Responsabilitatea noastra este deplina doar in momentul in care ne vom da seama ca cea mai importanta clipa a vietii,singura care are semnificatie este cea prezenta,”acum”.Daca acea clipa,momentul”acum” il vom trai avand constinta ca doar in acel moment putem face diferenta intre bine si rau,doar acel moment,sub voia si actiunea noastra ,se inscrie in vesnicie,ne vom gasi aproape de mantuire.
Una dintre cele mai mari greșeli pe care le comitem este ignorarea și lipsa de atenție acordată clipei repede trecătoare,stării de “acum”.
Cel mai adesea ne frământam între condiții asupra cărora nu avem nici o putere și despre care bănuim.
Ne frământăm pentru un trecut, care nu mai poate fi influențat,care este asezat,așa cum a fost,în veșnicie.Ne putem gândi la acel trecut,îl putem prețui pentru ce va fi avut bun și frumos, dar nu îl putem schimba.Dramatic și de tot negativi și încă și ridicoli,devenim în clipă când luăm asupra noastră purtare “luptei” de ieri.
Fiecare generație și de fapt fiecare persoană, va fi confruntată cu stări în care va trebui,va fi obligat să “lupte”.Această “lupta” înseamnă de fapt alegerea,opțiunea între “bine” și “rău”.Iar această obligativitate a opțiunii este consecința liberului arbitru, a “condamnării” oamenilor la libertate, caracteristică decisivă a condiției umane și alegerea făcută ne așează în veșnicie,spre viață sau moarte.Aici putem vedea o taina profunda.Fiecare generatie va avea o alta incercare si cu ea posibilitatea si obligativitatea de a alege intre bine sir au,iar aceasta alegere va aseza pe fiecare in vesnicie:spre invierea vietii sau spre pedeapsa vesnica.Din aceasta cauza “istoria” este atata de imprevizibila si Slava Domnului ca este asa.Noi nu repetam comportamente concrete din istorie,dar putem repeat si imita comportamente morale.Clipa trecută,”trecutul” nu trebuie uitat,căci uitarea lui înseamnă și uitarea chipului lui Dumnezeu în cei care au fost.Dar el nu trebuie absolutizat sau idealizat.Toate încercările de a reanvia căile trecute ,doar din cauza că au aparținut trecutului și de a opri innoirile,doar pentrucă sunt noi,au sfârșit într-un eșec penibil.Este bine și de folos să ne amintim de trecut și mai ales de modul în care oamenii s-au comportat în fața încercărilor de tot felul,este bine să ne amintim pentru a avea modele de comportament moral.Dar a caută să îi corectăm sau să dăm sfaturi despre ce și cum ar fi trebuit,după părerea noastră, să se comporte este un exercițiu în inutilitate ,etalare de superbie prostească.
La fel este și relația pe care o avem cu “viitorul”.
Nu știm ce se va întâmpla în viitor.Proiecțiile pe care le facem sunt pur și simplu inutilități intelectuale.Dacă vom cerceta ceeace “proiectau” cei care au trăit în urmă cu treizeci,patruzeci de ani în urmă despre cum va arăta lumea azi,pur și simplu vom rămâne uluiți și vom putea crede că respectivii futurologi erau incetinei la minte.Motivul acestor proiecții aberante este simplu și a fost exprimat de către Friedrich von Hayek,întemeietorul școlii economice din Chicago,drept ,”imposibilitatea de a cunoaște circumstanțele particulare în timp și spațiu’.În alte cuvinte neputința de a ști care vor fi reacțiile personale și colective față cu evenimente ce pot apărea spontan.
Din cele spuse rezultă că obsesia cu corectarea trecutului și prevederea viitorului sunt fără nici un folos.Singura clipă care are importantă este cea de “acum”. În acea clipă putem face un lucru bun sau rău,putem ajuta un semen sau îl putem ignora,putem ușura o durere sau putem trece nepăsători pe lângă ea, sau mai rău.”Acum”, este momentul în care oamenii fac tot soiul de copromisuri și fără-de-legi,”acum” se cred mai deștepți decât sunt,”acum” se mântuiesc sau osândesc.Atitudini “virtuase” și păreri despre cum ne-am fi comportat față cu stări conflictuale trecute,cum am apucat să spun,sunt și fără folos și dovezi de mândrie prostească dar,mai ales de complicitate.Limpede ne spune asta Sfânta Evanghelie:”..Că zidiți mormintele proorocilor și împodobiți pe ale drepților./Și ziceți:De am fi fost noi în zilele părinților noștri,n-am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui proorocilor./Astfel dar,mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor care au ucis pe prooroci./Dar voi întreceți măsura părinților voștri.”(Matei 23;29-32)În mod răspicat ni se spune că suntem un “trup”,cei vii și cei care nu mai sunt,și că suntem responsabili, ca parte din comunitate ,pentru toate.Dar această responsabilitate nu stă pentru “fapte”, ea stă în obligația de a ne comporta moral și spiritual bine.Oamenii nu se grupează după “faptele” lor, se grupează după trăirile lor morale consecvente.Deci limpede ni se spune că nu suntem gloată,suntem persone și ca persone trebuie să facem alegera cea bună în clipă care ne este dată,”acum”.Iar mai departe “Judecata” este în mâinile lui Dumnezeu.De aceea trebuie cu mare băgare de seama să privim clipa imediată,”acum”.Căci în această clipă se petrece o mare taină;”a venit ora ispitei,ceasul cel fără de noroc,care poate face din bun rău și din tare slab”.Ori,mai bine zis,ceasul în care sub voința noastră aceste lucruri se pot întâmplă și nimeni altul decât propria persoană nu va avea vină.
În clipa în care fie suntem,fie credem că suntem încercați sau aflați la greu, să ne aducem aminte că toate sunt sub o Voie care nu uită și nu lasă nimic la întâmplare.Că încercările la care suntem supuși și binefacerile de care avem parte sunt date sub un gând pururea bun.Iată cum este exprimat acest lucru în Cartea Macabeilor;”Că n-a ales Domnul pe poporul Sau pentru acest loc,ci locul acesta pentru poporul Sau.Pentru aceea ,și locul acesta a avut parte de răutățile ce s-au întâmplat în popor,ca după aceea să se facă părtaș bunătăților celor de la Domnul”(II Macabei,5;1920).
Făgăduința sub care stăm este mai tare decât tot ce poate fi inchpuit și ea nu va dezminti câtă vreme îi vom stă credincioși în Ortodoxie.
Volumul „Ramuri de ceară” este un volum cu versuri albe având un titlu sugestiv care parcă ne introduce de la început într-o lume a tăcerii, într-un cadru supus suferințelor și lacrimilor amare.
