…În aceeaşi lucrare tolerată (de oameni şi vremi), a abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara: „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi” – putem citi şi despre o curată nălucire de noapte, a onestului şi cu râvnă slujitorului Lui Crist. Am şovăit mult, în faţa biroului meu, dacă să încredinţez tiparului această povestire, cu totul fantastică, sau s-o las, pentru totdeauna, întunericului uitării.
Până la urmă, mi-am zis: „Cei cu fantezie o vor lua fie drept ce este, fie drept ce le pare a fi : fie o Viziune Rară, fie o fantezie, frumos scrisă şi viu descrisă, din partea unui biet slujitor onest al Lui Crist, chinuit, pururi, de năluciri, care de care mai ciudate. Evident, cărturarii vor şti să discearnă, însă, între nălucire şi posibilele elemente reale…care vor fi fiind acelea…în textul povestirii. Dar dreptul de a lăsa o lucrare atât de veche şi de minuţios documentată (căci, orice s-ar zice, abatele era, în primul rând, un căturar, un conquistador mai curând în terenurile SPIRITULUI, decât în cele ale…Lumii Noi…) – a o lăsa, zic, nedezvăluită omenirii, neoferită Călătoriei CUNOAŞTERII şi Luminii CUNOAŞTERII – ar echivala, după mine, cu o crimă morală”.
Şi, decis, m-am apucat şi-am tradus-o, într-o limbă (cât de cât) modernă…o veţi citi, şi veţi judeca asta singuri…mă rog, e tare greu să traduci din spaniola veacurilor uitate, medioevice, atât de adânc înfundate între umbrele tremurătoare ale timpului, încât nici nu se mai văd, azi… Oricum, esenţialul textului de mai jos nu cred că l-am denaturat prea mult.
Ce-i mai rău, zic eu, este că…”viaţă-i greaţă” (cum îmi zicea dezabuzatul meu tată…): când am încercat s-o citesc, pe ascuns şi separat, unor amici, ca să testez „piaţa încrederii” – toţi şi fiecare pe rând m-au întrerupt, pe la jumătatea povestirii, cu hohote de râs, grozav de arogante, ba chiar (vezi, Doamne!), ofuscat-ofensate… – …dar, în primul rând, umilitor de grosolane, pentru şi faţă de mine: „Ce, cum adică, ne iei de fraieri, de ne citeşti, la ceasurile astea înaintate, de seară, aşa poveşti deplasate…poate vrei să înlocuieşti filmul „horror”, care se dă, în fiece noapte, la televizor… – …crezi că noi avem timp de pierdut?! Una e să ne dezvăluieşti arcanele unui document serios…dar tu, în loc de asta… Spune drept: bazaconiile astea sunt ale tale, sau…tot munca ta de arhivar (…cocoşat asupra scrierilor secrete ale abatelui ăluia spaniol, scrântit de singurătatea călugăriei!), le-a fătat?”
Drept să zic, în momentele acelea nu am avut răspuns. I-am poftit pe uşă afară, rupând cu ei, pe viaţă, orişice legătură. Furia şi umilinţa m-au decis să dau luminii tiparului, cu orice risc, această stranie…”nălucire” a atât de proaspăt-naivului, încredinţatului de adevărul oricăror semne şi arătări…nobilul meu abate (cel puţin, DESCOPERIT de mine, în arhivele lumii!), Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara – cel care, prin jignirile amintite mai sus, a devenit parte din mine…:
„…Totdeauna, am considerat Italia, cea a Statelor-Cetăţi-de-Miracol, fiecare cu iscusinţa, meşteşugul ori arta ei, precum şi, fiecare, cu celebritatea ei, cu totul aparte, faţă de celelalte… – …ca pe rădăcina intelectuală, iluminatoare, a Europei. Până când, într-o seară de iarnă, stând, în jilţuri adânci, în faţa focului dogoritor, din căminul unei camere, cu tavan ogival, din abaţia mea toledană, San Juan de los Reyes (…nu de mult, fusesem numit, aici, abate…deci, să fi fost prin 1586-1587…deci, eram în floarea vârstei…aveam vreo 25-26 de ani…) – cu un frate, mult mai bătrân decât mine, al ordinului meu umil, ordinul franciscan.
