FLORILE DEZAMĂGIRII…
Arde focul în cămin, făcând umbre pe cortine…
Geme viscolul afară, rupe frunze, crengi și stuh…
Înserarea a căzut și gândurile-mi fug spre tine,
Pe-atunci când ni se juca, soarta de-a destine,
Luând zborul fiecare, ca păsările prin văzduh,
Sub aripa Sfântului Duh…
Din cafeaua rece sorb, câte-o mică-nghititură…
Focul îl mai întețesc, punând în el ceva surcele…
Cu dosul palmei șterg, zâmbetul amar pe gură,
Privindu-te în minte, ca o veche de-ani gravură,
De timpuri ștearsă, palidă și scursă de vopsele,
Crăpată-n zeci de bucățele…
Privesc pe geamul gol, cum noaptea s-a prelins…
Surâde luna enigmatic, stelele din ochi clipesc…
Din noapte o faptură, parcă văd cum s-a desprins,
Cu pieptul desfăcut și brațul larg spre mine-ntins,
C-un buchet de dalbe flori, de gheață ce sclipesc,
La sânu-mi cald să le strivesc…
Și-mi pari așa frumos, în întuneric cum lucești…
Ca nu știu d-ești iluzie, a nopții, ori fantasmă…
În ce colț de lume oare, pierdut mai rătăcești,
Atâta vreme scursă, de când tot îmi lipsești ?
Sau, bântui doar în minte, a-nchipuirii plasmă,
Cu miros de mir și-aghiasmă…
Și totuși îmi răsari, din marama noptii-albastră !
Îți văd parcă făptura, suflarea aburindă-n geam !
Să plâng, să râd, aievea apărut-ai la fereastră ?
Mi-e teamă, că visul s-o destrăma și eu sihastră,
M-oi întoarce în alcovul, de ani unde strângeam,
Florile dezamăgirii și plângeam…
ZACE ORAȘUL CA-N MORMÂNT…
O noapte neagră s-așterne peste-orașul adormit,
Se prelinge, ca smoală, de pe-un alt parcă tărâm…
Alene, ca panteră languroasă și-o privesc uimit,
Cum se-apropie de mine, dar nu stau la tocmit,
Mai departe imi port pașii fugind pe caldarâm,
Tăcerea nopții s-o sfărâm…
Mă pierd printre clădiri, sub lumini de felinar,
Suflarea să mi-o trag, bătăile inimii s-ascund…
Departe mă avânt, singur sufletu-mi hoinar,
Al nopții vagabond, ca prin talazuri marinar,
În liniștea orașului, mai mult să mă afund,
Simțindu-i pulsul muribund…
Că-i ora cea târzie, plină de misterul anumit,
Când la ferestre, una câte una, luminile se sting…
Când, oamenii adorm, unii cu suflet mulțumit,
Alții, cu vinovatul gând, că poate-au pătimit,
Simțind aripile coșmarului, cum mințile le-ating
Și-n somn mistuitor îi-mping…
Și-i grea tăcerea, tare, ca o lespede de piatră,
Te-apăsa pe suflet, ca zale-n locu-i de veșmânt…
Un buf mai plânge câteodată, speriat câinele lătră,
Treziți din somnu-adânc, de hohotul de idolatră,
Al vreunei sărmane, ce se tânguie cu legământ,
Că n-o mai călca vreun jurământ…
(… zace-orașul ca-n mormânt… )
—————————–
Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU
Atena, Grecia
7 ianuarie, 2019
Versuri superbe, puritatea eleganta a stilului, armonia și stilul oglindesc starea spiritului autoarei !