ODĂ PAȘILOR PIERDUȚI…
Pașii-mi vor să merg ades,
Unde gândul tău mă cheamă,
Urmele de pe nisip neșters,
Să le caut, mă îndeamnă…
Simt că deseori mă strigi,
Prin cuvinte zbuciumate,
Îmi ceri mâna să mi-o atingi,
Să-ți simt inima cum bate…
Știu că vii-n aceleași locuri,
Unde ne-ntâlneam odată,
Unde valul stingea focuri,
Cu-albă spuma lui sărată…
Dar…n-am venit, cu agonie
Mă gândeam că-s năluciri…
Îmi ziceam că-i nebunie,
Ale minții născociri…
Nu voiam să mai te-aud…
M-am ascuns precum fac lașii…
Mi-am făcut sufletul crud,
Lăsând mare-a șterge pașii…
Dar deodat’…nu simt văpaie,
Vocea ta nu mă mai cheamă…
Un cuțit în maruntaie,
Îmi trezește-n minte-o teamă,
Că, und-erai, n-o să mai fii,
Nimeni n-o să mai m-aștepte…
Simt că n-ai fi printre vii
Și-o durere-n mine crește…
Fug la locul de-altadat…
Nu mai ești…și-i-așa pustiu…
De-ndoieli m-am lepădat,
Dar…păcat că-i prea târziu…
Lăsai frâu la tot de doare
Pe nisip…și flori cu sânge,
Pentr-o dragoste ce moare,
În val de lacrimi, marea plânge …
PE TĂRÂMURI NEUMBLATE…
Motto: Fericirea, n-o poți închide-ntre belciuge,
Oricât s-alergi, voind s-o prinzi, tot mai departe-ți fuge…
Cu pizmă, de ani te caut, prin fiecare loc,
Pitită poate, sub orice stâncă, piatră, buturugă…
Prin nori, prin stele, din negre-abisuri te invoc,
Ascunsă-n străfundul apelor, în limbile de foc,
Te rog, pios, cu mâinile-mpreunate-n rugă,
Să mi te-arăți, că lipsa-i doliu, mă subjugă…
Nu te ascunde, în timpan aud țipătul vremii,
Vino să-mi fii aproape, tu să-mi fii lăstarul,
De care să m-agăț, scăpând de lanțul sclemii,
De groaza de-a nu mai fi, de însăși frica temii,
De faptele-adunate, depuse pe șubrezit altarul,
Sufletului meu… balanța și cântarul…
Putere de-a lupta nu am, cu morile de vânt,
Ființa-ntreagă-mi tace și inima mi-i goală…
În minte nu port gând, nu pot să scot cuvânt,
Mi-s visele-ofilite, uscate, căzute la pământ,
Ținând în mâini o viață, ca de hârtie, o coală,
Cu mâzgăleli doar și pete, ca de smoală…
Pe câte căi am colindat, bătucite-n căutări,
Doar-doar să te găsesc, prin cețuri voalate…
Au nins în mine clipe, de dorinți și frământări,
Mi-au ars speranțe verzi, în încinsele-așteptări
Și, scormonind prin grote, bordeie și palate,
Ți-am dat de urmă, pe tărâmuri neumblate…
Parcă mă așteptai, (știai ?), blândă și pioasă,
Doar câțiva pași și… te-aș fi prins de poală…
Dar, deodată, privirea ți-a devenit tăioasă,
Ca lamă de cuțit m-a sfredelit și, furioasă,
Cu vocea rece mi-ai poruncit : ” Te scoală,
Du-te și mai fă prin viață o rotocoală,
Ca să nu crezi tu, că poate la necazuri,
Din drumul meu voi zăbovi, în tălmăcire,
Vremea să mi-o pierd aiurea, dând răgazuri,
La orișicare muritor, cu orice fel de nazuri,
Cu orișicine, cu mintea-i prăpădită-n născocire…
EU, doar una sunt : mă cheamă FERICIRE !”
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
18 mai 2019