Tot în ultima vreme au apărut numeroase luări de poziție și exprimări în spațiul mediatic, foarte critice în privința practicii Bisericii de a cinsti, de a venera, icoanele și încă mai vârtos, Sfintele relicve, moaște. Aceste exprimări i-au numit, pe ceia care practică cinstirea pomenită, ”pupători de oase putrede”, ”pupători de cadavre” și oricum, oameni foarte înapoiați. Desigur, unuia ca mine care evit exprimările violente și sunt adept al rezolvării problemelor cu “duhul blândeții”, aceste exprimări i-au părut excesive. Ulterior, analizând mai atent, am văzut că de fapt în acest fenomen, al contestării icoanelor și cinstirii relicvelor, ne întâlnim cu un proces recurent în istorie. Un proces foarte vechi și care continuă și în zilele noastre. Este vorba de Iconoclasm.
Istoric s-a arătat că iconoclasmul este ințiat de către elemente extremiste al căror principal “argument” este violența. În zilele noastre cel mai bun exemplu sunt mișcarea Taliban, care a bătut cu tunurile un ansamblu arhietectonic cu valoare culturala unică, sau “califatul arab”, mișcarea ISIS, care a distrus sistematic monumentele de la Palmyra. Vehemența de limbaj a neo-iconoclastilor nu este un semn bun căci poate incita la violență.
Deci iconoclasmul, ca fenomen istoric, este o mișcare care caută să înlăture imaginile asociate cu un alt fel de gândire sau credință decât al lor (iconoclastilor). Cum spuneam este un fenomen vechi și recurent. El a fost practicat de vechii Ebrei când au intrat în Palestina, de mohamedani când au intrat în India, de “talibani” în chiar zilele noastre (când au bătut cu tunul monumente străvechi dar care înfățișau zeități în care ei, talibanii, nu credeau). Dar cel mai cunoscut, să zicem, ”clasic” exemplu, este mișcarea iconoclastă din Bizanț.
Iconoclasmul bizantin a avut două faze; prima din 726-787 și a două din 814-842. Prima fază a fost cea virulenta iar cea de a două a fost doar imitativă, retrogradă.
Iconoclaștii porneau de la convingerea falsă și inspirată de către cei mai perversi dintre demoni, demonii “teologi”, arhiconi, că cinstirea icoanelor și a relicvelor era formă de “idolatrie”; închinare la “materie” (considerată de ei impură) și la idoli. Plecând de la această convingere împărații bizantini, Leo “Armeanul” dar mai ales Constantin al V-lea Copronymus, au devastate cu violență Bisericile, au distrus icoanele, au fărâmat relicvele sau le-a aruncat, au scos pe călugări și călugărițe din mănăstiri. Mai mult Copronymus i-a silit pe aceștia,sub sancțiunea excecuţiei imediate la caz de refuz, să se “căsătorească” și să “consume” căsătoria în circ,în arenă,sub privirea a mii de oameni. Este de menționat că mulți călugări au cedat de teamă morții dar extraordinar de mare a fost numărul celor care au ales să fie martirizați. (Este de amintit că măsuri absolut similare a mai folosit regimul Stalinist în decada a doua și a treia a veacului trecut în Rusia sovietică. Despre modul miraculos în care anume relicve, moaște, au fost recuperate s-au scris tomuri întregi. Cel mai cunoscut fiind cazul redescoperirii moaștelor Sfântului Serafim din Sarov, în 1990). Deci temeiul lor ideologic era că cinstirea icoanelor era închinare la idoli, iar cinstirea sfintelor moaște închinare la cadavre. Asemenarea cu limbajul folosit de mișcarea neo-iconoclastă de azi este absolut tulburător. Putem vedea că sunt inspirate de același duh.
Această ideologie a fost combătută de mari teologi și cel mai cunoscut între ei este Sfântul Ioan al Damascului.
Damaschinul a arătat că în primul rând trebuie să stabilim despre ce vorbim.Astfel el a arătat că “închinarea” este datorată numai lui Dumnezeu, cel în Treime Mărit. Icoanele și moaștele sunt “venerate”, cinstite. Cei care le venerează nu aduc cinstirea lemnului, materiei, ei o aduc chipului pe care îl reprezintă. Rugăciunea adresată chipului se duce la cel cinstit și acesta o duce la Dumnezeu. În cazul moaștelor asemenea ele nu sunt închinate, sunt cinstite, venerate. Sunt cinstite și venerate deoarece au aparținut unor oameni care,eliberați de povara propriilor păcate și pasiuni, s-au “umplut” de Har. Deci chiar trupul lor s-a învrednicit de Har și aceasta se vede în felul în care rămășițele lor pământești s-au păstrat, galbene, uşoare, răspândind aroma cereasca. Că este legitim să reprezentăm chipul Sfinților este limpede;ei erau oameni că și noi,au fost văzuți și au fost cunoscuți.La fel și chipul lui Iisus. El s-a întrupat, ”iar Cuvântul s-a făcut trup” spunea Sf.Evanghelist Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu. Nu putem reprezenta pe Tatăl, ”pe care nimeni nu l-a văzut”. Iar Treimea poate fi reprezentată doar sub forma în care a arătat-o Sf.Andrei Rubliov. Cei “trei “care s-au arătat Patriarhului Avraam la stejarul din Mamvri. Dar dincolo de toate aceste, hai să zicem, “tehnicalităţi” se găsește un adevăr încă mai adânc.
