PĂŞIND PE GÂNDURILE MELE….
Mi-e teamă de toamna ce vine,
Mi-e teamă de vremea ce trece…
Cu paşi prin mine, prin tine,
De parc-ar călca pe ruine,
În urmă lăsând să se înece,
Speranţe şi vise-n noroaie,
Împăienjeniţi ochii de lacrimi…
C-aşa cum copacii-i despoaie
Şi sufletele ni le desfoaie,
De frunzele ruginitelor patimi !
Şi nici că vrea să se-aplece,
La murmurul celor cu jale…
Aprig bate vântul cel rece,
De seva, vrând să ne sece,
Împrăştiind totul în cale !
Chiar păsările fug, călătoare,
În ţări mai calde, beduine…
Dar un’ să ne ducem noi oare,
Când timpul ne fură-n vâltoare,
Trecându-ne prin ghilotine ?
Nu-i bai, ca furnici în muşuroaie,
Efemeri suntem, alţii-or să vină…
Nestăvilite vor curge pâraie
Şi ploile printre pietroaie,
Viaţa jucând rol de blajină !
CASE PĂRĂSITE, SUFLETE-OROPSITE…
De multe ori, greu îmi simt sufletul, așa ca lutul,
Când pașii-mi întâlnesc dărăpănate case, goale
Și deseori mă întreb, care le-or fi fost trecutul ?
Cum au fost cu ani în urmă, cum li-era-nceputul,
Când miroseau a var, cu fațadele lor medievale ?
Ce vise ascundeau, de tinerețe, ideale ?
Îmi fac curaj și-mi îndrept spre casa veche pașii,
Timid, de parc-aș bate la poarta vremilor apuse…
Pe pipăite merg, șovăitor, cum s-ar târâi culpașii,
De teamă să nu tulbur somnul nălucilor, chiriașii
Ce, scrumul vieții și-au lăsat, al trăirilor nespuse,
Speranțe, vise roz și negrele, răpuse…
Prin colbăitul aer, zăresc pereții umezi, scorojiți,
Ferestrele privind în hău, cu geamurile sparte…
Cu privirea răscolesc ștergând ochii-abia mijiți,
Prin pânze grele de păianjeni și șobolani treziți,
Pe prăfuite mobile, ruine, cât văd mai departe,
Cătând rătăcite poze sau vreo carte…
În mijlocu-ncăperii, în nebuloasa cenușie-mov,
Praful se-nvălurează pe mănunchiuri de lumină…
Disting parc-o umbră-ntinsă pe velință, în alcov,
Cu fața pală, tristă, cu-ncercănați ochi, de istov,
Mai mult închipuirea celeia gemânde în surdină,
Sufletul lăsând pe patul morții, o ruină…
Pe noptieră, paharul păstreaz-amprenta buzei,
Ce-n restriște sorbit-a ultima-i de apă picătură…
În cămin, e rămășița cioatelor sub vălul spuzei…
Pe spetează, atârnă-nsângerată rochia lehuzei,
Ce murise, înghițind otrava vieții, cu o sorbitură,
De jugu-i-ngenuncheată, perfidă lovitură…
Se lasă noaptea… aud țipătul cucuvelelor ostile
Și glasu-i muribund aud, se zguduie-ncăperea…
Ca lacrimi s-au topit lumânările scurse în feștile…
Îi simt disperarea când luase pumnul de pastile,
Scriind pe fila ultimă, a vieții-amare, încheierea,
Să caute limanul, liniștea și mângâierea…
Aud plâns de copil la sânul mumei, stors de sete…
Cu dosul palmei șterg, reci sudorile-n broboană…
Mă simt și eu părtașul durerii unor mari secrete,
Ce-mi dezvăluie umbra simțind cuțitul de regrete
Și, rugând de mântuirea sufletului ei-n prigoană,
Cu evlavie aprind un muc de lumânare la icoană…
(Smerită, mă retrag și-o iau la goană…)
ȘI UNA …ȘI ALTA …
Și ploaie și toamnă
Și frunze și vânt…
Un gând mă îndeamnă,
Să nu scot cuvânt !
Și stropi și lacrimi
Și dor și iubire…
De suflet cu patimi,
Pierdut în neștire !
Și cer și pământ
Și soare și nori…
Tăcerea-i mormânt,
Tresar de fiori !
Și zi și noapte
Și fulgeri, furtuni…
Vise răscoapte,
Arse-n tăciuni !
Și frunze și pleoape
Și plâns și hazard…
Groparul să-ngroape,
Speranțe ce ard !
Și-ntuneric și lumină
Și-amăgiri și vise…
Nimeni să-mi vină,
Am porțile-nchise !
Și răzvrătiri și Damne
Și păcate și rugă…
Veni-vor iar toamne,
Șiroaie-o să scurgă !
Și-nchisori și zăbrele
Și sfânt și păgân…
Veștejite-albăstrele,
În mână-mi rămân !
Și prezent și trecut,
Și gol și gândire…
Mi-e sufletul mut,
De rob, rătăcire !
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
Octombrie 2019