Viorel Birtu Pîrăianu este un poet desprins din Univers, Univers din care își culege slovele și versurile pline de încărcătură emoțională, condimentate cu metafore alese cu sufletul, fiind el însuși „oglinda ce reflectă lumina/ lumini și umbre pe coapsa iubirii/ o clipă atemporală, fără cuvinte”, vorbind despre iubire dar nu despre una oarecare ci despre una făurită „în palma lui Dumnezeu” (Poem)
În permanență își poartă pașii prin tăceri, prin amintiri, scriind „cuvinte pe cer pentru îngerii de ceară”,
în căutare de cuvinte potrivite pentru a-și exprima complicatele trăiri. Ba chiar observă și alte trăiri și constată cu tristețe că pretutindeni există suferință, „că zăpada se topește lăsând în jur lacrimi/ în timp ce atâtea suflete sunt goale și pustii”, acoperite de „veștede flori, searbede flori” (Suflet în vânt)
Despre sine, poetul vorbește cu sinceritate, definind tot zbuciumul pe care îl trăiește în niște vremuri prea ‘tulburi”, în care el rătăcește prin lume „zidind amintiri sub pașii tociți”, ajungând sub „o cruce” pe care niște „călăi” o cioplesc cu bună-știință fiindcă ei nu pun deloc preț pe cuvânt, pe sentimente, pe viață, pe nimic! (Pași printre gânduri)
Toată căutarea sa se întinde „dincolo de zare”, cu speranța că va găsi totuși acalmia, că poate tot acest zbucium va lua sfârșit, în cele din urmă.
Sosind primăvara, natura se trezește la viață, ploaia îi inundă gândurile devenite adevărați „tăciuni” însă toate acestea dispar odată cu trecerea timpului. Anotimpuri se succed cu repeziciune, anii se scurg iar nostalgia, „când rătăceam copil prin lunci” este tot mai puternică, tot mai intensă, mai ales atunci când constată că „dispare iarba din poieni/ mă sting în timpuri amare”
Este singur, mereu singur și „în palme încă strâng/ bulgării inocenței pierdute/ parfum de liliac pe prispa casei”/ și cu regret va continua: ” eu plec spre ultimul refugiu/ sunt ultimul pribeag/ pierdut în larg. (Balada ultimului pribeag)
Fiind mereu în căutarea iubirii, totul trece cu durere, cu suspine, cu zbor peste timp, prin timp, cu vise și gânduri aprinse și în fiecare gând, împlinit ori nu, există o speranță, chiar dacă extrem de mică, fie ea și cât un grăunte de nisip: „era gând, era vis, trăit, împlinit/ desculț pășeam pe drumul cotit/ în urmă a rămas o ușă deschisă”, acea ușă fiind de fapt sâmburele său de speranță, raza de lumină și căldură pentru sufletu-i rătăcitor.
Tristețea poetului pare nesfârșită, lacrimile sale sunt ca o ceară topită și apoi întărită într-un gând despre o primăvară care va sosi până la urmă și în viața lui. Se consumă adesea înlăuntrul său, trăindu-și sentimentele la intensitate maximă, trecând de ierni grele strânse în suflet, de amurguri încărunțite, de nopți ci vise măcinate, „toate împreună”, scriind mereu despre imaginile care-i cuceresc gândurile, i le monopolizează și-i întunecă amintirile, simțindu-se astfel un „suflet ce bate în poartă/ drumeț necunoscut cu chipul de ceară”
Domnul Viorel Birtu Pîrăianu scrie într-un fel o poezie ermetizată, el plânge în gând, luptându-se cu „mlaștini de suflet” pentru a ajunge la „dimineața pe cărări și răzoare/ pe câmpuri, fluture în floare”, pășind „pe stropi de rouă/ căutând bezmetic, nebun, o zi nouă la final…”, zi în care speră întruna. (Stropi de gânduri)
Îți lasă impresia, prin felul în care își așterne poemele, că a pierdut o mare iubire, întrebându-se retoric: „dar ce este un dor fără amor/.
Adesea își alungă gândurile ori chiar le ignoră: „dacă pe țărm au rămas lacrimile noastre și o joacă”…
Oare iubita s-a transformat în înger? Omul niciodată nu va ști „unde plecăm,/ de ce plecăm” dar important rămâne faptul că atâta timp cât călătorim prin această lume, „vom zidi iubire”, după care putem păși „pe câmpia/ unde Dumnezeu își mângâie pruncii.” (Surâsul îngerilor)
Poetul scrie cu sufletul, arzând cu fiecare silabă, cu fiecare cuvânt, cu fiecare vers, cu fiecare poem. Știe că e „doar un biet muritor” și că „ziua de mâine va veni/ atunci când eu nu voi mai fi/ decât o lumânare arsă pe-o masă”… (Pagină goală)
Ploaia contină să cadă, vântul să fie nervos vărsându-și furia pe geamurile „unei case vechi și pustii, unde nu stă nimeni,/ doar tăcerea mai țipă prin unghere/, „un suflet a pierit” iar poetul nu are altceva de făcut decât a „plânge pe o coală”, fiindcă nu are cu cine să-și împărtășească amarul. Ploaia cade, lacrimile sale udă coala pe care scrie iar noaptea devine un vis urât, îmfricoșător chiar. (Cântec)
Se consideră a fi ” foc de aripi albe peste ape”, cu ploi, nopți și tăceri, „dureri de cruce” răsturnate pe drum. Totul doare, încrâncenează, moartea rânjește nemiloasă de peste tot în timp ce „marea curge și curge în zare”, fiindcă ea este nemuritoare și lipsită de dureri ori de suferințe.
Cu resemnare spune că „înmuguresc bătrân/ sprijinind fruntea de o lume nenăscută” (Rugă) El se simte un suflet rătăcit și luptă din răsputeri cu timpul, cu viața, cu amintirile și chiar cu slovele împletite atât de straniu în dureri inimaginabile, creând parcă imagini apocaliptice ale unei iubiri fără iubire: „se sting iubiri în noapte/ curg clipe peste ape/ amețite de mângâierea unui cânt/ pe țărm a mai rămas doar o vioară/ ea càntă și cântă/ un cântec de jale/ un cânt de uitare”.
În fiecare dintre poemele sale apar ca elemente fundamentale tăcerea, ploaia, lacrimile, întunericul, noaptea, gândurile, visele, timpul, țărmul mării. Toate te duc cu gândul la o cruntă suferință din dragoste. Până și mâinile îi sunt „murdare de gânduri/ și timpul a murit în ceață”.
Cu toate acestea, se roagă întruna: „învață-mă, Doamne/ să fiu făclie în noapte/ purtând în buzunare versuri de lumină” (Scrisoarea)
Metaforele sale erup din fiecare poem, ca lava dintr-un vulcan, impresionând la maximum.
În versurile sale până și ceara vorbește iar poetul însuși este pregătit să-i adune șoaptele și visează să urce „pe culmile de lut” și să strângă „în palme taina” (Zborul)
Poate că îi este dor de copilul care a fost cândva, care nu se confrunta cu trăirile amare de acum, cu noaptea, cu vântul furios, cu ploaia, cu lacrimile. Îi este dor de el și se gândește că „poate, odată, voi clădi cu el o lume nouă” (Rătăciri)
Își ascunde „gândurile în buzunare” în timp ce „lumina cerului/ curge zgomotos printre pletele timpului”.
