Mihai POSADA: Despre fonfleurile ironistului Mihai Batog-Bujeniță

Născut la 25 octombrie 1945 în Aldești, județul Galați, Mihai Batog-Bujeniță este un scorpion zodiacal ce locuiește în «dulcele târg al Ieșilor», deține cu mândrie gradul ostășesc de comandor de aviație (în retragere și rezervă), și se declară de profesiune strașnic pilot militar pe avioane de vânătoare supersonice, al Forțelor Aeriene ale Armatei Române, care a condus aeronave uriașe: „monștri din metal de mii de tone”, cum citim în volumul de poeme ironice: „Cântece de shomerie” (2011). A absolvit în 1967 Şcoala Superioară de Ofiţeri de Aviaţie Aurel Vlaicu (actual, Academia Forţelor Aeriene), în 1977 Academia de Înalte Studii Militare, dar și Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice a Universității Apollonia din Iaşi, în 2013. Colaborează la importante reviste de cultură, de literatură, dar și la cele de umor, din țară și din: Israel, Statele Unite ale Americii, Canada, Anglia, Austria, Olanda, Belgia, Cipru, Spania, Australia.

A susținut, anual, cicluri de conferințe (unele publicate), la: Fundaţia «Prietenii Iaşului», la Uniunea Veteranilor de Război şi la Penitenciarul Iaşi, plus unele activităţi culturale la Comunitatea Evreilor din Iaşi, sau în cadrul programului «Scriitori în licee», organizat de Biblioteca «Gheorghe Asachi» din Iaşi. Este membru al: Uniunii Epigramiştilor din România, Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români (ACSR), Societăţii Culturale «Junimea 90», Asociaţiei Jurnaliştilor Profesionişti din România (cu legitimație). Îndeplinește funcția de președinte al: Asociaţiei Literare «PĂSTOREL», Iaşi (pers. jur.); cenaclului: Academia Liberă „PĂSTOREL”, Iaşi; iar onorific, al Ligii Scriitorilor, Filiala Nord-Est România. Concomitent, și pe acelea de: director al revistei BOOKLOOK, Iaşi; redactor-coordonator la revista de cultură CRONICA din Iaşi; redactor -şef adjunct la revista de cultură: MERIDIAN CULTURAL ROMÂNESC – Vaslui; și nu în ultimul rând redactor-şef adjunct la revista de cultură RAPSODIA, patronată de Cercul Militar din Sibiu.

Prezent într-o serie de antologii de proză, poezie, culegeri și dicționare de scriitori români, Mihai Batog-Bujeniță este autorul a 34 de cărți publicate, numeroase studii și comunicări științifice și are în lucru alte două volume. Deține 106 PREMII LITERARE ŞI ŞTIINŢIFICE, INCLUSIV PREMIUL U.S.R. filiala Iaşi (dec 2007 şi oct 2014 ) pentru PROZĂ SCURTĂ (volumul: Feriţi linia, trec proşti fără oprire) iar în 2014 pentru ROMANUL: Bântuind prin paradis; DIPLOMA ŞI ORDINUL «CAVALER AL CETĂŢII» ÎN GRAD DE AMBASADOR – acordată în 2013 de Administraţia Proiectului: Cititor de proză-Republica Artelor-Dublin); MEDALIA DE ONOARE ŞI DIPLOMA DE «PRIETEN AL COMUNI-TĂŢILOR» – oferită de preşedintele Comunităţilor Evreieşti din România, Iaşi 25. 09. 2015. Toate datele biobibliografice provin din cv-ul primit de la autor, iar îndrăzneala de a scrie aceste rânduri despre un prozator de anvergura autorului fonfleurilor mi-a fost insuflată de redactorul-șef al RAPSODIEI, poetul Ioan Gligor Stopița, căruia îi sunt recunoscător și îi mulțumesc pentru încredere și onoare.

* * *

Din vasta operă a scriitorului Mihai Batog-Bujeniță am ales fonfleurile împrăștiate generos prin publicații literare, culturale, de umor și din toate la un loc, prin Țara întreagă și chiar dincolo de granițele sale politico-geo-strategice. Aceste fonfleuri alcătuiesc un domeniu distinct, particular și original în măsura în care pot fi asimilate unei bogate și îndelungate tradiții în cultura universală și, nu mai puțin, în aceea românească: snoava și anecdota populară precursoare, ironia romantică, sarcasmul avangardei, condensate de cele mai multe ori după rețeta „3 în 1”.

Ce sunt însă fonfleurile?

După umila noastră părere, ele pot fi considerate cronica însemnărilor despre cele văzute și auzite în direct, simțite pe propria piele, constatate, «rumegate» timp de o viață, o viață în plină desfășurare. Existența/evoluția fonfleurilor e una infinită, așa cum fără început și fără sfârșit sunt toate întâmplările și gândurile noastre… Formulate lapidar, ele sunt surorile maximelor din vechime și ale proverbelor populare. Nu putem omite contribuția la nivel instructiv și formativ pentru veacurile de generații viitoare, în domeniul observației lucide și a transpunerii umoristicomicosatirice a celor observate, a unor scriitori (re)cunoscuți ca «moraliști francezi»: Michel de Montaigne-Delecroix, Blaise Pascal, François al VI-lea, duce de La Rochefoucauld, prinț de Marcillac sau Jean de La Bruyère, dar aceștia pot părea un pic prea decisiv de serioși în formulările lor. Neapărat, pe poetul latin Juvenal însuși (pe numele de cetățean: Decimus Iunius Iuvenalis) – autorul unor texte intitulate printr-al doilea secol după Hristos chiar Satiræ, dar și pe colegii satirici ai acestuia în primul veac al erei creștine: etruscul Aulus Persius Flaccus sau anticul roman Gaius Petronius Arbiter. Apoi, pe londonezul Jerome Klapca Jerome, pe boemul ceh Jaroslav Haŝek, pe rușii Ilia Arnoldovici Freinzilberg și Evghenii Petrovici Kataev – cunoscuți drept Ilf și Petrov, pe evreul rus Șalom Aleihem – pe numele civil Solomon Nahumovici Rabinovici, iar la noi, tot fără pretenții de exhaustivitate, se cuvine să nu uităm de umorul neaoș al neîntrecutului humuleștean învățător-povestitor Ion Creangă, de Al. O. Teodoreanu zis «Păstorel», apoi nici de un „profesionist al umorului” (Marian Popa) de talia lui Geo Dumitrescu, ori calitatea de maestru ironist a marelui Marin Sorescu sau pe alocuri a lui Tudor Arghezi și fără a da uitării umorul autoironic al povestirilor evreiești de mare circulație în România, până pe la mijlocul veacului al douăzecilea, un exemplu de autor de primă mărime rămânând Ion Pribeagu – pe numele său adevărat Isac Lazarovici, odinioară textierul vestitului Constantin Tănase și desigur nici ironia altor prozatori români, de la: Damian Stănoiu, G. Brăescu (general în rezervă la 1918 – deci mai sunt scriitori rezerviști, pe lângă comandorul Mihai Batog-Bujeniță sau generalul-maior Radu Theodoru; ambii foști aviatori!), Nicuță Tănase, Radu Cosașu (Oscar Rohrlich), la: Cornel Udrea, Gheorghe Jurcă, Laurențiu Cerneț, Ion Râmbu, Ioan Groșan, Daniel Bănulescu, Cătălin Mihuleac; de asemenea se cuvine amintit aici comicul de calitate al dramaturgilor Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale, Tudor Mușatescu, Valentin Silvestru (Marcel Moscovici), sau Ion Băieșu (Ion Mihalache) și mulți, mulți alții.

Firește, rolul paideic, educativ, al scrierilor semnate de ironiștii tuturor timpurilor a fost și rămâne unul moral, ei fiind implicit moraliști în raport cu moravurile și năravurile eterne ale omului și cu cele mai apăsat manifestate în câte o epocă anume a devenirii speciei. În concluzie, printre cei mai numeroși ironiști s-ar număra autorii evrei, scriitori în diferite limbi ale Pământului, cultivând un gust special pentru tratarea în răspăr satirico-educativ a celor mai serioase stări de lucruri, mentalități și convingeri generale. Ceea ce azi numim: «a face haz de necaz». În cazul nostru, cu deosebit talent literar.

Dacă, potrivit Marinei Tzvetaeva, «Vse poeti jidi»/«Toți poeții sunt evrei», iar versul din 1924 al poetei născute la Moscova în 1892 și sinucisă din disperare în 1941, la Ielabuga în Tatarstan, avea să fie preluat ca motto, la 1961, într-un poem al lui Paul Celan, putem spera că ironiștii au împreună ceva împrumutat din zeflemeaua superioară evreiască specifică. Nu e străin de contaminare nici Camil Petrescu, autor al «poeziei portret a României», cum o numește azi publicația COTIDIANUL (https://www.cotidianul.ro/o-poezie-portret-a-romaniei/): Zeflemeaua, cu mottoul: «Românii e deștepți!», text scris probabil prin anii ’50 ai veacului trecut și rămas actual până recent, când ar fi fost găsit în arhive.

Printr-un motto așezat în fruntea propriului curriculum vitæ, autorul se autoportretizează de-a dreptul în stil fonflematic: „Ludic din fire, lucid de nevoie!”. Revenind la fonfleurile scriitorului ieșean, am putea să ne apropiem de conținutul lor urmărind caracteristica abordării stilistice, fără a ne lăsa intimidați de scurtimea epică a fiecărui fonfleu în sine, vorbind astfel despre pamfletul sarcastic, umorul negru, comicul debordant, umorul satiric sau chiar de paradoxul ironic. Specialiștii au sesizat deja, între calitățile prozei lui Mihai Batog-Bujeniță: «un neverosimil dar al umorului grotesc şi un aiuritor simţ al fabulosului derizoriu» (Zoltan Terner, Tel Aviv); «Mihai Batog-Bujeniţă deţine secretul zâmbetului, ştie că o proză umoristică nu trebuie să stârnească hohotul gros, anatomic, proza umoristică este un exerciţiu de inteligenţă în care sunt interesaţi atât scriitorul cât şi cititorul» (Cornel Udrea); «Din păcate, la final, constaţi că ai râs cu râsul altuia, că hohotele purtau în ele un car de amărăciune» (Valeriu Stancu); «Autorul este astăzi poate că umoristul cel mai prolific, având la activ în ultimii 15 ani cam 20 de volume, mai ales proză scurtă şi romane» (Dr. Mihai Neagu-Basarab, Freiburg, prin 2006); sau: «plin de sarcasm şi umor, o veritabilă radiografie a societăţii româneşti contemporane…» (Roni Căciularu, Israel) și multe multe altele, despre caracteristicile distinctive ale prozei scrise de Mihai Batog-Bujeniță.

