Miruna MOLDOVEANU: Aripi de îngeri s-au coborât din infinitul albastru al cerului și s-au întrupat în poezia scriitoarei Silvia Bodea Sălăjan

În acea zi, când dulci sărutări solare alintau decorul teluric cu ale lor buze de lumină, am avut privilegiul de a întâlni un demiurg al cuvintelor, doamna scriitoare Silvia Bodea Sălăjan. Am colindat înaltul creației și ne-am delectat cu mireasma florilor lirice de pe portativele sufletului unui făuritor de poezie. Această întâlnire se va preschimba într-o amintire, ce cu petale de fericire se va țese pe broderia de sentimente a inimii mele.

Evenimentul a debutat cu o comparație filosofică: ,,Viața este ca un ecou”. Destinul este doar o oglindire a ceea ce suntem și a ceea ce vrem să fim. Dacă noi avem glas de cucuvea, nu ne vom aștepta ca dimineața să ne dezmierde duioasa simfonie a mierlelor, sau dacă plantăm vorbe dușmănoase în grădina altuia, nouă să ne înflorească bujori. Poate vor înflori, dar vor pieri în aspra strânsoare a sufletului de cenușă.

Pentru doamna scriitoare, poezia este arta de a-ți elibera sufletul, de a împlini potențialul spiritual. Creațiile dumneaei sunt făurite cu migală, trec printr-un ritual de inițiere și în urma acestuia, dobândesc aripi fragede și se înalță, valsând în adierea liricului, spre văzduhul literaturii. În fiecare bucată de marmură își trăiește eternitatea o statuie încă nedescoperită, încă neșlefuită. Cel mai exigent profesor este întotdeauna propria ființă, căci numai ea poate cunoaște aspirațiile cele mai profunde ce tremură în labirintul emoțiilor, după cum afirmă și Domnia Sa: „Dacă scriu o poezie, o las 2-3 zile, poate mai târziu nu o să-mi mai placă”.

Poezia sa este sculptată de cântul sentimentelor, este o reflexie a decorului lăuntric, a ceea ce reprezintă ca ființă spirituală pe această lume trecătoare. O operă de artă care nu este țesută cu cele mai delicate sentimente, este doar umbra unui vis. Ghidată, de asemenea, de mari poeți precum Lucian Blaga, Nichita Stănescu și Mihai Eminescu, doamna scriitoare afirmă că viața însăși a inspirat-o. Cine nu admiră melodioasa splendoare a efemerității, cântul existenței subtile, în zadar se numește om!

Scrisul nu constituie modalitatea de a se înălța pe scara socială, de a fi împodobită cu laude perisabile ce se spulberă în suflul timpului, scrisul este culoarea din sufletul monocrom al lumii, felul unui poet de a trăi în miezul unei societății pângărite de ignoranța contemporanului, mărturisindu-ne: „Aș fi scris, chiar dacă nu aș fi publicat”.

Ființă trecătoare în vânturile vieții, însă atinsă de aripi de îngeri, doamna scriitoare se confesează: „Dacă Dumnezeu mi-a dat talentul, eu doar l-am cultivat”, împlinindu-și, astfel, menirea. Fericirea este mulțumirea, împăcarea sufletească, după o călătorie inițiatică ajunsă la bun sfârșit.

Împărtășindu-ne lumina poeziilor sale, iar întâlnirea încheindu-se încet, am rugat-o să ne răspundă la o ultimă întrebare: „Este un motto care vă călăuzește în viață? Care vă reprezintă? Atunci dânsa ne-a mărturisit:

„Sunt un bulgăre de pământ în palmele lui Dumnezeu, care pentru un scurt timp poartă numele meu.”

Întâlnirea cu un demiurg al poeziilor a fost într-adevăr magică, navigând pe o corabie de cuvinte pe marea de azur a literaturii.

––––––––––––-

Miruna MOLDOVEANU,

clasa a VIII-a B, Școala Gimnazială „Gh.Lazăr” Zalău

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Diplomaţia fatală a politicii lui Nicolae Titulescu şi mâna care a oferit bolşevicilor Tezaurul României

„Istoria o fac nebunii, iar mincinoşii o scriu.”

(ILEANA VULPESCU)

„Ştiu însă, şi faptul e trist, că actul de naştere

al strălucitei lui cariere în străinătate a fost un

act de ingratitudine.” (NICOLAE OTTESCU)

Politica unei Naţiuni suverane şi a unui Stat naţional de drept, în climatul ei firesc, pentru a ajunge sau a reveni la „arta guvernării”, are nevoie de oameni capabili, de oameni formaţi în domeniul diplomatic, de oameni „de stat”, de oameni jertfiţi căldurii patriotismului şi focului naţionalismului creştin ortodox care, trebuie să ţină cont de cele cinci coordonate esenţiale: tradiţia, morala, religia, libertatea şi cultura Neamului, altfel riscă să devină Metresa de lux a ocultismului, care nu e nici tradiţie, nici morală, nici religie, nici libertate, nici cultură, nici diplomaţie, dar nici politică.

Ocultismul politic al democratiei este din toate câte ceva şi nimic din toate.

Scopul lui nu este dezvăluirea adevărului, ci învăluirea şi reînvăluirea crezării, amintindu-ne de ceea ce ne spunea odinioară prinţul diplomaţiei franceze, Charles Maurice Talleyrand-Perigord, prinţ de Benevent (1754-1838): „În politică, ceea ce e crezut devine mai important decât ceea ce este adevărat.” (Gerard/ Sophie de Sede, L’Occultisme dans la Politique. Editions Robert Laffont, S.A., Paris-1994)

Iluminaţii ocultişti crează contradicţii dialectice prin care propagă o obscuritate apocaliptică în sânul unei metaistorii misterioase, caracterizată printr-o raţionalitate înspăimântătoare care slujeşte unei iraţionalităţi nebune, înfricoşetoare, o caracatiţă de proporţii care sfarmă între tentacolele ei toate instituţiile fundamentale ale Naţiunii.

În Istoria oricărui popor există două categorii de personalităţi ale naturii politice: prima aparţine personalităţii prin sine: nobleţe, credinţă, demnitate, carismă, spirit, curaj, jertfă, naţionalism, misticism, oratorie, adevăraţi Bărbaţi ai Cetăţii, iar cea de-a doua cuprinde personalităţi contrafăcute: ciocoism, avariţie, carierism, demagogie, perfidie, laşitate, trădare, vânzare, fariseism, mistificare, veritabili politruci ocultişti.

Ambele categorii pot schimba cursul evenimentelor sau chiar destinul naţiuni lor, doar că primii îl schimbă în bine, ceilalţi în rău. Aşadar, rolul în istorie al personalităţii este definitoriu. Ideal ar fi ca personalitatea să posede şi atributele Conducătorului.

Personalitatea aleasă se impune Cetăţii, se asumă responsabilităţii ei, anticipând efectul faptelor sale, pentru a le putea sluji numai în folosul Domnului şi comunităţii.

Conducătorul, alesul trebuie să ardă nemistuit în focul măreţ al naţiunii sale pentru a-i întrupa lumina, căldura, harul, adevărul, libertatea, credinţa, creaţia mistică, spiritualitatea, jertfa, iubirea, crucea, înnoirea şi învierea.

Sunt însă şi mari diplomaţi de carieră care rămân fideli ţării lor, sacrificând totul pentru naţie, familie, rude, prieteni, chiar şi propria persoană, care fac în tărâmul politic cât o Divizie specială şi mai mult, pe câmpul de luptă. Aşa îi gratulau împăratul Napoleon pe ministrul său de externe Talleyrand, împăratul Austriei pe Klemens Metternich, prinţ Wenzel von (1773-1859) şi generalul Prezan pe poetul Octavian Goga care dorea să se înroleze în războiul de Reîntregirea Neamului.

Un discurs oratoric inspirat are un rol electrizant covârşitor pentru mulţimea acelui moment. Ne amintim de celebrul avocat, boier Vasile Boerescu, intuit pe realitate care a înclinat balanţa spre alegerea lui Cuza: „…A ne uni asupra principiului unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezentă acest principiu! Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei”, precum şi de cel al lui Winston Churchill, imaginat rostit în Camera Comunelor după înfrângerea Franţei: „Nu ne vom clătina, nu ne vom prăbuşi, mergem până la capăt, vom lupta în Franţa, vom lupta pe mări şi pe oceane, vom lupta, vom lupta în aer…, pe aerodromuri, vom lupta în câmpuri, pe străzi, vom lupta în munţi; nu ne vom preda niciodată.” După ce s-a aşezat în urma fulminantului discurs a mai adăugat încet cu maliţiozitatea sa bine cunoscută: „…nu ştiu cu ce vom face-o, dacă nu cu cuţitele de la bucătărie.” (Winston Churchill, Camera Comunelor, aprilie 1940, cf.Guy Eden, Portrait of Churchill, p. 40-41)

Şi tot acelaşi Eden a mai adăugat: <<dacă Fuhrerul ar fi ştiut că toţi voluntarii „Apărării locale” nu aveau la un loc mai multe arme decât un regiment german, probabil că nu ar fi şovăit.” (idem.)

Deci, sunt personalităţi care scapă naţiunea prin politică istorică şi sunt diplomaţi care sapă naţiunea prin politică lor aistorică.