Fratele acesta nu era din viţă nobilă, şi nici măcar spaniol. Italian, pe numele lui adevărat, Ambrosio Napoletano, era fiu de marchitan[1]. A nimerit la toledana mea mânăstire, San Juan de los Reyes, din întâmplare, dar şi din ambiţia unui naş de-al lui, cu rădăcini spaniole şi teribil de bogat (“don Cesare”), care a avut ambiţia ca finul său să-şi ducă misiunea în cel mai vestit aşezământ franciscan, din lume. “Don Cesare “ a intervenit (pe la 1557…) chiar pe lângă regele Spaniei, Maiestatea Sa, Filip al II-lea[2] (un rege care, după câte-mi ziceau părinţii, era tare iubit, şi nu din linguşeală, ci pentru că era extrem de isteţ, cult şi elegant…nu doar la îmbrăcămintea trupului, ci şi la…”îmbrăcămintea interioară a Spiritului”!)…şi “don Ambrosio” s-a prezentat, la San Juan de los Reyes, sub numele de “don Gomez Aragonese y Seballos”. Noi, însă, care-i ştiam, în privinţa obârşiei, tot trecutul (iar el nu ni-l ascundea defel, şi nu se simţea, nicio clipă, înjosit de obârşia sa umilă…ba, deseori, dimpotrivă!), îi ziceam tot “fratele Ambrosio” – iar el n-a făcut, niciodată, caz de înalta-i protecţie regală: dimpotrivă, era harnic şi smerit, iubitor să sară-n ajutor oricui, oricând, încât l-au îndrăgit (cel puţin, la venirea sa, la San Juan de los Reyes) mai toţi fraţii franciscani spanioli, de la San Juan de los Reyes.
Şi-l mai îndrăgeau majoritatea fraţilor franciscani, de la mânăstirea San Juan de los Reyes, şi pentru multe altele…dar, în principal, pentru că nu era doar un mare şi sever cărturar, nu era doar, cum se zice, „foc de deştept şi citit”… – ci pentru că era un adevărat ÎNŢELEPT, de la care orişicine putea lua bun şi folositor sfat – uneori, necesar precum apa în deşert! – …fie la ceas de zi, fie la oricare ceas din noapte…
Eu mă împrietenisem cu el, îndeaproape, şi ne apropiaserăm sufletele, în ciuda vârstei mele crude, încă – şi în ciuda staturii sale impozante, dată de o înţelepciune aproape stihială, aproape nefiresc de adânc pătrunzătoare a tainelor omului şi lumii: ne „pipăiam”, reciproc, Spiritele, şi le găseam gata să invadeze, cu Înalta şi Nestinsa lor Curiozitate – întreg cosmosul…!