Poetul creează niște imagini precum niște candelabre care ațipesc pe țărmuri de vise, trezindu-se apoi ” în splendoarea unei lumi/ rătăcite pe alt tărâm”.
De fapt, fiecare poem are accente de tristețe, de gri, de o suferință nepotolită: „nechează gânduri în noapte”, „sunt pom ce plânge pe drum/ sunt fructul oprit aruncat pe pământ/ sunt tristețea și disperarea adunate într-un pumn/ sunt pumnul ridicat către cer/ sunt cerul căzut pe pământ/ sunt pământul adunat într-un gând/ mă întreb mai sunt/ sau poate sunt acela ce nu mai sunt”, „sunt doar suflet biciuit de ploaie/ sunt orbul ce caută privirea/ sunt privirea ce plânge pe țărm/ sunt țărmul cu ochii în lacrimi/ sunt lacrima ce se stinge în mine”, „sunt un ultim suspin/ o fărâmă de suflet” (Ultimul poem)
Prea multă tristețe, prea multe tonuri de gri, cu dorință fierbinte „să dorm, să dorm pe pat de flori/ alături de ea, femeia ultimului dor” (Patul de flori)
Crede că fericirea nu poate exista decât la hotar de viață, că numai în cer lumina îi va învia sufletul și vor înceta toate aceste imagini sinistre care-i inundă întreaga ființă: „lasă-mă, Doamne să aștept învierea/ în ochiul de apă din pleoape/ să fiu rădăcină a clipei ce vine” (Se aprinde felinarul)
Viorel Birtu Pîrăianu explică foarte clar iubirea: „nu știu…/ de ce în fiecare zi/ eu mor de dor, de aprig dor amețitor/ nu știu…/ știu, știu că ochii tăi sunt ochii mei/ iar trupul meu este al tău” (Nu știu), în interiorul său strălucind un diamant de iubire, de dor, de suferință.
Fiecare poem debutează cu literă mică, după titlu, la fel și celelalte versuri, procedeu artistic specific versului alb modern.
Toate aceste dureri pe care le simte din plin, s-ar topi ca ceara „dacă într-o zi mâna Ta va atinge pământul/ din humă voi renaște în toate” (Într-o zi), fiind convins că din lacrimi poate să zidească „turnuri de margini de zare”.
Iubita rătăcește și ea în noapte și o tot întreabă, prin eter: „unde ești/ femeie fără chip/ din tainice povești” (Pași în noapte)
Poate sufletul îi este stăpânit de demonii tristeții, poate îi e prea greu să răzbată prin nori, prin ploi, prin întuneric, pentru a ajunge la țărmul luminii ori poate „ar trebui să gonim demonii din noi/ poate, odată, va exista și o zi” (Într-o zi, de va fi)
Mărturisirea sa este extrem de dureroasă: „sunt străinul rătăcit într-o țară bolnavă/ noaptea mănânc ceara dintr-o lumânare/ ce-mi arde la cap/ lumina pâlpâie agonic în salonul unui spital bolnav/ pic…pic…pic…/ apoi, nimic/ lumânarea s-a stins dimineața,/ un dric așteaptă la poarta unui spital/ dintr-un oraș murdar” (Bolnavul)
Ce poate fi mai greu de dus ca o boală într-un spital fără mijloacele necesare tratării decente a pacienților, ca agonia unui om cu o lumânare la cap, care se stinge odată cu zborul sufletului care se înalță la cer?
Din cauza pierderii iubirii el va comunica, prin gând, cu patimă: „femeie, ești tot ce n-am știut să fiu/ frumoasa mea, privește-mă și pierde-te în mine”, ea reprezentând pentru el, muritorul, o adevărată zeiță. (Jocul iubirii).
El trăiește ” cu morții vii” cu care joacă „un joc nebun” și i se adresează în continuare iubitei: „de-ai veni femeie într-o zi/ te-aș dezbrăca de toate păcatele lumii/ de m-ai lăsa/ să te iubesc o dată/ dar tu stai/ pentru că eu am murit de dor/ de dorul tău/ la umbra unui gând nebun” (Mirajul)
Poemele lui Viorel Birtu Pîrăianu pot fi asemănate cu unele bocete, cu niște
vaiete fără de sfârșit: „și te chemam femeie într-o noapte/ tot sărutând a tale șoapte” (Steaua)
Metafora este modul de exprimare al poetului: „sunt grăuntele Tău zidit în nămol/ voi încolți într-o zi/ într-o vară târzie/ la seceriș mă veți coace în cuptor de ceară/ să aveți pită pe drumul Golgotei” (Drumul)
Și totuși visează, visează frumos: „îmi ești aprig dor/ de a ta îmbrățișare/ de sărutări ce ard, ce dor”, ” mi-e dor de noaptea noastră/ în taina sfântă a iubirii împărtășită/ de întâiul țipăt dăruit iubirii/ cum te frânge duios/ sub sărutări, sub mângâieri/ să dorm, să dormi în cuibul meu”, „să vii, să nu vii în noapte”, „să plecăm împreună în zbor” (Pe malul unui gând)
Toate trăirile sale au loc pe maluri de gând, toate gândurile sale stau prin buzunare, prin nopți fremătătoare, prin amintirile rămase dar care dor din cauza dorului; clipele se scurg, „fug, pășesc printre spini”. Până și cuvintele sunt tot gânduri colorate pe hârtie, la vedere, să-i macine sufletul în moara vieții, să-l poarte în vârtelnița dorului, în dangăt de clopote lugubre: „în suflet noroaie, lacrimi, frig cu „troiene de gânduri pe câmpuri ucise”, cu „ruga înghețată de dor”
Istovit de plânsul din „noaptea minții mele/ mi-e frig și mor pe o pagină nescrisă”, fiind veșnic în căutare de „fagurele de lumină” prin care să-și îndulcească zilele.
Se compară cu „un pendul fără odihnă/ căutând nenăscutele ere”.
Spune că „am obosit să mor în fiecare zi/ mă voi trezi în zori să scriu/ povestea unui om nebun ce-a crezut odată în iubire/ când nu scriu țip/ când nu țip, plàng/ când nu plâng, mă rog” (Lumânarea)
Suflet veșnic zbuciumat și fără odihnă, arde ca o lumânare, prefăcându-se în „ramuri de ceară”, topindu-se între maluri de timp, de dor, de nesfârșită suferință.