După „grăbirea” morţii lui Ionel I.C. Brătianu în anul 1928, probabil că Duduia, n-a fost străină de acea faptă mârşavă, caracteristică arsenalului ei ucigaş, scena politicii externe a ocupat-o Nicolae Titulescu, care i-a imprimat direcţia titulesciană, pe linia căreia au defilat partidele istorice până la detronarea Mareşalului Antonescu, prin mârşavul act regalo-democrato-comunist de la 23 August 1944, care ne-a adus ciuma capitulării-predării fără condiţii a Armatei şi a Ţării. Spiritul politicii titulesciene, „a rămas conducător, determinând până la urmă dezastrul ţării, pierderea libertăţii şi a suveranităţii naţionale. N. Titulescu a reprezentat politica aistorică, pe care succesorii lui au continuat-o.” (Pamfil Şeicaru, Construcţii pe nisip* Politica aistorică, Ed. Fides, Iaşi-1998, p. 10)

De fapt cine a fost adevăratul Nicolae Titulescu?!

Cel idolatrizat de Adrian Năstase sau cel venerat de Theodor Meleşcanu sau de alţii?!

Adevăratul Nicolae Titulescu a fost de fapt veritabilul de carate Nicolae Titulescu!

Născut pe 4 Martie 1882 la Craiova. Mare Păcat! A urmat liceul în Bănie, Facultatea de Drept şi Doctoratul la Paris. A urmat cariera universitară: conferenţiar la Universitatea din Iaşi, profesor la Universitatea din Bucureşti, ministru de finanţe în Guvernul de Uniune Naţională de la Iaşi – 1917, din nou în 1920, ministru plenipotenţiar la Londra, delegat permanent la Societatea Naţiunilor în 1922, membru în Consiliul Societăţii Naţiunilor între 1927-1930 şi 1935, ministru al afacerilor externe 1927-1928, ministru plenipotenţiar la Londra 1928 şi 1932, preşedintele Adunării Societăţii Naţiunilor între 1930-1931, din nou ministru de externe 1932-1936 şi desigur ultima treaptă, cea de academician, la care aspiră toţi neromânii.

A rămas definitiv la Cannes în Franţa- 17 Martie 1941, în cimitirul rusesc iubit.

Secretarul şi amicul său Nicolae I. Ottescu ni-l descrie ca având o avară pledoarie pentru bani, dar şi o faimoasă infirmitate psihică, „…Era spân şi avea un glas subţire de sopran… Când se ridica să vorbească, întreaga lui înfăţişare părea transfigurată. Era serios şi chibzuit. Studia procesele până în cele mai mici amănunte, îşi scria argumentele cu îngrijire, prevedea orice obiecţie a adeversarului şi ştia să ceară onorarii.” (Nicolae I. Ottescu, Nicolae Titulescu – o statuie fără piedestal)

Pledoaria şi-o pregătea în dormitor, 2-3 zile unde nu intra nimeni, învăţând discursul pe de rost. În străinătate închiria pe banii statului, 3-4 aparteamnte, alături de cel în care sta, pentru a avea linişte deplină. „În străinătate, avea obiceiul să închirieze la hotel şi camerele alăturate celor pe care le locuia efectiv.” (idem.)

Fratele marelui orator Take Ionescu, doctorul Toma i-a explicat secretarului lui Titulescu, Nicolae I. Ottescu, de unde vine infirmitatea psihică a marelui diplomat: „…la copii, în preajma vârstei de 7 ani, ouăle, situate în dreapta şi în stânga pubisului, cad mai jos în sacul testicular: că uneori ele nu cad şi atunci e nevoie să se intervină chirurgical şi că la Titulescu ele au rămas probabil sus şi că s-au atrofiat acolo. Aşa se explică şi înfăţişarea lui, şi vocea lui de copil, şi memoria lui fantastică…, însă e îngrijorător din punct de vedere, al echilibrului lui nervos.” (Ieronim Hristea, Nicolae Titulescu, un cal troian al francmasoneriei internaţionale, în De la Steaua lui David la Steaua lui Rothschild. Ed. Ţara Noastră, Bucureşti-2004, p. 277)

Întrucât prinţesa grecoaică Elena, care n-a ajuns niciodată regină, în ciuda liberalilor, o tulbura tare mult pe Duduia, celebra cocotă a târgului de plăceri, Elena Lupescu Wolf, Carol al II-lea dorea să-şi determine sotia legitima să plece din ţară. Reuşita i-a aparţinut lui Titulescu care l-a convins pe monarh ca în schimbul serviciului să-i ofere portofoliul Afacerilor externe: „Cu elocvenţă şi mijloace de presiune bine calculate, Titulescu a reuşit să o convingă pe prinţesă să părăsească ţara, să renunţe la drepturile ei şi la dreptul de supraveghere a educaţiei fiului său.” (ibid., p. 281)

Ce i-a mai fost dat în istorie şi poporului nostru sărmanul: un monarh numai cu „barbatia” vesnic treaza şi un diplomat fără ouă in fiecare dimineata.

Toată activitatea sa finanţistă şi diplomatică a fost regizată şi pusă în scenă de ocultismul politic internaţional francmason.

Începerea primului război mondial a pregătit condiţiile declanşarii Revoluţiei masono-bolşevice din Rusia. Liderii bolşevici au fost finanţaţi de băncile din SUA, cu 20 de milioane de dolari şi de cele germane cu 55 milioane de mărci, iar România trebuia să vină şi ea cu TEZAURUL, care în anul 1917, valora 2 miliarde de dolari.

România a fost nevoită să încheie tratatul cu Antanta, pentru a-şi elibera provinciile vremelnic ocupate: Banatul, Crişana, Maramureşul,Transilvania, Bucovina. Armata de Nord condusă de generalul Prezan a eliberat rapid teritoriile nostre aflate dincolo de Carpaţi, dar frontul din Dobrogea care trebuia sprijinit de trupele aliate s-a prăbuşit, poate ajutat, astfel că în scurt timp în braţele de fier, pline de sânge ale Puterilor Centrale s-au frânt Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei.

În acele nefaste condiţii, Capitala ţării şi Tezaurul naţional fiind în pericol s-au mutat la Iaşi, în baza Decretului Regal nr. 3120/ 17 Noiembrie 1916.

Situaţia a avansat cu grele pierderi materiale, ca urmare a dezastrului militar, existând pericolul ca şi Moldova să fie ocupată şi să se piardă totul, deci şi Tezaurul.

S-a pus de urgenţă problema expedierii Tezaurului. Unii, puţini au indicat Moscova, probabil regina Maria, susţinută de sfatul abil, diplomat al unui prieten al ruşilor.

Cei mai mulţi au propus Danemarca şi Londra, dar au câştigat însă promoscoviţii.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Diplomaţia fatală a politicii lui Nicolae Titulescu şi mâna care a oferit bolşevicilor Tezaurul României” →

Alexandru NEMOIANU: O acțiune dezgustătoare

În 11 Aprilie, 2019 la Londra a avut loc o acțiune dezgustătoare. Jurnalistul Julien Assange, fondatorul publicației virtuale Wikie Leaks a fost arestat. Acea publicație a reușit să scoată la iveală documente care dovedeau acțiuni contrare legilor internaționale, de purtare a războiului și de tratament al deținuților,comise de către USA și aliați ai lor. În general Wikie Leaks a scos la iveală și a dovedit numeroase cazuri în care USA și aliații lor au încălcat grav legi internaționale și legi privind drepturile omului.

Pentru acest lucru,pentru curajul de a deconspira acțiuni criminale,Julian Assange a fost urmărit cu furie și ură de către toate serviciile de securitate USA.

Aflat într-o vizită în Londra, (Julian Assange este Australian), el a fost anunțat că va fi arestat. Arestarea lui se făcea în urmă unei plângeri a unei femei din Suedia care a pretins că Julian Assange ar fi avut legături sexuale cu ea, ”contra voinței ei”. Ea a pretins că cei doi erau în același pat, aveau de mult o legătură amoroasă dar, în acea zi, ea ar fi “dormit” și deci nu și-a dat “consimțământul” să fie penetrată. Evident o acuză ridicolă. Dar acest arest era un pretext căci Julian Assange se afla sub o acuză”sigilată” a USA și se cerea extrădarea lui. Acest gen de act, ”acuză sigilată” ,înseamnă că cel arestat nu are nici o informare privind cauza arestării sale. Oricum autoritățile britanice, din capul locului, au declarat că îl vor extrăda pe Julian Assange în USA.

În aceste condiții Julian Assange s-a refugiat ca azilant în Ambasada Ecuador din Londra. Vreme de șapte ani Ecudaorul a refuzat eroic să extrădeze pe Assange. Dar, în cele din urmă, sub presiuni colosale ale USA și tuturor slugilor sale, au fost nevoit să accepte extrădarea lui.

Julian Assange a fost arestat și pus sub acuzația de “capturare”(hacking) a unor computere. În Marea Britanie o asemenea “crimă” se pedepsește cu maximum cinci ani de închisoare dar, mai întotdeauna, cu mult mai puțin sau o amendă. Dar acest mandat este un pretext căci, imediat, USA au cerut extrădarea lui Assange.

Extrădarea lui înseamnă torturarea lui în manieră Guantanamo și apoi condamnarea lui la moarte într-o curte de judecată militară.

Fără îndoială Julian Assange și-a făcut datoria ca om și ca jurnalist. El a dezvăluit adevărul și probabil, a făcut ca anume crime să nu mai poată fi înfăptuite sau să fie înfăptuite mai greu. Dar arestarea lui și eventuala lui extrădare și lichidare fizică în USA, reprezintă un caz aproape fără precedent.