Ne vom rezuma doar a încerca, în ciuda dificultății date de vastitatea abordărilor auctoriale, o categorisire a fonfleurilor pe căprării tematice, întru o mai judicioasă caracterizare a acestui gen particular de apoftegme cu simțul umorului care privesc tot ce se vede și ce nu se vede direct, de jur-împrejurul nostru. Când vizează relația cu divinitatea, unele fonfleuri sună nietzscheean, altele de-a dreptul voltairian: „Dumnezeu vorbeşte întotdeauna cu noi. Inutil! Niciodată nu ne spune când vom câştiga la loto”; „Sfântul Francisc de Assisi, Sfântul Paisie, Prorocul Daniel şi alţii vorbeau cu animalele. Eu fac exact acelaşi lucru în fiecare zi şi nu mă bagă nimeni în seamă. Nu mai este credinţă în ziua de azi”. Când, aidoma tânărului timișorean Goran Mrakić, sesizează că «Bunele relații de vecinătate au degenerat în adevărate boli venerice», M.B.-B. se formulează mult mai intransigent: „Doar monumentele funerare fac, de cele mai multe ori, diferenţa dintre oameni”; „Punctul de vedere al lunetistului era o linie de ochire”; „Soacra este o poamă acră, iar fiică-sa doar o poamă”; „Formând un triunghi amoros cu două capete pătrate ajunsese într-un cerc vicios”; „Şeful pare bătut în cuie deşi este doar bătut în cap”; „Soţia şi soacra îl asupreau cumplit însă el se răscula susţinut ferm de o vecină”; „Iubirea îl schimbă pe om. Mai ales iubirea de sine”; „Mi-am câştigat, democratic, dreptul la nuditate şi am pierdut, la fel, dreptul la intimitate…”; „Hotel, motel, bordel… Să fie doar o coincidenţă?”; „Nu luaţi masa cu un insipid. Până şi cele mai savuroase preparate îşi vor pierde gustul”.

Continue reading „Mihai POSADA: Despre fonfleurile ironistului Mihai Batog-Bujeniță” →

Gheorghe DRAGOMIR: Pandemia de covid

Pandemia de covid-19, şoc istoric pentru civilizaţia umană, ori acţiune bine elaborată a ocultei globaliste? Temeri şi speranţe.

Motto:

„Când mulţimea guvernează, omul este condus de ignoranţă;

când biserica guvernează, omul e condus de superstiţie;

când statul guvernează, omul e condus de frică.

Pentru că oamenii să trăiască în armonie şi înţelegere,

ignoranta trebuie transformată în înţelepciune,

superstiţia într-o credinţă iluminată

şi frică în dragoste.”

(Manly P. HALL, The secret teachnigs of all ages, 1917)

Nimic nu este întâmplător.

Într-o altă lucrare, Manly P. HALL, explica visul vechi pentru instaurarea unui guvern mondial şi o nouă ordine mondială, subliniind că: „democraţia lumii a fost visul secret al marilor filozofi clasici. Pentru îndeplinirea acestei mari idei, în istoria omenirii, ei au propus programe de educaţie, religie şi conduita socială în vederea creerii unei frăţii universale. Însă, pentru realizarea practică a acestor obiective, aceşti erudiţi antici s-au organizat în confrerii. Şcolile de mistere din EGIPT, GRECIA, INDIA, CHINA, precum şi ordinele preoţilor filozofi iniţiaţi, au format un organism suveran, cu scopul de a-I instrui, consilia şi direcţiona pe conducătorii statelor.” (Manly P.HALL, Destiny of AMERICA).

Din păcate, mulţi sunt cei care conduc astăzi destinele popoarelor, o fac fără să-şi pună pielea la bătaie, căci asta ar presupune a avea ceva de pierdut şi să accepţi acest risc cu onoare şi sacrificiu. De aceea, se presupune că, numai cei naivi sau cei plini de trufie îşi iau riscuri pe care nu le înţeleg, dar escrocii, în marea lor majoritate conducători, transfera riscurile altora, la fel cum fac marii economişti şi finanţişti ai lumii când iau unele măsuri de criză ale căror riscuri sunt transferate de obicei oamenilor de bună credinţă ce reprezintă clasa de mijoc. Revenind la ideea construirii NOM (Noii Ordini Mondiale) şi proiectele finanţate de ocultă internaţională pentru a se atinge acest obiectiv, se cuvine a aminti aici despre existenţa monumentului misterios cunoscut sub numele de AMERICAN STONEHENGE sau Pietrele Îndrumătoare, situat în regiunea ELBERTON (GEORGIA), format din şase blocuri din granit cu o înălţime de 6 metri şi 109 tone, în care sunt săpate „zece reguli „pentru o epocă a „raţiunii”; care vorbesc despre necesitatea instaurării unui guvern mondial; controlul demografiei; introducerea unui nou tip de spiritualitate; protejarea mediului. Finanţatorii monumentului sunt anonimi cu excepţia preşedintelui companiei ELBERTON GRANIT, Joe H. FENDLEY şi inscripţia R.C., care ne duce cu gândul la ROZACRUCIENI, ordin precursor masoneriei.

Textul înscris în plăcile de granit este în engleză, spaniolă, hindi, ebraică, arabă, chineză, swahili, însă partea de sus a structurii se poate citi un rezumat al textului, în limbile vechi: babiloniana, greacă clasică, sanscrită, hieroglife. Cele „zece porunci”, vorbesc despre o lume ideală, că cea imaginata de societăţile oculte, rozacrucienii fiind cunoscuţi că intervinind în organizarea societăţii umane în momente cruciale când se anunţă apariţia unor evenimente cu magnitudine planetară care vor modela lumea pentru secolele următoare. Prin mesajul transmis de aceşti „anonimi”, se anunţă globalizarea, ca fenomen ce va marca sfârşitul secolului XX şi intrarea în Mileniul III. Faptul că primele două porunci se referă la menţinerea umanităţii la 500 milioane de indivizi şi îndeamnă la controlul reproducerii cu „înţelepciune îmbunătăţind conformitatea cu diversitatea”, este argumentul cel mai convingător că s-a pregătit un proiect în acest sens. Ideile cuprinse în textul amintit au fost preluate şi puse în operă de organizaţii şi societăţi oculte pentru a realiza „măreaţă lucrare” de creare a NOM.

Interesant că, SUA a publicat un ghid de acţiune completă în caz de pandemie, adus la zi în 2017, care conţinea toate elementele de care AMERICA duce lipsă azi: teste, măşti, echipamente de protecţie medicală, carantinarea bolnavilor, monitorizarea traseelor celor contaminate, izolare parţială şi voluntară, generalizarea purtării măştilor medicale, control la aeroporturi şi porturi. Problema care se pune şi care ne trimite în zona speculaţiilor este: de ce nu s-au pus în aplicare măsurile cuprinse în ghid? Trebuia lăsat să se întâmple fenomenul pentru a se justifica măsurile de restricţionare a drepturilor şi libertăţilor şi de a induce o nouă temere şi apăsare asupra poporului american? Nu cumva acest scenariu seamănă la indigo cu atentatele de la 11 septembrie 2001 care au direcţionat atenţia întregii lumi spre un război împotriva terorismului, abătându-se atenţia de la gravele probleme cu care se confruntă la acea dată SUA şi întreaga lume la începutul Mileniului III, a societăţii umane în era globalizării prin Inteligenţă Artificială?

Dar, să continuăm cu incursiunea noastră în tenebroasele planuri ale unor minţi bolnave care vor să conducă lumea, cu orice preţ. Astfel, în 2009, la iniţiative lui Bill GATES (cunoscut ca fiind promotorul unui proiect de sterilizare chimică a bărbaţilor din ţările cu demografie ridicată) s-au reunit în secret „marii filantropi” ai lumii într-o organizaţie numită „GOOD CLUB”, incluzând figuri emblematice: David ROCKEFELLER jr, Warren BUFFET, George SOROS, Michael BLOOMBERG (la acea dată primarul NEW-YORK şi candidat la preşedinţia SUA în 2020), Ted TURNER şi Oprah WINFREY (mogulii de presă), pentru a creiona modul de organizare a societăţii umane în era globalizării, Inteligenţei Artificiale şi a spaţiului virtual, care prin noile tehnologii va revoluţiona modul de gândire şi comportamentul oamenilor la nivel individual şi colectiv, cât şi sistemul de relaţii internaţionale.

Declanşarea pandemiei de covid-19, a generat pe reţelele de socializare ample dezbateri privind originea, scopul, şi momentul apariţiei acestei noi ameninţări la adresa securităţii sanitare şi mentale a planetei, terorismul fiind trecut în plan secund. Putem aprecia că aceasta este o formă perversă a războiului hibrid, asimetric folosind armă biologică. Pe un alt plan, s-a declanşat un adevărat război mediatic transferat cu prioritate în spaţial virtual, între SUA şi CHINA cu acuze reciproce privind sursa pandemiei şi adevărata dimensiune a dezastrului în CHINA, prin ascunderea cifrelor reale privind decesele şi numărul contaminaţilor. Cum era de aşteptat, tinta predilectă a atacurilor administraţiei americane a fost IRANUL şi EUROPA, considerată de preşedintele TRUMP o ameninţare la adresa securităţii sanitare a planetei. De fapt s-a dorit ca aceasta confruntare propagandistică să acopere incompetenţă, lipsa de organizare şi reacţie preventivă a guvernelor statelor dezvoltate şi transferarea răspunderii în sarcina altora.

Continue reading „Gheorghe DRAGOMIR: Pandemia de covid” →

Al. Florin ŢENE: Interferențe și ierarhizări între părțile componente ale sistemului mass-media

Pentru început mă simt obligat să precizez ce înseamnă mass-media. Aceasta este totalitate a mijloacelor de informare în masă: radio, televiziune și presă

În sensul cel mai larg, informarea prin presă, televiziune și internet este o activitate sistematică de aducere la cunoștință și dirijare a realității și proceselor de formare și dezvoltare a conștiinței individuale, vizând transmiterea, asimilarea și aplicarea efectivă a codurilor și valorilor civilizației. În ansamblul său, ea constituie un sistem sus-generis care este parte integrantă sau subsistem al sistemului politic și al societății date. Orice sistem de informare, fie de stat sau particular dispune de: 1- o structură în care sunt integrate instituțiile de presă. 2- mesajele transmise prin articole, reportaje, informații, respectiv cunoștințe, valori, comportamente politice aflate în raporturi de corespondență cu obiectivele sociale, politice, culturale, economice ale ale organelor politice, de afaceri, ONG-uri, organizații democratice, intelectuale și culturale, 3- metodologii de transmitere, activare și simulare a interiorizării și manifestării politice a mesajelor intereselor politice și economice. Între aceste trei categorii există strânse relații de interdependență.Totodată, există o dinamică interioară specifică a acestui sistem relevată prin funcționalitatea sa. Una din căile cele mai cuprinzătoare sau sintetice de apreciere a funcționalității sistemului mass-media este eficiența.

