Putem citi în ultima vreme tot soiul de comentarii și păreri despre ce este viață religioasă, ce ar trebui să fie și, mai ales, cum fiecare părere ar trebui să fie luată în seama și apreciată.
Sunt mulți care vântură fragmente de argument, și acela cules în grabă și din lecturi incomplete și rău înțelese, despre ‘virtuțile” cutărei secte sau cult, apărut cu scurtă vreme în urmă, alții mormăie despre “nevoia” unei apropieri “ecumeniste”, zic ei, toți suntem “la fel” (și iată că, Slava Domnului, nu suntem de loc la fel), iar alții au ajuns să vorbească despre “avântul” Episcopatului Romei (zis “biserica” româno-catolică). (Acest “avânt” realmente există doar în imaginații înfierbântate și în mintea unor ratați autori de literatura fantastică). Dar nespus de des găsim opinii care condamnă Ortodoxia, Dreapta credință, Pravoslavia, pentru tot și toate; pentru sărăcia din țară, pentru neputință politicienilor, pentru frigul din timpul Iernii. Dar dincolo de orice glumă, este necesar să ne uităm cu mai multă seriozitate la aceste vorbării deșarte și mai ales este vremea să le cam aruncăm la lada cu gunoi a istoriei.
Biserica Ortodoxă este cea întemeiată la Pogorârea Duhului Sfânt, la Cincizecime, de către Apostoli după învățătura dată de Iisus Hristos. Acesta este un fapt istoric. În această privința nu pot există “opinii”, păreri, sau “cred” și nu “cred”. ”Credem, sau nu credem despre lucrurile nevăzute, în privința faptelor reale, concrete nu este nimica de crezut, ele, simplu, există. Cine le tăgăduiește fie are lipsa de vedere mai bună, fie, mai degrabă, de mai multă minte în cap.
În momentul de față Biserica Ortodoxă cunoaște o dezvoltare absolut uluitoare, în toate țările tradițional ortodoxe dar și în cele neortodoxe. Această este iarăși un fapt care poate fi dovedit numeric: număr de Biserici noi, Mănăstiri noi, credincioși noi. Iar acest avânt Ortodox are loc în vremea în care Episcopatul Romei (zis “biserica” romano-catolic) trece printr-o profundă criză. Țările din Europa de apus pur și simplu, una câte una, încetează să mai fie țări creștine. În Anglia mai puțin de 1% dintre locuitori merg, cât de cât regulat, la servicii religioase, în Franța sute de biserici sunt dezafectate, în Austria, Spania și Italia bisericile sunt goale. Despre alte țări aproape este jenant să pomenim. În Suedia, primatul ”este un “episcop” lesbiană, în Scoția un pastor îndeamnă lumea la rugăciune ca micuțul Prinț George să fie homosexual, etc. Cu toată sinceritatea, ce soi de dialog sau “înfrățire” pot afla Ortodocșii cu asemenea abominații?
Dar un alt exemplu, care poate explică declinul dramatic al Episcopatului Romei poate fi oferit.
Cu mai multe luni în urmă Episcopul Romei (“papa”) a fost întrebat ce părere are despre homosexuali. Răspunsul a fost efectiv stupefiant, ”cine sunt eu să îi judec?”. Asta fiind spus de cel care, după doctrina acelui episcopat, este înzestrat cu “infailibilitate”, neputință de a greși. Dar acest răspuns este în consecvență a unei logici interioare bolnave a acelui Episcopat.
În 12 Martie, 2000, în cadrul unei slujbe special ținută în Catedrala Sfântului Petru din Roma, Ioan Paul al II-lea, Episcopul Romei (Papa) a cerut iertare, în numele congregației pe care o reprezintă, pentru păcate și greșeli comise de membrii acelei congregații împotriva altor denominații, ereticilor, femeilor, Evreilor și altor “minorități”.
Actul de a îți cere iertare pentru greșeli și păcate este un act superlativ, dar numai atunci când îți ceri iertare pentru greșelile pe care tu le-ai comis sau de care ești direct vinovat. A îți cere iertare în numele altuia, ca și a ierta cele făcute altuia, este un act dubios și în ultimă instanta un act de trufie. A cere iertare pentru acte făcute de alții, în circumstanțe pe care nu le poți cunoaște în toată complexitatea lor, este o manifestare exagerată, fără folos și la limita ipocriziei.
A cere iertare pentru acte făcute de alții, cu vremi în urmă, înseamnă a tăgădui că Judecata de Apoi va fi individual (în primul rând), înseamnă a judeca tu însuți pe semenii tăi și înseamnă, finalmente, un act de trufie. Acțiunea Episcopului Romei, în circumstanțele în care a fost făcută, apare nu numai dubioasă în intenție, pare de-a dreptul suspectă și motivata politic. Acțiunea pare a confirma, ceea ce în epocalul roman Frații Karamazov a fost demonstrat, că Episcopatul Romei este căzut în “ispita a treia” (dorința de stăpânire a acestei lumi) și, cu toată certitudinea demonstrează păcatul de moarte al dogmei despre “infailibilitatea papală”.
Episcopul de atunci al Romei și cei care i-au urmat s-au întrecut în a răspândi asemenea cereri de iertare. Din motive politice și pentru a intra în grațiile puternicilor zilei. Dar în același timp Episcopatul Romei a continuat și continuă fără abatere politica anterioară, până la crimă. Ca exemplu stau aprobarea tacită a bombardării Serbiei, acordul cu apariția abominației musulmane din Balcani, ”statul Kosovo” și crimele pe care sub ochii noștri le comit fasciștii ucrainieni, urmașii monstrului Stepan Bandera, și “uniații” din Galiția. Dacă Episcopatul Romei ar fi regretat crimele, care fără îndoială au fost numerose și comise de cei ce au fost înaintea lor, atunci nu de cereri suspecte de “iertare” ar fi nevoie, ar fi nevoie de schimbarea modului de acțiune, modus operandi. Și acesta nu se schimbă. Găsim aici o asemănare până la identitate cu următorul caz înfățișat în Evanghelie; Iudeii care afirmau că nu ar fi făcut faptele părinților lor… ”și ziceți: De am fi fost noi în zilele părinților noștri, n-am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui proroocilor. Astfel dar, mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor ce au ucis pe prooroci. Dar voi întreceți măsură părinților voștri” (Matei,23:30-32)Într-o asemenea înțelegere aceste cereri de “iertare” par a fi mai degrabă denunțuri,iar cel denunțat este Trupul lui Hristos.
Într-o înfocată predică, Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia spunea…”pâra rece, denunțul scris sau oral, turnătoria făcută din proprie inițiativă și în deplină libertate de voință este cel mai abject, mai mârșav, mai ticălos, mai spurcat și mai nemernic dintre toate mișeleștile păcate existente”.
Să-I mulțumim lui Dumnezeu că Biserica Ortodoxă nu poate cădea în asemenea ispită. În Biserica Ortodoxă conceptul de “infailibilitate” este anatema și un Episcop care ar cădea în ispită repede ar fi corectat de Trupul Ortodox, Trupul mistic al lui Iisus. Este iarăși unul dintre motivele ca să mulțumim cu lacrimi de recunoștință pentru privilegiul fără egal de a fi Ortodocși.
–––––––––––
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
9 decembrie, 2017