”. Dar avem un drum de
parcurs. Şi chiar dacă nu putem pleca, putem ignora sau putem face
rugăciune pentru cel ce are sufletul bolnav. Dragă prietenă, greu să se
vindece cei care nu au credinţă. Este boală grea invidia, orgoliul…
Nesiguranţa lor duce la complexe. Dacă vor conştientiza răul, mai au o
şansă. Ceilalţi, cu fărâma lor de credinţă, să arunce lumină asupra lor.
Aşa se vor simţi protejaţi de rău.

Emilia ŢUŢUIANU: Acest dialog pe care îl facem, nu este pentru a
ne dezvălui sufletul şi viaţa, ci pentru a arăta cum să ne ridicăm atunci
când eşuăm. Cum ai defini prietenia adevărată?
Mariana GURZA: Acceptarea noastră aşa cum suntem, cu bune şi
rele, necondiţionată.
Emilia ŢUŢUIANU: Timpul este o poveste retrăită cu ochii deschişi,
ce simţi privind înapoi?
Mariana GURZA: O luptă între viaţă şi moarte! Am învins cancerul,
infarctul…Sunt o luptătoare.
Emilia ŢUŢUIANU: Cum vezi ingerinţa politicului şi
administrativului în manifestările culturale locale?
Mariana GURZA: Ori facem politică, ori facem cultură. Ideal ar fi
ca sectorul cultură să se bucure de libertate. Dar la noi, nu se poate altfel.
Totul se reduce la bani şi la interese de grup. Faptul că, la noi, statul este
aproape totul şi societatea aproape nimic, are o consecinţă foarte
păgubitoare pentru cultivarea, chiar întâmplătoare, a artelor şi literelor.
În loc de societatea aşezată şi-nchegată, ca să-l parafrazez pe Caragiale,
n-avem decât o lume de strânsură, care îşi schimbă în fiece zi fizionomia,
care nu poate avea porniri mai presus de cele strict utilitare, care nu
poate avea tradiţie, nici unitate de gândire şi de simţiri. Cu toate astea,
această lume de strânsură mişună aici deasupra unui element etnic
hotărât. Sub tot acest Babel, există o limbă românească, care-şi are
geniul ei; sub toată această vâltoare veşnic mişcătoare, există un popor
statornic, care-şi are calităţile şi defectele lui specifice, bunul lui simţ, o
istorie plină de suferinţe, nevoi, simţiri şi gândiri proprii.


Emilia ŢUŢUIANU: Ştiu că ai o familie ideală… Că îţi place enorm
să te ocupi de nepoţii tăi, tinere vlăstare care le imprimi iubire şi
responsabilitate. Cum este să îţi creşti nepoţii?
Mariana GURZA: Familie ideală? Nu ştiu să existe familia perfectă.
După unii specialişti, familia este supraevaluată, ea devenind ultimul
spaţiu al fericirii, cuibul nostru unde ne simţim protejaţi de exterior. Am
o familie obişnuită. Ca bunică, am un sentiment unic. Îi văd doar în vizite.
Tinerii sunt mereu ocupaţi. Noi prea tomnatici pentru a ţine pasul. Şi
obosesc repede. Inima mea este cea care a dăruit şi dăruieşte iubire,
chiar dacă mica cicatrice, strigă durerea lumii…

Într-o lume a firescului, devenită
utopică de ceva timp, fiecare îşi
exprimă vibraţia sa unică prin
înclinaţii artistice sau talent, pentru
bucuria şi lumina sufletească a celor
de lângă noi şi a celor ce vor veni…
Sunt semeni ai noştri care, trecând
peste barierele nefirescului
încetăţenit peste şi pentru noi, îşi lasă
sufletul şi unicitatea să vibreze şi să
se exprime prin creaţia lor pentru
ceilalţi, oferind alinare şi frumos,
picături de iubire şi culoare în
oceanul dezamăgirilor cotidiene.
„Suferinţa e prezentă în lume pentru
a face să se declanşeze iubirea,
pentru a face să se nască fapte de
iubire faţă de aproapele!”- spunea
Papa Ioan Paul al II-lea. Ai
transformat suferinţa în frumos, Mariana, cum numai tu ştii s-o faci, şi
nu degeaba ai fost numită „poeta cu suflet de înger”. Îţi mulţumesc
pentru tot ce ne-ai împărtăşit în acest interviu şi-ţi doresc ca întotdeauna
cuvântul să-ţi fie parte din vibraţia sufletului, să nască lumi, imagini,
simţiri şi profunzimi divine, iar cititorii tăi să simtă atingerea aripii de
înger a sufletului tău atunci când te citesc.

Emilia Ţuţuianu: Mariana Gurza, toujours!