În sensul cel mai larg, eficienta se poate aprecia prin contribuția pe care transmiterea și asimilarea ideilor, faptelor și ideologiei democratice o aduc la edificarea acelor relații sociale sau relații de altă natură care creează condiții optime dezvoltării societății și vieții spirituale a societății.

Obiectivele social-politice și a ideologiei democratice ale presei se pot realiza în mod implicit sau explicit. Realizarea lor implicită rezultă din conștientizarea mai mult sau mai puțin sistematică a mesajelor constituite și transmise printr-o largă varietate de modalități. A căror intenționalitate nu-i nicicând deliberat ideologică, deși se constituie în funcție directă de direcțiile patronatului și codurile statului democratic.

Omul contemporan trăiește într-un ansamblu de influențe și semnificații, într-un complex de comunicare interumană. Componentele sistemului mass-media, influențele patronatului, a ideologiei politice exercitate de acesta sunt astfel proiectate încât să determine declanșarea procesului de formare și transformare a unor atitudini, opinii și comportamente , caracteristice procesului de dezvoltare a societății pe drumul europenizării țării.

——————————–

Al.Florin ŢENE

29 aprilie 2020

Al. Florin ŢENE: Un paradox al istoriei omenirii – condamnarea celor care gândeau înaintea evoluției prezentului lor

De-alungul istoriei, am constatat, că personalitățile care au gândit mai înainte de mentalitatea societății prezentului lor, au suferit diferite condamnări, sau le-au fost respinse, invențiile, descoperirile s-au ideile lor progresiste. De vină fiind inerția, anchilozarea în proiect, și nu în ultimul rând, neîncrederea în noile idei și invenții.

Exemple sunt multiple. Mai toate personalitățile istorice au fost, la timpul lor, respinse de societate, datorită anchilozării acesteia. Poate că și zicala, care a circulat și mai este prezentă printre noi, pe toate meridianele lumii, și în toate timpurile că: “nici-un înțelept nu-i profet în țara lui .“

Socrate, marele filosof s-a născut în dema ateniană Alopex, în anul 470 î.Hr. Tatăl său, Sophroniscus, a fost sculptor, iar mama, Phainarete, era moaşă – profesie la care Socrate a făcut adesea referire, comparând-o cu metoda lui filosofică, maieutica (din grecescul maieuo, „a aduce pe lume”).

De la tatăl său a deprins sculptura, fiind renumit ca autor al faimoasei lucrări în marmură Grațiile înveşmântate, expusă în Acropola din Atena, după cum ne relatează Diogene Laerţiu. A cultivat şi alte arte, precum muzica şi dansul, şi se spune chiar că l-ar fi ajutat pe Euripide la scrierea tragediilor.

Printre profesorii săi s-a numărat şi Anaxagora din Clazomene, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Antichităţii, de la care a învăţat şi Pericle.

O altă legătură spirituală – şi totodată legătură cu Misteriile – a stabilit-o în anul 440 î.Hr., când s-a întâlnit cu marea sacerdotesă a templului lui Apollo, Diotima din Mantineea. Pericle o invitase la Atena să oficieze ceremoniile de purificare a orașului, atins pe atunci de o epidemie de ciumă. Întâlnirea tânărului Socrate cu Diotima avea să fie hotărâtoare pentru viața lui, căci preoteasa l-a iniţiat în misterele orfice ale lui Eros. Mai târziu, Platon a înfățișat momentul în dialogul său Banchetul, unde a inclus un fragment despre Diotima.

Socrate a avut două soții: pe Xantipa (din căsătoria cu ea s-a născut un fiu, Lamprocle) şi pe Myrtle, împreună cu care a avut doi fii, pe Sophroniscus şi pe Menexenus. Unii consideră că a fost căsătorit cu cele două femei în acelaşi timp, căci bigamia fusese legalizată la Atena, în vremuri de războaie frecvente, ca soluţie socială pentru văduvele și orfanii cetății. Se spune că temperamentul nestăpânit al Xantipei i-a pus la încercare lui Socrate, în numeroase ocazii, seninătatea filosofică.

Socrate a fost un soldat viteaz, participând la luptele de la Potideea, în 432 î.Hr., şi Amfipolis, în 422 î.Hr. Când atenienii s-au retras, se zice că el a mers cu spatele, ca să-şi poată înfrunta în continuare inamicul. În afară de plecările pe front, rareori a părăsit Atena. Se știe că a călătorit la Delphi, că a vizitat Corintul, iar în Samos s-a întâlnit cu fizicianul Arhelaus.

Strălucirea discursurilor lui Socrate şi admiraţia stârnită în rândurile concetăţenilor i-au atras invidia a două notabilităţi: Anitus, un bătrân oficial atenian şi Meletos, acolitul său mai tânăr; ofensaţi de ironia filosofului, cei doi l-au acuzat de impietate. Licon, oratorul, a prezentat pledoaria de acuzare, probabil redactată de sofistul Policrate sau chiar de Anitus, în calitate de reprezentant al meşteşugarilor şi magistraţilor poporului. Polieuctus a pronunţat sentinţa, condamnându-l la moarte sau la exil.

După ce David, viitorul rege al Israeluli, îl omoară pe Goliat, Abner, comandantul armatei Israelului îl aduce la Saul. Lui Saul îi place foarte mult de David. El îl face comandant în armata sa și îl aduce să locuiască în casa regală.

Mai târziu, când armata se întoarce de la bătălia împotriva filistenilor, femeile cântă: ‘Saul a omorât mii, dar David a omorât zeci de mii’. Deoarece lui David i se acordă mai multă onoare decât lui Saul, acesta devine invidios. Însă fiul lui Saul, Ionatan, nu este invidios. El îl iubește foarte mult pe David și David îl iubește la fel pe Ionatan. De aceea, cei doi își promit unul altuia că vor fi întotdeauna prieteni.David este un foarte bun cântăreț la harpă, iar lui Saul îi place muzica pe care o cântă el. Dar, într-o zi, invidia îl determină pe Saul să facă un lucru îngrozitor. În timp ce David cântă la harpă, Saul își ia sulița și o aruncă spre acesta, zicând: ‘Îl voi țintui pe David de perete’. Însă David se ferește și sulița nu-l atinge. Mai târziu, Saul ratează din nou să-l străpungă pe David cu sulița. Atunci David înțelege că trebuie să fie foarte prudent.

Îți amintești de promisiunea pe care a făcut-o Saul? El a zis că o va da pe fiica sa de soție celui care-l va omorî pe Goliat. Într-un târziu, Saul îi spune lui David că poate s-o ia de soție pe fiica sa Mical, dar mai întâi trebuie să omoare 100 de dușmani filisteni. Gândește-te! Saul speră de fapt că filistenii îl vor omorî pe David. Dar ei nu reușesc acest lucru, așa că Saul i-o dă de soție pe fiica sa lui David.Într-o zi, Saul îi spune lui Ionatan, precum și tuturor slujitorilor săi că vrea să-l omoare pe David. Însă Ionatan îi spune tatălui său: ‘Nu-i face nici un rău lui David. El nu ți-a făcut niciodată vreun rău. Dimpotrivă, tot ce-a făcut a fost de mare folos pentru tine. El și-a riscat viața atunci când l-a omorât pe Goliat și când ai văzut acest lucru, te-ai bucurat’.Saul ascultă de fiul său și promite că nu-i va face nici un rău lui David. David este adus înapoi și-i slujește lui Saul în casa sa, așa cum făcuse înainte. Într-o zi însă, în timp ce David cântă, Saul își aruncă din nou sulița spre David. David se ferește și sulița se înfige în perete. Este pentru a treia oară! David își dă seama acum că trebuie să fugă!În noaptea aceea, David se duce la el acasă. Dar Saul trimite câțiva oameni să-l omoare. Mical știe ce intenționează tatăl ei să facă. De aceea, ea îi spune soțului ei: ‘Dacă nu fugi în noaptea aceasta, mâine vei fi mort’. În noaptea aceea, Mical îl ajută pe David să scape pe fereastră. Timp de aproape șapte ani, David trebuie să se ascundă dintr-un loc în altul ca să nu poată fi găsit de Saul ce intenționa să-l omoare.

Să ne aducem aminte, cu două mii de ani în urmă, de Iisus. Deci, cine a pretins Iisus că este? Cine ne spune Biblia că a fost El? În primul rând, haideţi să aruncăm o privire la cuvintele lui Iisus din Evanghelia după Ioan 10:30: “Eu şi Tatăl una suntem.” La prima vedere, această declaraţie nu pare o revendicare de a fi Dumnezeu. Totuşi, examinaţi care a fost reacţia evreilor la cuvintele lui Iisus: “Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru că eşti o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Ioan 10:33). Evreii înţeleseseră faptul că Iisus declarase că El este Dumnezeu. În versetele următoare, Iisus nu şi-a retras niciodată vorbele prin a le spune evreilor că El nu ar fi Dumnezeu. Aceasta indică faptul că Iisus a spus adevărul cu privire la aceea că El era Dumnezeu, declarând “Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Ioan 8:58 este un al exemplu în acest sens. Iisus a spus: “Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”. Din nou, ca răspuns, evreii au ridicat pietrele pentru a-L omori cu ele (Ioan 8:59). Anunţul lui Iisus cu privire la identitatea Sa prin expresia “Eu sunt” reprezintă o aplicaţie directă a Numelui lui Dumnezeu din Vechiul Testament (Exod 3:14). De ce ar fi vrut evreii să Îl omoare cu pietre pe Iisus dacă El nu ar fi spus ceva despre care ei să fi crezut că este blasfemiator, în cazul acesta, să pretindă că este Dumnezeu?

Pentru gândirea Lui înaintată, așa cum se cunoaște, a fost răstignit, nu de romani ci de compatrioții Lui.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Un paradox al istoriei omenirii – condamnarea celor care gândeau înaintea evoluției prezentului lor” →

Angela NUȚU: Cum ne păstrăm sănătatea mintală în timpul pandemiei?

