„Curgerea zgomotoasă a râului, îmi aduce linişte. O linişte înfiptă în sentimente adânci. O linişte ce mă rupe în bucăţi de amintiri unice.
Privesc cu sufletul râul. Îl ating cu inima. Îl mângâi cu ochii, dansez pe ritmul freamătului lui.
Mă învolburez cu el, ca el, apoi curg lin, iubesc, urăsc, mă înalţ şi cad, lovesc şi mângâi…
Un tumult de antiteze, asta sunt.
Dar, mai presus de toate, sunt un izvor de iubire… „
Carmen Mitrache (Mihăilă Filofteia)
***
Ape şi stânci
Azi plouă-n mine. Timpul mă alungă.
Azi nu mai văd. Azi nu mai simt. Azi tac.
Mă-nchid în cercuri care mă obligă
În stânca rece, tristă, să mă-mbrac.
Şi stau acolo, împietrită-n timp
Cu zâmbetul zbătându-se să iasă
Şi cu picioarele înfipte-adânc
În lumi ce nu mai vor să mă primească
Şi trag de mine cele două stări
La poluri diferite de cuvinte
Eram doar foc, acum, sunt doar pământ,
Doar şoapta râului vrea să mă alinte.
Un râu ce-ncearcă să strecoare-n mine
Timpuri străvechi, cu patimi prea adânci.
Un drum săpat cu sete. E o taină.
Ştiută doar de ape şi de stânci.
Voi nemuri în peştera creată
De chinul apei care a străpuns
În ani şi ani o inimă în piatră.
Dar şoapta râului, nu mi-e deajuns.
Şi am ales să tac. Deşi vorbeşte
Primejdia de a mă prăbuşi.
Căci râul este rece şi loveşte
Mai repede decât pot eu trăi.
Îngusta lume dintre apă-stâncă
Mă strânge-n orizonturi fără zbor.
Azi nu mai simt. E noaptea prea adâncă
Şi norii cad pe mine. Dar nu mor.
Nu mă mai zbat. Îmi accept neputinţa
Încerc să m-adaptez în noul corp
Eu am plecat. Astăzi îmi ştiu sentinţa.
Dar încă sper, iubind, să mă întorc.
Strigăt
Tăcerea aşternută, îmi sparge timpanul.
Dansul tăcerii-i violent şi crud.
Nu-mi găsesc locul, tot din juru-mi ţipă,
Doar pasul tău, indiferent, e surd.
Cândva, noi desenam cu gândul fluturi
Viu coloraţi, zburând mereu, mai sus.
Acum s-a colorat în noi războiul
Cu arme grele, de purtat, de dus.
Nu pot să strig, căci vuietul tăcerii
Acoperă în inimi focul. Arde stins.
Mă rătăcesc în vânt şi simt cum timpul
În liniştea aşternută, s-a extins
Fără muzica inimii tale nu exist.
Fără iubirea ta plutesc în haos.
Mergeam pe acelaşi ritm. Cum ne-am pierdut?
Şi unde eşti? Mi-e dor. Te cer. Te caut.
Cum pot să mai respir când nu e aer?
Cum pot să merg când nici pământ nu e?
Sunt agăţat de amintiri la mijloc
Şi nu înțeleg de ce aşa?… De ce?
Şi dau cu pumnii în pereţi. Mi-e rece.
Mă zvârcolesc în cuşcă, violent,
Îmi sar bucăţi de vise ascuţite
Ce tot pătrund în mine, adânc şi lent.
Cu pumnii strânşi, îngenunchiat de clipă
Adun firimituri, încrâncenat.
Încerc să le lipesc şi sper, cu ură
C-o să revii. Că nu s-a terminat.
Dar pasul tău te poartă… Oare unde?
Nu mă mai vezi, nu mă mai vrei în gând
Noi am atins un vârf ce nu mă lasă
Să mă cobor. Şi tremur aşteptând.
Căci te voi aştepta de acum o viaţă
Nu vreau altă iubire. Tu eşti tot.
Tu mi-ai dat sens. Şi doar în sensul ăsta
Vreau să exist. Eu… fără noi… nu pot…
Puzzle
Vin şi pleacă. Dar rămân amintirile.
N-am încă destul cer să mă înalţ
Nici aripi prea puternice să zbor
Doar… piese risipite pe asfalt.