La marea
plecare, nu poți fi
decât neinspirat şi
bulversat, desigur!
Verbul ,,a fi” folosit
la trecut, apasă…
Cum să spun, fără
strângere de inimă
că Mariana Gurza
a fost? În ciuda

nefiinţării, cu siguranţă va rămâne, în amintire, acel suflet ales, generos
şi implicat în orice înseamnă echilibrarea oamenilor şi a daimonilor
lăuntrici.
Menirea sa a fost să facă bine, să limpezească asperitățile, oriunde ar
fi fost acestea, să aprindă lumina iubirii fiecăruia dintre noi!În vremurile
potrivnice cum mai preţuim prietenia…şi atunci când ne este bine dăm la
o parte recunoştinţa, închipuindu-ne că poate suntem fericiţi prin noi
înşine, iluzii… Omenia a fost prima dintre virtuţile Marianei Gurza iar
tot ceea ce lasă în urmă acum este rezultatul a ceea ce a gândit, simțit şi
realizat cu sacrificii, trudă şi multă, multă dăruire.
A fost o fiinţă discretă, iar formula sa de vieţuire, ca şi confruntările
din cultură au ţinut-o retrasă în penumbră, înţelegând profund,
întotdeauna peste ceasurile vremilor. De aceea s-a străduit să lase pentru
urmași, frumoase şi curate daruri de suflet.
Dacă pentru ea, a vieţui, a fost ,,stânca,” a cărei însufleţire a trecut
pe lângă clipe asemenea unei vântoase potolite, pentru mine Mariana
Gurza a fost fiinţa care mi-a stat aproape de fiecare dată în lunga şi
rodnica colaborare din paginile revistei Melidonium; a fost sora de
suflet, prietena, care m-a cunoscut destul de profund şi mi-a prezis
multe-multe afirmări care în timp s-au dovedit a fi fost adevărate.
Menirea ei a fost aceea de a Scrie. Asta i-a fost un scut, iată, rezistă şi
va rezista în faţa anilor. Vor rămâne cărțile sale, cuvintele, pentru că
lumea sa rămâne bună, onestă, iubitoare. Aşa a fost prin structura sa:
Poeta cu Suflet de Înger!
Acum, din nostalgice
doruri şi tristeţi caut
întrebări fără răspunsuri.
Trei personalităţi
importante, pe care le-am
cunoscut împreună cu

poeta Mariana Gurza ne-
au stat alături în devenirea

noastră. Arhimandritul
Ciprian Zaharia, stareţ
al Mănăstirii Bistriţa, cel
ce adăpostea în „perioada
neagră” oamenii ce-l

slujeau pe Dumnezeu şi care suferiseră prin închisori, şi care l-a omenit
pe cel ce era una dintre personalităţile culturii şi literaturii române –
Artur Silvestri. Specialist în literatură medievală, preocupat de filosofia
religiilor, de patrimoniul istorico-religios al patriei, acest neobosit
cercetător a cunoscut oameni şi locuri ce au format nucleul meditaţiilor
sale în studii, eseuri şi articole. O altă personalitate a lumii ştiinţifice şi
literare cunoscută împreună cu poeta Mariana Gurza a fost şi poetul Boris
David, cel care i-a dedicat ,,Doamnei poeziei Bucovinei” volumul de
versuri ,,Postume vii”, Editura Muşatinia, 2013.

O prietenie ce s-a
cimentat în Timp, în
gânduri, cărţi şi
amintiri de neuitare.
Aşa cum spuneai tu,
dragă Mariana ,,Ce
ne-a apropiat?
Totul! ,,Nihil sine
Deo!” ( Nimic fără
Dumnezeu!) Revista pe care a iniţiat-o şi a condus-o, Logos si Agape, a
construit un drum de cuvinte, de artă poetică. A lăsat o moștenire tinerilor
literați, așa încât putem să îndrăznim a crede că Mariana Gurza, prietena
noastră, a rămas, şi continuă să fie mereu în mintea şi sufletul nostru.
Dacă îngerii vor dori cuvinte de slavă şi lumină părintească, vor avea un
dar de la ea. Poate acolo o vor întâmpina cu muzica versurilor sale.
Doamne, fă cumva ca Mariana, atât de iubitoare aici pe pământ, să aibă
parte dincolo, în veșnicii, de iubirea şi pacea ta! A fost atât de
credincioasă ție, încât, slava ta credem că o va apăra acolo, în ceruri la
nesfârșit!
Mariana Gurza – expresie a disponibilității umane, a sensibilității și
receptivității față de frumos, capabilă de a plăsmui valori spirituale și de
a vibra odată cu ele. Un om care a înțeles să pătrundă adevărul, realitatea
și să dăruiască, prin delicateţea etică ce o caracterizează, sensibilitate și
iubire, tuturor celor din jurul său.