Lui Dumnezeu îi declară umil că „sunt lacrimă de ceară în palma Ta/ deasupra mâinii negre de atâta supărare/ mi-e dor să cad în țărână/ la picioarele Tale/ purtat de valul etern/ să învăț să cuprind necuprinsul/ să fac din lut o candelă a lumii/ să șterg din ochi tristețea milenară/ cu raza pură a credinței/ tânjind cu drag la mântuire” (Lacrima de ceară)
Sfâșietoare constatare: „iubito,/ câtă tristețe e lipsa ta”, „iubito, numele tău e speranță/ e vis/ de nimeni atins/ un început, un surâs și un sărut” (Sirâsul iubirii)
Dar…anii trec. Timpului nu-i pasă de suferința nimănui, el își face datoria și întinerește natura, florile se deschid, păsările zburdă vesele prin pomi și prin văzduh, în timp ce pașii săi se apropie tot mai mult și mai mult de tărâmul veșniciei. Stă pe „ultimul țărm” așteptând ultimul zbor, zborul spre Acasă, unde poate o va întâlni pe Ea, femeia eternă căreia i-a purtat dorul ca pe o povară alcătuită din tone de lacrimi: „Clepsidra lumii este spartă/ se șterge timpul în eter”.
Poetul iubește „pământul, lacrima și viața”, dar oare care viață? Viața eternă? Viața de dincolo de orizont, de dincolo de pământ?
El iubește lacrima prefăcută în ploaie, lacrima aceea izvorâtă dintr-o altă lacrima, lacrima unei lumânări, dispusă în „ramuri de ceară”?
Mai spune poetul: „sunt un țărm închis într-o colivie”, „îmi iau în suflet însingurarea/ să îmi văd iarăși și iarăși pasul încovoiat de gânduri/ astăzi și mâine/ într-o nouă-veche zi/ de va fi, într-o zi” (De va fi într-o zi)
Dragi cititori, încă nu mi-a fost dat să citesc o carte cu versuri, cap-coadă, în care autorul, bărbat fiind, să-și așeze trăirile pe tavă fără teama de a fi considerat un om slab.
El scrie o poezie în care lacrima inundă fiecare poem, în care suferința permanentă face parte din sine, din viața sa, o poezie în care dorul său e pururi mistuitor, exact ca un foc sublim care arde și arde până la ultimul tăciune, care arde, zic, precum o lumânare care se micșorează până la dispariție, împrăștiindu-și stropii de lacrimi în „ramuri de ceară”, urme ale existenței sale efemere dar lăsând amprente de existență în urma sa.
Poetul este condus de o filozofie a vieții foarte interesantă dar și cu accente de normalitate, până la urma urmei: statornicie în iubire, în sentimente, un respect deosebit pentru femeie, adorând-o, căutând-o fără încetare pe pământ, în cer, prin pustiuri, prin întuneric, prin nori, prin ploi, prin anotimpuri, scriind pentru ea, tocmai pentru a-si domoli dorul, poeme scurte dar pline de esență, deloc facile, metaforele sale având o aureolă aparte.
Viorel Birtu Pîrăianu este un poet original, nefăcând rabat de la sentimentele sale. Cine nu și-ar dori un bărbat care să iubească în acest fel, pentru care femeia să însemne totul, fără de care viața lui nu ar avea nici gust, nici culoare, nici interes pentru tot ce-l înconjoară?
Să recunoaștem, acest gen de bărbați nu pot fi întâlniți pe toate drumurile!
„Ramuri de ceară” este o carte lineară prin care poemele curg precum un izvor de lacrimi nobile, însemnate cu aureolă divină.
Recenzie: În căutarea iubirii, Florentina Savu-Tunaru,
Pe Al. Florin Ţene l-am cunoscut în 1997, prin cartea „Chipul din oglindă”, căreia i-am făcut o cronică literară ce a fost difuzată la Radio Oltenia Craiova, la emisiunea „Agora literară”. Romanul dezvăluie un spaţiu al reflexivităţii. Naratorul îşi vede mereu copilăria ca-ntr-o oglindă, prin întoarcerile sale repetate în satul natal şi la mormântul mamei, de-al cărei îndemn, de-a învăţa carte, îşi aduce aminte. Apoi ne-am întâlnit pe site-ul lui Artur Silvestri, intitulat „O carte pe zi” (cronici, recenzii, comentarii la cărţi). După aceea, în 2010, când, cu un grup de prieteni, am scos revista „Constelaţii diamantine”, l-am contactat pentru a ne ajuta în proiectul nostru, adică de a edita revista sub egida Ligii Scriitorilor Români, al cărei preşedinte era, şi de a fi, alături de noi, fondator al revistei. Dl Ţene ne-a îmbrăţişat cu toată căldura şi a fost mereu, cu sufletul, lângă noi.
După câţiva ani de apariţie lunară, cu o precizie de ceasornic elveţian, revista începuse să fie cunoscută şi apreciată pe tot mapamondul. Un grup de invidioşi de la USR, în frunte cu „Ifigenia” (scriitorii ştiu despre cine vorbesc), ne-a atacat fără milă într-o revistă importantă a USR (revistă „cu renume” şi „cu cultură” [cum scria pe frontispiciul ei – între timp au modificat], unde existau perle de genul „mai corect spus”, „feţele prostiei este, de fapt, subiectul” şi „foarte corect”, „prea corect”). Spunându-i d-lui Ţene aceste lucruri, mi-a răspuns cu glasu-i cald şi aproape părintesc: „Câinii latră, ursul merge! Mergeţi înainte că mergeţi pe un drum bun!”.
Prin organizaţia profesională „Liga Scriitorilor”, care peste timp va deveni o instituţie culturală importantă, Al. Florin Ţene a încercat să democratizeze mişcarea literară din ţara noastră. În acest sens, mărturiseşte: „Prin anul 2000 am beneficiat de o bursă în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Atunci am aflat, cunoscând scriitori belgieni, că în această ţară sunt 5 asociaţii scriitoriceşti, toate egale în obligaţii şi drepturi. Numai la noi, din fostele ţări socialiste, a rămas partidul unic, pardon, Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte ţări, Ungaria, Polonia, Bulgaria etc., Uniunile Scriitorilor s-au desfiinţat şi s-au organizat în mai multe astfel de asociaţi scriitoriceşti. Asta încerc să fac, să nu mai existe o centralizare excesivă a mişcării literare din România. De această Uniune a Scriitorilor beneficiază doar o parte din scriitori. Cei care sunt la conducere şi se autopremiază.”
Referitor la o organizaţie unică de cultură, Al. Florin Ţene aduce în prim plan citatul filozofului grec Constantin Tsatsos: „Fiecare artă în parte exprimă epoca ei. Dar vai şi amar dacă exprimă numai epoca respectivă. Adevărata artă exprimă toate epocile, pentru că îl exprimă pe om.” La care adaugă: „pe artist îl poate judeca numai Dumnezeu, iar opiniile criticilor sunt doar părerile lor şi nu ale cititorilor avizaţi. Niciodată oamenii nu au înţeles noutăţile. Uită însă câte noutăţi a îngropat timpul pentru totdeauna.”
