ABISUL NIMICULUI…
A trecut vremea, Nimicul mă priveşte-adânc în ochi,
De parcă vrea să mă soarbă, picătură, picătură…
Mi-ascund faţa, că mi-e cam teamă de deochi,
Îi cer să plece-n lume, să mai facă înc-o tură,
Că-ntre timp, m-oi piti poate-n vreo scobitură !
In neştire-alerg căţărându-mă din stei în stei,
Mi-e teamă şi de Timp cu clipele-i nebune,
Ce-mi fugăresc Prezentul pe derdeluşul vârstei…
Pe povârniş, nu prind vreo rădăcină, uscăciune,
Vreo scorbură să mă ascundă, vreo genune !
Vai de Prezent, gâfâind cu sudoarea-n haină,
Se caţără şi el pe fapte-ghimpi, decizii-bolovani…
Curiozităţi îl urmăresc, întrebări-capcane-n taină,
Vor să mi-l fure şi-alergând pe culmile de ani,
Primăveri îmi calcă, flori strivindu-mi de castani !
Chiar mi-e milă cum fuge de-a Nimicului tiranie,
De n-apuc să-l apăr şi să-l înveşmânt cu vise…
Să-mi curgă-n vene, să m-agăţ de gâtu-i cu manie,
În fiecare zi să-i văd mesajele ce-mi lasă scrise…
Ne fugăreşte vidul, închizându-ne porţile deschise…
Mă doare când îl văd rostogolindu-se ca bulgăr,
Sărmane, tu, Prezent, nu ţi-i gândirea înţeleaptă…
Nu ştii nici tu să-nfrunţi Destinul, ce stă sever călugăr,
La capăt, cu degetul intins, pe cea din urmă treaptă,
Arătându-ne, că-ncremenit, abisul Nimicului ne-aşteaptă…
ŞI NUMELE TĂU…
Te ţin în palmă când apari, ca pe o piatră preţioasă,
Atât de rară, că nu-i pe lume mai de preţ bijuterie…
Când te privesc, îmi luminezi în suflet, graţioasă,
C-aş vrea pe mine să te port mereu, nesăţioasă,
Precum copilul îşi doreşte din vitrin-o jucărie!
În întuneric, luceşti ca miriadele-adunate stele,
Când la fereastra sufletului zâmbind, tu, îmi apari…
Ciocnind la geamu-i şi răzbind printre zăbrele
Sau de sunt trează sau doar în visurile mele,
Dintr-un ungher ascunsă, ca rază tu-mi răsari!
În odaie-mi luneci, ţâşnind ca din strânsoare,
Ca din fântâna de lumina a zorilor de zi,
Având ca mumă cerul şi tatăl veşnic soare,
Cu topaze, ametiste şi rubine în prinsoare,
Cum rar poţi să-ţi închipui şi rar poţi auzi!
Te-aştept cu nerăbdare, ca prin tunel sclipire,
Firul să ţi-l prind, ce mă va duce spre lumină…
Ca faru-n noapte-mi eşti, te urmăresc fără clipire,
Pe fruntea timpului busolă, în drum spre nemurire…
În viaţa de aici, de dincolo, pe unde-oi fi, m-alină!
Dar, de-o să te pierd, furată de vreo ursitoare
Şi nu-ţi voi mai simţi în suflet dulcea rezonanţă,
De-n întuneric, raza nu ţi-oi vedea strălucitoare,
Să-mi picure lumină, eu, ca salcie-plângătoare,
Ţi-oi spune, că fără tine, nu pot trăi… SPERANŢĂ…
AM PIERDUT ADRESA FERICIRII
Mi-am irosit viața, precum destinul prevestise…
M-am întors și-am luat-o iarăși de la capăt…
Pe-același drum, l-aceleași porți găsite-nchise,
Ale-așteptărilor, speranțelor și viselor ucise,
Mi-au sângerat iar tălpile în colbul proaspăt…
Fruntea mi-am plecat la poalele dorinței răvășite…
Am adunat în suflet cenușii zăpezi de despărțire…
Tăcerile mi-au fost ca așternuturi goale, nesfârșite,
Pernă mi-am făcut din morman de vise copleșite,
În care-am topit ceara scâncetelor de simțire…
Am pogorât din vârfuri spre-abis de existentă…
La porți închise am bătut, găsind zăvor și lacăt…
Mi-am spus, că viața cere mai multă persistență,
Dar… iar mă pripășisem pe calea de latență,
Ce-mi apărea, aceeași, de fiecare dată-n treacăt…
Am căutat, am încercat bătând cu pumnii-n piept…
Ce pot să spun ? C-am încolțit din germen de păgân ?
Și-acum, la mijlocul de drum, ce pot să mai aștept ?
Doar, scufundată-n propria-mi oglindă să rămân,
Cu buze ceruite, șoapte-n van mai pot să-ngân…
DE-O FI SĂ FIE VA VENI, ALTFEL… VA TRECE…
De multe ori m-am întrebat, ce-i aia ”Fericire” ?
O căutam adeseori, doar pe la colţuri o zăream…
De câte ori vroiam s-o prind, mi-era zădărnicire,
Sirenă, cu glas suav m-ademenea… făţărnicire…
Ca Fata Morgana se-ndepărta, de-o ajungeam…
O umbră-i devenisem sub umbra ei… târâş,
Ascunzându-mă, să nu mă prindă ea de veste…
Mă zgrepţănam, stâncă cu stânca în urcuş,
Picioarele mi le zdreleam de bolovani în coborâş…
S-o prind, doar să-mi scrie ceva file de poveste !
Încercările însă, cu toatele mi-au fost în van…
De parcă scris mi-a fost aşa, pe foaia de destin…
O-ntrezăream ascunsă după al vieţii paravan,
Părea să-mi fie-aproape, deşi pe celălalt liman,
Cochetând-o, măcar o clipă să-mi vină, clandestin !
Dar… am obosit şi mi-am pierdut orice avânt…
De-aş fi lăsat-o să îmi vină ca un vis rătăcitor,
Aş fi avut poate speranţa, far-atât să mă frământ,
Că mi-ar fi-ntins aripa ridicându-mă de la pământ
Şi m-ar fi înălţat, în zbor spre-un Rai scânteietor…
Însă-i târziu acum, s-au prăpădit visurile-mi răzleţe…
Încleiate, s-au împotmolit pe drumul presărat de ani…
Simt cum mă trag încet alte aripi, negre, hrăpăreţe,
Ce m-or duce pe cenuşiile cărări de bătrâneţe,
Punându-mi în cârcă un sac greu cu bolovani…
Veţi spune, poate, că niciodată nu e prea târziu…
Că, oricând să fie, Fericirea va fi binevenită…
Bizar îmi pare însă, o ironie-a vieţii, ce hazliu,
Că, Eu aceeaşi nu mai sunt, mi-i traiul străveziu
Şi de himere… m-am săturat să fiu ademenită !
––––––––––––-
Anna-Nora ROTARU
Grecia, Atena
22 iunie, 2018