Toată gesticulația și logoreea ieftină a USA și slugilor sale despre “libertatea presei”, ”stat de drept”, ”valorile noastre”, etc., etc, se dovedesc vorba goală și teatru ieftin. Cei care urlau despre “persecuția” jurnaliștilor în Rusia și acționau la ONU, în mod cinic, pe față, ucid un jurnalist.

Dar poate că acest act,această crimă, va avea rolul unui semnal de alarmă. Poate lumea se va trezi din drogul globalisto-sodomit și poate că aceia care comit asemenea crime vor înțelege că, “ceea ce umblă roată, va veni tot roată și că acela care seamănă vânt va culege furtună”.

——————————

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

11 aprilie 2019

Iacob CAZACU-ISTRATI: La Câmpul Românesc din nou e primăvară

Trăieşte o viaţă onorabilă. Atunci când îmbătrâneşti şi te gândeşti în urmă, vei putea să te bucuri a două oară de ea. – Dalai Lama.

Asociația Culturală Română din Hamilton este una dintre cele mai vechi asociații ale românilor din Canada, înființată în anul 1957.

Amintiri frumoase îmi inundă inima, când cineva vorbește ori îmi arată vreo poză de la Câmpul Românesc. Am de acum 10 ani ce mă leagă de această aşezare pe care eu o numesc RAIUL ROMÂNESC DIN CANADA. Despre Câmpul Românesc de lângă Hamilton am scris de mai multe ori, dar de fiecare dată nu pot să trec peste aceea de a-i face cunoscuți pe cititori cu mica istorie a acestui minunat colțișor de rai sau a unei mici Românii, cum a numit-o acad. Nicolae Dabija după vizita sa la Câmpul Românesc în vara anului 2011.

Membrii Asociatiei de atunci în frunte cu dl.George Bălașu au cumparat un teren de 25 ha pe care s-a clădit primul aşezământ al viitorului Câmp Românesc în anul 1967, fiind ajutaţi atât de Guvernul Canadei cât şi de românii din întreaga lume, inclusiv din Africa de sud şi Australia. Cu adevărat, arată ca o frântură de rai, aici avându-le pe toate: apa, codrul și izvorul, un lăcaș sfânt, un palat de cultură și Rotonda sfinților exilului românesc (sculpturile lui Nicapetre, care a realizat busturile unor mari bărbați ai neamului românesc: Mihai Eminescu, Nae Ionescu, George Donev, Horia Stamatu, Mircea Eliade, Aron Cotruș, Vasile Posteucă, Vintilă Horia, de asemenea și « Iordanul » (râulețul) care , după mine, desparte zona spiritual – religioasă, biserica, de zona spiritual – laică. Academicianul Nicolae Dabija, după vizita la Câmpul Românesc a rămas foarte impresionat, că aici, în America Basarabia e în sufletul fiecărui român. Iată ce scrie: – « Imnul manifestărilor de la Câmpul Românesc începând cu inaugurarea lor, de acum aproape cinci decenii şi până azi, este Marşul Basarabiei. Toţi cei prezenţi, oameni de diverse vârste, în sala încăpătoare a Centrului Cultural se ridică în picioare ca să intoneze:

“Az-noaptela Prut

Războiu-a-nceput,

Românii trec dincolo iară,

Să ia înapoi Prin arme şi scut

Moşia pierdută astă-vară…”

Unii dintre cei prezenţi – bătrânul George Bălaşu ş.a. – îl cântă cu lacrimi în ochi… »

Pe tot parcursul activității asociația s-a străduit să fie la înalțimea chemării, de a promova și păstra comorile sufletești ale neamului nostru. A organizat o școală de limbă română, un ansamblu coral, o trupă de teatru. În activitatea sa nu au lipsit șezatorile tradiționale, serbarea evenimentelor istorice nationale prin țineri de conferinte, participări la diferite emisiuni TV și radio în limba română s. a.

Cea mai mare mulțumire pentru activitatea asociației noastre îl are actualul ei Președinte Dumitru Răchitan, care se află la cârmă peste 10 ani. Un om cult, intelligent, cumpătat și așezat la vorbă, cu un dar oratoric deosebit, mai pe scurt e un lider înăscut. Dar, după cum menționează și dânsul, că: -valoarea mea s-ar reduce mult dacă nu aș avea spriginul membrilor familiei și colegilor activiști ai asociației.

Câmpul Românesc îsi deschide porțile în fiecare an în luna Martie. La sărbătoare participă toți românii din imprejurimi: Toronto, Kitchener, London, Hamilton s.a. Și în acest an nu sa făcut excepție. Prima manifestare culturală al acestui an 2019 la Câmpul Românesc a fost în cinstea înaintașilor basarabeni, membrilor Sfatului Țării, care în 1918 au semnat Actul Unirii cu Basarabiei cu România. Manifestarea, ca de obicei a avut loc în ultima duminică a lunii martie.

Manifestarea de astăzi a fost deschisă cu interpretarea celor prezenți al Imnului Asociației Câmpul Românesc Marșul Basarabiei, după care cei prezenți au ascultat cu mare interes prezentarea istorică a Unirii Basarabiei cu România de către Dl. Dumitru Răchitan, din care vă prezint un mic fragment: “…astazi am să vorbesc puțin despre trecutul Basarabiei, oprindu-mă la evenimentul Uniri, pe care îl sărbatorim astăzi.

Cotropitorii ruși au folosit în sprijinul lor administraţia, şcoala si biserica. Măsurile luate s-au dovedit însă ineficiente, deoarece Moldovenii reuşesc să impună limba româna ca limbă oficială pîna în anul 1843, fiind vorbită de majoritatea absolută a populaţiei. Din anul 1843 pînă la unirea din 1918 ruşii au folosit doar limba rusă ca limbă oficială. Poporul basarabean a rămas însă refractar învăţării limbii ruse și aceasta nu numai din cauza unei ne-adaptări organice și spirituale, ci dintr-un simţămînt de mîndrie și demnitate. Recapitulând înteraga activitate desfăşurată de stăpînirea rusească pe tărâmul deznaţionalizării poporului Basarabean constatăm, că toate încercările făcute și toate metodele folosite nu au dus la nici un rezultat, vitalitatea poporului nostru rămînînd întreagă și de neînvins. Vreau să menţionez, că Unirea a fost actul reflex al instinctului naţional și săvârşirea lui nu a fost întimplătoare, ci pur si simplu deznodământul firesc al unui proces istoric. Să ne ridicam gîndul către Cel de Sus, ca să ajute Basarabia să revină la Țara sa, iar Romînia să-şi poată reîntregi graniţele fireşti. Pentru noi, graniţile fireşti, înseamnă, aşa cum spune Octavian Goga: “suprema legitimitate morală, înseamnă biruinţa dreptăţii, putinţa de dezvoltare după rostul firii, înseamnă limbă, oase de părinţi si zimbet de copii, înseamnă tot ce constitue tezaurul văzut si ne vazut al neamului nostru. Noi ne păzim graniţele nu numai cu baionetele ci şi cu conştinţa limpede a demnităţi sufleteşti, la care ne-a îndrumat un mister de procreatie etnica”.

Cu ocazia sarbatoririi a 101 de ani de la unirea Basarabiei cu Romania noi romanii din Canada, reprezentanti ai Asociatiei Culturale Roamane, vom comemora acest eveniment la Câmpul Românesc. Acest evniment foarte important pentru asociatia noastra este comemorat de mai bine de 50 de ani, cind multi din membrii fondatori ai asociatiei noatre fiind basarabeni, cu gindul si inima aproape de vechiul si istoricul pamânt al Basarabiei.

Adevarul istoric despre Basarabia este atit de denaturat si falsificat in cit chiar acceptarea unei polemici devine un nonsens. Putem afirma ca din ordinul autoritatilor sovietice s-a practicat un genocid spiritual cu istoria moldovenilor dintre Prut si Nistru.

Noi, cei departe de țară nu am pierdut speranța, că Basarabia va reveni la trupul țării de la care a fost smulsă cu forța. Suntem convinși, că în Basarabia sunt Români adevărați, patrioți, care vor lupta pentru îndeplinirea visului de aur al românilor de pretutindeni, de refacere a României Mari.”

Sala, prin ovațiile puternice a întărit și mai mult Speranța Reîntregirii României…

La fel a fost aplaudată și d. Petra Macsim, care a recitat versurile pline de durere și speranțe scrise de poetul Valeriu Cercel în poezía Prutul. Iacob Cazacu-Istrati, istoric și poet a menționat în discursul său, că Omagierea Unirii Basarabiei cu Romania ne aduce la toți bucurie în suflet pentru, că avem marea cinste de ai comemora pe înaintașii noștri, carea u înfăptuit Unirea în 1918 și a ne mândri cu ei, dar, totodată e și o zi tristă, fiindcă noi, generația de azi am ratat și de ata aceasta cauza Unirii, adică anul trecut, în Anul Centenarului Unirii, că acele Marșuri ale Unirii, care au avut loc la Chișinău, București și Alba Iulia era necesar să se termine la Prut, măturând din cale vămile durerii neamului. Dânsul a venit cu propunerea de a înainta de la numele asociației un Apel către toate asociațiile române de peste hotare să scrie câte o scrisoare deschisă către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în care să ceară recunoașterea hotarelor României cele de înainte de 1940. Toți cei prezenți au salutat această propunere cu mare entuziasm.

