În 1913 apărea la București lucrarea “Dacia Preistorică” de Nicolae Densușianu. O lucrare absolut impresionantă, de peste o mie de pagini, o lucrare care, încă dela apariția ei și până azi, a stârnit și continuă să stârnească enorme pasiuni, pozitive și negative. Oricum am considera-o un lucru rămâne sigur, această istorie nu poate fi ignorată. În chip fericit, cu eforturi absolut eroice, în anul 2002 editura bucureșteană “Arhetip” a retipărit, după original, lucrarea dându-i nou suflu de viață și îndemnând la reflecție o nouă generație. Editura a reușit să spargă o anume conspirație a tăcerii dusă în jurul lucrării și să termine acțiunea nefastă de batjocorire a ei. O conspirație care, după cum vom vedea, avea un scop limpede și care nu era spre binele Neamului Românesc. Încă mai trist de cele mai multe ori această acțiune s-a purtat prin indivizi care fie că frunzăriseră doar lucrarea, fie nu o citiseră de fel. Încă mai adesea era vorba de scepticismul ironic al celor care se grăbesc să vorbească despre cele pe care nu le știu și nu le înțeleg; a imbecililor utili.
Autorul lucrării, Nicolae Densușianu, a fost unul dintre cei mai harnici și meticuloși truditori spre dezvăluirea trecutului românesc. Este suficient să amintim că majoritatea documentelor privind istoria medievală românească (și încă mai vârtos cea transilvană) au fost adunate și publicate de către Nicolae Densușianu; că fără aceste documente nu ar fi fost cu putință să fie “descoperită” miraculoasa supraviețuire a Românilor transilvăneni și mai cu seama supraviețuirea instituțiilor lor specifice a căror vechime nimeni nu o poate stabili (poate doar lucrarea aceluiași istoric despre care mă încumet a vorbi mai la vale).
Importanța ca istoric a lui Nicolae Densușianu nu sălășuiește mai ales ori în primul rând în mulțimea datelor prezentate ci în modul lui de gândire, în filozofia lui istorică. Nicolae Densușianu sparge sistematic modelele repetitive impuse. El sfărâma consecvent și deliberat acele noțiuni și “modele” care se impun prin repetare, care întunecă spiritual critic până la orbire și încurajează lenea de a gândi. El cuteza să vadă lumea în alt chip, așa cum este ea: vie, curată, vibrând de prospețime și sfidând neputincioasele îndrăzniri ale negativității pure.
Nicolae Densușianu este concomitent un iconoclast și un iconodul; un spărgător de “icoane” false, sau mai exact de idoli scârbăvnici, și un închinător al Vieții și Neamului Românesc. În chipul în care el scrie se vădește enorma și adevărata modestie, smerenie a unui mare învățat ce nu avea lipsă de slava deșartă a lumii. Istoria lui este poveste, spusă pe îndelete și cu gust, de către un taică bătrân nepoților pe care îi iubește ca lumina ochilor.
“Dacia Preistorică” este în esență reconstrucția realităților istorice de la Dunăre și Carpați în vremea ante-istorică poate imediat post-edenică. În aceste condiții folosirea critică a izvoarelor istorice existente (și care toate vorbesc de vremuri și evenimente ce avuseseră loc cu mult înaintea întocmirii lor) trebuia să fie în chip necesar critică. Tot în chip necesar autorul trebuia să folosească propria imaginație și propriul discernământ în a “umple” golurile lăsate de izvorul istoric, scris ori arheologic. Ceea ce autorul monumentalei lucrări a căutat să facă a fost de a stabili modelul de dezvoltare istorică în Carpați și la Dunăre, în spațial românesc altfel spus. Un model care nu a fost niciodată uitat ci doar modificat, adaptat, ascuns și iarăși arătat.