Frica este cea care ne face mai mult rău decât orice altceva, decât orice problemă medicală sau de orice altă natură. Potrivit specialiștilor, cu cât atitudinea și starea noastră psihică este calmă și pozitivă, indiferent de natura problemei, cât de mare sau gravă ar fi aceasta problemă, cu atât avem șanse mai mari să ne fie mai bine; asta deoarece sistemul nostru imunitar este în strânsă legătură negativă cu stresul, respectiv pozitivă cu relaxarea și tonusul psihic din viața noastră.

În opinia psihologului Angela Nuțu, vicepreședintele Asociației Române de Hipnoză, am învățat de-a lungul timpului (ca specie, nu doar ca individ) că dacă prevedem pericole și facem strategii în avans, avem șanse mai mari să avem ce mânca, să rămânem în viață, să perpetuăm specia și puii de om să crească și să fie în siguranță, etc. Totodată, am învățat atât de bine această lecție, ne-am dezvoltat capacitatea de a previziona atât de mult încât acest lucru se poate (si uneori o face!) întoarce împotriva noastră. Pentru ca avem această dublă sau triplă calitate a creierului nostru, avem rațiunea, mintea conștientă și avem EMOȚIILE, instinctele, instinctul de supraviețuire.

„Astăzi suferim de atacuri de panică fără să existe NICIO amenințare reală – nici pantera sau ursul, nici foametea, nici războiul, nici atacul tribului vecin venit să ne ia hrana sau să ne siluiască femeile etc. Astăzi avem anxietate, doar uită-te ce se întâmplă, astăzi, când oamenii sunt nevoiți să stea în case; sau anxietate de ieșit afară, între oameni, între semenii noștri. Astăzi, avem stări de frică fără obiect și motiv, avem fobii de lucruri sau animale cu care de fapt nu ne interesectăm mai deloc sau chiar niciodată. Știai că, statistic vorbind, în mai mult de 80% dintre situațiile în care ne temem de ceva rău care ni s-ar putea întâmpla, de fapt acele lucruri nu se întâmplă niciodată, sau nu sunt atât de grave pe cat ne imaginăm?! ”, explică psihologul Angela Nuțu, vicepreședintele Asociației Române de Hipnoză.

***

Ghid de supraviețuire … mentală în plină pandemie de Covid-19

Meditează. „Mulți se sperie de această concept deoarece automat se gândesc la metodele complexe din filme. Este o modă poate, dar tu fă-o așa… cinstit și relaxat, pentru sufletul tău! Dacă nu ai vreo metodă anume pe care să o cunoști, e simplu: stai într-o poziție relaxată și observă-ți respirația, bătăile inimii sau gândurile care vin și…ghici ce? – trec! Doar observă-le, nu le urma, nu le combate! Fă acest lucru ori de cate ori ai ocazia sau ai nevoie. Începe cu câte 5, maxim 10 minute, nu te arunca la prea mult timp încă de la inceput. Altfel va fi ca la dietele cu o roșie pe zi… te va ține până pe la ora 16-17 când devastezi frigiderul”, explică psihologul Angela Nuțu.

Introspecția. „Stai cu tine și întelege-te. Iartă-te! Acceptă-te! Cunoaște-te! Spuneți mereu că cel mai bine e așa cum se întâmplă, că era nevoie în drumul tău, în viața ta să ai acea experiență, care o fi ea, mai ales acelea care nu-ți plac, ca să fii mai mult, să fii mai conștient, să fii mai puternic, mai iertător sau plin de compasiune etc.”, spune specialistul.

Râzi. „Fă din asta un obicei! Construiește o „autostradă” pentru atitudinea de joacă, de bucurie. Uneori este bine să nu ne luăm prea tare în serios! Dă-ți voie să „greșești”! Dacă te temi de ridicol sau de greșeli, fă-le special! Imunizează-te! Ieși din casă cu tricolul pus pe dos și observă, cu uimire, cum pământul nu s-a oprit din rotație pentru că tu ai făcut acest lucru”, este de părere psihologul Angela Nuțu.

Continue reading „Angela NUȚU: Cum ne păstrăm sănătatea mintală în timpul pandemiei?” →

Al. Florin ŢENE: Funcția socială a jurnalistului- modelatoare a conștiinței

Forța adevărurilor nu rezidă doar în veracitatea lor; atâtea dintre ele, de care omul își leagă la un moment dat toate speranțele, rămân totuși adevăruri derizorii, deși tindeau la mai mult. Fără să țină de adevărurile banale, cu toate acestea ele decad, fie din incapacitatea de a recompune nuanțat realitatea, alimentând astfel dogmatismul steril, fie din neputința de a transforma actul “reflectării “ lumii într-o autentică operație semnificantă, de umanizare a lucrurilor. Evident, răspunderea revine, și într-un caz și în celălalt, subiectului, mai ales celui colectiv, dar nu este de neglijat nici rolul jurnalismului.

În această privință, dacă din punct de vedere praxiologic adeărul, ca forță transformatoare, este ceea ce omul istoric îl face să fie, aceasta se datorește faptului că subiectul nu se adresează în fond acestei realități material ființând în sine, ci uneia transfigurată prin semnificație valorică; lucrul devine pentru om obiect: obiect al cunoa;terii și, deopotrivă, al modelării valorice. Sub aspect cognitiv , conștiința este o structură informațională dinamică care, ca atare, nu reduce cunoașterea la copierea lucrului, ci o realizează constructiv prin asimilarea lui ca obiect în cadrul schemelor sale operaționale. Dar caracterul active- instrumental al conștiinței ( Aurel Dicu, Conștiință și comportament, Edit.Facla, 1977), care dă seama, așadar, de metamorfoza gnoseologică a lucrului în obiect,complementară acelei a trecerii individului în subiect.

Ideea funcției deterministe a conștiinței sociale, reflectată și în presă, mai exact spus, a funcției ei determinatoare, angajează, în consonanță cu nivelul actual al cunoașterii în știință, deplasări benefice de accent în dialogul din cadrul conștiinței jurnalistului, care conduce, lao nuanțată înțelegere a esenței realității.Problema subiectivității, a jurnalistului și a energiilor creative obiective în condițiile unui climat stimulant constituie o problem de interes social major.Aceste însușiri constituie o bogăție neperisabilă a societății, așa cum specifică Marietta C. Moraru în Valoare și etos, apărută la Editura științifică și enciclopedică, București, 1976, p.148, Ființa social ca valoare reflectată în presă garantează dar este și influențată de ființarea individuală ca valoare a jurnalistului. Conștiința de sine colectivă, influențată și de presă, a grupurilormdivers structurate, a comunității sociale în ultima instanță, marchiază forma superioarăa concentrării forțelor creative generale.Dar trebuie să știim că o ipoteză fundamental a conștiin ței sociale, prin care aceasta își îndeplinește atât de viu funcția social-modelatoare, este conștiința națională.Experiența istorică demonstrează necesitatea cultivării, cu mijloace autentice ale culturii, inclusiv presa de informare, a valorilor patriei, prin care, doar, esența ethosului democrației obține întruchipare viabilă.

Prin funcția ei presa formează conștiința socială, înfăptuind, la nivelul reprezentării și acțiunii colective, cauzalitatea prin libertate.

—————————-

Al. Florin ȚENE

21 aprilie 2020

Augustin OSTACE: Sfârșitul Occidentului (1)

Să fi ajuns cu adevărat Occidentul, în aceste zile teribile, în aceste săptămâni năucitoare, şi în aceste luni zdrobitoare, chiar la sfârşitul său existenţial şi moral? Şi asta, după trei mii de ani de mândre civilizaţii creative, de extrem de pilduitoare modele de cultură, străbătând Antichitatea, Evul Mediu, Renaşterea, Iluminismul, Risorgimento, Lumea Modernă şi primele două decenii ale Mileniului trei de-a lungul şi de-a latul lumii?

Să se fi intrat prin acest flagel nimicitor şi împovărător (măsurile de stopare ale virusului contagios sunt mult mai grave decât virusul însuşi), în faza disoluţiei finale de occident indolent şi aberant? Toate semnele de scufundare de culturi şi civilizaţii sunt prezente, toate prevestirile de colapsare sunt activate, toate simptomele de la rău la mai rău sunt vizibile şi palpabile, iar diagnosticul nu poate fi decât acesta!

Occident la final!

Occident faza finală!

Occident in dead-end!

Occident in death-bed!

Occident in Exitus Zustand!

Abendland im Sterbebett!

Occident derniere heure!

Occidente muerto!

Dar, tot noi întrebăm (prin disocierea contrariilor de sine), cine vă dă dreptul, Dom’le jurnalist, mediologist, prognosticist, mă rog, la asemenea diagnoze şi prognoze catastrofice, la asemenea emiteri de certificate de deces, Death certificate/ Sterbeurkunde, şi încă la nivelul unei întregi civilizaţii şi culturi de tip occidental? Tocmai analizarea şi trăirea întru real a acestei civilizaţii agonice de tip Occidental, în ansamblul şi detaliile ei, începând excursul nostru cu civilizaţia lumii greceşti, având centrul în mitica Athena, continuând cu Helenismul Greco-Roman având centrul în Alexandria, urmate de civilizaţia lumii romane, prin cea de Apus cu centrul în incredibila Romă a Latinităţii, sau cu lumea bizantină a Imperiului Roman de Răsărit, cu centrul în dispărutul dar neuitabilul Constantinopolis, urmate de culturile şi civilizaţiile Europene de tip Imperium, enumerând aici imperiile mondiale ca cele Engleze, Franceze, Spaniole, Germane, Ruso-sovietice iar peste ocean de cele Nord-Americane!

România, prin întreg conglomeratul său cultural din ultimii 3000 de ani în Europa, face şi ea parte din lumea occidentală, începând cu coloniile greceşti de la Marea Neagră (Pontus Euxinus, Tomis, Callatis, Istria) de acum 2500 de ani, continuând cu colonia Imperiului Roman de Apus (Sarmizegetusa Ulpia Traiana) de acum 1900 de ani, şi apoi prin influenţele greco-slavone ale Imperiului Bizantin de acum 1700 de ani, intrând în contact şi conflict acum 1000 de ani cu Lumea Maghiară, Erdely Hungarorum, continuând cu influenţele Germano-Săseşti şi Germano-Swabeşti din Transilvania de acum aproximativ 800 de ani (Sachsen & Schwaben der Siebenbürgen), intrând mai apoi în sfera Imperiului Habsburgic acum 400 de ani, (printr-un supra-cultural Wien de Vindobona), şi având la conducere acum 150 de ani, iniţial in Regatul România şi apoi în România Mare dinastia germană de Hohenzollern!