Domnul Iacob Cazacu-Istrati a citit și o poezie dedicate Unirii:

De dor şi aşteptare azi pietrele suspină,

Şi lacrimi curg şiroaie, şi nu mai e lumină,

Iar apele în râuri se fac a nu mai curge,

Nici iarna nu-i cu mană, se face doar a ninge…

Au cum să fie bine şi toate aşezate

Când Ura şi Minciuna sunt binecuvântate,

Iar în lăcaşuri sfinte domnesc făţărnicia

Şi preoţii, exarhii sunt fraţi cu tâlhăria.

Ne râde-o lume, frate, pe daci, pe noi ne râde,

Biserica-mpărţită-i ca ţara în partide…

O Românie mare aş vrea să văz, chiar mâine,

Să nu mai plângem soarta prin ţările streine,

Să ne unim odată, să nu ne râdă-o lume

C-avem o ţară proastă, dar oameni cu renume.

O plăcere deosebită a primit publicul de la prezentarea Jurnalului de călătorie a tatălui său de către Ștefan Radu Ichim, fost ofițer, pilot de avioane. Tatăl lui a fost în Basarabia și a făcut cercetări sociologice în perioada interbelică. Niște studii foarte bune, care merită să fie aduse la cunoștință și Academiei de Științe a RM.

Cu multă satisfacție a fost ascultat sociologul Cristian Medelean, care a vorbit despre cultura interbelică a Basarabiei, despre minunatele tradiții și obiceiuri: cântecele, horele, șezătorile, chiar și despre descântecele populare. Clipe interesante și de neuitat.

Dar, cele mai multe și frumoase aplodismente în această frumoasă a cules interpretul multîndrăgit al tuturor românilor din Canada, basarabeanul nostru. Se vede, că acest tânăr, originar din Bardarul hânceștillor s-a născut cu harul muzei Melpomene, zeiță a cântecului. (Numele ei înseamnă „cântăreață” în limba greacă. Inițial divinitate a cântecului, mai târziu devine și muza tragediei. Este reprezentată cu o coroană de frunze de viță de vie). Nicidecum astăzi, după părerea mea nu mi-l pot închipui într-o funcție legată de contabilitate, așa cum ar fi de dorit, ca după absolvirea ASEM-ului… Nu, fiindcă eu îl cunosc ca artist, membru al Trupei Instrumentale KeFF Band din Toronto, alături de colegii Mihai Ciobanu Junior și Valeriu Chițac. Îl cunosc nu doar ai noștri pământeni, originari din spațiul românesc, ci și majoritatea celorlalte popoare conlocuitoare a Canadei ca un solist de forță, care nu lipsește practic de la nici o manifestare culturală din arealul regiunii Ontario, Quebec și altele. Vocea sa plăcută te poartă pe aripile viselor, dorului, copilăriei… Și niciodată nu refuză solicitărilor de a veseli publicul deseori la cumătriile tradiționale. Așa este Grigore Zanfir, artistul român-canadian, originar din Bardarul basarabean. Luni, 8 aprilie 2019 Grigore împlinit o vârstă frumoasă, a tinereții! Să-i dorim multă sănătate și împliniri, ca muza lui însoțitoare să nu-l părăsească niciodată, să fie fericit alături de cele trei floricele, care-l susțin și-l încurajează, soția și două fiice: tustrele, frumoase viorele!.

De rând cu tata a cântat și fiica mai mare Bianca. Sper, pe viitor va deveni o vedetă a cântecului popular! Să dea Domnul! Ne-a bucurat cu prezența sa dl. Radu Secășan, publicist, director al revistei Agenda Românească și collaborator al redacției TV din Toronto, care a filmat mersul manifestării, și a luat interviu unor participanți.

Masa, care a fost pregătită pe loc și servită pe întreg parcursul programului istorico-literar de către bucătărese a fost binecuvântată de preotul nostru drag Pr. Dumitru Ichim după rugăciunea Tatăl nostru. Menționez doar câțiva dintre voluntarii activiști ai asociației, fără de care nu se petrece aproape nici o manifestare la Câmpul Românesc: Dd. Mihaela Moisin, Emilia Răchitan și Nelly Cornea, care ne-au răsfățat cu bucate alese și gustoase ,,ca la mama acasă’’. Aurel și Anca Olteanu, Dan Manolescu, Alexandru și Olivia Colceriu. Ei activează în cadrul Câmpului Românesc doar în calitate de voluntari.

Despre frumoasa omagiere a Aniversării 101 a Unirii Basarabiei cu Țara, care a avut loc cu câteva zile mai înainte în Sala de Activități Culturale “Dacia” a Bisericii Sf. Gheorghe din Toronto, Preot iconom stavrofor Ioan Bunea mi-a povestit Dl. Grigore Popovici, originar din Țânțăreni, jud. Orhei, fost Secretar general al Comitetului Național Olimpic al RM, azi cetățean al Canadei. Ca de obicei după slujba de dimineață în sala de manifestări a bisericii s-au întins mese pline cu bucate tradiționale românești, cum e în Postul Mare…acasă.

Cu multă căldură au fost primite cuvintele spuse de Preotul iconom stavrofor Ioan Bunea, care a subliniat, că numai prin dragoste și iubire unul față de altul și prin credința în Dumnezeu vom ajunge la împlinire visului nostru, la reîntregirea neamului românesc.

Omagierea acestui moment istoric a fost un moment de amintire, reflecţie şi dorinţă de a reunifica vechile provincii Româneşti cu Patria în viitorul apropriat.

ReUnirea va salva România!

——————————–

Iacob CAZACU-ISTRATI

Poet, publicist. Membru Sfatului Țării2

Canada, Toronto

Cornel DURGHEU: Eroii neamului martiri, în percepția și expresia proprie artistului creator

„Un popor e mare, e la apogeu când dă sculpură bună,

Când dă sculptori MARI!” (Gheorghe Dimitrie Anghel)

Statuile [1] „din spaţiile publice comunică permanent cu trecătorii, cu spectatorii şi transmit mesajul unor idei şi sentimente majore”. Importanţa lor în arealul socio-cultural şi istoric, cu care coexista este covârşitoare, pentru că, pe lângă funcţia estetică şi educativă ele sunt şi amprenta identităţii naţionale. Un drum anevoios care duce riguros şi argumentat spre stimularea interesului pentru cunoaşterea reperelor identitare naționale. Cu toată incertitudinea şi amalgamarea – globalizarea – oamenii, românii – putându-se lega de un spaţiu, de un teritoriu, pentru a rămâne oameni. Nu trebuie să uităm că romanismul a purtat în decursul vremilor pe toate meridianele globului, prin oameni dedicaţi afirmării valorilor sale, o campanie permanenta, contribiund astfel la îmbogăţirea patrimoniului spiritual al omenirii. Este uşor de înţeles faptul că, şi prin statui, astăzi se demonstrează legitimitatea istorico-teritorială a unui popor. Este un mijloc subtil de dominare, de impunere, prin cultură.

Interesaţi, ne implicăm secvenţial, printr-o incursiune şi pledoarie mai puţin „conformista”, în acest demers, privind stăpânirea ungurească, instaurata pe pământul vechii Dacii, în spaţiul dintre Dunăre la Vest şi Carpaţii Orientali la Est, adică peste Marele Ardeal (Erdelu) – Voievadatele lui Salanus, Menumoruth şi Gelu – de la sfârşitul secolului al IX-lea, D.H., fără a epuiza extinderile, odată cu începutul năvălirilor şi instalarea lor, în acest areal geografic milenar Traco-geto-dacic. Ţinut stăpânit milenii, de valahi (păstorii romanilor), vlahi, (blasci – Anonimus), în perioadă la care ne referim, cucerire indecisă făcută prin violenţă barbară pe calea bătăliilor, a armelor. O stăpânire, menţinându-se apoi, tot timpul, secole dearindul, sprijinindu-se pe o formă de stăpânire agresivă, nu lipsită de teroare (Milton G. Lehrer – 1945), având un caracter distructiv, totul însemnând regres din punct de vedere al evoluţiei generale a societăţii, lăsând-o la o trepta inferioară, afectând unitatea profundă a civilizaţiei locale, material, spiritual-cultural şi politic, influenţând topografia secularelor aşezări, anihilând din faşă progresul sau stabilitatea economică tradiţionala şi dezvoltarea socială a băştinaşilor.

Îmboldiţi de vechi credinţe asiatice, în năvălirile lor pustiitoare, ungurii, caracteristic mai ales fazelor primitive de evoluţie socio-economica, dar şi în timp, în spaţiile ocupate, printr-o politică subversivă, au ignorat cu bună ştiinţă şi fără conciliere, coexistenta organică a elementelor autohtone, eterogene, a trditiilor aparţinând dezvoltării socio-culturale în etapele incipiente, şi nu numai, apelând la o îmbinare convenţională, forţată şi necritica, a adevărului istoric. Lămuritoare este şi explicaţia marelui scriitor norvegian B. Bjoernson (1907), – „nedreptăţile pe care le comite (guvernarea ungurească), fata de celelalte naţionalităţi,… injustiţii care vor duce mai devreme sau mai târziu,… prin înăsprirea măsurilor de deznaţionalizare, Ungaria la pieire”.