…Dar nu chiar toţi fraţii îl preţuiau, acum, pentru această rară calitate a Spiritului…De la bun început, unii se deciseseră (…aşa le căşunase lor, din senin, şi chircitul lor suflet le „fixase” fânul căpăţânei dintre umeri, numai pentru „NU” – despre orice ar fi fost vorba…!) să se îndoiască (…şi aceştia din urmă deveniseră, între timp, destul, nefiresc de mulţi!), de spusele sale, care prea miroseau, de departe, ziceau ei, a „poezie dezaxată şi lunatică” şi a „fantazare nebună, sau, cel puţin, ciudată şi necuminte”) – …şi aceştia, de care vă spun (şi cum începusem a vă zice…), au început, uimitor, să se „înmulţească”…şi să-l ocolească, de multe ori chiar se făceau că nu-l văd. Deci, mai exista, chiar şi la San Juan de los Reyes, tembelism destul…
Eu nu doar că mă apropiasem de fratele Ambrosio, dar cream, eu însumi, cât mai dese prilejuri de întâlnire şi de lungă povestire a lucrurilor celor mai ciudate, plantate de Dumnezeu, în Creaţia Sa, unde nici cu spatele nu te-ai fi gândit şi aşteptat…unde nici cu gândul nu gândeai…
…Stăteam, amândoi („singuri amândoi”… – …două singurătăţi de gânduri, întâlnite, poate întâmplător, poate nu – pe lumea asta…), de mult stăteam, cum vă spuneam, în faţa văpăilor focului din cămin… – …deocamdată, ciudat de tăcuţi…
Acest „don Ambrosio”, sau „fratele Ambrosio” (acum, ajuns un bătrân, încă verde, înalt, voinic şi senin ca un zeu antic…deşi avea mult peste 70 de ani… – …umblase mult, văzuse multe şi de toate, şi bune, şi de tot rele, în lunga-i viaţă…!), mângâindu-şi barba-i complet încărunţită (mustăţile şi le rădea cu grijă, după moda italiană), cu mâinile-i mici şi albe, de nobil bibliotecar al Ordinului – a întrerupt, dintr-odată, o tăcere care ameninţa să se prelungească nefiresc, în „cămara abaţială”… – şi mi-a spus (stând mult aplecat înainte, pe gânduri care, se vede treaba, erau tare împovărătoare, pentru venerabilul bătrân – …oricât de olimpian îl ştiam eu, în restul zilelor…), privind fix vâlvătăile focului, neastâmpărate, jucăuşe… – …dar, totodată, fascinante, căci parcă, în toiul Focului, se zbăteau nişte fiinţe arzătoare (asemănătoare salamandrelor!), dincolo de grătarul-gratiile căminului… – …ar fi vrut, parcă, să ne zică ceva…, „salamandrele”…dar zăbrelele grătarului le-ar fi împiedicat fermecata-le grăire:
-Vezi, frate Bernardo, până acum vreo douăzeci şi cinci-treizeci de ani (deci, până prin anii ’50-’60 ai veacului nostru…), şi eu credeam, ca tine, că Italia, cu cetăţile ei harnice, dar şi în veşnică luptă – ar fi Buricul Lumii, Rădăcina Cunoaşterii Umane, Centrul Cosmic al artelor dumnezeieşti…Dar, când m-a trimis Comandantul Ordinului, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei (eu ziceam, pe atunci, ignorantul de mine: „la păgâni”…), am aflat, definitiv, că nu-i deloc aşa. Acolo, în Buricul Răsăritului, sunt nişte Munţi Fermecaţi…le zice „Carpaţi”…am aflat, de la „sfinţii băştinaşi” (aşa sunt numiţi ei, în şoaptă, de către vecini, prieteni ori duşmani, fără osebire – pentru Credinţa lor înfocată, în Crist şi în toate cele cereşti…ei cred în Crist, de unii-i zic şi Zalmoxis… – …cum cred în Apă, Cer şi Păduri ori Munţi, în toate cele ale Nemuririi, Învierii…!), că numele Munţilor vine de la numele Libertăţii Eterne a acestui Neam, cu totul aparte: „carpi” – sau, în altă formă locală, ca traducere a vocabulei „carpi”: „DACII LIBERI”…am aflat, cum ziceam, de la „sfinţii băştinaşi”, că toată viziunea noastră, a celor de aici („apuseni eretici”, cum ne zic ei, nouă… – …căci preoţii lor le predică superioritatea Bizanţului grecizat, a Ortodoxiei, asupra Romei Catolice, Romă (zic ei) cu clare şi regretabile porniri imperial-terestre…aşa-zis „prozelitiste” – în realitate, brutale şi violente, trufaş-luciferice, sub masca „răspândirii Cuvântului Cristic” (…poate că preoţii lor, unii, nu greşesc prea mult, poate că nu greşesc deloc, când afirmă asta…nu-i, acum, vreme şi ceas, pentru această stufoasă dezbatere…) – …deci, VIZIUNEA NOASTRĂ, ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi, în Credinţa lor veche şi nestrămutată!), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMII ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR – TREBUIE SCHIMBATĂ – RADICAL. Şi cât de repede posibil, spre binele tuturor! Papa de-acum (ca şi Superiorii Ordinului nostru) încă şovăie, având, pe braţe, raportul meu amănunţit…dar eu văd, deja, în flăcările focului ăstuia, că până şi papalitatea, în viitor, va fi silită, nu doar să accepte acest Adevăr…dar să-l şi spună, să-l mărturisească, în modul cel mai curajos şi onest, popoarelor Pământului, ÎN GURA MARE!