Un puzzle fără rezolvare sunt
Căci s-au distrus în timp colţuri din mine
Nu se mai potrivesc şi se desprind
Nu pot forma tabloul. Nu mi-e bine.
Mă chinui, trist, să pun piese la loc
Şi reconfigurez imagini. Sper să iasă.
Sub greu covor de gânduri mă întorc
Chircită-n vise, care nu mă lasă.
Încerc să fac un zâmbet, dar nu stă
Şi pun lipici pe colţuri, să dea bine.
Arunc cu sete piesele pe jos
şi le alipesc forţat. Aşa îmi vine.
Căci nu mai am răbdare să găsesc
Azi locul potrivit al vreunei piese
Şi nici putere să mă regăsesc.
Deci mă lipesc oricum şi văd ce iese.
Cascada
Precum cascada ascunsă, în prăvălire iute,
În mângâieri de pietre, nasc încă stropi de vis.
Refugiu pentru suflet, în vremuri de restrişte,
Acum sunt doar pădurea în care m-am închis.
Sunt satul fără suflet ascuns în amintire.
Iar apa mea tot cade, izbind fără sfârşit
Adună tot în cale, loveşte, dă cu ură.
Mânia omenirii, o fierbe înăbuşit.
Nu-i nici urmă de viaţă în golul abisal,
Doar val curgând cu sete în ţipăt de durere.
Doar deznădejdea cruntă, tot adunată-n val,
Este izvor de gânduri, de sete, de plăcere.
Se aruncă-n hău iubirea, cu apele curgând.
Şi nu-i şansă, cu viaţă, să scape, la lovire
Plângându-şi verde mugur ce se năştea pe ram,
Se sinucide-n clocot, se năruie-n simţire.
Urcat pe stâncă, falnic, de sus, respiri cu zâmbet
Priveşti spre fundul văii, spre apa dur căzând,
Stăpân pe ameţitorul abis ce-l ai sub tine,
Te-ncântă azi tabloul iubirii-n hău murind.
Dar nu uita un lucru. Iubirea… Doar ea moare
Cascada însa curge, va exista mereu
Va străluci cu viaţă în razele de soare
Şi va fi nesecată. Aşa cum sunt şi eu.
E ciudat
Îmi beau, singură, vibrând, amintirile
Pe pridvorul tăcerii. E întuneric,târziu.
Paginile roase, răsfoite de vreme
Se deschid. Ceru-i trist, vineţiu.
Bate vântul. Mi-e frică, mi-e noapte
De atâta prezent din trecut,
Demodat, timpul geme, în şoapte
Ating aerul să mă simt, dar mă rup.
Golul din suflet tot dă peste margini
Euforică, beau doar din vină. Şi ţip.
Vitalul cortegiu al îndoielilor mele
Se adună din nou. Mă afundă în vid.
Reproduc, sistematic, tabloul tăcerii
Şi tot beau din esenţa neschimbată în timp
Recunosc pretutindeni eroarea plăcerii
Şi încerc să-i dau rost. Mă amăgesc. Tac şi strig.
Început de sfârşit când bei singur… din tine
Un apus, vinovat, al iubirii inspir.
O ciudată visând la o altfel de lume…
Asta sunt. Şi ciudat. Tot iubire respir…
Balamuc
Te privesc dintr-un unghi deviat trist în timp
De jungla dominată de legile mărunte,
Ne devorăm eşecul şi ne lovim pe ritm,
Cu râset zgomotos stârnit de amănunte.
Un balamuc e-n urmă, ne anulează crunt,
Tot îndesând ferm lama în trupul de cuvinte,
Se naşte doar furtuna în râuri ce cuprind
Doar valuri compromise, avare şi inculte.
Iubirea-i exilată în propria tulpină
Din varii pricini limpezi găsite-n repezeală
Reînviem din groapă doar rătăciri şi vină
Vânând esenţa ruptă, amară şi brutală.
Din moleşeala vie a gândului tăciune
Ascunşi în luxul bârfei, pe tava de argint,
Ne tot zdrobim cu sete, căci stăpânim destine.
Ne aruncăm în lavă, doar ură resimţind.
Cu ochii confiscaţi de zâmbetele false
Nu mai vedem lumina, doar umbrele rânjind,
O decădere tristă în jurul nostru naşte
Doar balamuc. Din asta nu scapi decât murind…
Doi proşti fericiţi
Ne-am închis nebunia într-un sistem coerent
Îndesând ferm hărmălaia de cuvinte.
