SFÂRȘIT DE VARĂ…
Se scurge vara-ncet pe alei și din păduri,
Târându-și pașii, obosită prin țărână…
Au ars și buruienile și frunzele-n călduri,
Pământu-i-ncins, aerul, de nu-l mai-nduri,
Și-acum, stă-n colțul timpului, bătrână,
Că-i va veni altă stăpână…
Și ceru-n ploi se scurge-n agonie, moare,
Odată azuriu, senin, e tot mai pământiu…
După nori-grei se-ascunde-un palid soare,
Îl părăsesc în stoluri și păsările călătoare,
Și-i tot mai-ntunecat în jur și-așa pustiu,
Că, ce s-aștept, nu știu…
Tunetele se dezlănțuie, cu mânie și răget,
Geme chiar pământul, de limbi de foc atins…
Vântul smulge crengile desfrunzind cu muget,
Deznădejdea te cuprinde-apasatoare-n cuget,
Simțind cum uraganu-n gheară lui te-a prins,
Suflându-te, te-a stins…
Se scurge vara, brutal, natura pare-nvinsă,
Luând convoiul de frunze moarte, în alai,
Dar și din noapte, visele, inima-mi desprinsă…
Aștept până la anu-n agonia mea cuprinsă,
S-aducă zâmbet iar și flori pe-ntregul plai,
Cu soare strălucind, bălai…
METAMORFOZA ANOTIMPURILOR
Mi-ai venit în prag iar, Vară,
Coborând pe văi, pe dealuri,
Mi-ai adus cireşe iară,
Câte-un val-nspumat pe maluri !
M-ai găsit cam… fără vlagă,
Cam… cu gânduri-ntunecate…
Cu nimic mai… în desagă
Şi cu mâini încătuşate !
Obosită, făr-odihnă,
Tot oftând plin’ de năduf,
Trupu-mi fără pic de tihnă,
Sufletul în zbor, ca puf,
Din cel suflat din păpădie,
Gonit în lume, având o rugă…
Să-l lase vântul cum adie,
S-aştepte pe o buturugă,
Că doar, veni-vor şi-alte veri,
Pe cele-mi resemnate,
Le voi preface-n primăveri,
Pe toatele-adunate
Şi le voi spune bun venit,
Pe zilele-mi cernite,
Pe sufletul ca prigonit,
De gândurile-mi priponite !
Chiar, toamne de-or veni, să-mi vie…
Le-oi trece toate peste ierni,
Ca Primăveri mereu să-mi fie
Pe anii, cât mai lungi… eterni !
——————————————-
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
11 august, 2018