Nicolae Densușianu deslușind caracteristicile începuturilor istoriei românești sau Neamului Românesc a reușit să stabilească și să definească cel dintâi trăsăturile definitorii ale modelului existențial românesc, înțelegerii rostului vieții de către Români, a diferenței ce o stabilesc ei între bine și rău sau, folosind excepționala formulă a Părintelui Nicolae Steinhardt dela Rohia, a “fenomenului românesc”. Dar asupra acestui merit al “Daciei Preistorice” vom mai reveni. Ceea ce trebuie arătat este că Nicolae Densușianu în cercetarea istorică a fost cel dinatâi dintre Români care a utilizat metodă “reconstrucțiilor regresive” . Această metodă trebuie explicată.
Istoricul pleacă de la adevărul că izvorul istoric, scris ori arheologic, nu surprinde decât concluzia unui eveniment ori proces istoric, sfârșitul său. În curgere logică este deci datoria profesională a istoricului să se întrebe ce va fi fost mai înaintea acestui “sfârșit” și rostul său existențial, să avanseze dacă nu un răspuns măcar o plauzibilă ipoteza pe care cercetări ulterioare o pot valida ori infirma. Nicolae Densușianu a folosit tot ceea ce era disponibil ca izvor istoric la vremea la care scria și a făcut tot ce îi era în putință de a stabili ceea ce era, după cunoștință și conștiința lui, adevărul istoric. În această privință însă trebuie să fim lămuriți. Toate concluziile istorice, de când a început ea să fie scrisă, au fost și au rămas subiective, interpretări personale. Încă mai evident este acest fapt când vorbim de istoria veche sau străveche. Nicolae Densușianu a folosit izvoare istorice scrise care, încă atunci când apăreau, se refereau la vremuri trecute ori legendare. Multe din aceste izvoare scrise erau legende sau zvonuri , atunci când nu erau direct povești ( spre exemplu multe din scrierile lui Herodot). La rândul lor izvoarele arheologice nu erau foarte multe și ele la rându-le sunt extreme de îndoielnice când sunt singurul temei al unei reconstrucții istorice. Nu vreau să pun la îndoială importanța izvoarelor istorice ci vreau să reafirm că bunul simț ne obligă să nu le absolutizăm și tot el ar trebui să ne îndemne să nu cădem în capcana unui tehnicalism sec, sterp și trufaș. Oricum Nicolae Densușianu nu a căzut în astfel de curse. El a stăpânit izvoarele istorice, le-a adăugat interpretarea proprie și a folosit cu mare curaj datele etnografice , atunci când era nevoie. Marele merit al filozofiei istorice a lui Nicolae Densușianu a fost acela că el a refuzat să considere modelul existențial al neamului său ca fiind de mâna a două și a refuzat ideea servilismului automat față cu modelele din “afară”. Nicolae Densușianu a intuit, poate cel dintâi între istoricii și gânditorii români, că cel mai mare rău pentru Români a fost tendința (cu grijă cultivată de toți cei care nu au iubit acest neam) “ploconirii” față de modelele străine. El a înțeles că subordonarea politică, economică și militară nu sunt alta decât consecința subordonării psihologice. Atunci când psihologic un neam este gata să adopte “modelul” exterior, subordonarea politică și economică față de o putere exterioară (și promotoare a unui model) nu mai este decât un detaliu minor și prea lesne de atins. Nicolae Densușianu nu a fost un șovinist tribal ci un admirator și promotor convins al fenomenului românesc ale cărui rădăcini el le află în vremuri străvechi, ”ante-istorice”, imediat post-edenice. Nicolae Densușianu a fost un om liber, descendent dintr-un neam liber, admirator al unui model existențial original și egal în valoare cu orice alt model existențial . În plus Nicolae Densușianu a promovat cu o copleșitoare erudiție nevoia ca Neamul Românesc să alunge complexele de inferioritate care îi fuseseră cu grijă satanică cultivate. Folosind metoda reconstrucțiilor regresive Nicolae Densușianu ajunge la nivelul prim de dezvoltare al fenomenului și Neamului Românesc și acolo el descoperă pe Pelasgii și Hyperboreei cei “pii” (credincioși). Acolo descoperă el