Anna-Nora ROTARU: Poeme

PE PLAI COBOARĂ ÎNSERAREA…
 

Ce liniște deplină-i în văzduh, se-nchină înserarea…

Nici zumzet de albine, nici zbateri de-aripe de fluturi…

Pășește-agale-Amurgul, ca un adagio simt vibrarea,

O boare racoroasă, o aduce spre mal, valul, marea,

Te umple de extaz și fiorul rece te face să te scuturi,

Ca din aprinsele iubiri, săruturi…

 

 

Lumina-i violetă coboară acoperind din zare munții,

Galeș se prelinge, gonind ziua ce cată să se-ascundă…

Cu dosul palmei îmi șterg picuri din sudoarea frunții,

Mai număr clipele orologiului, ca în buzunar mărunții,

Privind cum soarele-obosit, cu fața-i vișinie și rotundă,

În spumă valului se-afundă…

 

 

Aud ziua, când scâncind, când urlând ca furibundă,

Vrând cu Timpul parcă, să mai facă un compromis…

Pare ca o barcă-ncărcată de culori, ce se scufundă,

Gemând în agonie, cu ultimile-i spasme, muribundă,

Cerșind Amurgului să-i dea pe sub mână un permis,

Să n-o fure Îngerul Negru trimis…

 

 

Pe grădina-mi amuțită, noaptea cerne rece-albastră,

Intunericu-așternându-i mantia-i de neguros velur…

Un gând trist, violaceu, mă surprinde la fereastră,

Când îmi văd cum lăcrimează violetele-mi din glastră,

Cu parfum făcându-și vise pentr-un greier trubadur,

Rătăcit printre azaleele din jur…

 

 

De departe strălucind, clipește o lumină pe pervaz,

Poate că pe-un colț de cer, vestește fulgeru-a furtună…

Sau, poate că timidă semiluna ascunzându-se cu naz,

Prin pufoșii nori de-argint sau într-al mării obscur talaz,

La sfat șezând, cu licurici puzderii și cu stelele-mpreună,

Din vise îmi împletesc cunună…

 

 

BĂTRÂNEȚEA, BOALĂ GREA…

 

 

Mă doare sufletul, îl simt zbătându-se-ntr-o gheară,

De putere nevăzută, ce pe la colțuri mă pândește…

Plutește-n aer miasmă, parcă, de carnivoră fiară,

Eu cercând tot s-o alung, aprinzând lumânări de ceară,

Dar tot îmi dă târcoale, pe împrejur tot rătăcește,

Cu promisiuni m-ademenește…

 

 

O cheamă ” Bătrânețea ” zice și mi se-ncurcă-n plete,

Jucându-se, mi le răsfiră-ntre degete pe frunte…

Și fața-mi mângâie, trupu-mi cercetând pe îndelete,

Făr-a băga de seamă, să-mi lase-a Timpului pecete,

De la Prezent spre Viitor, încercând să rupă punte,

Lăsându-mi riduri, fire cărunte…

 

 

Mă uit l-ale mele mâini, azi îngroșate și zbârcite,

Odat-așa gingașe, firave, ca aripi de opal…

Acum mi-arată muncile, cu bătături, unghii tocite,

Din lujeri cum mi-au fost, azi strâmbe-s degetele, pocite,

Că mă-nfior de groază, l-atingerea ei cu negru-i val,

Ca lama rece, dura de pumnal…

 

 

Nici vocea nu-mi mai este, ca odata, fina, de brocart,

Melodioasă-mbietoare, ca de trandafir dulceață…

Lăută veche-i astăzi, că din cântu-i notele s-au spart,

A jale face doar, pentru cei ce nu mai sunt, ca să împart,

Trăiri de-atunci, ascunse-n norii de negură și ceață,

Vieți doar anonime, de paiață…

 

 

Ochii-mi lăcrimoși privesc în gol, de-abis magnetizată,

De Viitoru-ntunecat, ce-mi soarbe încet Prezentul…

Împingându-mă mai mult, spre somnu-adânc, epuizată,

De nimicul zilelor ce trec, de soarta-mi refuzată…

Mai lasă-mă un pic, nesocotind în schimb procentul,

Să mă prind-al tinereților torentul…

 

 

Mi-i somnu-adânc și negru, părăsit de roz-albe vise…

Domnește-n jur tăcerea, singurătatea-i ca germene…

E frig, nu pâlpâie focu-n suflet, ca cenușa îl strivise…

Gălbejite toamne se grăbesc, că primăverile otrăvise

M-a prins timpul ostatecă, în turnul lui de cremene

Trăind o viață între termene…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

14 februarie 2019

 

 

Lasă un răspuns