,,Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mama și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori chiar și sufletul sau însuși, nu poate fi ucenicul Meu / Și cel ce nu-și poartă crucea și nu vine după Mine nu poate fi ucenicul Meu” (Luca,14;26-27)
Aceste cuvinte sunt nespus de puternice și nespus de răspicate. În existența noastră cel mai de preț lucru și mai importantă dimensiune este trăirea învățăturilor Mântuitorului, așa cum ne sunt ele înfățișate în Ortodoxie. Nu există cale împrejur, nu există modalitate de a ocoli învățăturile și poruncile Dumnezeiești sau, dacă o vom face, ne așteaptă necazuri și poticneli.
Dar fiind oameni și fiind oameni sub stare de păcat, ne putem întreba. Ne putem întreba mai ales într-o vreme când duhul secular, duhul negativității pure, răstălmăcește totul, caută să răstălmăcească și Credință în dorința de a ne pierde; și pentru lumea asta și pentru cea viitoare.
Această îndoială vine sub forma: ”cum voi putea să îmi “urăsc” femeia și copii, tatăl și mama, frații și surorile”. Cum poate “cineva” să îmi ceară așa ceva? Din capul locului această este o falsă îndoială și o întrebare rău pusă.
În primul rând trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu cere de la noi nimic și noi nu avem nimic ce să dăm lui Dumnezeu (sub specia bunurilor materiale). Dumnezeu ne vrea pe noi, pe toți și pe fiecare și noi nu ne putem împlini, în rost veșnic, decât cu și în Dumnezeu. Iar de aici mai departe și în această înțelegere putem contempla frumusețea fără egal a acestui fragment Evanghelic.
Mântuitorul nu ne cere să ne “urâm” pe cei apropiați, să îi “dușmănim”, ne cere altceva: să îl iubim și să credem în El mai mult decât în orice și să căutăm ca și noi și cei dragi ai noștri să fim alături de El. Că să fim mai limpezi.
A urî, literal, înseamna a ține ceva ca fiind, nefrumos, neiubit. Ceea ce ni se spune deci este să privim că mai puțin frumos și mai puțin demn de iubire, orice în relație cu Dumnezeu, ceea ce este perfect adevărat. Deci ni se spune răspicat că prima noastră opțiune și gând să fie către Dumnezeu, cel care ne-a adus în ființă. Femei, copii, părinți, frați sunt mai puțin demni de iubire decât Dumnezeu sau sunt demni de iubire în relația cu Dumnezeu, cel care ne face “una”. Încă mai mult, acest îndemn este în realitate o cale și o tămăduire.
Atunci când vom iubi pe Dumnezeu din toată ființa, atunci vom dori ca cei dragi ai noștri să fie și ei în dragoste către Dumnezeu, să caute să fie “la fel”. Atunci vom putea vedea ce este rău, și în fiecare dintre noi și în cei pe care îi avem dragi. Iar dacă vom vedea ceea ce este rău și păcătos va fi cu putință să îndreptăm și să ne îndreptăm. Atunci vom putea vedea păcatele în care suntem fiecare dar și cei dragi ai noștri și atunci vom putea îndrepta, folosind cel mai de seamă mijloc: autoritatea și ierarhia dragostei. Atunci vom ajunge la măsura dreapta: să urâm păcatul și să avem milă de păcătos. Dacă vom sta așezați în dragostea de Dumnezeu și Biserica lui cea Ortodoxă, atunci vom putea vedea degrabă starea de păcat și boală sufletească în care ne aflăm și cu Harul lui Dumnezeu lesne ne vom putea îndrepta. Într-o asemenea stare nu vom cădea în cursa înșelătorului care ne spune să “acceptăm” păcatele celor din jur și mai vârtos ale copiilor noștri, să ne amăgim și să îi amăgim că ceea ce fac rău ar fi “normal” sau acceptabil. Cu toată siguranța că putem să iubim pe cei apropiați din toată inima, dar nu și păcatele sau starea de păcătoșenie în care se pot află sau căreia îi pot sta complici. Dacă le vom spune, din prost înțeleasă dragoste, că răul pe care îl fac este altceva decât rău,vom păcătui și împotriva lor și a noastră. Ii vom lipsi de sfat bun din partea celora pe care ei îi cred și de care știu că sunt iubiți. A face astfel nu este dragoste, este stare “călduță”, minciuna pioasă și complicitate la păcat și făgăduință spre cădere, mai mare și mai mare. Să nu cădem în cursa “călduță” a comodității și sentimentalismului ieftin! Iar aici se cuvine să ne amintim un alt lucru.
Atunci când măcar încercăm să facem și să trăim Învățătură Ortodoxă atunci..”oricine va face voia Tatălui Meu din ceruri, acela îmi este frate și soră și mamă”. În aceste cuvinte Mântuitorul arata cine sunt membrii “familiei” Lui, cei care fac voia Lui! Împlinirea învățăturii lui Iisus ne așează ca rude ale Lui. Ce cinste mai mare poate exista? Ce dragoste mai mare poate fi gândită?
Doar în Hristos și Biserica Lui vom putea afla pacea deplina și rostul deplin. Acolo vom putea fi una, toți și fiecare. Dar acest lucru nu poate fi împlinit decât purtând “crucea” care ne-a fost dată. La desăvârșire nu se ajunge decât prin suferință și mai exact, prin suferință asumată. ”Nu calea este grea, greul este calea”. Această înseamnă să fim mereu cu cuget treaz la cele din jurul nostru. Înseamnă să vedem ce este rău și nedrept, înseamnă să facem puținul care este în puterea noastră pentru cei în nevoie. Personal cred că asta înseamnă să vedem că rânduielile lumii sunt strâmbe și pentru a nu sta complice, colucrători la rău, minimal trebuie ca în orice împrejurare să fim de partea celor care “pierd”. ”Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și va pierde sufletul său pentru Mine îl va găsi. ” (Matei 10;39).
Viața în Ortodoxie nu este “ușoară” dar cu siguranță nu este plictisitoare. Este o alergare încordată, cu obstacole neprevăzute, cu obligația de a face permanente opțiuni, între bine și rău. Dar este o cursă în care nu suntem nici singuri și nici rătăciți. Ne găsim într-o luptă și suntem înconjurați și sprijiniți de luptători de elită și frați, unii în lumea asta și alții în cealaltă. Toți adunați sub un semn, “cel care mântuiește un suflet, mântuiește lumea” și având Conducător fără egal, pe Iisus Mânuitorul. Suntem pe cale și o cale care duce la “casa” noastră ideală, la Raiul “unde ne-a vrut Dumnezeu”, și unde El ne așteaptă: ieri, azi, întotdeauna.
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
26 februarie 2018