Vorbind despre critica literară românească, Al. Florin Ţene afirmă: „Criticul literar provine dintr-un scriitor ratat. Mă întreb, cum poţi analiza un roman când tu nu ştii să construieşti o astfel de lucrare? De-a lungul timpului am constatat că în peisajul nostru literar critica se face pe prietenii şi găşti. Mai nou, chiar, pe bani. (…) Vă mai aduceţi aminte ce lăudaţi erau M. Beniuc, Zaharia Stancu în «Gazeta Literară» pe timpul când conduceau Uniunea Scriitorilor? Când romanul «Desculţ» umbla în «sandale de aur» prin lume pe banii statului român? Şi nu-l cumpăra nimeni? Acum nu se mai zice un cuvânt despre ei. Vă mai aduceţi aminte când Buzura era director la Centrul Cultural Român, romanele lui erau traduse în mai toate limbile de circulaţie internaţională pe banii statului, inclusiv romanul eşuat «Recviem pentru nebuni şi bestii», apărut în 1999? (…) Dacă nu eşti din gaşca criticului respectiv, fii sigur că vei fi pălmuit fără milă, chiar dacă cartea este bună, aceasta este caracteristica, în general a criticii noastre de azi, pentru care aşa-zisul postmodernism (cu care se lăudau optzeciştii, cei care au stâlcit limba română), înseamnă violenţă verbală accentuată, înjosire a celuilalt, umilirea scriitorului până la despuierea de propria personalitate, grobianism extrem, subculturnicie în continuă extindere şi tendinţă vădită spre analfabetizare globalizantă.”
Sănătatea omului – spune Al. Ţene, într-un interviu – este reflectată nu doar de ceea ce mănâncă şi bea, ci şi de hrana spirituală. Aşadar, Al. Florin Ţene este „un învăţat care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe alţii” (N. Iorga, Cugetări).
Al. Florin Ţene s-a născut în Drăgăşani, jud. Vâlcea, la 13 iunie 1942. Este căsătorit cu poeta Titina Nica Ţene şi au împreună doi băieţi: Florin, specialist în imagine de televiziune, şi Ionuţ, doctor în istorie şi master în drept, istoric, scriitor, fondatorul ziarului „Napoca News”, redactor literar la revista „Constelaţii diamantine”.
Al. Florin Ţene este preşedinte al Ligii Scriitorilor Români, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România; membru corespondent al Academiei Româno-Americane (A.R.A ), membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada. A primit numeroase premii şi distincţii literare – româneşti şi internaţionale. A publicat peste 80 de cărţi (poezie, proză, roman, eseu, teatru, critică literară). El este cel care a semnalat apariţia noului curent literar „Globmodernul”, care vine după postmodernism, ca „o întoarcere pe jumătate la modernism”.
În încheiere, aş ilustra comentariul meu referitor la Al. Florin Ţene, cum altfel, decât cu un citat din domnia sa: „Tinerilor le-aş recomanda să se ghideze după apoftegma lui Titu Maiorescu: «Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul bun, prin partea sa cea rea». La care mai adaug necesitatea studiului necontenit, să privească înainte, consecvent, fără să aplece urechea la cei care comentează de pe margine, fără să se abată din drum.”
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea a început separarea dintre logos și mythos, în această situație Thomas H.Huxeley, ce a trăit între anii 1825-1895, era convins și spunea: cruciații aveau o responsabilitate în acest domeniu. Era necesar, scria că oamenii trebuiau să aleagă între mitologie, adică între religie și știința rațională. Doar rațiunea era adevărată, iar religia și miturile sunt lipsite de adevăr. Ei vedeau adevărul redus la ceea ce era “demonstrat și demonstrabil”, lăsând la margine religia, pierzând pe drum adevărurile exprimate de artă sau muzică. Acceptând mitul ca rațional, oamenii de știință, filozofii moderni și criticii l-au făcut neverosimil. Această situație l-a convins pe Friedrich Nietzsche, ce a trait între anii 1844-1900, să declare că Dumnezeu a murit. În acel context, el avea dreptate. Fiindcă fără cult, fără o viață rituală și etică, sacrul moare și totodată cu el sentimentul acestuia. Filozoful a făcut din Dumnezeu o realitate teoretică, un fel de adevăr mitic, ce-l înțelege doar intelectul, fiindcă oamenii moderni l-au omorât pe Dumnezeu.
În “Știința voioasă “ Nietzsche își plasează Nebunul într-o parabola ce crede că moartea lui Dumnezeu a scos din rădăcinile ei umanitatea. Prin întrebarea pe care o pune :”Mai există un sus și un jos? “Întrebare care ne apropie de Galileo Galilei, și mai întreabă:“Oare nu rătăcim, ca printyr-un nimic infinit? “ Întrebări care ne dovedește că Nebunul nu era nebun ci un înțelept.Aceste idei le găsim în Friedrich Niietzsche The Gay Science, Hew York, 1974.p.181
Trebuie să recunoaștem că practica mitică și gândirea în acest domeniu au ajutat oamenii să facă față perspectivei dispariției și neantului și să o depășească, cu un grad oarecum de acceptare. Dacă ar lipsi această disciplină, ar cuprinde disperarea pe oameni. Secolul XX a pus omenirea în fața unor icoane nihiliste și, chiar multe speranțe exagerate ale modernității și iluminismului s-au dovedit de-alungul timpului a fi false. Soarta Titanicului din 1912 a arătat fragilitatea tehnologiei.Marele Război din 1916-18 ne-a dezvăluit că știința pe care o credeam prietena noastră, poate fi folosită și pentru a omorâ oamenii ca armă Lagărul de la Auschwitz, Gulagul și evenimentele din Boznia și, acum în Ucraina sub cizma barbariei ruse ne-au demonstrat ce se poate întâmpla atunci când orice sentiment al sacrului dispare.În ultima situație, chiar Biserica ortodoxă Rusă prin Patriarhul Kiril au încurajat și binecuvântat tancurile care omoară oameni în Ucraina. Oamenii au învățat că o educație rațională nu a eliberat umanitatea de barbarie și că în apropierea unei mari universități poate exista un lagăr de concentrare. Situația din Rusia lângă Universitatea Lomonosov se află gulagul Siberiei, atunci când la Kremlin se află tirani, precum Lenin, Stalin și Putin ce conduce cu mână forte și criminală un popor ce îi place să fie mințit de o propagandă ce ascunde adevărul. Explozia primelor bombe atomice în Japonia a scos la iveală sămânța autodistrugerii nihiliste din miezul culturii modern, iar atacul asupra World Trade Center de la 11 septembrie 2001 a arătat că beneficiile modernității – tehnologia, călătoriile rapide au făcut ca Terra să fie un sat și comunitate globală – să fie transformate în instrumente ale terorii.