…Pentru o clipă, fratele Ambrosio se uită la mine, să vadă ce impresie făcuseră, asupra mea, aceste prime cuvinte ale sale. Îmi ştia foarte bine mintea aplecată către tot ce-i ciudat şi apropiat (dacă nu chiar contopit) cu arătările aureolate ale Spiritului, şi nu prea se temea că, în seara aceea, întârziată înspre noapte, va duce lipsă de auditoriu. Şi, chiar aşa: ochii mei erau lipiţi de buzele sale, fără să ţin cont că, până atunci, nu mă privise, parcă nu mi-ar fi luat în seamă prezenţa…
-Acolo, în Răsăritul Evropei, e un cazan de popoare…cel puţin aşa pare, la prima vedere…dar SINGURUL, DINTRE ELE (chiar prin comparaţie cu, aparent, incomparabilii greci, acum căzuţi, cu Spiritul, de tot…), cu o existenţă imemorială şi cu Autoritate de Spirit Absolută – este acest popor al „sfinţilor băştinaşi”, care sunt acolo, după cum zic nu ei, ci vecinii lor – „ÎNCĂ DE LA FACEREA LUMII”! Sunt numiţi „daci”, şi pentru că vocabula „dao” înseamnă „Calea Cea Dreaptă-Crist”, dar şi pentru că „daoi” este numele Lupului Fenrir (aşa-i zic lui Crist-Zalmoxis, şi acolo, în Sud-Estul Evropei, dar şi în Nordul Evropei…ceea ce-mi spune mie că şi cei din Sud-Est, şi cei din Nord, sunt Fraţi…iată, „Ghermanos” înseamnă, pe lătinie, „fraţi gemeni”…şi chiar un istoric al „goţilor”, adică ghermanii cei vechi (…mă gândesc la Iordannes Gotul, fireşte!), zice că „goţii erau conduşi de DUCII DACI DIN SUD, mai înţelepţi şi mai iscusiţi, întru toate, dar, mai cu seamă, întru ale cârmuirii, decât fraţii lor din Nord”!). Aparent, „sfinţii băştinaşi” sunt stăpâniţi, acum, de neamul deşertic, încrezător doar în puterea spadei (ei îi zic „iatagan”…e o spadă încovoiată, precum semiluna…miturile lor afirmă că dreptcredincioşii lui Allah ar fi Copiii Lunii…deci, FII AI ÎNTUNERICULUI!) – adică, de DUŞMANII CREŞTINĂTĂŢII EVROPENEŞTI, SOLARE: turcii. În realitate, „sfinţii băştinaşi” (deşi nu sunt popor de războinici, ci unul de ţărani şi de ciobani…care stări echivalează, la ei, cu cea de „hidalgos”, la noi…dar stăpânii lor, consideraţi „Sfinţi”, încă de pe pământ, se trag tocmai din ciobani…Împăraţii lor, în mileniul nou, la Sud şi la Nord de apa Istrului (Dunăre i se mai zice, azi…), TOT stăpâni de turme, precum Crist, erau…deci, „a fi cioban”, în lumea lor, echivalează cu „potenţialitatea sfinţeniei”, sau, cel puţin, cu o „înaltă nobleţe”!) au avut, până nu demult, o miraculoasă libertate, câştigată de „Sfinţii lor Domni” (ei le zic „voievozi”), atât cu SPADA (pe care o mânuiesc mai bine chiar decât Zeii Războiului – …mai ales luptătorii profesionişti, nobilii – …zişi, la ei, „boieri”), cât şi cu PĂCI, ÎNŢELEGERI ŞI HRISOAVE, pline de DEMNITATE A SFINTEI LIBERTĂŢI (…care, cum ştii atât de bine, este al doilea dar al Lui Dumnezeu, către Adam cel din Paradis…după Sfântul DAR AL VIEŢII!). Şi ei, şi turcii, fac tot ce pot să nu încalce aceste înţelegeri. Sau, cel puţin, făceau…
Şi bătrânul meu frate întru Spirit tăcu, iarăşi, singur cu povara gândurilor şi amintirilor lui…
-Dar… – îndrăznii eu – frate Ambrosio, ce s-a întâmplat, între timp…?
