COPIL PRIBEAG
Mi-e sufletul copil pribeag,
Ce-mi zburdă liber prin grădină…
Doar trupul sprijinindu-se-n toiag,
Odată tânăr, azi moșneag,
Adună lacrimi în surdină…
Că n-are azi tulpină…
Căci floare-a fost și-a dat în rod
Și fructe a făcut, zemoase…
Așa cum datina e în norod,
Din moși-strămoși, înscrisă-n cod…
Dar, simt-acum oștiri de coase,
Să-mi frângă oase…
Așa e viața, zămislește…
Îți pune-n mână un contor,
Zicând: „iubește, te-nmulteste”…
Momeli în șoaptă îți rostește,
Zvârlindu-te ca pe-un cotor…
Învinși și-nvingator…
Am doar speranța în Mântuitor,
Sufletul că-mi va lăsa pe iarbă…
Să-mi fie veșnic spectator,
La teatrul cosmic vânător
Că nu-mi place rolul de roabă…
Mă vadă ca podoabă…
Nu sunt poate praf stelar, nimic,
Nici ca un hoit purtat de-un cioclu…
Oi fi fărâmă-n Univers, pitic,
Am suflet mare însă în trup mic,
Și vreau pe mapamond un soclu,
Privit chiar cu binoclu…
Nu vreau ca dus pe năsălie,
Aruncat să fiu-n vreo hârtoapă…
Îmi place viața mea pe glie,
S-o savurez felie cu felie,
Nu hrană rădăcinilor în groapă,
La fiecare ceapă…
Mai lasă-mi Doamne-o-nchipuire,
Sufletul să-mi fie de copil și veșnic…
Fiorul cosmic să-l simt în unduire,
Răsplătit c-un strop de nemurire
Că n-oi fi ca Barabas, nemernic…
Ci, zic eu, un suflet vrednic…
ALUNECĂ-NSERAREA
Pe-altarul Vremii natura se jertfea…
Îşi despoia veşmântul tomnatic cu furie…
Zdrenţe colorate de mătăsuri, catifea,
Prin vânturi spulberate… şi eu, cu o cafea,
Sorbind amaru-i, îmi găsesc parigorie,
În amiaza purpurie…
Gândurile-mi cad pe iarba sângerie,
Ca frunze călătoare ce vântul izgoneşte…
Din roşie, ca rană, e tot mai plumburie
Ziua-nchinată nopţii, ca dură mărturie,
Că-n cale, timpul pe toţi ne desfrunzeşte,
Ne-ndoaie, ne cerneşte…
Îmi ţintuiesc privirea pe-o mică vâlvătaie…
Se stinge-amurgul, neagra cafea sorbind…
Dezamăgirea îmi pătrunde-n măruntaie,
La soarele ce apune c-o ultimă bătaie,
Trezindu-mă cu sufletul, alăturea vorbind
Şi-o lacrimă zdrobind…
Mă mişc într-un târziu, de parcă sună ceasul,
Să nu mă prindă noaptea, de frigu-i amorţind…
Călcând peste frunzişuri, în urmă moare pasul,
Nelăsând vreo urmă-nscrisă pe răspasul,
Că, oricât să vreau, cu amăgirile minţind,
Soarele nu pot s-aprind…
—————————–
Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU
Atena, Grecia
28 octombrie, 2018