Logos-ul și evoluția științei a îmbunătățit în multe feluri viața omenirii, dar acest fapt nu a fost un absolut succes .În prezent trăim într-o perioadă demitizată, în țări superdezvoltate, însă nu este paradisul prevestit de Francis Bacon și Locke. Mitul eroului nu trebuie să ne ofere niște icoane pe care să le admirăm, ci este conceput pentru a stimula eroismul din noi înșine. Însă, icoanele din interiorul bisericilor creștine au alt rol. Acela de prosternare și divinizare a unor sfinți. Mitul trebuie să ducă la imitare sau participare activă, nu la contemplare pasivă cum se întâmplă în creștinism. După mine, cred, că e necesar să renunțăm la premisele secolului XIX conform căreia mitul este fals sau reprezintă un mod de gândire inferior. Omul este o ființă creatoare de mituri și, de-a lungul secolului XX, am observant că unele mituri sunt foarte distructive care au avut drept rezultat masacrul și genocidul. Dar… și în secolul XXI mitul Maicii Rusii a dus la războiul din Ucraina. Aceste mituri au eșuat și vor eșua pentru că nu îndeplinesc criteriile Epocii Axiale. Epoca axială (numită și epoca axei) este perioada în care, aproximativ în același timp, în cea mai mare parte a lumii locuite, au apărut marile sisteme intelectuale, filozofice și religioase care au ajuns să modeleze societatea și cultura umană – odată cu vechea cultură greacă, filozofi, metafizicieni și logicieni indieni (care au articulat marile tradiții ale hinduismului, budismului și jainismului), zoroastrianismului persan, profeților ebraici, „sutelor de școli” (mai ales confucianismul și taoismul) din China antică… Acestea sunt doar câteva dintre tradițiile axiale reprezentative care au apărut și au prins rădăcini în acel timp. Fraza a luat naștere psihiatrului și filosofului german Karl Jaspers, care a remarcat că în această perioadă a existat o schimbare – sau o întoarcere, ca pe o axă – departe de preocupările mai predominant localizate și către transcendență .
Ele nu au fost pătrunse de spiritul de compasiune, de respect pentru sacralitatea vieții, așa cum nu o fac Biserica Ortodoxă Rusă prin Kiril, sau o parte din religia mulsumană, sau de ceea ce Confucius numea “învățătură “. Aceste mitologii distructive au fost rasiale, entice, confesionale și centrate pe ego, o încercare de a preamări eul demonizându-i pe ceilalți.
Avem nevoie de mituri care să ne ajute să ne identificăm cu toți semenii noștri, nu doar cu cei care aparțin tribului nostru etnic, național sau ideologic. Propaganda sovietică, s-a folosit de mitul Stahanov pentru a intensifica exploatarea omului.
Sa dovedit că avem nevoie de mituri care să ne ajute să înțelegem importanța compasiunii, care nu este întodeauna percepută ca suficient de productive sau de eficiență în lumea noastră pragmatică și rațională.Avem nevoie de mituri care să ne ajute să căpătăm o atitudine spirituală, să vedem dincolo de nevoile noastre imediate și să ne dea posibilitatea să percepem o valoare transcedentală care să înfrunte egoismul nostru solipsistic, care înseamnă că ideea minții este cea care există.Avem nevoie de mituri care să ne ajute să prețuim Terra ca fiind sacră în loc s-o folosim doar ca pe o resursă exploatabilă.
T.S.Eliot, descria în anul 1922, dezintegrarea spirituală a culturii europene în renumitul poem “Tărâmul pustiit “. În mitul Sfântului gral, tărâmul pustiit este un loc unde oamenii trăiesc o viață falsă, urmând orbește normele societății lor fără acea convingere care vine dintr-o înțelegere mai profundă.Descriere care se potrivește ca o mânuște societății de astăzi. Poemul lui Elioat este profetic.Au existat și mai sunt scriitori și artiști, mai degrabă decât lideri religioși, care au pășit în acest vid și au încercat să ne familiarizeze din nou cu înțelepciunea mitologică a trecutului. Din aceștia sunt M.Sadoveanu, Gib I. Mihăescu, Cezar Petrescu etc. În domeniul picturii a fost O.Băncilă, iar în Europa Pablo Picasso prin tabloul Guernica . Și uni scriitori din literature universal s-au întors către mitologie pentru a explora dilemma modern. Dau câteva exemple: “Ulise “ de James Joyce, publicat în același an cu “ Tărâmul pustiit“ , în care experiențele protagoniștilor contemporani ai lui Joyce corespund episoadelor “Odiseei “homerice.Reprezentanții realismului magic precum Gunter Grass, Jorge Luis Borges, Angela Carter, Italo Calvino și Salman Rushdie au contestat hegemonia logos-ului combinând elemental realist cu inesplicabilul și rațiunea obișnuită cu logica mitică a visului și basmului. Alți romancieri și-au întors privirea spre viitor precum George Orwell în “1984 “, carte scrisă în anul 1949, care ne avertizează împotriva pericolelor unui stat polițienesc în care doar autoritatea are dreptate și tracutul este permanent modificat pentru a se potrivi prezentului.Așa cum s-a întâmplat în URSS. în țările foste comuniste și azi în Rusia lui Putin.
Am constatat că mitologia este o formă de artă. Orice formă puternică de artă ne influențează ființa și o schimbă definitiv.
În cazul în care conducătorii religioși, indiferent de religie, nu ne pot instrui în folclorul mitic, poate că artiștii și scriitorii de pe meridianele lumii pot să preia acest rol clerical și să aducă o perspectivă nouă în lumea în care trăim pierdută și atinsă de rău.
Ședința a fost deschisă de președinta cenaclului literar, prof.Voichița Pălăcean Vereș, care a făcut o scurtă analiză a activității de până în prezent, în fața membrilor organizației profesionale, veniți din Baia Mare, Gherla, Turda, Cluj, Gilău, Florești etc. Subliniind că trebuie încurajați tinerii scriitori să participe la activitățile Ligii și să fie primiți în rândurile acestei organizații profesionale. După care a dat cuvântul scriitorului Al.Florin Țene, președintele national al Ligii Scriitorilor Români, care a sugerat titlul medalionului literar.
Așa cum a intrat în tradiția cenaclului, Al.Florin Țene a prezentat și analizat cărțile scriitorilor, sosite din țară: “Orizontul din deal “ de Dumitru K. Negoiță, “Moara lui Gelu “ de Gelu Dragoș, “Composesoratul obștea Jiana-Petrila “ de Dumitru Gălățan Jieț, “Istorii, comentarii, miscelenea-vol.51 și 52 “ de Ion N.Oprea, “Trecând prin timp “de Lucia Elena Locusteanu, “În pragul primăverii “ de Dan Teodorescu “, “Epilepsia-între mit și adevăr “de dr.Iustinian Gr.Zegreanu și “Drum fără întoarcere “ de Liubomera Marusciac.