Bătrânul se ridică din genunea gândurilor sale… – …şi grăi, din nou:
-Vezi tu, aceşti „sfinţi băştinaşi” nu se putea să fie conduşi de altcineva decât tot de SFINŢI, cu autoritate neştirbită, la fel de neştirbită ca şi aureola râvnei lor de a-şi călăuzi şi conduce Neamul. Turcii le zic celor două zone ale „sfinţilor băştinaşi” (zone, ca rezultat al unor prigoane ale istoriei lor atât de vechi…imemoriale…): Kara Bogdania (de fapt, se cheamă, după legende străbune, Moldova…) şi Kara Iflak (tot după mite, ea se numeşte Ţara Românească, ori, după Munţii ei cât Pirineii noştri, sau Alpii Italiei… – …Muntenia). „Kara” înseamnă „negru”…dar în sensul altui nume al lor, acela de „VLAHI-LAHI”, adică, „NEGRI, ÎNTRU MARILE MISTERE COSMICO-DIVINE”. Dar Sfinţii lor Domni nu erau, până acum mai puţin de jumătate de veac, sfinţi doar cu numele: Sfinţilor Domni din Moldova li se zicea, după un cuvânt străvechi (străvechi, cum toate-s fără de vreme, la acest popor, unit prin grai şi lege, dacă nu şi prin pământ…): „Muşatini”, adică, am zice noi, în limba noastră: „Îngerii”, „Cei Frumoşi, la Trup şi Spirit”..ei zic Spiritului – „Duh”… Sfinţilor Domni din Muntenia li se zicea „Basarabi”, adică „Fiii Soarelui” (unii zic chiar: „Stăpânii Soarelui”!). Înainte de „Sfinţii Domni”, în vârful unui Munte Sfânt şi Nevăzut, Kog-a-ION-ul[3], se zice că ar fi fost conduşi de MAGI, care ţineau legătura, în mod direct, cu Zalmoxis, Zeul lor Suprem…şi dintre Magi erau aleşi, drept conducători, pentru cei de la poalele Muntelui Sfânt – „REGII ŞI FĂCĂTORII DE PODURI”…
-„Făcători de poduri”? Ce fel de poduri? Ce, erau meşteri drumari…podari…? – îndrăzneala năvălniciei mele tinere nu se dezminţea, deloc…
-Da, „Făcători de poduri”! MARI PREOŢI – care pipăie urmele Făptuirii Celei Vechi, a Lui Dumnezeu, şi refac PODURILE CELE STRĂVECHI, CARE SĂ LEGE, ACUM, DIN NOU, PĂMÂNTUL PĂCĂTOS, DE CERUL CURAT ŞI LUMINOS! Ce te miri aşa? „Rex et pontifex”, aşa se numea rostul lor, al DOMNILOR NORODULUI DACO-VLAHIC, aici: CONDUCĂTORI SFINŢIŢI, ai unui popor blând şi umplut de Focul Credinţei (nu mâncau, în genere, decât miere şi fructe…nu ucideau ceea ce nu puteau reface…adică, VIAŢA…) şi, în acelaşi timp, MARI PREOŢI, care se rugau ca Dumnezeu să privească jertfa de sine a omului, şi să coasă, iar, Cerul de Pământ…aici a fost (şi rămâne, pe veci! – zic ei…) RAIUL…PARADISUL, cum îl numim noi, apusenii aparţinători de Sfânta Biserică Romano-Catolică…!!! MAGUL CEL SFÂNT nu se clintea din PISCUL KOG-A-ION-ULUI – pentru a nu strica echilibrul cosmosului dinafară, ca şi dinlăuntrul poporului său. Purta căciuliţa cu ţugui întors, de „tarabostes” (asta însemnând „nobil” şi