trăsăturile esențiale ale celor care, din vremea post-edenică și până în ziua de azi, au viețuit neîntrerupt în Carpați și la Dunăre, credință tare, statornicia, toleranță, capacitatea de adaptare, uluitorul echilibru mental. Nicolae Densușianu a deslușit caracteristica de baza a fenomenului românesc, caracterul sau cel mai intim care leagă demnitatea de modestie și modestia de elegantă. În aceleași locuri Nicolae Densușianu așează centre spirituale care, la fel, s-au păstrat din vremea post-edenică până în ziua de azi, ascunse în vârfuri de munte (“cardine mundi” , tatanile lumii), și umbră de pădure, centre de rugăciune preschimbate apoi în sihaștrii atunci când Dumnezeu s-a arătat pe Sine deplin . Nicolae Densușianu a deslușit și modul în care aceste societăți străvechi au viețuit și cele arătate de el sunt asemănătoare , până la identitate de multe ori, cu civilizația țărănească românească. (Argumentul stupid că el ar fi transferat realități contemporane lui în trecut nici nu trebuie luat în seama. Asemănările de care vorbeam sunt semen de continuitate în timp și asta o demonstrează de fapt chiar diferențele, uneori foarte mici și întotdeauna impuse de nevoia momentului istoric, dintre realitățile descrise de Densușianu și civilizația țărănească românească. Aceste deosebiri sunt mici dar organice, firești și ele arată în chipul cel mai convingător cum modelele străvechi au supraviețuit și s-au adaptat vicisitudinilor vremii fără să își schimbe esența definitorie, duhul viu și mereu același.)
Unele dintre concluziile lui Nicolae Densușianu sunt discutabile și altele au fost infirmate de cercetările ulterioare. “Dacia Preistorică”, la fel că toate marile lucrări istorice, nu a fost scutită de uzura vremii și de corecțiile aduse de noi descoperiri și interpretări. Dar în același timp valoarea lucrării rămâne neștirbită la fel cum neștirbită rămâne ideea de baza care luminează această fantastică și monumentală realizare românească : Istoria (ca și arta) se străduie a vedea chipul gândirii sau ideea care luminează în lucruri și alcătuiește cuprinsul lor ideal sau temelia lor. Un alt lucru apare cu claritate în monumentală lucrare “Dacia Preistorica”.
Populația și civilizația străveche a spațiului carpato-dunărean (românesc) era în primul rând întemeiată pe valori duhovnicești și pioșenie. Pelasgii și Hyperboreeii se aflau în stare antitetică populațiilor sau civilizației “Greco-Romane” și încă mai vârtos așa cum era ea în vremea de vârf a imperialismului roman. De fapt între aceste două civilizații a fost o stare de conflict permanent (și modul agresiv și derogator în care izvoarele și istoricii romani au descris Dacia și pe Daci sunt dovadă elocventă) și “războaiele” traiane au fost concluzia acestui conflict. (Este absolute tragic că aceste războaie au fost mai apoi descries de istoricii români că “certificat de naștere” al Poporului Român. De fapt ele au fost un moment istoric, și strict un moment istoric, în spațiul carpato-dunărean și cu o semnificație și consecințe mult mai mici decât cele care i-au fost atribuite și cu toată certitudinea nu exclusiv pozitive). Oricum dacă demonstrația făcută de Nicolae Densușianu a fost cea adevărată (așa cum crede și semnatarul acestor rânduri) atunci evenimentele istorice ulterioare și încă mai vârtos istoria Bizanțului capătă o altă și mult mai înălțătoare explicație.
Bizanțul apare ca momentul triumfal al omenirii, poate una din singurele vremi în care duhul a stat și a fost socotit că stând deasupra materiei de către autoritatea lumească. Bizanțul mai apare că biruință a tradiției (inclusiv a celei adusă la lumina de Nicolae Densușianu) asupra materialismului egalizator și degradant al imperialismului roman, iar Neamul Românesc apare nu ca “anexă” secundară ci ca parte esențială a civilizației bizantine. În aceiași ordine de idei expresia de “Bizanț după Bizanț” trebuie înțeleasă drept continuitate istorică neîntreruptă și făgăduință de biruință viitoare.