În continuare a luat cuvântul Iulian Patca, președintele filialei Cluj a Ligii Scriitorilor, care a prezentat și comentat cărțile profesorului Puiu Sfârlea, intitulate “Candela Unirii- La Gherla “,“ Imnele voievodului Gelu“, “Pescarul din Sinapse”, și “ Eșarfa de doliu“ de V. Umbreanu.
Dr. Mihai Ganea a vorbit despre activitatea dânsului și a Virginiei Paraschiv, despre promovarea culturii române în SUA și la cenaclul “Destine literare” din Canada, după care a citit poemul “Dacă masca”, fiind aplaudat de asistență.
Scriitorul Gavril Moisa a analizat activitatea filialei Cluj a Ligii Scriitorilor, venind cu propuneri deosebite pentru desfășurarea, în bune condiții, a ședințelor cenaclului “Artur Silvestri.“. Bine primită a fost “Balada pionului “ de V. Umbreanu care a fost citită cu mult talent de autor, iar Ioan Leuca a citit două fragmente din cartea sa “Părintele și revoluția. “, iar Al.Florin Țene a citit poemul “Poezia trece “, din volumul “Întoarcerea statuilor. “
Au urmat vii discuții pe marginea celor citite și despre starea literaturii române contemporane, evidențiindu-se ideile susținute de dr.Mihai Ganea, Gavril Moisa, Iulian Patca, Voichița Pălăcean Vereș și Al.Florin Țene.
Cenaclul a intrat în vacanță. Viitoarea ședință este programată joi, 29 septembrie a.c. orele 17 la Cercul Militar Cluj-Napoca.
Soarele își trimitea primele raze când ne îndreptam spre orășelul Nea Makri, situat în partea nord-estică a peninsulei, la o distanță de 30 de kilometri de Atena. Mânăstirea Sfântului Efrem cel Nou este una dintre cele mai vechi mânăstiri din Atica și cea mai mare de pe Muntele Amomon. Sfântul Efrem cel Nou, s-a născut pe 14 septembrie 1384, în orasul Trikala, din Grecia. La 14 ani a intrat ca monah în Mânăstirea Buna Vestire, zidită pe locul numit „Colina Neprihăniților”. După mulți ani, în mânăstirea de pe Muntele Amoman, lângă Nea Makri, sfântul este hirotonit preot. În anul 1424, turcii au atacat mânăstirea și decapitat pe toți călugării, în afară de Sfânt, care era într-o peșteră de lângă mânăstire. Peste un an turcii au atacat iar mânăstirea, l-au arestat și tortuat luni de zile. A fost spânzurat cu capul în jos de un dud, l-au străpuns cu mulțime de cuie, iar în pantece i s-a înfipt un lemn aprins. Sfântul a fost descoperit în 3 ianuarie 1950 de călugărița Macaria, în urma unui vis.
După ce ne-am încărcat cu energie de la Sfântul Efrem cel Nou am plecat spre Insula Evia, traversând podul de la Chalkida. Insula Evia este a doua mare insulă a Greciei, după Creta. Are o lungime de 175 km, fiind paralelă cu coasta de est a Greciei continentale. Un lanț muntos traversează Evia, dar în centrul insulei sunt și câteva câmpii mănoase. Până la Biserica Ioan Rusul, situată în localitatea Prokopi, în partea de nord a insulei, am admirat pădurile imense, muntele și marea, care păreau virgine. Oricât ar încerca omul, niciodată nu va egala natura, creația lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Rusul s-a născut în Rusia, în anul1690. A fost în armata țarului Petru I și într-o luptă împotriva turcilor, tânărul Ioan a fost capturat și vândut ca sclav la un turc din Anatolia. Sfântul Ioan i-a spus stăpânului său: „Cine poate să mă despartă de dragostea Hristosului meu? Tristețea sau strâmtoarea, prigoana, goliciunea sau robia? Am convingere, credința și dragoste către Domnul meu Iisus Hristos, unul născut Fiu al lui Dumnezeu și nimic nu mă va despărți de dragostea Lui. Ca rob ascult poruncile Tale, în treburile slugărniciei, însă în credința mea în Mântuitorul Hristos, nu-mi ești stăpân.” Se spune că turcul l-a îndrăgit pe Ioan, nu i-a impus să-și lepede credința și i-a spus să nu mai locuiască în grajd cu animalele, dar el nu a vrut. În anul 1730, știind că este chemat la Domnul a chemat preotul să-l împărtășească. Acesta i-a adus Sfintele Taine într-un măr scobit. După trei ani preotul satului are un vis în care i se descoperă Sfântul. Osman Paşa în anul 1832 a aruncat moaștele în foc, dar când a văzut că acestea se mişcă prin foc ca un om viu s-a îngrozit și a fugit. Sfintele moaşte nu au ars, dar au rămas negre. Moaştele Sfântului Ioan Rusul au fost aduse în Grecia în jurul anului 1924, când grecii au plecat din localitatea Procopie din Turcia, în urma schimbului de populaţii între Grecia şi Turcia. Au pus acelaș nume(Procopi) și localității pe care au întemeiat-o în insula Evia.
Am părăsit insula paradisiacă cu ferry-boatul și ne-am îndreptat spre Mânăstirea Kato Xenia din Sourpi.
Mânăstirea Kato Xenia a fost întemeiată în timpul împăratului bizantin Andronic al II-lea Paleologul. Numele Mânăstirii Kato Xenia, însemnând „Străina de Jos”, provine de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului ajunsă aici, în mod miraculos. Icoana Maicii Domnului a fost numită „Xenia” – adică Străina – deoarece venea dintr-un loc străin.
Într-o raclă micuță sunt moaște ale Sfântului Stelian, ocrotitorul copiilor. Sfântul Stelian s-a născut în secolul al VI-lea la Adrianopolis, în provincia Paflagonia din Asia Mica ( Turcia), într-o familie foarte bogată. A împărțit săracilor toate bunurile și s-a făcut monah, ducându-se în pustiu, locuind într-o peșteră. Se spune că era hrănit de un înger. Datorită credinței sale a primit harul tămăduirii. Părăsea peștera și umbla prin sate punând mâna pe creștetul copiilor bolnavi, care se vindecau imediat ce erau atinși de Sfânt. Oamenii îl căutau și îi cereau ajutorul. Multe familii îi încredințau Sfântului Stelian educația copiilor lor. Sfântul Stelian este ocrotitorul copiilor și al familiei.
Mânăstirea Kato Xenia este căutată de pelerini din toată lumea, datorită faptului că adăpostește Brâul Maicii Domnului, de o valoare inestimabilă.