Căpetenie Spirituală şi de Luptă) – …dar, spre deosebire de toţi, Magul Muntelui Ascuns avea, în jurul capului, o aureolă măreaţă – …dar putea zbura prin văzduhuri şi pe la toate ierarhiile cerului…şi putea fi, în acelaşi timp, în orişicare loc din cosmos…precum Dumnezeu, sau precum se zice şi de Sfântul Pitagora, iniţiatul-„rob” la Marea Piramidă Egipţiană, dimpreună cu Zalmoxis-Lupul Cosmic al Mântuirii : părea om, dar era, cu adevărat, întruchiparea „de sărbătoare”, a Zeului lor Suprem, Zalmoxis…
-Ce frumos popor trebuie să fie acesta, de care-mi grăieşti, cu atâta şart, dar şi cu atâta minunată ştiinţă… – murmurai eu, prins de aceleaşi gânduri, probabil, ca şi bătrânul.
-Da, frumos…dar când s-au dus, chemaţi de Crist, la ceruri, nici Muşatinii şi nici Basarabii n-au avut urmaşi pe măsura Sfinţeniei şi Credinţei lor…şi nici boierii lor (…nobilii, războinicii lor „de meserie”…) nu mai aveau, într-înşii, Spiritul cel vechi…ci pe cel al zâzaniei, pe cel al lăcomiei…bicisniciţi, ca la noi, ce mai! Cât au fost pe pământ Sfinţii lor Domni, băgaseră frică de moarte, în acest popor, despre care noi ziceam că-i fără frică…invulnerabil…turcii! Până şi azi, Sabia unuia dintre Sfinţii Domni, Stephanus Magnus, pe limba lor: Ştefan cel Mare şi Sfânt, e păstrată, de turci, cu groază şi nădăjduire de fire, la Istanbul: dacă ar „face picioare” Spada asta Sfântă…păi, ar fi Catastrofa Supremă a Lumii: turcii zic că i-ar şterge Allah, pe toţi dreptcredincioşii musulmani, de pe faţa Pământului…iar dacă femeile turcilor vor să-i sperie pe copiii lor, ce nu vor să adoarmă, ca să se hodinească şi ele, după toată truda zilei – le zic doar atât: „Dacă nu dormi, vine Ştefan cel Mare!” – şi , îndată, copiii şi închid, înfricoşaţi, ochii…
-Doamne, ce frumos…înfiorător de frumos… – şoptii eu, fermecat.
-Da, dar când Domnii cei Sfinţi fură chemaţi la ceruri, de Bunul Crist, spre a veghea, de acolo, asupra Neamului lor, n-au mai stat lucrurile la fel de frumos…şi turcii abia aşteptau asta, ca şi vecinii avstrieci, leşi, unguri…de-au început să se bage între slab-credincioşii, bicisniciţii boieri: ba-i întărâtau pe unii, asupra celorlalţi, pentru Scaunul Domniei, ademenindu-i cu ameţitoare promisiuni…ba-i asasinau, pe cei care nu răspundeau ispitei diavoleşti a puterii celei pământeşti, nemeritate şi, deci, nesfinte…ba-i sprijineau la scaunul Domniei pe grecii cei hoţeşti…Doar ţăranii şi ciobanii şi-au păstrat, acum, forţa miraculoasă, titanică, a Credinţei…
-Ai fost pe la aceştia…ciobani şi ţărani…i-ai văzut…ai vorbit cu ei…? – îl întrebai eu, pe fratele Ambrosio, cu oarece sfioşenie, dar împins, fără de răgaz, de stihia Curiozităţii.