Creștinii Ortodoxi nu consideră “material” o categorie impură. Ea este doar într-o stare căzută,cum căzut este și omul. Dar ea, ca și omul, va fi readusă la starea, în “care ne-a vrut Dumnezeu”. Iar icoana și sfintele moaște, prin Har, se apropie de acea stare. Pentru respectul arătat, în acest chip, materiei, pe drept cuvânt se poate spune că de fapt Dreptmăritorii sunt singuri cu adevărat “materialiști”, iar prin faptul că Pravoslavnicii cred cu toată tăria că oamenii pot ajunge “sfinți”, deci într-o superioară “asemănare” cu Dumnezeu, ei dovedesc credința că omul a fost făcut “după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” și deci se poate spune că sunt singuri cu adevărat “umaniști”. Icoanele sunt revelaţie a divinităţii. Căci icoanele nu sunt “portrete” sunt cu mult mai mult, ele sunt partea văzută a nevăzutului, vederea zilei a opta. Iar acest adevăr a fost dovedit cu sângele martirilor şi cu însuşi martiriul icoanelor. În vremea persecuţiilor sângele apărătorilor Sfintelor Icoane a fost amestecat cu icoanele sfărâmate şi din acest martiriu au ţâşnit mai slăviţi şi mai spre slavă! Credința cinstitorilor de icoane a fost confirmată de al șaptelea sobor a toată lume de la Nicaea în 787 și apoi reconfirmat în 843 în Duminecă numită și “ Biruința Dreptei Credințe”. Deci pe scurt această este istoria iconoclasmului.
Mișcarea neo-iconoclastă începută și în România este un reflex al culturii hedoniste și consumatoriste promovată de anume cercuri din “apus”, cultura ale cărei trăsături demonice devin tot mai desluşite. Este destul de trist că asemenea influențe sunt acceptate, ueneori, doar având “meritul” dubios că provin din “apus”.
Mai trist este că această mișcare poate genera un vid cultural care lesne va fi umplut de alte credințe cu adevărat violente.
Violența cu care,fără argumente teologice (argumente care nici nu pot exista) sectarii îngrămădesc insulte și blasfemii este sinistră. Ei tăgăduiesc cinstirea icoanelor și a sfintelor moaște, tăgăduiesc rugăciunea către Sfinți, cutează să tăgăduiască până și rolul Preasfintei și Pururea Fecioarei Maria. Vehemența cu care este făcută această blasfemie este dovadă de posesie demonică!Iar acestor rătăciți li se adaugă jalnica adunătură a “ateiştilor” dintre care, cei mai mulți, nici măcar nu știu ce vorbesc.
Dar să nu uităm că atât teismul cât și ateismul sunt credințe. Egal imposibil de demonstrat. Un” dumnezeu” a cărui existența ar putea fi demonstrată nu ar fi chiar mare “dumnezeu”. Oricum ar fi insuficient Dreptmăritorilor al căror Dumnezeu este, “ negrăit, necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns,pururea fiind și același fiind”. Foarte periculoase sunt cultele neo-protestante.
Sub masca unei false smerenii, care în fapt este orgoliu luciferic și folosind argumente foarte șubrede, plăpânde, firave, abătute și contradictorii, acești sectari nu fac decât să piardă și lumea asta și cea care vas a fie. Acest lucru este datorat unei grave greșeli metodologice pe care această „teologie” neo-protestantă o comite: ea nu respectă constanța nivelelor. Ca exemplu. Ei afirmă credința într—un Dumnezeu “atotputernic” dar tăgăduiesc starea de pururea fecioara a Maicii Domnului. Ce fel de atotputernicie” are acest dumnezeu al lor care nu poate să aibă drept Maică o “pururea fecioara”?
Ei amestecă planul lumii căzute cu cel al Împărăției Cerurilor și asta nu este posibil. La toate cele arătate mai trebuie adăugat un lucru esenţial.
Oamenii, din toate vremile, au tânjit sa afle o cale prin care lumea nevăzută sa fie adusă lângă noi. Ortodoxia este singura care a reuşit acest lucru. Sfântul Grigore Palama, în prima jumătate a veacului al XIV-lea a arătat că acest lucru este cu putinţă. Invăţătura lui a luminat că “esenţa”, ”fiinta” lui Dumnezeu, Sfânta Treime nu poate fi cunoscută şi văzută de oameni, dar pot fi văzute “energiile” divine, ”Dumnezeu în acţiune”. Iar aceste “energii” nu sunt create, sunt parte din divinitate. Cea mai vestită arătare a acestor “energii” s-a petrecut pe Muntele Tabor, la Schimbarea la Faţă. Atunci ucenicii au putut să vadă Slava lui Dumnezeu, atâta cât puteau cuprinde ochi muritori. Aceasta “Lumina neapropiata” se arata celor care, prin rugăciune şi ascultare, îşi sfinţesc sufletul şi trupul. Iar acest lucru se petrece doar în Ortodoxie.
Neamul Românesc trebuie să rămână credincios Dreptei Credințe care l-a ținut viu și vrednic de mântuire. Să rămânem credincioși căldurii Dreptei Credințe singura care ne poate purta din lumina în lumina în veci.
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
Jackson, Michigan, USA
3 aprilie 2020