Trăind la “Vatra Românească, în Jackson, Michigan, în imediata vecinătate a Episcopiei Ortodoxe Române din America, am asistat la așezarea spre veșnică odihnă, în cimitirele ținând de acest așezământ, a numeroși reprezentanți, unii de frunte, ai generației românești interbelice, care a fost a renașterii naționale și creștine, aflați în exil.
Toți acești oameni, așezați spre veșnică odihnă în cimitirele “Vetrei Românești”, au avut o existenta exemplară. Nu neapărat sub forma “lucrurilor” lăsate în urmă (lucruri care, oricât de mărețe ar fi sunt condamnate la uzură și uitare), ci exemplari sub specia modelului existențial urmat, a valorilor morale sub care au trăit, căci valorile morale sunt singurele care pot garanta libertatea, adică existența cu rost. Nu curgere naturală, biologică, ci viață cu rost, care înseamnă capacitatea de de a lua hotărâri și voința de a le urma statornic, indiferent de opinia publică sau de “modă”.
Am putut vedea modul în care, unul câte unul, acești oameni se duceau spre cele eterne și am fost martor împrejurării că, din ce în ce mai des, această așezare spre veșnică odihnă se făcea în tot mai mare singurătate. Adică, numărul celor care participau, dimensiunea cortegiilor funebre, era tot mai mică, până a fi compusă din doi, trei prieteni bătrâni și preotul slujitor. În chip paradoxal, această singurătate, pe care la început am perceput-o ca tristețe, a căpătat o altă înțelegere, mai adâncă și cred mai adevărată.
Fiecare dintre acești singuratici din cimitirele “Vetrei Românești” împlinea cele profețite de un poet reprezentativ al generației pomenite, rugăciunea: ”..să ne primim și cuiele și fierea/Ca Ține-n marea Ta singurătate…”. Iar așa am înțeles, sau cred că am înțeles, și una dintre cele mai zguduitoare caracterizări făcute acelei generații, ”un piersic înflorit în timpul Iernii”.
Acea caracterizare a fost interpretată în diferite chipuri: unii au văzut în ea tristețe și dezamăgire, alții disperare politică, alții pur și simplu disperare și alții nu au înțeles nimic. De fapt, acea caracterizare a fost expresia unei miraculoase înțelegeri a existenței creștine și ea ne este deplin deslușită de cele spuse în Evanghelia Sfântului Marcu,11,12-14: “Și a două zi ieșind din Betania, El a flămânzit. Și văzând departe un smochin care avea frunze, a mers acolo că să vadă dacă va găsi ceva în el; și ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor. Și începând Iisus a grai, a zis; de acum înainte rod din tine nimeni în veac să nu mănânce”.
În legătură cu aceasta au fost destui, mai ales cei “foarte cuminți” și “raționali”, cei care nu trec stradă decât corect, au exclamat surprinși, ”cum să aibă roadă dacă nu era vremea? ”Dar aici se ascunde întreaga taină. Atunci când Dumnezeu ne cheamă, noi nu trebuie să avem semeția nebună de a afla cauzele acelei chemări și nici temeritatea și obrăznicia de a ne afla scuze pentru a nu răspunde, ”scuze” de genul; ”nu era momentul potrivit”, ”ce va zice lumea”, etc. Atunci când Dumnezeu ne cheamă și ne cere să fim părtași la lucrarea Lui nu există decât un răspuns: PREZENT! Așa au răspuns singuratecii din cimitirele de la “Vatra Românească” și așa au răspuns, în ceasul cel mai greu al istoriei românești, contemporanii lor de generație și crez. Căci ceasul cel mai greu al istoriei românești s-a petrecut în temnițele și lagărele bolșevice. Acolo generația pomenită și-a dovedit, în împrejurări în care nu se putea minți, în condiții de viață și moarte, că au răspuns chemării lui Dumnezeu. Acolo ei au împărțit și au dat din pâinea lor celor care erau mai nevolnici, au apărat pe cei bătrâni, au învățat pe cei cu care erau închiși “crezul” deținutului politic, crezul care îi putea scoate cu demnitatea întreagă din infern: ”să nu crezi în administrație, să nu îți fie frică, să nu cerșești”. Tot acolo, aceiași oameni, același “piersic înflorit în timpul Iernii”, a arătat că singura cale de a înfrânge răul absolut este binele absolut, adică purtarea suferinței, a Crucii și iertarea. Acea generație a dat sens și dimensiune istorică, dimensiune morală și a așezat pe cei care au trecut prin iadul bolșevic al temnițelor ca luptători pentru Ortodoxie și pentru Neam, a arătat că nu au murit și nu au trăit degeaba. Acea generație, la chemarea lui Dumnezeu a răspuns Prezent. Au făcut această știind că era singură cale.
Așa a răspuns Împărăteasa Cerurilor, cea care este” mai cinstită decât heruvimii și mai mărită, fără asemănare, decât serafimii”Mărita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria. Cea care, vestită de Arhanghel asupra minunii minunilor, nu a șovăit și a spus: ”Iată, roabă Domnului. Fie mie după cuvântul tău” și așa a făcut cu putința Întruparea și Mântuirea Neamului Omenesc.
După o splendidă legendă a drept măritorilor Răsăritului se spune că în acea clipă, uluite, oștirile îngerești și-au întrerupt o clipă imnul de slavă și în tăcerea cosmica a răsunat doar cântecul Fecioarei, glasul Ei. Glas care este al Bisericii luptătoare, glas care se aude de două mii de ani și care nu va înceta până la a două Mărită venire.
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, USA
24 noiembrie, 2018