-Fost şi vorbit…că, doar, „ţăran” vine de la latinescul „terranus”, stăpânul pământului…iar „cioban”, care se mai zice şi „păcurar”, vine de la latinescul „pecorarius”! Iată că noi şi aceşti „sfinţi băştinaşi” suntem fraţi…dar nu se zice cum: fraţi prin latini, strămoşi comuni, ori să fie fraţi prin „carpii-dacii liberi”? (…zişi şi „traci”, adică, la fel ca la „Muşatini”: Îngerii, Frumoşii Cerului…având de mamă pe zeiţa Afrodita, care stă sub semnul culorii Verzi, Culoarea Apei Primordiale…care, la acest popor de „sfinţi băştinaşi”, a devenit Sfânta Parascheva: Sfânta Parascheva tot sub culoarea Verde, a Apei Primordiale, şade…şi-i venerată de aceşti misterioşi „sfinţi”…zişi şi ”vlahi”: vorba „lah” înseamnă, precum ţi-am spus, deja – „negru-întunecat”, precum cele mai adânci mistere ale Lui Dumnezeu…) , care-s şi strămoşii latinilor?! Căci, de la Troia (Cetatea Tracilor), Eneas-Tracul a ajuns, pe drum de-nconjor, în Italia, de s-a bătut, acolo, cu băştinaşii latini, ai lui Turnus, „peţitor respins” al Laviniei, fiica lui Latinus…care-l voia de ginere pe Eneas-Tracul…eeeh…poate să fi fost latinii, poate să fi fost etruscii: oricum, strănepoţii lui Eneas sunt doi gemeni, Romulus şi Remus (ctitorii Romei…aflată, dintru început, sub semnul fratricidului, al crimei-jertfei umane), alăptaţi, zic mitele, de o…LUPOAICĂ (…nu uita, LUPUL este, la daco-vlahi, Hieroglifa Supremă a Lui ZALMOXIS…LUPUL FENRIR, Mântuitorul-Purificatorul, cum este numai Crist!). Deci, eu zic (…mai adăugând că ţăranii lor au veşminte foarte asemănătoare cu ţăranii Italiei…straie pe care-s desenate Cerurile-cu-Stele!) – că logica lui Aristotel ar grăi, în concluzie, precum că latinii sunt un trib al dacilor-carpilor, alungat (de Magul Kogaionului, ori de păcatele şi vijeliile vremilor, spre Apusul de aici…de azi…Unii zic că un împărat iberic (dar cu însemnul numelui de TRAC: grupul de sonuri „TR” este semnul fără greş, atât pentru onomastică, dar şi pentru toponimice… – …ca şi la TRoia!), TRaian, ar fi organizat două expediţii, să-i…cucerească, se zice… Trebuie să fi fost o operaţiune alchimică, de întoarcere la origine a romanilor…pentru că, după aşa-zisa „cucerire traianică” (doar vreo 14% din teritoriul Daciei a fost „vizitat” de romani!), 33 de împăraţi, de pe Supremul Tron al Romei (dacă-i numărăm şi pe TRaian!) au fost TRACI!!! Unde şi când s-a mai văzut: CEL CE CUCEREŞTE, SĂ-ŞI PUNĂ CONDUCĂTORI DINTRE CEI CUCERIŢI?! Iar cei ce nici nu i-au zărit, vreodată, pe romani (86%) – vorbesc aidoma cu cei…”cuceriţi”…! Miracol lingvistic?!
-Dar…frate dragă…dacă tot ai fost acolo…te implor, spune-mi dacă se confirmă, pe pământ, mitele din cerurile gândului şi imaginaţiei… – mă rugai eu, crăpând de curiozitate.