„Ungaria pierzându-şi sufletul, şi-a pierdut valorile” parafrazând nu întâmplător, stârnind mereu „îndoielile şi nesiguranţele” naţiilor din jur, perpetuând „vremuri grele” şi îngrijorări nejustificate, nepăsându-le niciodată de soarta altora. Astăzi când libertatea, siguranţa şi viitorul noastru sunt asigurate”, duhul primejdiillor” este fluturat nestingherit peste spaţiile luminate şi liniştite ale Ardealului. Strămoşii şi eroii neamului romanesc ne transmit mesajul că e nevoie să ne apărăm destinul, istoria, valorile şi interesele naţionale, naţiunea, credinţa, pământul şi drepturile noastre sfinte de „stihiile trecutului”! Este o datorie naturală dar fermă a fiecărui roman, ca şi în zilele noastre să demonstrăm o forţă de coeziune puternică şi demnitate în acest scop, astăzi dar şi mâine.

***

Ne vom lua libertatea, în această lucrare, de-a prezenta ceva mai detaliat, principala noastră preocupare despre un Monument şi monumente, şi de-a prezenta un moment, o perioadă de importanta cultural-istorica şi politica semnificativă, cu valenţe spirituale şi de conştiinţă national-umana specifică parcă locului; Zona folclorică a defileului Beiușului, surprinsă în spaţiul mai larg a Ţării Crișurilor de la începutul secolului al XX-lea, în contextul Evenimentelor europene şi mondiale ale timpului. Anul 1918. Pe „pământul şi aşezările transilvane începe domnia terorii”.

Am cuprins spaţiul geografic de referinţă al judeţului Bihor pentru că aceste locuri istorice, dragi nouă, au dat mari bărbaţi care au fost mereu în fruntea luptei pentru unirea şi propăşirea întregului neam românesc. La 4 noiembrie „fâlfaie pe casa dr. Ioan Ciordaș, din Beiuş, primul steag – tricolorul – ca un simbol naţional, iar de acum înainte sub cutele lui vom trăi şi muri” – Protopop Petru E. Papp. Unii au plătit prin jertfa lor, pentru că românii de aici, ca de altfel toţi românii din Transilvania şi Ţara Ungurească au avut de pătimit zeci de secole. Începe lungul şir al omorurilor premeditate şi înfiorătoare: BELIŞ, HUEDIN, FĂGET – LUGOJ, COVASIMTI, CURTICI, ŞIRIA, BERECHIU – harnicul şi bunul patriot Ioan Balog – delegatul satului la Alba Iulia a fost condamnat la moarte de către groful Terek Oliver şi gărzile roşii şi omorât în bătaie, în curtea conacului acestuia. Crimele odioase împotriva românilor au continuat şi în localităţile; SEGHIȘTE, CÂMPANI, ȘOHODOL, CRASTIORU DE JOS, CÂMP, SĂLIŞTE POIANĂ, TINCA, MARGHITA, TEIUŞ – BĂSEŞTI, şamd; atrocităţi zguduitoare petrecute în spaţiul ardelean. Au fost batjocoriţi, umiliţi şi omorâţi mii de oameni nevinovaţi! A început calvarul romanilor. Aici şi statuile au „pătimit” la fel! Apariţia şi dispariţia statuilor din spaţiul cultural românesc, bihorean în mod special, a avut o determinare, în primul rând politică, legată de istoria zbuciumată a acestor locuri.

***

Firesc, în destinul oricărui sculptor e nevoie să apară un moment în care îşi doreşte cu toată puterea fiinţei să realizeze un monument pentru spaţiul deschis. Oricâte satisfacţii poate aduce activitatea în atelier, sau expoziţiile personale de succes, dorinţa intimă că suprema realizare profesională de sine vizează însă plasarea unei opere monumentale în spaţiul public. Un asemenea prilelj este pregătit şi trebuie căutat prin laborioase eforturi pentru definirea personalităţii artistice şi civice a creatorului. A te înfăţişa lumii cu operele tale vizează o mare responsabilitate profesională şi morală, o angajare conştientă în faţa judecăţii publice pe termen lung. Privind cu atenţie, un asemenea demers are substanţa unei importante decizii şi imprevizibilui ca un risc asumat. Amplasarea unui monument într-un spaţiu pe care oamenii l-au perceput constant într-un anumit fel înseamnă a le modifica orizontul habitatului imprimat pe retina ani dearindul. În general oamenii sunt reticenţi la schimbări, fie ele şi arhitectonice, chiar dacă schimbarea o clamează deseori cu demagogica fervoare. S-au văzut cazuri în care, exemplu: cazul „Monumentului Independenţei” din Oradea, operă a sculptorului concitadin Constantin Popoviciu din Oradea, văzându-l unii cetăţeni şi-au manifestat ostilitatea. Este clar, percepţia era determinată şi de gradul de cultură al privitorului. Acum când monumentul nu mai exista, fiind „demontat” (citiţi demolat) şi furat, obişnuiţi cu el în spaţiul public rezervat lui, multora le lipseşte, peisajul este mai sărac, mesajul abandonat, compoziţia este mai mult decât regretata, cu toate că locul ei a fost luat de-o înălţătoare şi maiestuoasa „Catedrala Ortodoxă”. Din păcate, dimensiunea culturală şi inteligenta spirituală modestă, a edililor, a celor care-i consiliează, a celor care dispun, indiferent de dimensiunea responsabilităţilor asumate la un moment dat, în municipiul Oradea şi nu numai, şi în acest caz, cu regret, îşi spune cuvântul.

Gustul „publicului”, insuficient exersat, l-a condus pe acesta către respingerea unei opere de artă, reprezentativa, care astăzi a devenit prin dispariţia sa, din motive „discutabile, regretabile şi condamnabile” o dramă spirituală, în lipsa unor soluţii corecte şi obiective, justificate ferm, istoric, cultural şi moral.

Artistul, sculptorul, trebuie să fie un om tenace, bine organizat şi pregătit, întotdeauna în mod meticulos la întâlnirea cu spaţiul public ambiental. Colaboratorii în spaţiile publice, arhitecţii, specialiştii în peisagistica, edilii, trebuie să se supună grandioaselor viziuni-proiecte ale sculptorului realmente monumentalist. Creaţia sculptorului supusă întotdeauna exigentelor profesionale, în special, dar şi a celor care deveneau beneficiarii operelor sale, au impus o conduită aptă să genereze o relaţie superioară. Disponibilitatea şi capacitatea artistului de a transmite mesaje profunde, de a comunica prin intermediul operei sale, idei şi sentimente dintre cele mai înălţătoare şi nobile, a determinat reacţii de adeziune imediată şi entuziastă. Sentimentul eroic satisface întotdeauna, ideea publicului de identitate şi demnitate, fie că e vorba de monumente impunătoare cum a fost la Beiuş „Monumentul Martirilor Ciordaș şi Bolcaș”, amplasat în anul 1935 în Parcul Central al oraşului, avantajându-l a fi pus în valoare. Noi putem remarca o convingătoare relaţie, un loc de cinstire, intre natura, pe de-o parte şi opera artistului pe de altă parte, potenţând în mod reciproc creaţia artistică, printr-un dialog intim. Spre a se înţelege, a se vedea unicul şi simbolicul „Ansamblu Sculptural-Arhitectonic brâncuşian” de la Târgu Jiu.

Printre cele mai de seamă monumente de For Public amplasate în spaţiul Ţării Crisurilor în ultimele decenii, după prăbuşirea sistemului totalitar bolsevico-comunist prin revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, „Monumentul Martirilor Ciordaș şi Bolcaș” de la Beiuş, deţine o poziţie privilegiată. Simbolic şi evocator, măreţ şi desăvârşit prin proportoiile sale clasice, monumentul, infapt un simbol al libertăţii, a victoriei sociale şi naţionale, conferind personalitate spaţiului arhitectonic în care este aşezat, a devenit loc de pelerinaj, de creare şi manifestare de sentimente patriotce. Valoarea educativ-emotionala a operei, a monumentului, a determinat publicul să-l asimileze în inventarul locurilor de reculegere şi popas, de redeşteptare a conştiinţei româneşti, opera menită să glorifice atât istoria ţării, devenind un mesaj explicit prin care el exprimă elementele de substanţa pentru cultul eroilor, dar şi un promotor deschis spre dimensiunea demnităţii noastre naţionale.

Am parcurs introductiv, analitic, selectiv şi critic, un itinerariu istorico-geografic şi cultural de referinţă, cel al Ţării Crişurilor, pentru a fi relevate şi reflectate, condiţiile şi destinul tulburător, în creaţiile monumentale de For Public, în mişcarea artistică monumentală regionala, dar cu reverberaţii naţionale a poporului român, a marilor personalităţi istorice ale locului dar şi a marilor evenimente, într-un spaţiu istoric românesc atât de zbuciumat. Evidenţiind meritele manageriale, cultural-artistice şi patriotice ale iniţiatorilor, pentru efortul depus şi interes în ridicarea în spaţiile publice a unor monumente şi stătui reprezentative, pentru că ele să rămână în conştiinţa şi memoria istorică a urmaşilor, lucru extrem de important, mai ales prin consecinţele sale în timp.

***

Anul 1918 a însemnat sfârşitul primului război mondial, prăbuşirea şi destrămarea Imperiului Austro-Ungar, urmat de dreptul la autodeterminare a naţiunilor (Wilson). Transilvania şi o parte a Banatului au făcut parte din Imperiu, iar pentru noi românii, după multe jertfe şi sacrificii, s-a realizat împlinirea visului de veacuri – Unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional, unitar, independent şi suveran. 1 decembrie 1918. România Mare. Moment care aparţine unor vremi de-o dinamică aparte, moderne, a unor complexităţi istorice fundamentale care au marcat memoria locului.