Se știe că Apostolul Toma, nefiind prezent la înmormântarea Maicii Domnului, a primit Sfântul Brâu ca dovadă a învierii și înălțării Fecioarei cu trupul la cer. Acesta a fost țesut de însăși Maica Domnului din păr de cămilă. Din Capadocia, Sfântul Brâu a fost adus în Ierusalim, de către împăratul Teodosie, iar în anul 395, Arcadie, fiul împăratului îl duce la Constantinopol. Împărăteasa Zoe, în secolul X, soția lui Leon cel Înțelept, în urma vindecării sale miraculoase, a brodat Brâul cu fir de aur, formă în care se păstrează și astăzi. Brâul a fost dăruit mânăstirii Vatoped de pe Muntele Athos de către împăratul bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355), care mai târziu va intra în obștea monahală de aici. Între anii 1512 și 1520, Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești, a înnoit incinta Mânăstirii Vatoped și a construit un paraclis cu hramul „Brâul Maicii Domnului”. Paraclisul a fost reparat în anul 1794, tot cu ajutoare românești, iar în secolul al XIX-lea România a dăruit Paraclisului Maicii Domnului o nou catapeteasmă.
Racla de argint în care se păstrează Brâul la Mânăstirea Vatoped a fost confecționată în secolul al XVIII-lea tot în Țara Românească. În această raclă se păstrează numai o parte din Brâu, pentru că alte două părți ale acestuia au fost dăruite.
În anul 1522, în timpul unei epidemii de ciumă, o parte din Brâu a fost dăruită Mânăstirii de maici Kato Xenia. Se spune că imediat dupa aducerea sa oamenii s-au însănătoșit. Maica Domnului a făcut multe minuni cu Brâul său. A vindecat nenumărați bolnavi. Brâul a făcut să înceteze diferite epidemii: în anul 1813, Brâul Maicii Domnului de la Vatoped a fost adus în Țara Românească pentru îndepărtarea ciumei; în anul 1871, sultanul turc a dus Brâul în țara sa pentru îndepărtarea holerei; în anul 1894 Brâul a fost dus la Kios, pentru a înlătura epidemia care lovise plantațiile de lămâi și portocali. Brâul este unic, extrem de prețios, valoarea lui este incalculabilă, deoarece este direct legat de Maica Domnului. Ceea ce pot spune este că nu aș mai fi plecat din acel loc.
Pe 27aprilie 2017 am părăsit Paralia Katerini, o frumoasă stațiune de la poalele Muntelui Olimp și ne-am îndreptat spre Ouranoupolis, din peninsula Halkidiki. Ouranoupolis sau „Poarta Cerului” este ultimul oraș-port în care femeile pot păși pe brațul Athos. În micul oraș am fost întâmpinați de Turnul Bizantin care se află lângă port și datează din secolul al XII lea. Croaziera în jurul Athosului a durat câteva ore, timp în care am admirat albastrul și turcoazul mării, pescărușii care ne-au însoțit mai tot timpul, delfinii care se zbenguiau în apele limpezi și maiestuosul munte cu vârful Athon-2033 m . Trecutul Athosului a fost zbuciumat, dar în ciuda furtunilor istoriei a rezistat ca un bastion al ortodoxiei mondiale. Muntele Athos a fost și este refugiul spiritual al celor îndrăgostiți de lumină, al celor chemați de Dumnezeu. Athosul este centrul ortodoxiei monahale. De-a lungul timpului a fost sub dominația mai multor puteri, cărora le-au plătit taxe, tributuri împovărătoare, pentru a fi lăsați liberi. Sub dominație otomană au stat aproape 500 de ani. Astăzi este singura republica monahală ortodoxă din lume, independentă de Grecia, fiind administrată de reprezentanți ai mânăstirilor. Are peste1500 de călugări în 20 de mânăstiri și 12 schituri, cu o suprafață muntoasă de 385 km, o lungime de 60 km și o lățime de 8-12 km.
Homer pomeneşte Athosul în celebra Iliada, iar anticul poet tragic Eschil localizează peninsula ca loc al naufragiului flotei persane plecată să cucerească Ellada. Grecii antici aveau cetăţi în Athos şi se închinau zeului Apollo, care avea o gigantică statuie pe muntele Athonului. Se povestește că statuia s-a sfărâmat când Maica Domnului a pășit pe această peninsulă.
Primii monahi ar fi venit din timpul Apostolui Ioan care au însoțit pe Fecioara Maria în călătoria spre Athos. În timpul împăratului Teodosie(395) erau câteva mânăstiri pe muntele Athos. La sfârșitul secolului al VIII-lea, Petru Athonitul din Roma a avut un vis în care i s-a arătat Fecioara Maria, spunându-i să se ducă la Muntele Athos. În anul 867 Vasile Macedon, împăratul bizanțului dăruiește muntele Athos pustnicului Ioan Colibașul, vestit prin sfințenia sa. În anul 963 monahul Atanasie din Trapezunda întemeiază prima mânăstire, Marea Lavra. Denumirea de ,,Sfântul Munte” apare în anul 1048, într-un hrisov adresat basileului Konstantin Monomachos, ca un tărâm rezervat exclusiv monahilor şi eremiţilor. Avatonul – interdicţia privind accesul femeilor în Sfântul Munte s-a instituit oficial în anul 1050.
Faima despre sfințenia de pe munte s-a dus în toată lumea. De-a lungul timpului Athosul a fost ajutat de domnitorii moldoveni şi valahi prin numeroase danii. Neagoe Basarab, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Mihai Viteazu şi mulţi alţii, au finanţat şi reconstruit multe mânăstiri şi schituri athonite. Porfirie Uspenski spunea că „nici un alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii”.
Grigorie Palamas (1296-1359) a fost monah la Mânăstirea Vatoped din Muntele Athos și unul dintre cei mai mari teologi ai ortodoxiei. El a pus bazele doctrinei isihaste, contribuind la o retrezire a spiritualităţii ortodoxe. Învăţătura sa despre „energiile necreate” ale lui Dumnezeu au devenit dogmă oficială a Bisericii Ortodoxe . „Dumnezeu este numit lumină nu după esenţa Sa, ci după energia Sa”, spune Sfântul Grigorie Palama . „Ce este Dumnezeu, după natura şi fiinţa Lui, nici n-a descoperit vreodată vreun om, şi, desigur, nu este cu putinţă să descopere”. Dumnezeu rămâne necunoscut în fiinţa Sa, El se face cunoscut prin energiile Sale. Dumnezeu rămâne nevăzut, inaccesibil, dar comunică prin energiile sale necreate.
În Athos există 2 schituri românești: Prodromu – care a luat ființă prin Hrisovul domnitorului Moldovei, Grigorie Alexandru Ghica, emis în anul 1753 și aparține de Marea Lavra și Lacu care aparține de Mânăstirea Sfântul Pavel. În Athos există numeroase chilii, dintre care foarte multe sunt românești: Colciu și Sfântul Ipatie – care aparțin de Mânăstirea Vatopedu, Provata – aparținând de Marea Lavră, Chilia Adormirea Maicii Domnului la Mânăstirea Xiropotamu și multe altele. După călugării greci, cei mai numeroși în Athos sunt românii.
Sfântul Munte Athos a fost și rămâne centrul monahismului ortodox.
