ÎNVINGĂTOR ȘI NU ÎNVINS…
Parcă mi-i prea scurtă viața, la câte-aș mai avea de învățat…
S-a scurs timpul fără rost… cât pot afla în ultimă instanță ?
În jurul nostru, Domnul atâte-a plăsmuit și ne-a-ncredințat,
Dar timpul nu mi-ajunge, oricât de coama lui m-am agățat
Trăgând de șirul clipelor, mai mult pierdută-s în nesiguranță,
Mai mult parcă-notând în ignoranță…
Aș vrea să văd ce-i dincolo de granițele vederii noastre,
S-aud sunetele ce nu poți auzi, nu poți să le surprinzi…
Să-nvăț răbdarea din ochii statuilor, reci, mute și sihastre,
Când cu rugătoarele priviri scormonesc din vremi prin astre,
Să aflu de-alte universe, privindu-le ca prin înșiruite-oglinzi,
Misterele ce nu știai, să le desprinzi…
De la fluturi vreau să aflu cum se bucură de viața de-o zi,
Din nimfe ies, trăiesc, iubesc, murind cu stingerea luminii…
În timp ce noi, parcă nu apucăm, ca bine-bine-a ne trezi,
Nu știm cu-adevărat ce-i fericirea, ci doar știm a mucezi,
Purtând dafinii pe frunți, unii la alții ne-arătăm caninii
Sub blestemul neputinței, vinii și rușinii…
N-am cunoscut nimic din nestăvilita sete-a arsului nisip,
Ci doar singurătatea scoicii, de fric-ascunsă-n carapace…
Nu am gustat din roua ce mi s-a cernut pe buze și pe chip,
N-am învățat cum să culeg nectarul, nici cum să nu-l risip
Nici cum din conștiința mea să evadez în liniște și pace,
Să-mi ridic Eul rănit, în mâl când zace…
Nu m-am săturat de gingășia florilor, cu șoaptele-n parfum,
Nu știu de-avântul șoimilor țintind spre-naltul cer albastru…
Nici forța apelor-nspumate, când mușcă țărmurile-n duium,
Nici semeția brazilor când cad, pierind în foc aprig și scrum
Sau, când trimit spre cer amărăciunea mormântului sihastru,
Tăcerea din marmură și alabastru…
De-aș fi aflat la timp că stăpân sunt doar pe-un vremelnic azi,
Neștiind de-o fi vre-un mâine… îndoielnic viitor, poate neatins,
Mi-aș fi deschis larg brațele să-ntâmpin chiar zilele cu zorii fazi,
Zdrobind corbii nopților, ce făceau din vise-mi rătăcitori nomazi,
Din soare-aș fi furat flăcări, cu ele păstrând al vieții foc nestins,
Fiind astăzi… învingător și nu învins…
OSÂNDĂ
Plouă mărunt, plouă,
Cu lacrimi de rouă,
Pe frunze, pe flori,
Se scurge din nori.
Pe suflet se prelinge
Și-n inimă stinge,
Durerea încinsă,
De dragoste-aprinsă.
Iubire deplină,
Mângâierea e lină,
Cu șoapte-n tăcere,
Noian de mistere.
Grăiri fără auz,
Păși fără călăuz,
Într-o noapte obscură,
Ce te-nghite, te fură…
Și ploaia se cerne,
Pe trup se așterne,
Pe tâmple încinse,
Pe brațele-ntinse.
Spre cer rugăminte,
Cu lacrimă fierbinte,
Spre forțe Divine ,
Durerea s-aline.
Dar nimeni n-aude,
Strigătele-s surde,
Genunchii mi-s moi
Și cad în noroi,
Așteptându-mi blânda,
Să-mi fie osânda,
C-am vrut să iubesc
Și-acum pătimesc…
Iar Mama Divină,
Refuză să-mi vină,
Mă lasă plecată,
De dor încercată…
Și fulgere albastre,
Din cer, printre astre,
Puzderie să m-atingă,
Blestemul să-nvingă…
Și-așa osândită,
Femeie iubită,
Plătesc o povară ,
Și dulce și-amară,
Iar ploaia m-atinge,
Cu lacrimi de sânge,
Din inima cum doare,
Pe sufletul ce moare…
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
19 februarie 2019