Deci, România este mai occidentală decât se crede, cu toate balcanismele şi totalitarismele moştenite în secole şi dictaturi, cu toate geografiile şi geopoliticile sale Est-Europene, Balkan-Europene sau Miorithic-Europene! Revenind la acest tulburător moment de ora astrală a lumii, Schicksalsstunde der Welt/Astral Destiny of Humankind, toate argumentele istorice, toate argumentele socio-istorice, economice, financiare si patologice susţin acest înfricoşător collapsing, prevăzut de altfel încă de acum aproximativ 100 de ani de filozoful şi sociologul german Oswald Spengler în cartea sa „Amurgul (Scufundarea) Occidentului” – Die Untergang des Abendlandes…

Deci, nu suntem nici singurii şi nici primii care profetizăm asemenea scenarii apocaliptice, unele dintre ele fiind scrise de mine, chiar în Noaptea de Înviere a Mântuitorului Christos în denominaţiunea Ortodoxă (18 spre 19 Aprilie 2020), transformând speranţa în pesimism şi înălţarea în scufundare…

Să fie o Noaptea de Scufundare…

Să fie o Noaptea de Întristare…

Dramatic sună vocea sumbrelor realităţi…

Să vedem pe rând câteva din argumentaţiile prezise întru faza finală a Occidentului, nu atât a unui profetolog contestabil, sau apocalyptolog controversat, sau a unui dezastrolog al contrariilor, ci a unui realistolog al evidenţelor occidentale, trăite la foc continuu de peste trei decenii de mine, în acest Occident halucinant şi degradant deopotrivă… Totul la concret, totul la documentaţie, totul definit prin obiectivabile şi demonstrabile fapte, fapte, fapte… FACTA NON VERBA!… Să enumerăm, evident în ultrascurt, câteva din argumentaţiile catastrofice ale prezentului Sfârşit de Occident:

Prezenta triadă de molimă virală de COVID–19, extinsă mondial prin triada EPIDEMION – PANDEMION – PATHOLOGION, cu cifre halucinante de aproape 2.500.000 de infectaţi worldwide şi circa 160.000 de decese, se produce, are loc, se întâmplă în imensa ei majoritate în lumea occidentală (Italia, Spania, Franţa, Marea Britanie, Germania şi Statele Unite).

Ţările de mai sus, în esenţa lor, nucleul forte al Occidentului, par a fi complet nepregătite la stoparea molimei virale, ele fiind, nota bene:

MOTORUL OCCIDENTULUI – ENGINE OF WESTERNLAND!

BĂTAIA DE PULS A OCCIDENTULUI – HERTZSCHLAG DES ABENDLANDES!

ARTA ŞI TEHNOLOGIA OCCIDENTULUI – KUNST UND TECHNOLOGIE DES ABENDLANDES!

O nenorocire nu vine niciodată singură, o nefericire nu vine niciodată singură, o criză nu vine niciodată singură, o boală de acest extins simptom şi sindrom, pentru mulţi cu efecte letale, nu vine niciodată singură!… Ani de-a rândul, decenii de-a rândul, toate avertismentele şi sesizările împotriva utopismelor occidentale, politicilor occidentale, himerelor occidentale, iluziilor occidentale, de genul:

A – Eterna pace socială prin statul social, creând ţările nemuncii generalizate şi protejate de stat, de legi, de guverne!

B – Prin migraţionism masiv de populaţii din lumea a treia înspre occident, ducând la dispariţia populaţiilor autohtone, fenomen încurajat în absurdum de occident şi populaţiile sale abulice şi indolente!

C – Prin accentuarea conceptului fundamental de libertate fără adevăr, de libertate fără realitate, şi de libertate fără obiectivare, rezultând în aberaţii cumplite în toate domeniile sociale!

D – Prin folosirea complet greşită şi complet inadecvată a conceptelor de rasă în Specia Sapiens, fiindcă în realitatea biologică Sapiens este o Specie fără rase diferite!

E – Prin folosirea conceptelor de Semitism indiscriminant – fiindcă în realitatea istorică şi lingvistică, semitice sunt şi alte populaţii din Orientul Apropiat, palestinieni, libanezi, sirieni, din Asia Minor, turci, kurzi, irakieni şi Africa de Nord, egipteni, tunisieni, algerieni şi marocani, şi nu numai populaţiile iudaice din teritoriile istorice Iudeea şi Galileea!

F – Prin auto-lăudarea excesivă şi aberantă a aşa-zisului Stat de drept, Rechtsstaat, care în realitate este doar o etichetă, un panglicarism penibil, o imensă pancartă de orbit mulţimi şi populaţii! Mă întreb şi acum, la peste 30 de ani de Occident, cum am putut crede în asemenea faţade în timp ce eram în România? Cum am putut crede, în România fiind, între anii 1952-1988, că în Occident sunt alţi oameni, alte caractere, alte moralităţi? Cum am putut crede că aici voi întâlni Moralitate? Legalitate? Dreptate? Bun simţ? Corectitudine? Experienţele mele directe, în Statele Unite, în Germania, în Anglia, în Irlanda, în Franţa, în România, în Uniunea Europeană, sunt INCREDIBILE! INDESCRIPTIBILE! INIMAGINABILE! Şi asta de peste treizeci de ani, în Occident, iar în România de peste patruzeci de ani!

G – Poate un asemenea conglomerat ilogic şi iraţional să supravieţuiască? Nu! Categoric NU! Occidentul în asemenea degringoladă şi haos, Occidentul în asemenea imbecilitate şi stupiditate, nu poate supravieţui!

OCCIDENTUL ESTE NESUPRAVIEŢUIBIL!

DAS ABENDLAND IST UNÜBERLEBENBAR!

OCCIDENT IS FALLEN INTO UNSURVIVEABILITY!

Conflictul între generaţii! Extrem de dureros şi tot mai accentuat social, naţional şi internaţional! Prezentele generaţii foarte tinere şi tinere (0-25 de ani), sunt complet inconştiente că pe fiecare individ în perioada de vârstă 0-25 de ani se cheltuie de statele occidentale, prin familie, comunitate, şcoală, educaţie, sănătate publică, aproximativ 250.000 de Euro sau Dolari pentru perioada respectivă! Aceasta sumă uriaşă este extrem de dificil recuperabilă în perioada de 25-65 de ani a aceluiaşi individ, atât prin randamentul scăzut al educaţiei primite, a dreptului la grevă, a dreptului la NEMUNCĂ, a tragediilor EPIDEMION – PANDEMION – PATHOLOGION, cât şi indisciplinelor prin libertăţi abuzate şi exploatate fără limite – INDIVIDUL ESTE LIBER, EL / EA NU ARE NICI O OBLIGAŢIE FAŢĂ DE NIMENI!

Continue reading „Augustin OSTACE: Sfârșitul Occidentului (1)” →

Dr. Augustin OSTACE: Corona virus (COVID 19) partea a II -a

CORONA VIRUS (4)

La 6 Februarie 2020, dr. Augustin Ostace – Germania, cu Gasthörer-Student-Ausweiss – 8046697, la Universität zu Köln, între 2000-2015, şi cu Gasthörer-Studierender-Ausweis Nr. 8114188 la aceeași Universitate, între 2016-2020, cu un set de lucrări științifice în pregătire pentru PhD, aplică online întru înregistrare, pentru Congresul Internaţional – 3rd Cologne Aging Conference – Spring Meeting 2020, programat la University of Cologne, MIT Building între 18-20 Martie, 2020…

Două zile mai târziu, la 8 Februarie 2020, d-lui dr. Augustin Ostace i se confirmă de către organizatori participarea la Congresul din 18-20 Martie 2020 (Booking Confirmation), primind şi Codul Bară de Event Ticket, (Tichet de Eveniment) cu Nr. 011887128A5C, în format PDF…

La 03.03.2020, de la Oficiul de Organizare a lui Cologne Spring Meeting – 2020, se primeşte un Email prin care registrantului Dr. Augustin Ostace i se aduce la cunoştinţă că în lumina măsurilor de prevenire de COVID–19, In light of preventive measures, respectivul Congres Ştiinţific (cu rezonanţă mondială!), se anulează, is cancelled, urmând convenientele scuze, we apologize for, şi păreri de rău, We are also sorry…

Mă simt lovit în orgoliile mele de medic practicant în mai multe ţări occidentale, de student de trei generații la mai multe universităţi de răsunet, de Studierender postuniversitar de-a lungul deceniilor mele occidentale, de autor de cărţi poeto-filozofice şi filozofo-ştiinţifice, o parte din ele publicate pe uriaşii online Amazon KDP (https://www.amazon.com/Augustin-Ostace) şi Google Play Books (books.google.com – căutare Augustin Ostace), de teoretician-cercetător în triada enciclopedism-conceptologism-videologism…

Deci tocmai cei ce ar trebui prin profesiune şi jurământ hipocratic să fie în prima linie a frontului sănătăţii populaţiei umane, să fie în avanposturile cercetării, în proximitatea patologiei prin halatul alb, boneta albă, mănuşi de protecţie, masca facială, ochelarii de protecţie, deci, tocmai ei, sunt primii ce dau bir cu… fugiţii!… cu dispăruții… cu absenții…

Ăsta-i Occidentu’, asta-i Germania, asta este parada frazelor goale (în realitate un şarlatanism generalizat, pe un Lügnerism esenţializat), asta este ţara etichetelor succesului în toate direcţiile (în realitate un Betrügerism, un hoţism penibil la toate nivelele, în care munca şi creaţia sunt dispreţuite public), asta este ţara libertăţilor nelimitate (în realitate un anarhism catastrofic, plin de clanuri mafiote şi ganguri fără număr), ăsta este panglicarismul teutonic trâmbiţat ca succes istoric, începând cu primul război mondial, continuând cu al doilea şi acum cu al treilea război migrantic mondial, acesta din urmă fiind susţinut imens de iresponsabila Uniune Europeană!

Ah! Nu credeţi? Că aici, în Germania, avem cele mai murdare străzi din lume, cu cele mai multe gropi în ele, că aici, în Germania, avem cele mai neîngrijite parcuri din lume, că aici, în Germania, avem cele mai aglomerate metrouri din lume, că aici, în Germania, avem cea mai mare densitate de babilonism din lume, sub toate aspectele, că aici, în Germania, a spune adevăruri înseamnă un risc existenţial, că aici, în Germania, avem adunate toate războaiele civile ale lumii şi ale Speciei, toate însumate în acest accelerat sfârşit al Germaniei…

Dar de Corona Virus nu ziceţi nimic?

Ba da, asta este Corona Virus, asta este panica bipedică generalizată, cu anulări de congrese ca cel de mai sus, cu închideri de expoziții şi manifestări sportive, cu anulări de zboruri şi turism, peste tot, Anulat! Anulat! Anulat! ABGESAGT! ABGESAGT! ABGESAGT! un ABGESAGTLAND isterizat, satirizat şi penibilizat!