Nicolae Densușianu a scris despre trecut dar a țintuit spre viitor. Cu mult mai înainte de vremea în care a trăit el pare a fi intuit că lupta finală și decisivă se va da între puterile Duhului și cele ale materialismului satanic și sistemelor ce îl promovează (nazist, comunist ori globalist). Nicolae Densușianu a mai știut, ceea ce părinții Bisericii au spus întotdeauna, că mântuirea neamului omenesc nu vine în istorie ci la sfârșitul ei.
Este extrem de interesant de văzut și notat că valoarea operei în discuție poate fi ilustrată de felul în care a fost ea (opera ) primită și comentată.
În prima instanță monumentala lucrare a fost ignorată. Această este una dintre prea binele cunoscute metode ale clicilor de intelectuali râncezi care din timp în timp se instalează și acționează ca jude, jurat și acuzator. Sunt intelectualii aserviți clicilor politice și care tipologic țin de Iuda Iscarioteanul. Apoi lucrarea a fost comentată în mod exclusiv negativ. Autorul ei (care așa cum apucasem să spun a fost unul dintre cei mai harnici culegători de izvoade istorice care au ajutat la înțelegerea evoluției fenomenului românesc în vremile cele mai tulburi ) a fost categorisit de scribălași, ce cu greu adunau sub semnătură lor câteva pagini dureros de plictisitoare, dacă nu adevărate cărămizi în capul cititorului, ca “amator”, “tezist”,etc.,etc. Adevărul este că Nicolae Densușianu a fost tezist dar teza lui înseamna și promova, voința Neamului Românesc de a funcționa cu rost și egala lui voință de a își împlini menirea pentru care a fost adus în ființă. Nicolae Densușianu a demonstrat că modelul existențial românesc înseamnă atașamentul de valori spirituale și concluzia ce ar trebui să o desprindem este că prin aceasta el (modelul existențial românesc) stă peste modelele materialist-satanice. Nicolae Densușianu a mai demonstrat că modelul existențial românesc și valorile pe care se întemeiază nu este unic ci asemenea altora care, la fel, se dezvoltă în jurul unor centre duhovnicești. (Nespus de important este să amintim că în vremea în care Nicolae Densușianu își alcătuia monumentala lucrare un sfânt român, Moșul Gheorghe Lazăr din Sugag, colinda spațiul pelasg, desculț și cu capul descoperit, stabilea noi legături între centrele duhovnicești ale acestui spațiu și practic reînsuflețea spiritualitatea, monahismul românesc într-un chip absolut miraculos. Această coincidență , fără îndoială, nu a fost întâmplătoare).
“Dacia Preistorică” a fost abuzată și de cei care nu au înțeles din ea nimic, spre promovarea unor aberații șovinist tribale care nu aveau nici un fel de legătură cu Nicolae Densușianu ba chiar stăteau împotriva a tot ce el credea.
Lucrarea monumentală de care vorbim este de o importantă covârșitoare, în vremea când fenomenul românesc este confruntat cu un nou sistem satanic, al “globalismului” promovat prin imperialismul SUA. “Dacia Preistorică” ne stă acum la îndemână ca demonstrație că și acest sistem satanic este sortit trecerii într-o rușinoasă uitare . În acest chip inițiativa Editurii “Arhetip” de a retipări opera lui Nicolae Densușianu nu trebuie doar lăudată ci binecuvântată.
“Dacia Preistorică”, așa cum spuneam, este în primul rând o uluitoare poveste istorică și ei i se potrivesc minunat cele spuse de Mihail Sadoveanu în puțin cunoscuta lui nuvela “Credința Strămoșească” : “Poate (cele povestite) s-au întâmplat unui bunic și el mi-a povestit mie. Așa se păstrează credințele. Învățați și voi a crede, căci ceea ce mi-a spus mie bătrânul, ori i-a povestit lui un bunic, e lucru de crezut și prea adevarat”.
———————————
Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center
19 noiembrie 2017