După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, şi după instaurarea administraţiei româneşti în spaţiile ardelene, atitudinea românilor faţă de cultură maghiară, faţă de operele de artă existente, faţă de monumentele de sculptură ridicate în pieţele publice, din localitaile ardelene, opere care preamăreau istoria şi personalităţile ungureşti de peste veacuri, a fost una de toleranţă, de înţelegere şi de integrare a acestora în circuitul naţional de valori, concomitent cu o perioadă de efervescenta cultural-artistica densă, privind manifestările şi realizările artistice romaneşti care se impuneau firesc arealului transilvan.

La momentul Unirii din 1918 – Iuliu Maniu în mesajul său către popor – spunea: „Noi, nu vrem să devenim din asupriţi, asupritori”[2]. Nobil şi uman mesaj, cu referire şi prevedere, la toate naţiunile conlocuitoare şi cu trimitere, la evenimentele care vor urma, „susţinând cu toată determinarea libera exprimare a identităţii etnice şi păstrarea valorilor de limbă, traditire şi cultura”.

Dacă în România nu s-a distrus niciun monument, nu aceeaşi atitudine faţă de monumente au avut-o alte naţii, după prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar spre exemplu, slovacii au distrus „Statuia Reginei Maria Tereza” din Bratislava.

Am dori să menţionăm, fapt deosebit de semnificativ, că atâta timp cât Transilvania a fost anexată Ungariei (1867-1918), intoleranta guvernare ungurească, nu numai că nu le-a permis românilor ridicarea unor monumente simbolice în spaţiile publice; statui evocatoare sau portrete omagiale ale personalităţilor reprezentative pentru cultură şi istoria poporului român, măcar în mod simbolic, mai mult, aceste guvernări nu i-au recunoscut ca şi naţie pe romani. Stăpânitorii nu puteau genera condiţia fraternităţii, respectului sau toleranţei. Nu consimţeau nevoia binelui sau sensibilităţii neamului românesc.

Dar, fie-ne permis a zăbovi asupra acestei perioade, luminate şi plină de semnificaţii din istoria României moderne, o perioadă plină de speranţe şi prolifică vieţuire pentru populaţia de dincolo de munţi, provinciile Banat, Crisana, Transilvania, Maramureş, Bucovina şi Basarabia, din toate punctele de vedere: politic, social, cultural, moral, şamd, şi cu mare interes şi îndreptăţire ne vom opri asupra spaţiului cultural ardelenesc, bihorean, cu predilecţie în Tara Beiusului.

„În mod firesc, după MAREA UNIRE, începând cu anul 1918 a urmat o activitate culturală şi spirituală efervescentă în Ardeal, dar şi la nivelul întregii ţări. S-a realizat osmoza, omogenizarea spirituală, prin difuziune culturală, dinspre centru, Vechiul Regat, spre toate ţinuturile româneşti” [3], prin diferite mijloace şi acţiuni culturale; spectacole teatrale, conferinţe, ridicarea de monumente în cadruri festive, etc. Un rol important l-au avut Nicolae Iorga, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu şi alţi oameni de seamă ai spiritualităţii româneşti care au conferenţiat cu diferite ocazii în aceste locuri ardeleneşti.

La rândul lor regiunile ardelene sunt deschise şi receptive să asimileze şi să se integreze cu propria potenţialitate culturală la închegarea spiritului naţional românesc. Pentru realizarea acestui deziderat un rol important l-au avut personalităţile care au militat pentru UNIRE „precum şi instituţiile şi organizaţiile culturale, în frunte cu ASTRA. Amprenta unor acţiuni culturale majore care să legitimeze întreg spaţiul românesc, se impunea cu precădere, prin realizarea şi amplasarea unor monumente de For Public, edificative spiritual cu caracter simbolic, şi care să reprezinte mari personalităţi istorice, culturale, politice şi militare, eroi ai neamului românesc în toate oraşele din Ardeal. În Bihor, la Oradea, iniţiativa realizării unor astfel de monumente au avut-o Generalul Traian Moşoiu, eroul eliberării Oradiei, la 20 aprilie 1919, Reuniunea Culturală „Cele Trei Crişuri” şi Primăria Municipiului Oradea.

Un Omagiu şi recunoştinţă, adus regalităţii româneşti, poporului şi militarilor romani. Pentru sacrificiul şi eroismul de care au dat dovadă în lupta pentru independenţă şi unitate naţională a tuturor românilor, s-au ridicat Monumente de For Public, precum; – realizarea Bustului regelui Ferdinand, Statuia reginei Maria, Statuia ecvestră a regelui Ferdinand, Statuia principelui Carol I. Toate acestea la iniţiativa şi susţinerea generalului Traian Moşoiu.

Bustul regelui Ferdinand I Întregitorul, s-a dezvelit la 17 octombrie 1920, în curtea „şcolii militare” (în faţa clădirii Diviziei jandarmeriei de azi), operă a sculptorului Mihail Kara (Mihaly Kara). La această ceremonie au fost prezente personalităţi de seamă ale culturii româneşti, în frunte cu Nicolae Iorga. Festivitatea a fost imortalizată pe peliculă cinematografică, precum şi aspecte ale programului ASTREI ce se desfăşura în acest timp la Oradea, 17-18 oct. 1920. Filmul urma să fie prezentat publicului orădean cu scopul de a se obţine fonduri pentru finanţarea unui nou monument, Statuia reginei Maria.

În anul următor, la 13 noiembrie 1921, Regina Maria avea să se bucure la festivitatea inaugurării propriei statui, alături de Principesa Marioara, operă a aceluiaşi sculptor Mihai Kara. Lucrarea a fost aşezată în faţa teatrului ce poartă numele reginei. Valoarea artistică a lucrării a fost apreciată ca fiind „o armonie de linii.” [4]

Continue reading „Cornel DURGHEU: Eroii neamului martiri, în percepția și expresia proprie artistului creator” →

Valeriu DULGHERU: „Iudele Moldovei” – Un nou proiect al lui Dodon

„Unioniști. Păzea! Planul lui Dodon de exterminare a unioniștilor a început prin pregătirea listelor tuturor unioniștilor”.

Vă mai amintiți de amenințarea lui Dodon că atunci când va ajunge președinte va nimici unionismul, î-l va scoate în afara legii. Iată că Dodon a început punerea în aplicare a acestui plan. După ce a strălucit cu editarea în zeci de mii de exemplare a făcăturii de Istorie a Moldovei (în trei volume!) scrise la comanda lui de pseudoistorici în frunte cu Nazaria și Șornikov, iată că recent au mai scos de sub tipar un început de „antologie” antiunionistă cu denumirea de „Iudele Moldovei. Partea I”. O făcătură anonimă, scrisă de anonimi, doar cu indicarea organizației „Mișcarea populară „Salvăm Moldova””. O scriitură agramată, plină de tot soiul de greșeli ortografice, de falsuri, de incitare la război civil. Chiar dacă, fricoși din fire, nu au lăsat nici un nume pe opusul „Iudele Moldovei, Partea I”, se poate lesne citi printre rânduri numele celor care stau în spate.

Folosind tehnologiile moderne nu mi-a fost prea greu să dau de numele anonimilor autori. Președintele organizației nominalizate este fostul șef al contraspionajului serviciului de securitate moldovenesc, colonelul Ion Mahu. Având în vedere faptul că în Republica Moldova nu a fost aprobată Legea Lustrației se poate presupune „prezența și implicarea foștilor lucrători ai KGB ai URSS în viața contemporană a statului moldovean este o realitate“ (V. Nichituș). Să desprindem câteva secvențe din declarația de constituire rostită de acest „mare apărător al Moldovei”, care preferă să vorbească în limba rusă. „Scopul principal al organizației este de a-i depista pe toți cei care distrug statul, pe toți cei care vor sa-l vândă, pe toți cei care sunt trădători ai acestui popor pentru ca în viitor să fie publicată lista acestor „likvidatori”… Va fi organizat un congres al popoarelor (câte popoare conține acest popor moldovenesc! – n.n.) Republicii Moldova, unde va fi aprobat un plan de acțiuni… 80% din populația Republicii Moldova sunt împotriva unirii (dar cu cei peste 355 de adepți ai unirii și cam tot atâția încă ezitanți ce facem?)…Au uitat unde e înmormântat Ștefan cel Mare (la Putna, pe teritoriul actualei Românii, tovarășe Colonel, nu știu dacă dumneata ai știut vreodată!)…Să stopăm antiunirea (pasărea pre limba ei piere, a dorit să spune unirea-n.n. Este un diletant cu aere de atotștiutor în ale istoriei, limbii vorbite). Istoria noastră este foarte veche în Europa și se numește „Istoria Republicii Moldova” (n-am știut că Burebista, Decebal erau republicani, că Bogdan I a fondat nu statul Moldova cu capitala la Baia ci statul Republica Moldova cu capitala la Chișinău!). Românii au și ei o țară formată cu vreo 500 de ani mai târziu decât Republica Moldova (aiureli, nu cunoaște elementara istorie pe care o cunoaște un elev din clasa a 5-a). Numai trădătorii consideră că românii au o istorie mai veche decât moldovenii, și au dreptul să ne asimileze… …Uitați de unirea voastră fiindcă o să se găsească forțe destule, forțe patriotice, care dacă o să trebuiască o să se mobilizeze (adică o să ia arma în mână și vor împușca cum ia îndemnat altădată și Zinca Karabinka) și o să mobilizăm toată populația RM pentru a ne apăra demnitatea de moldovan, demnitatea noastră istorică… Numai unirea tuturor forțelor politice și obștești poate să oprească această „vakhanalie”. Forțele care au început distrugerea Republicii Moldova sunt foarte mai (dar ceva mai sus spunea că sunt doar vreo 20%!). Acest proces (unionismul) este destul de serios care poate să aducă cu timpul la distrugerea statalității RM… PSRM are un program real de dezvoltare a țării. Igor Dodon este un patriot adevărat! Noi îl susținem pentru că la momentul de față el este unicul politician din țară cu o echipă puternică, care pledează pentru neutralitatea, suveranitatea și integritatea Moldovei” (atât de suveran că mai în fiecare lună aleargă la Moscova după sfaturi). Partea bună în toate aceste bâiguieli pseudopatriotice este că tovarășul vede, într-adevăr, puterea adevărată a unionismului. Acum se vede de unde vine ideea (și realizarea) acestei „liste de trădători de țară”. Deci, coordonator proiectului este I. Dodon. Executori: colonelul SIB I. Mahu, „istoricul” S. Nazaria ș.a. cozi de topor.