Admirabil articolul d-lui dr. Răzvan Constantinescu despre analfabetismul smartphonic şi incultura Ipedică a tuturor generațiilor prezente, dar, totuşi nu îi recomand auto-infectarea virală cu ceea ce, deocamdată, nu ştim exact ce potenţial agresiv are virusul nostru RNA, cu ambi-sens în genom şi cu simetrie helicală, ce poate infecta păsări şi mamifere, destine şi speranţe…

Însă despre calităţile teribile ale virusului cu pricina, Attachment – Penetration – Uncoating – Gene expressuin – Genome Replication – Assembly – Maturation – Release, vom vorbi data viitoare, conferindu-i fără exagerare, titlul de Fiinţă Virusală!… FiintaVirus?… DaseinVirus?… MitDaseinVirus? Ce-i asta?… Poetofilozofie?… Science-Fiction?… Nu! Nu! Nu!… O să vedeţi!…

…Apropos, să nu uit, by the way, not to forget!… Congresul USA a aprobat un fond de peste 8 miliarde de dolari în combaterea pandemiei virusale… Frumos! N-am ce zice! Augustin Ostace are pentru acest proiect, din propriul buzunar, cam 1000 de dolari… Deci USA are un buget în bătălia virusală, DE OPT MILLIOANE DE ORI MAI MARE DECÂT SUBSEMNATU’! Dar nu mă las! Eu lupt şi cu asemenea diferenţe astronomice! Aici e frumuseţea vieţii! Cine spunea că „O luptă-i viaţa!”… Vom reveni.

Dr. Augustin Ostace – Köln Nord, Deutschland, la 006.003.2020

***

CORONA VIRUS (5)

***

CORONA VIRUS (6)

…Tragediile Corona ne lovesc din toate direcţiile, atât biologice prin cifrele imense de exitus, cât şi ontologice, prin colapsări de industrii, burse financiare, sisteme sociale… La limita (ne)suportabilului…

…Aceasta nu este doar o realitate teribilă, ci este o suprarealitate a înfricoşantelor consecinţe de gen epidemic – pandemic, cu şanse relativ reduse de a fi ţinute strict sub control, atât prin virulenţa virusului COVID–19, cât şi prin desfiinţarea frontierelor intra-europene (în special în Europa de Vest), sau prin internaţionalizarea excesivă de „legali” şi „ilegali” (New York şi New Orleans – USA).

…S-a creat în ultimele decenii în Europa de Vest şi Statele Unite, prin sisteme politice de tip „Humanitär” (în special Germania, Franţa, Italia, Spania) şi de tip „political correctness” (Statele Unite), necontrolabilul de orice gen, ca stare de fapt, ilegalul de orice condiţie ca stare normală, falsificarea de acte, inclusiv a celor medicale în proporţii de milioane şi milioane de cazuri, toate ca formă nepedepsibilă de aşa-zisele justiţii occidentale, s-a creat dreptul individual şi colectiv ca abuz incredibil, tolerabil şi justificabil prin aberaţii de dincolo de aberant!

…Cele câteva voci, ce au avut curajul să spună ceva din dramaticele realităţi (printre care mă număr şi eu), au fost puse la punct de supra-aroganţa şi supra-ignoranţa brutală a aparatelor de represiune aşa zis democratice, având cap compas, „Wegweiser”, Uniunea Europeană, puternic susţinute de un Berlin total depăşit de istorie, de un Paris înafara oricărei raţiuni logice sau o Romă exact în opusul mândriei de Imperiu!

Continue reading „Dr. Augustin OSTACE: Corona virus (COVID 19) partea a II -a” →

Al. Florin ŢENE: Valențele conștiinței naționale la jurnaliști și creatorii de artă și contribuția acestora la făurirea statului unitar român

Dacă secolul al XIX-lea este considerat secolul națiunilor, întrucât a fost marcat de un amplu proces de transformare calitativă a popoarelor, ca forme de comunitate specific feudalismului, în națiuni și state naționale, se poate afirma că perioada de după al doilea război mondial reprezintă perioada formării unui număr impresionant de state naționale pe ruinele colonialismului. În acea perioadă un rol important în acest proces l-a avut presa și lucrările de artă și scriitorii care au influențat prin scrierile lor,alături de politicieni, acest proces istoric.Niciodată în istoria omenirii nu s-au produs asemenea mutații radicale în structurile și relațiile naționale din cadrul comunității internaționale.

Prin operele lor, scriitorii români, practicând și jurnalismul, inclusive pictorii au contribuit la influențarea opiniei publice și a politicienilor pentru a lupta în formarea statului național. Cea dintâi întrebare, cu care trebuie să se ocupe o expunere a istoriei literaturii române, este: când începe această literatură? Dacă vorbim de literatura poporană, atunci trebuie să începem o dată cu poporul român; dacă vorbim de literatura cultă, trebuie să spunem că începe mult mai târziu.

Literatura poporană formează deci prima diviziune cu care are să se ocupe istoria literaturii românești. Ea este, în mare parte, anterioară producțiilor cărturărești; dar cu greu se poate stabili locul pe care îl ocupă cronologicește dezvoltarea fiecărui gen din această literatură.

În ce privește a doua diviziune, literatura cultă, e nevoie a reaminti oarecare fapte din istoria poporului român.

Născut din coloniștii aduși de Traian în Dacia și din dacii ce vor mai fi rămas în provincie, poporul român nu-și face alcătuiri politice și bisericești decât după o lungă împreună-viețuire a lui cu slavii. Din această pricină, limba statului și a bisericii a fost limba slavonă, iar limba română se întrebuința numai în legăturile dintre particulari. Această împrejurare nu trebuie să ne mire, nici să o socotim ca o atingere a mândriei noastre naționale, căci așa s-a întâmplat și cu popoarele cele mai însemnate din apusul Europei, cu singura deosebire că acolo se întrebuința limba latină, pe când la noi cea slavonă. Deci limba proprie a francezilor, a germanilor, a italienilor se întrebuința și ea numai în legăturile dintre particulari.

Din această pricină și învățătura, câtă se da, se da în limba slavonă, precum în apus se da în limba latină. Din această pricină, când învățații noștri au voit să studieze trecutul poporului român au dat peste acte și cărți scrise în limba slavonă.

Când încep românii să întrebuințeze limba lor în afacerile statului, în biserică, în cărți?

Pentru aceasta nu se poate fixa data nici măcar cu aproximație. Părăsirea limbii slavonești s-a făcut încet, încet.

Prin secolul al XVI-lea stăpânirea limbii slavone începe să slăbească mai ales din două pricini:

a)Slavonismul fiind o formă străină de închinare trebuia susținut și alimentat. Susținerea se făcea de către călugării bulgari care imigrau în principate. Împuținându-se mănăstirile slavonești de peste Dunăre, se împuținează și numărul celor ce aduceau la noi învățătura slavonă. Ca și un râu de munte, care își scade apele când pâraiele care se varsă într-însul seacă și nu mai aduc puhoaie din munți, tot asemenea această înrâurire slavonă și-a scăzut, cu vremea, puterea, fiindcă nu se mai revărsau puhoaiele străinilor de peste Dunăre.
b)Pe măsură ce se împuținează slavonii, care veneau la noi, încep să vie alți străini, grecii. Relațiile culturale cu grecii încep cu mult înainte de domnia lor politică și ele dau prilej grecilor să lupte pentru dărâmarea influenței slavone, iar în această luptă se vedeau silite a se mărgini la ajutorul dat limbii române, așteptând ca, după înfrângerea slavonismului, să impună influența lor.

După căderea Constantinopolului, se întâmplă și în Țările Române imigrațiune de greci, ca și în Occident. Influența lor se exercită în primul rând în politică, înconjurând pe domni; apoi în biserică. Aici însă avură să lupte cu puternicul curent slavon și, ca să-l dărâme, deteră ajutor limbii române.

Această slăbire a curentului slavon făcea, negreșit, din ce în ce mai grea întrebuințarea limbii slavone între români, iar numărul românilor știutori de slavonește se împuțina din ce în ce. A trebuit deci să se nască în lumea preoțească în care era pe atunci închisă toată învățătura vremii, ideea unor traduceri românești ale cărților religioase.

Realizarea acestei idei o vedem în cele mai vechi manuscrise românești, care s-au scris pe la finele secolului al XV-lea și au ajuns la noi în copii ceva mai târzii. D. Iorga, în studiul său asupra literaturii religioase, socotește că vechile manuscrise cunoscute sub numele de Codicele Voronețean și Psaltirea Scheiană se datoresc influenței husiților. Din nenorocire, mișcarea aceasta n-a avut nici o urmare și rămâne numai ca prima licărire a dezvoltării limbii românești ca limbă scrisă.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Valențele conștiinței naționale la jurnaliști și creatorii de artă și contribuția acestora la făurirea statului unitar român” →

Raul ANCHEL: Ritualuri evreiești (1)

CUM AM DEVENIT ATEU!?

Ca să devii ateu întâi trebuie să știi ceva despre religia în care te-ai născut. Despre tradiție și ritualuri…

Conoștințe preliminare

Aveam vreo 5 anișori. Până am împlinit 20 de ani mama îmi număra vârsta în anișori.
În Fălticeni, cam o dată pe lună mergeam la baia comunală. Erau două drumuri ce mă duceau la baie. Unul mai scurt ieșea de pe strada Botoșani prin piața orașului, altul prin strada Republicii, până la biserica Adormirii. De acolo, o luam spre grădina mare și la stânga imediat era baia comunală, vis a vis de poliție. Plăcerea mea era absolută în ziua de duminică sortită băii. Eram câteva ore numai eu cu tata. Tata voia să taie drumul prin piață. Mie îmi plăcea drumul lung pe la Adormirii. Aveam mai mult timp de vorbit.