Ne distrăm când ne doare, ne iubim permanent,
Într-o lume ţicnită, murdară… se simte.
Râsete spaţioase dezlănţuie calm
Un galop fericit, repetat, de trăire
Nu mai vrem să trăim lângă oameni ce zac
Vrem doar cer strălucind într-o mare iubire.
Hotărâţi, doar noi ştim să zâmbim încruntării
Generând neîncetat doar renaşteri de zbor,
Nepricepuţi fericiţi ce se scaldă-n iubire,
În spatele zidului protejând stropi de dor.
Lângă noi chiar şi tunetul râde în hohot,
Între noi şi tăciunele prinde culori,
Ne iubim fremătând, suntem lin, dar şi clocot,
Căci pătratul de cer este doar pentru noi.
Ne sorbim însetaţi fericirea secundei,
Nesecat e izvorul de clipe fierbinţi,
Nu ne pasă de alţii, noi vrem să rămânem,
Într-o lume de genii, doi proşti fericiţi.
Compromisuri
Am instalat imitaţia stâncii în mine
Negând contrabanda de sentimente în timp,
Blocând psihicul doar spre verde de bine,
Mă arunc fericită în culori. Ca să simt.
Nu mai intru în camera incertitudinilor vii.
Mă strecor după zidul vibrând de realitate
Şi încerc să mă-nalţ fără urlet, căci ştiu,
Să trăiesc, anulându-mi negări complicate.
Compromisuri nu vreau, dar le fac bine acum.
Învăţând să trăiesc, am sărit printre rânduri
Explodând conţinut de suflet vândut,
Mă ascund între pliuri stângace de gânduri.
Şi mă lăfăi în bine învăţând azi să mint
Mi-e mai vie lucirea, generează urale
Într-o lume murdară azi nu mai e timp
De trăiri alb curat, de zvâcniri naturale.
Nu privi încruntat către mine acum,
Reproşându-mi al iubirii apus vinovat.
Am trăit ani la rând ştergând roua de praf.
Asta e… Azi mi-e bine doar în cer condamnat.
Până nu-i târziu
Plutesc azi fără ţintă, în derivă,
Căci ţărmul ţi-am pierdut fără de veste.
Nu e nimic în orizontul sumbru
Doar valuri surde, triste, de poveste.
Se forfotesc şi se lovesc de gând
Într-un ocean ce nu există încă
Şi-n zare nu e urmă de pământ,
Şi-n mine este apa prea adâncă.
La ţărmul tău era atâta pace
Şi m-a ademenit. Am debarcat.
Rostogolirea inimii în sentimente
A fost ca dar. Un dar ce mi-a fost luat.
Şi m-am trezit plutind în existenţă
Pe paşi de dans ce nu-i pot învăţa,
E o poveste cu a fost odată,
Dar care nu se termină cu va urma.
Plutesc deci, de atunci, ca într-o moarte,
Piratul blestemat, sunt mortul viu,
Cu inima lăsată într-un cufăr.
Te rog, găseşte-o, până nu-i târziu…
M-am blocat
E timpul să-mi întind gândul pe patul tăcerii
a obosit, zvâcnind, în labirint de întrebări,
nu e țărm neatins, căci spre steaua uitării
n-a găsit niciun drum. Numai viscol de stări.
Mi-a ramas blocat, mamă, în privirea-ți pierdută,
în baticul pe care ți-l așezam, repetat,
am sperat, dragă mamă, c-o furie tăcută,
că eu pot. N-am putut. Nu MAI pot. M-am blocat.
Văd pe stradă siluetă, cu statura ca tine,
și-mi tresare tot trupul, simt să fug către ea.
Dar când pasu-mi aleargă, gândul glasul îmi ține.
Nu ești tu. Nu vei fi. Cu oricât dor te-aș striga.
Nici hârtia nu acceptă alt cuvânt decât Mamă
și nici dansul frenetic nu ma alină. Mi-e frig.
Îmi e dor. Cât de dor…îmi e trist și mi-e teamă
că acolo, departe, nu mă auzi, când te strig.
Vreau să-ți spun că iubirea de mamă nu trece,
vreau să știi că în noi vei trăi neîncetat,
vreau să simt că acolo iți e bine. Mi-e rece…
Vreau….Ce vreau? Nu mai știu. Cum ți-am spus…
M-am blocat.
––––––––––
Carmen MITRACHE
13 aprilie 2019