Am avut „marea onoare” să fiu și eu inclus în lista celor 85 de nume de adevărați unioniști incluși în opusul „Iudele Moldovei” drept „unionist și rusofob înverșunat”. De menționat că numele adevăratului Iuda Roșca nu a fost inclus în această listă. Se vede că și noii lui stăpâni nu au crezut în unionismul lui de altădată. Aici aș veni cu un scurt comentariu: într-adevăr, mă consider un unionist înverșunat (cum ar trebui să se considere orice cetățean, prin vinele căruia curge sângele strămoșilor geto-daci!) nu însă și rusofob înverșunat. Am prieteni, colegi de breaslă inginerească printre ruși, pe care îi stimez. Nu-i pot stima pe cei care au venit cu baionetele să instaleze iadul în Basarabia, care prin genocidul promovat (lichidări în închisorile staliniste, foametea organizată din 1946-1947, colectivizarea forțată, prin cele 4 valuri de deportări (1941, 1949, 1951, 1955-1989) au înjumătățit populația acestei așchii de țară. Le-ași pune o întrebare acestor mari „patrihoți” ai Moldovei: unde erați tov. Mahu, Nazaria și compania în 1992 când unioniștii apărau integritatea statului Republica Moldova atacată de Rusia? Oare nu erați de partea cealaltă a baricadei, alături de fratele mai mare, luptând pentru păstrarea urss, adică împotriva statului suveran Republica Moldova.

Voi încerca să prezint unele secvențe din acest „opus dodonist”, în mare păstrând stilul și limbajul autorilor (unul infect și plin de greșeli!) și să fac unele comentarii.

„Unionismul este o sectă antihristă, anticreștină”. Dar se facem cu cei peste 35% de adepți ai Unirii? Toți sunt o sectă anticreștină? Desigur, doar mișcarea voastră este una creștină condusă de politruci și urmașii celor care au participat la genocidul așchiei de popor român din Basarabia.

„…Militarii români i-au adus pe deputații Sfatului Țării sub baionete în sala de ședințe înconjurată de trupele regale?”. Halal de așa istorici. Să nu știe tovarășii că până la ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării, Bălțiul, Soroca și Orheiul votaseră Unirea cu România (fără armatele române în spate!). Primii au votat Unirea Zemstva de la Bălți (3 martie 1918). Știu prea bine dar își câștigă cei treizeci de arginți de la stăpân.

„Din 1859 în România sunt stăpâni străinii, nicidecum românii. Și în această fermă de dobitoace din care este o singură ieșire spre abator ne cheamă unioniștii să ne integrăm să ne unim”. După astfel de declarații acești tovarăși ar trebui să fie declarate persoane indezirabile în România, da România e prea loială față de astfel de tipi. Din spusele acestor „istorici” până la 1859, sub turci, și mai apoi de facto sub ruși, românii erau stăpâni?

Continue reading „Valeriu DULGHERU: „Iudele Moldovei” – Un nou proiect al lui Dodon” →

Dorel SCHOR: Erica Weisz – Fibrele Vieții

Titlul articolului, împrumutat de la una din expozițiile numite astfel ale artistei plastice Erica Weisz, intenționează să sugereze cititorului specialitatea de baza a creatoarei, tapiseria. Numai că în peste patruzeci de ani de activitate în domeniul artelor vizuale, ea ne-a oferit și alte lucrări, ca de exemplu, pictură clasică de șevalet.

Erica Weisz Schweiger s-a născut la Cluj-Napoca și a absolvit Institutul de arte frumoase “Ion Andreiescu” din orașul transilvan, secția de Arte textile. Dintre acestea, fără îndoială, tapiseria este cea mai dificilă, dar și cea mai vestită. Tapiseria se distinge prin opere unicat cu subiecte istorice, teme alegorice sau moderne, destinate să înfrumusețeze spații mari, săli publice, instituții sau locuințe.

Ea oferă o dimensiune estetica unui obiect utilitar. Este una din cele mai rafinate arte pe care artista a promovat-o atât în Israel cât și în numeroasele locuri din lume unde a expus.

Poate că tocmai de acea, tapiseria fiind destinata interioarelor, artistul simte nevoia oglindirii exterioarelor. Erica Weisz a preferat, ca subiect, peisajul urban, clădirile monumentale sau amănuntele arhitectonice. De subliniat că ambele teme se armonizează, ca un arhetip al unei realități care ne înconjoară. În plus, e o dovadă a îmbinării pragmatismului cu fantezia, a societății moderne în interacțiune cu natura.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

4 aprilie 2019

Pr. Gheorghe Calciu: Mormânt furat

De ce a fost ars trupul lui Mircea Eliade?

Cand am aterizat pe pamantul american, nu cunosteam nici un nume de roman care sa locuiasca acolo, in afara de Arhiepiscopul Valerian, fie-i pomenirea de trei ori sfanta, despre care aflasem ca se exilase in Portugalia. Nu stiam cine era noul episcop. Dar Biserica din America s-a facut simtita, prin prezenta la aeroportul din New Youk a unei delegatii de preoti din partea Episcopiei, care mi-a daruit o cruce veche si frumoasa de argint, din secolul al XVII-lea, scrisa cu litere chirilice. Crucea imi fusese trimisa de Maica Alexandra – Principesa Ileana a Romaniei, fondatoare si stareta a Sfintei Manastiri “Schimbarea la Fata”. Ma astepta un numar mare de romani cu steaguri. Aceasta primire mi-a mai alinat patimirile. Multi din cei care m-au intampinat erau fosti detinuti politici care ma cunosteau. Mi-aduc aminte de Grigore Caraza, om cu suflet navalnic, care a rupt semnul ce marca pana unde puteau ajunge cei care asteptau pe calatori si s-a repezit de m-a luat in brate. Atunci mi-am dat seama cat de multi romani ajunsesera in America si ce bine erau organizati – caci aflasera ca sosesc si venisera sa ma primeasca.

Am aflat apoi de multi altii, care locuiau in diverse parti ale Americii. M-am bucurat sa aflu ca si Mircea Eliade isi are resedinta in Statele Unite, nu in Franta, cum crezusem. De atunci am dorit sa-l intalnesc, mai ales ca stiam ca el fondase Comitetul pentru Salvarea Parintelui Calciu si voiam sa-i multumesc. De fapt, aceasta multumire era pretextul pentru a fi primit de el. Practic, nu stiam cum sa ajung la el, nu aveam curaj sa ma misc in imensitatea Americii. Eram speriat de toate, nu aveam masina, nu stiam sa conduc si ma simteam in toate foarte stingher.

Vizita la Eliade

In februarie 1986, am fost invitat la Mircea Eliade. Locuiam in Cleveland. In acelasi oras era un legionar batran, Victor Corbutiu. Acesta m-a anuntat ca fratii doctori Ronnett vor veni cu masina de la Chicago sa ma ia pentru a-l vizita pe Eliade. Cred ca macar unul din cei doi doctori il consulta din cand in cand pe Eliade. A mers si Corbutiu cu noi. Eram foarte emotionat. Am fost primiti imediat.

Mircea Eliade era aproape daramat. Nu cu mult inainte, biroul sau arsese si dezastrul acesta, cum il numea el, il afectase foarte mult. Dupa cate intelegeam, manuscrisele fusesera salvate, dar erau diferite note, franturi din gandirea lui, probabil, unele scrisori care arsesera partial sau total. In orice caz, nu era chiar un dezastru. Prima parte a discutiei s-a invartit in jurul incendiului care se pornise de la cenusa pipei sale scuturate in cosul cu hartii. Eliade ne-a aratat unele manuscrise cu marginile arse, cuprins de jale, asa cum o mama ar arata scutecele copilului ei mort. Purta niste manusi de piele care ii lasau numai varfurile degetelor descoperite si cand scria impingea creionul facand litere ascutite, pentru ca anchiloza degetelor nu-i permitea sa rotunjeasca literele. Era extraordinar de dependent de sotia sa si aproape la orice decizie, oricat de mica pe care trebuia s-o ia, o consulta. In acelasi timp, doamna Eliade il supraveghea cu o dragoste posesiva si cu un devotament care nu se consumase in anii petrecuti impreuna.