La Adormirii tata spunea să o luăm spre spital. Eu spuneam să o luam spre grădina mare. Era același drum numai că eu aveam doar 5 anișori! Ne țineam de mână. Vorbeam de tot și de toate. După vreo 15 minute eram în fața unei cladiri impozante. Geamuri gotice mari, înconjurau fațada. Clădirea înaltă era aproape cât primăria, o clădire cu un etaj. Fațada era înnegrită de timp. Tencuiala lipsea în multe locuri. Cărămizi căzute aminteau că odată au fost și timpuri mai bune. Când oare? Vreo opt scări de piatră construite în semicerc duceau spre o ușă uriașă, din lemn greu. Și scările arătau în paragină. Piatra scărilor era spartă și bucăți mari lipseau pe alocuri. Mai peste tot crestături adânci lăsau iarba să răsară țanțoșă din piatră. Două gemulețe mici sticleau ca doi ochi sub ochelari fumurii aburiți, boltindu-se curioși de pe fruntea ușii spre cei veniți la baie. Oamenii o numeau și baia turcească. Pe atunci noțiuni ca „serai” sau „harem” îmi erau străine. V-aș ruga din suflet, în acest punct al povestirii să nu mă întrebați care era pentru mine alternativa băii. Apa era încălzită pe o lampă de gaz vreo oră, dar asta nu mă deranja. Nici neputința de a mă clăti, ca un om nu mă deranja. Ce mă deranja era să o văd pe mama strângând dupa mine lungile răulețe de apă ce le lăsam pe jos. Răulețe, ce duceau din camera mea până-n bucătărie. Eu eram curat și nu aveam voie să o ajut.

Tata deschidea ușa grea a haremului. Inăuntru pe dreapta era casa de bilete și erau cabinele. Două cabine duble și patru cabine simple. Noi luam o cabină dublă, adică avea doua căzi înăuntru. Totul era curat, strălucea a curățenie, deși căzile erau puțin jumulite pe alocuri cu smalțul căzut și puțină rugină. Primeam și o bucată de săpun de rufe. Veneam de acasă cu două prosoape, unul pentru mine unul pentru tata și o cârpă de spălat băile. Câteodată, mai rar, aduceam și săpunul nostru… Deși era foarte curat, intram în cadă gol goluț, deschideam apa la fierbinte cât puteam rezista, și frecam cu putere cada pe dinăuntru cu cârpa de acasă. Tata părea foarte mulțumit de mine, dar mă grăbea, băiete avem doar o jumătate de oră. Jetul puternic de apă mă fermeca!
După aia intram în baie, senzația de curat, de sănătos, de plăcut țâșnea parcă din apa opărită, din mirosul săpunului de rufe, din toți porii corpurilor noastre curate. Vorbeam vrute și nevrute. Atunci am învățat că doi oameni pot discuta în intimitate deși fiecare își povestește propriile lui gânduri. Nimeni nu aștepta răspunsul… Nimeni nu știe… întrebarea… Dar se spovăduiesc unul altuia… Trăiam într-un vis de copil. Un vis frumos… O data la fiecare două luni mergeam la aburi. Pe partea stânga, la intrare, după ușa principală era o altă ușa uriașă cu un paravan de vreo 5 metri lungime care deschidea baia de aburi.

Pe partea dreapta erau bănci unde ne puneam hainele și prosoapele. Apoi intram la aburi… băncile de la aburi erau de piatra, patru una peste alta, în formă de potcoavă, toate în partea stângă. Trebuia să fiu atent doar să nu alunec. Ce să vă spun, ce nu știți… Un bărbat are nevoie de o cămașă și un pantalon, un pantof adică doi, ciorapi, chiloți, maiou și cu asta se simte îmbrăcat în largul lui. Știu eu, iarna un pulovăr, o haină, un palton și o căciulă îmbracă bărbatul complet. Cam asta e tot ce au nevoie bărbații. Asta când sunt îmbrăcați!

Dragii mei, dezbrăcați, deh nu e ușor să afli adevărul. Sub hainele de obicei frumos călcate, stăteau niște burți uriașe ce-i trăgeau mereu pe proprietarii lor în jos. Legile gravitației. E adevărat că niște funduri uriașe încercau să balanțeze burțile, câteodată cu succes. Unii aveau sâni ca de femeie. Și toate astea se mișcau pe niște picioare neproporționat de subțiri și lungi. Drept să vă spun eram puțin îngrozit. Și sigur că bărbatul din mine a început să compare organ cu organ, cu ce știa el de acasă… Tata văzându-ma inspectând prea atent anumite părți ale corpului altora, m-a chemat la el și mi-a explicat că unii sunt așa și alții sunt așa. Ok, mi-am spus, deci eu sunt așa. Hai să văd cine sunt mai mulți așa sau așa, a strigat matematicianul în devenire din mine. Știam să număr până la o sută. Tata nu mă lăsa să-mi termin număratul mă chema să stau aproape de scările de piatră când se arunca o căldare cu apă rece. Un abur uriaș te înghițea în câteva secunde. Ăsta era cu adevărat chef. În primele secunde descopereai că omul are inimă, care la mulți aburi, simte nevoia să se odihnească. Atunci era mai greu, mă țineam de scară, de piatră. Tata stătea așezat pe băncile de sus. Eu nu aveam curaj decât să stau pe prima treaptă. Un tip uriaș de lângă mine mă întrebă, îți place băiete, te simți bine? Îmi plăcea cu adevărat și mă simțeam bine. De ce oare uriașul stătea pe prima treaptă cu copiii? Atunci aflasem prima data că eu și tata suntem mai altfel, puțin diferiți. Toate astea le uitam imediat cum luam cu poftă o dulceața de cireșe amare negre cu apă rece ce ne-o pregătea mama… Uitându-mă înapoi, cuvântul pestilențial îmi trece prin cap. Astea erau vremurile alea. Cu toate astea eram sănatos, eram curat, eram fericit… Și mai mult aflasem că sunt așa…!

Conoștințe preliminare 2

Eram în clasa patra aveam vreo zece ani. Într-o zi de vineri directorul adjunct al școlii a intrat în clasă. Era un tip înalt, slab, cu puțină chelie și părul blond rărit, ochelari groși îi acopereau ochii de un albaștru închis. Era un tip impozant… Toată clasa s-a sculat în picioare. Eu îl cunoșteam pe director personal. Avea un băiat bolnav. Un băiat tare bun, stătea pe strada Sucevii lângă un coleg de clasă. Stătea mai mult acasă. Mergeam la el des. Pe pridvor jucam șah după amiezele. Ne cicăleam unul pe altul. Mie îmi făcea plăcere. La plecare domnul director mă întreba îngândurat, cine a câștigat astăzi?
În ultimul timp directorul venea des în clasă, cu tot felul de anunțuri despre examenul de admitere din clasa patra într-a cincea.

Acum s-a apropiat de tovarășa profesoară și i-a spus ceva. Au discutat vreo două minute. Tovarășa a strigat vreo 15 nume de elevi. Eram și eu printre ei. Stăteam în picioare. Directorul ne-a spus, veniți după mine în cancelarie! Un cârd de copii cu directorul în frunte s-a îndreptat spre cancelarie. Cancelaria era cea mai mare și mai frumoasă încăpere în care fusesem vreodată. Pe peretele din față era și o oglidă mare rotundă sculptată artistic din lemn greu. În mijloc era o masă lungă lustruită, maronie, și multe scaune mari, cu un spătar decorat frumos…

Dar directorul nu avea mult timp pentru noi. A poruncit pe un ton sever, ton ce nu-l mai auzisem încă. Dați-vă jos pantolonii. Am crezut că de emoție nu aud bine. Așteptam să văd ce fac alții. Cei mai deștepți erau deja cu pantalonii jos. Am făcut și eu la fel. Și chiloții s-a auzit porunca directorului. M-am executat. Mă uitam încurcat înainte spre o oglidă mare rotundă din față. În oglindă mi se vedea doar vârtejul de la freza din partea dreaptă a părului. Nu aveam curajul să mă uit în stânga sau dreapta. Directorul a trecut prin fața fiecăruia, se uita la noi. Nu cred că în ochi, eu ochii îi țineam oricum plecați din cauza unui simțământ profund de penibil. A notat ceva într-un caiet mare și s-a îndreptat spre alt copil. Să stai gol după ce te vede directorul e mult mai greu decât să se uite cineva la tine, cînd ești gol. Cu asta eu aveam și experiența băii cu aburi… După câteva minute mai lungi ca eternul, a venit ordinul, îmbracați-vă și în clasă. Și-a satisfăcut curiozitatea, era curios mi-am spus.

Am povestit tatei povestea fără să cer explicații, despre curiozitatea directorului. Tata mi-a spus nu-i nimic a vrut să vadă dacă sunteți evrei sau nu. Evrei, altă noutate! Era curios am îngânat eu… Eu la băiat-su nu mă mai duc, și așa îl băteam la șah mereu… După câteva zile am aflat că tata s-a dus la domn director cu o falcă în cer și cu una în pământ (fălcile nu erau părți proeminente la tata). Acesta cu lacrimi în ochi iar fi zis, că erau ordine de sus și că de atunci nu poate dormi de rușinea lui, de ce a fost silit să facă. Mama mi-a povestit totul. Tata mi-a spus doar că directorul l-a întrebat de ce nu mă mai duc să joc șah cu băiat-su!? De a doua zi mă duceam iar… Ce face curiozitatea omului… Eram evreu!

La șohet – tăiatul păsărilor

In bagajul meu despre religii, bagaj construit fără voie, se adunaseră deja câteva informații. Tot pe atunci pe la vreo 10 ani mama își arăta încrederea în mine. O dată pe lună era ziua când mă duceam cu găina la tăiat. Era o zi de joi. De la începutul săptămânii mă pregătea, joi avem găina. Era codul nostru secret pentru ce urma…
Aveam deja 10 ani, mama putea conta pe mine. Puteam deja întelege, după cum mi-a spus mama că găinile nu se nasc înghețate, știam chiar că se înmulțesc prin ouă.
Găina era îndesată de mama într-o geantă veche de piele a tatei. De piele era un fel de a spune, numai ca să nu mă rușinez să merg cu geanta aia jalnică prin oraș. Găina parcă știind ce o așteaptă se zbătea. Mama îmi punea geanta sub braț, și-mi spunea ține-o strîns să nu zboare. Eu mă temeam să nu o strâng prea tare să moară biata de ea. Ia geanta de piele si du-te la tăiat la șohet sau la haham, cum îi spunea mama…

Eu credeam ani de zile că așa îl cheamă Șohet Haham. Șohetul este denumire ebarică a celui care taie animale pentru a îndeplini condiția de koșer. Haham este un om deștept.
Nu pot spune că observasem asta pe fața dură a tipului. Mie mi se părea că sunt silit să particip la o crimă. Șohetul mă vedea speriat și mă încuraja cu un zâmbet. Zâmbet la el era cu adevărat ceva deosebit. Avea o barbă mare căruntă și o țigară înfiptă în gură. Îi era probabil greu să-mi zâmbească. După ani de zile, la cinematograf, am văzut o secvență cu Stan și Bran la dentist. Pacientul (Bran) avea o mustață și o barbă mare. Stan nu-i nimerea gura niciodată. Bran ținea el gura deschisă, dar nu i se vedeau dinții. Atunci Stan de câte ori se învârtea, îi punea un deget în gură, repede imediat ce acesta o deschidea ca să noteze locul gurii… Șohetul cu țigara lui îmi amintește de Bran pacientul…