Discutia a revenit la mine. Eliade s-a mai incalzit putin, considera ca actionase bine infiintand acel comitet pentru mine, dar ma intreba daca nu cumva, din cauza aceasta, Securitatea si Ceausescu fusesera mai salbatici fata de mine. L-am asigurat ca, dimpotriva, ori de cate ori o personalitate romaneasca din Occident sau un oficial al unui stat din Vest se interesa de mine sau numai imi pomenea numele, eventual vizita Romania, situatia mea se imbunatatea. In perioadele in care nimeni nu mai pomenea de mine, deveneau foarte cruzi. Acest lucru l-a bucurat, fiindca unii dintre romanii care-l vizitasera ii spusesera contrariul. Cu delicatetea lui, Eliade nu a pomenit nici un nume.

Incet-incet, conversatia a devenit familiara, i-am povestit lui Eliade ca se pornise o campanie de denigrare a lui Eminescu, inceputa de Moses Rosen si la care, direct sau indirect, se raliasera unii intelectuali care, convinsi sau oportunisti, negau valoarea poetului national. Eliade a rostit numele unor tineri intelectuali romani care-l vizitasera, printre acestia Adrian Paunescu. Multi dintre romanii din exil, apropiati lui Eliade, il mustrasera, deoarece il primise de mai multe ori pe Paunescu. I-am spus cateva lucruri despre Paunescu, fara a accentua prea mult ceea ce auzisem, fiindca nu voiam sa ma asez in randul celor care ii reprosasera lui Eliade intalnirea cu Paunescu.

Eliade avea o credință de țăran

L-am rugat pe Mircea Eliade sa scrie un articol despre Eminescu, nu unul apologetic, nici de aparare, ci unul asa cum il simtea el pe marele poet si sa-l publice in Cuvantul Romanesc. Mi-a spus ca a mai scris despre Eminescu – nu stiam atunci exact ce –, dar eu am staruit si mi-a promis ca o va face. Credeam in forta cuvantului lui si nici nu am avut vreo indoiala ca va scrie articolul. Nici o clipa nu m-am gandit ca moartea lui era atat de aproape. Simteam in el o forta spirituala si chiar fizica, dar poate ma amageam.

Corbutiu si cu fratii Ronnet au inceput sa-si depene amintirile din studentie si, cum era si firesc, au ajuns la Miscarea Legionara, la unele amintiri comune. Eliade s-a angajat si el in discutie. Am observat ca amintirile lui se invarteau mai mult in jurul lui Nae Ionescu. Mai tarziu, citind Memoriile lui, am constatat ca niciodata nu s-a dezis de Nae Ionescu si am inteles de ce a vorbit mai mult despre el. In orice caz, erau multe amintiri pe care le avea cu cei trei in comun si care imi dezvaluiau o generatie de lupta si de ideal aproape legendara. Oameni de o inalta calitate intelectuala, gata de sacrificiu, morali si devotati. Atunci l-am auzit pentru prima data pe Corbutiu spunand ca pacatul cel mai mare al elitelor legionare a fost incalcarea juramantului saraciei de buna voie. Am fost socat de afirmatia lui, pentru ca toti legionarii pe care i-am intalnit in inchisoare, sau despre care am auzit, traisera doar in persecutie, in lagare, in inchisori ori fusesera ucisi. Ma intrebam: oare cand au avut ei timp sa se imbogateasca sau, daca s-au imbogatit, ori au mostenit vreo avere, cand au avut timp sa se bucure de ea?

La un moment dat, cand atmosfera devenise foarte destinsa si chiar amicala, l-am intrebat pe Mircea Eliade daca intelectualismul lui in problemele religiei sau cunoasterea adanca a religiilor orientale i-au afectat in vreun fel ortodoxia, marturisindu-i ca aceasta era intrebarea care ne chinuia pe noi, noua generatie care traiam in duhul ortodox, fie ca eram preoti, monahi sau laici. Eliade m-a asigurat cu tarie ca nimic nu s-a miscat in sufletul sau din credinta lui, ca el si-a construit o credinta simpla, cat mai simpla, ca a unui taran roman si ca aceasta temelie a ramas nezdruncinata in el.

A spus lucrul acesta cu simplitate si foarte convingator. L-am crezut fara nici o urma de indoiala. Ne-am despartit linistiti. La plecare, Eliade mi-a promis un set complet al Istoriei Religiilor, care urma sa apara in luna martie. Deoarece urma sa plec in Europa, la niste conferinte, m-a invitat ca la intoarcere sa-i fac o noua vizita si sa-mi iau si volumele promise.

Incinerarea istoricului religiilor

Dupa doua saptamani, am primit de la doamna Eliade o scrisoare vehementa, in care ma acuza ca i-am adus in casa niste legionari, care l-au tarit pe sotul ei intr-o discutie compromitatoare; ca el niciodata nu a fost legionar si multe altele de acest fel. Incheia amenintindu-ma ca ma da in judecata. De fapt, nu am inteles de ce se temea, din moment ce nu fuseseram de fata decat noi; nici un strain nu asistase.

I-am raspuns ca nu eu i-am adus pe ei, ci ei pe mine si ca au facut-o la cererea lui Mircea Eliade. Ca eu nu-i cunoscusem pe fratii Ronnett, nici nu stiam de existenta lor pana in clipa in care mi i-a prezentat Corbutiu, pe care il cunoscusem la biserica din Cleveland; ca amintirile pe care si le-au impartasit nu erau legate de mine in nici un fel si nu le cunoscusem pana atunci. (Ma refeream la aminitirile lor personale, nu la cele de ordin mai general). Doamna nu mi-a raspuns, iar la intalnirile noastre ulterioare, fie in America, fie in Europa a fost foarte prietenoasa.

Continue reading „Pr. Gheorghe Calciu: Mormânt furat” →

Eleonora SCHIPOR: Fântâna Albă – tragedia unui neam

Anual, la 1 Aprilie freamătă pădurea de la Varnița, din localitatea Fântâna Albă, numită și Catânul românesc.

Anul acesta s-au împlinit 78 de ani de la una dintre cele mai mari tragedii din istoria neamului românesc, tragedia de la Fântâna Albă, unde au fost împușcați mii de români nevinovați.

Ne adunăm an de an aici unde freamătă pădurea verde a jale pentru a comemora martirii secerați de gloanțele soldaților ncevediști.

Români, ucraineni, din Nordul Bucovinei, dar și din România, Moldova, reprezentanți ai diferitelor societăți, ai autorităților locale, intelectuali și oameni de rând, începând de la elevi și până la vârsta pensionară, vin aici pentru a depune coroane și buchete de flori, a păstra un moment de reculegere, a aprinde lumânări în capelița aflată vis a vis de monumentul principal.

După slujba religioasă oficiată de un mare sobor de preoți, în frunte cu starețul mănăstirii Putna, Arhimandritul Mechisedec, au urmat câteva cuvântări rostite de lideri și reprezentanți ai diferitelor comunități. Printre ei s-au numărat Consulul general al României la Cernăuți, d-na Irina Loredana Stănculescu, deputatul român din Parlamentul Ucrainei Grigore Timiș ș.a.

Grupul folcloric „Ai lui Ștefan noi, oșteni” de la gimnaziul „Ioan Nistor” din Vicovu de Sus conduși de profesorul Vasile Schipor au susținut un recital poetic comemorativ dedicat evenimentului în cauză.

Gospodinele din satele vecine, Cupca, Carapciu i-au sevit pe toți cu sarmale și pifteluțe de post, călugării de la Putna au adus colivă pentru toți cei prezenți. Le mulțumim frumos.

Mai ales ne stăruim să venim aici cu elevi din clasele superioare, pentru ca tânăra generație să cunoască aceste pagini de istorie scrise cu sânge în istoria românilor nord-bucovineni.

———————————-

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

1 Aprilie 2019

Dorel SCHOR: Liviu Lăzărescu – portrete istorice și culturale

Pictorul Liviu Lăzărescu, cunoscut cititorilor noştri din cele câteva articole în care i-am prezentat lucrările, precum şi din albumul eseu al scriitorului Zoltan Terner, prietenul său erudit şi bun cunoscător al operei sale, este prezent la Deva, oraşul transilvan de care este legata în mare parte biografia sa. Prezenţa pictorului şi profesorului emeritus Liviu Lăzărescu se concretizează, cum altfel, printr-o aleasă expoziţie dedicată unor figuri ardelene.

Ardealul are o veche şi glorioasă prezenţă în istoria ţării noastre de origine. Istoric, cultural, politic, filologic, economic, de avangardă… Era firesc ca L.L., ca fiu al locului, născut aici şi trăitor o vreme pe aceste meleaguri, să revină cu produsul creaţiei lui, o serie de portrete dedicate unor oameni de seamă. Nu lipsesc din expoziţie portretele martirilor Horia, Cloşca şi Crişan, conducătorii răscoalei ţărăneşti din 1784, al lui Avram Iancu, cel care a stat în fruntea moţilor în timpul revoluţiei din 1848, al lui George Coşbuc, poetul pământului, al aviatorului -pionier Aurel Vlaicu precum şi al altor figuri politice şi culturale remarcabile. Cu regretul că portretul lui Lucian Blaga, aflat la muzeul din Galaţi a rămas inaccesibil…

Liviu Lăzărescu este unul din puţinii pictori care se încumetă să execute portrete, mai cu seamă ale unor personalităţi cunoscute. Are însă exemplul maestrului său Corneliu Baba, al cărui discipol şi asistent a fost multă vreme. El urmăreşte să imortalizeze nu numai tresăturile fizice, asemănarea, ci în primul rând structura intelectuală, caracterul, “prezenţa impalpabilă numită suflet”.

Exerciţiu ambițios și laborios care i-a reuşit.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

31 martie 2019