Tipul era îmbracat cu un șorț de piele peste niște haine ce nu le observam niciodată. În picioare avea niște cizme uriașe. Părea că nu-i place sângele, dar tăia găini cu plăcere. De al doilea război mondial nu știam mai nimic pe atunci… Abatorul ăsta improvizat era pe o străduță din strada Ana Ipătescu. Acolo, pe dreapta se făcea o stradă mica pe care iarna mă dădeam cu sania. În capătul străzii puțin pe stânga era abatorul. Deșteptul mă chema înăuntru să văd când el, fericit, taie capul găinii. Eu așteptam afară și numai când credeam că totul e gata și găina nu se mai zbate mă apropiam de el. Atunci o curăța puțin de pene. Îmi îndesam găina în geanta de piele și o zbugeam spre casă, fără să mă uit în stânga sau dreapta… Bineânteles că îi lăsam cei 5 lei primiți de la mama…

Bar Mitzva – sau cum am devenit bărbat evreu

Aveam 12 ani și eram deja pregătit să devin bărbat, să serbez Bar Mitzva. Asta nu era o chestie ușoară. Dar eram pregătit sufletește. Eram curios să mă apropii de secretele acestei religii, a evreilor. Trebuia să învăț mai întâi un alfabet nou, cel ebraic, dificil pentru mine atunci. Apoi trebuia să învăț tot felul de psalmi și rugăciuni, care trebuiau spuse la sinagogă la împlinirea vârstei de 13 ani. Asta e vârsta majoratului la bărbații evrei.

Am învătat cu un rabin din Fălticeni, pe de rost, zeci de pagini din Tora (cartea sfântă). Toată problema care mai rămăsese era să știu când, unde și ce spun eu din fiecare rugăciune. În sfârșit a venit ziua mare. Eu am apărut deghizat cu chipa (căciulița brodată de mama) și un talit (un șal pus pe umeri, primit de la tata).

Am mers cu toții la sinagoga. Mătușile și unchii s-au separat la intrare. Femeile stăteau undeva sus, de unde se vedea cu greu amvonul. Pentru mine, era mult să știu că acolo sus cineva mă iubește. Amvonul era impresionant. Era în fața dulapului sfânt în care se găsește o versiune a cărții sfinte. Cartea sfântă e păstrată ca două suluri de pergament prinse la capete de două lemne, sculptate și lustruite frumos, cu care cartea sfântă se deschide sau închide. De fapt e un singur sul de pergament. Cât timp nu aveam nimic de spus o căutam pe mama cu ochii. Zâmbeam de câte ori credeam că am dat de ea.
A fost prima data când aveam voie să citesc din Tora…

Eram tare emoționat și îmi era tare rușine. Nu înțelegeam un cuvânt. Îl așteptam pe rabin să-mi facă semn când trebuie să spun rugăciunea. El îmi și începea frazele, văzându-mă zăpăcit, de teamă să nu recit ceva greșit. Mie îmi era rușine. Toată familia în jur, îmi spuneam eu, toți păreau a fi mari experți în cele sfinte, repetând continuu spusele rabinului, sau chiar spunându-le înainte. Toți erau atotștiutori… După ani de zile am înțeles că de fapt nici unul din cei cunoscuți de mine nu avea decât o vagă idee despre ce scrie în Tora. Aveau doar o clară idee când se va termina rugăciunea ca să se poată întoarce la datoriile lor zilnice. Sărbătoarea s-a terminat cu leicheh (chec) și țuică.
Am primit zeci de sărutări. Eram plin de ruj. Nu-mi păsa eram bărbat. Mai mult sau mai puțin… Dar am reușit să trec și de asta…

Brit Mila ceremonia de circumzie

Două zile dupa Bar Mitzva mea, adică dupa 13 ani, când am devenit bărbat recunoscut de religie, tata m-a anunțat că un unchi are un nou copil, un băiat. Ei stăteau pe Ana Ipătescu. După câteva zile mi-a spus mergem la Brit Mila (operația de circumcizie) și îți dau voie să te uiți. Nu prea aveam chef nici măcar să merg, darămite să mă uit, dar eram obligat. Aveam 13 ani. Eram bărbat…

De cum am ajuns acolo, am avut o surpriză plăcută. Mohelul (ăla care taie-n carne vie, făcând circumcizia) nu era același cu șohetul, deșteptul ăla care tăia găini și asta m-a liniștit complet. Adevărul este că nu se poate vedea nimic. Adevărul este că am stat cu ochii închiși. Adevărul este că e o operație cam barbară… Adevărul este că atunci am realizat pentru prima data că și eu am trecut asta. De asta atunci, am fost descoperit „așa” la baia cu aburi.

Evenimentul de Brit Mila, e unul în care un om plânge unul râde și toți ceilalți beau coniac sau țuică, și-și strigă Mazal tov (noroc). De plâns plânge mama copilului, copilul urlă deși fără invidie am remarcat că și el a primit o porție de alcool. Cu asta se termina ceremonia, cu plânsete și râsete…

Nunta

Curios am fost și dupa încă trei ani, când o verișoară de a mea de pe Doi Grăniceri, s-a căsătorit. Voiam să știu ce-i aia căsătorie. Aveam deja 16 ani. Mă uitam la toate fetele care-mi răspundeau la privire. Doar priviri…

Verișoara mea avea o casă frumoasă cu două curți. Una lipită de casă în care s-a celebrat nunta și alta, o mica grădină de legume. Acolo mătușă-mea cultiva ceapă și roșii, castraveți și ardei. Nimic nu era mai bun pe lume decât ceapă smulsă din pământ, cu două roșii și un colț de pâine neagră. Chestia cu spălatul legumelor a venit mult mai târziu. Ce bine e să știi mai puține și să trăiești între timp!

La nuntă cei doi îndrăgostiți n-au nici o idee ce vrea rabinul de la ei. Ei știu doar că e un pahar ce trebuie spart și ăla pecetluiește unirea. Mai e și o frază spusă de rabin și repetată de mire, în care mirele promite să o duca pe iubita lui la anul la Ierusalim. Asta pe atunci mi se părea o gluma proastă. Proastă, proastă dar repetată de mii de bărbați în mii de colțuri ale lumii, mii de ani… Mirele mai trebuie să-i spună miresei: „Îmi ești sfințită mie”. Abia după mulți ani am înteles fraza asta. Ăsta e de fapt jurământul căsătoriei… Mirele abia aștepta să-și spună fraza, să-și termine rolul scurt și să fugă singur cu iubita lui, în graba de a face de acum încolo totul legal! Așa mi-am satisfăcut curiozitatea cu ritualuri și religie. Despre moarte nu eram deloc interesat, nici dornic, pe atunci! De fapt nici astăzi…

Lecții de religie

După cu mai puțin de 15 ani, cu bagajul ăsta sumar de religie și ritualuri și cu încă un bagaj de șaptezeci de kilograme de îmbrăcăminte, generos permisă de guvernul comunist, am părăsit România. După vreo trei ani de aclimatizare mai mult sau mai puțin, mă simțeam israelian. Mi-am spus că a sosit timpul să știu mai mult de Avraham, Itzhak și Yakov, de David, Shaul și prea înțeleptul Solomon, despre Moshe și ieșirea din Egypt, ca și de multe altele… Am căutat un loc potrivit în care să pot învăța istoria poporului meu, poporul evreu. Am găsit un loc, se cheamă Instituția ce aduce lumină (Mahon Meir). M-am înscris pentru un an de studii. Deși credeți-mă, ca nou venit, aveam o groază de lucruri mai urgente pe cap și mult mai multe lucruri în care să-mi învestesc puținii bani. Nu, nu eram curios. De data asta, simplu voiam să învăț, voiam să știu.
Profesorii, toți tineri, deși ceva mai în vârstă ca mine, vorbeau încet, explicau cu tact și povesteau povești deosebite…

După vreo trei ședințe, m-a chemat Eyal, șeful cursului, și m-a întrebat dacă-mi place. Desigur, am răspuns. Bravo și eu sunt mulțumit de întrebările tale, arăți interes, ești un băiat intelligent, mi-a spus el. Adevărul este că, desigur, complimentele mi-au făcut totdeauna plăcere, deși nici odată nu am recunoscut asta. I-am dat mâna și ne-am spus la revedere. Eyal mă cheamă înapoi și-mi spune, te rog, puneți chipa, de data viitoare…
Lasă îi spun eu, eu nu caut deocamdată legătură directă cu cel de sus, cel mare și drept! A zâmbit…

La cursul următor, m-a chemat iar și mi-a spus „sunt curios”, de ce nu vrei să-ți pui chipa?
Păi, îmi zic eu, iar unul curios, chipa îmi pun numai în sinagogă îi spun, aici de ce mi-aș pune? Uită-te în jurul tău, continuă Eyal, tu ești singurul fără chipa… Bine zic, dar voi mă învățați despre acceptarea diferitului, lasă-mă te rog așa și acceptă-mă ca diferit. Lasă-mă te rog să decid eu când nu voi mai fi diferit de voi. Nu, mi-a spus Eyal, cu glasul lui plăcut și blând, te rog data viitoare să vii cu chipa! Era curios, un om curios.

Asta a fost ultima data când am participat la curs. În engleză se zice „lose-lose situation”!
Asta era o situatie cu doi oameni care pierd împreună, situație rară și nedorită. El pierdea un potential adept, iar eu pierdeam apropierea de religia mea. Am continuat să învăț singur.

Din România, am învățat că forțat eu nu voi face nimic, nu pot face nimic, nici măcar pentru satisfacerea curiozității altora! Acum sunt mult mai puțin curios… Dar sunt ateu! De fapt sunt un ateu curios! Departe de cei ce fac religie, trăiesc din religie, propăvăduiesc religia. Aproape de Dumnezeul meu!

Apropo de Dumnezeul meu! Și el e matematician. De câte ori discută cu mine, când are timp, îmi spune, asta n-ai tu de unde să o știi. Asta e așa pentru ca așa trebuie să fie. Astea sunt teoreme și leme pe care încă nu le-ai învățat, încă nu s-au scris… E clar că el știe mult mai multă matematică ca mine. El are răspuns la orice problemă.
Iar eu sunt atunci mult mai mulțumit că am avut în sfârșit cu cine să mă consult, pe cine să rog să-mi asculte problemele…

Continue reading „Raul ANCHEL: Ritualuri evreiești (1)” →