-Un bob zăbavă…da…am fost şi se confirmă tot. Îţi zic asta de la început, ca să nu „crăpi de curiozitate” (…eu mă umilii în mine, conştient că bătrânul îmi ghicise gândurile…). Am fost în câmpiile lor, unde curăţenia Spiritului, precum şi Credinţa, sunt mai şovăielnice…şi, apoi, am urcat, am tot urcat în munţi, am întrebat, prin satele răsfirate pe creste…, am întrebat, întâi sfios, apoi, când mi-am dat mai bine limba după limba lor şi le-am câştigat încrederea, mi-au descris şi mi-au arătat miracole – miracole care, altminteri, auzite, doar, de aici, din jilţurile astea ale noastre, din faţa focului – par absolut incredibile! „Sfinţii băştinaşi” sunt vizitaţi de zei şi de Crist, de Sfinţii noştri cei mai iubiţi…de Sfântul Apostol Petru, chelarul Paradisului şi însoţilor Lui Crist, mai mult şi mai des decât de oricare altul…
*
…Şi bătrânul frate întru Spirit, „fratele Ambrosio”, a început să-mi zică multe şi deloc mărunte…cum a văzut, cu ochii lui, cum, noaptea, oamenii zboară, zboară prin văzduhuri, ca Păsările Măiastre[4]…femeile se ajută, la zbor „cu viteza mâniei”, şi de coada cociorvei[5]…cum, peste noapte, zei osteniţi trag în bătăturile caselor lor, cerşind, cu smerenie, de la gospodari[6], măcar un aşternut de dormit, dacă nu şi o cină…iar dimineaţa, lasă, ca plată (şi răsplată a sufletului, generos şi senin, al găzduitorilor!), „sfinţilor băştinaşi”, daruri mai mult decât regeşti ori împărăteşti…de la olmazuri[7] enorme, cum nici în poveştile arabe nu întâlneşti, până la încălţăminte cu care să păşeşti zece poştii într-o singură clipită…cum Crist transformă, peste noapte, bordeiaşul scufundat al oricărui sărman pălmaş, într-un castel, ori palat – acoperit cu aur şi nestemate…iar o grădină de doi paşi, a unui ţăran amărât, o transformă într-o pădure imensă, cu trunchiuri şi crengi de aur… – …şi, pe crengi, cu păsări cântătoare (de le zic ei „măiastre”!) – păsări care au plisc de rubin şi ochi de safire…cum vrăjitorii şi vrăjitoarele vâsleau cu norii deodată – iar când binevoiau să se pogoare pe pământ, sub ochii norodului adunat şi sub cei ai fratelui Ambrosio, au făcut scurtă şi dreaptă judecată, în urma căreia au transformat omul ori femeia, în oricare gadină sau orătanie au hotărât ei (VRĂJITORII-SOLOMONARII), ori vrăjitoarele (cu chipuri şi arătări de raze şi de lumini orbitoare, chipuri de iele, ori de ştime…!) – …după felul cum se purta şi cum gândea, despre zei şi despre Crist, acel om, ori acea femeie…
…Mai vorbirăm şi despre Cerbii Vrăjiţi (…aveau pielea acoperită de nestemate fulgerătoare!), din bungetul pădurilor, care purtau, între coarnele lor, rămuroase cât pădurea, LEAGĂNUL LUI FĂT-FRUMOS…
…Acest popor nu-i învăţat să tragă brazdă neîndurată, între Bătrânii Zei ce-au fost, şi Crist, Cel care este şi va fi, până-n vecie, dar, mai cu seamă, se va afla, pe Cel mai Înalt Jilţ de Jude Ceresc, printre norii târzii şi sângerii, la Judecata din Urmă…
…Singura Dreaptă şi Luminoasă!
*
…-Dar pe Bătrânul Mag, cel din Piscul Muntelui Ascuns, l-ai văzut tu, frate Ambrosio? – mă repezii eu, cu nerăbdare şi bolnavă curiozitate.
-Nnnu… asta nu m-au ajutat puterile Spiritului…şi păcatele mele, faţă de Crist, au hotărât că nu merit să văd Suprema Minune a Neamului Sfânt…nnnu…– suspină fratele Ambrosio, cu un şuier, abia perceput, de amărăciune… bătrânul şi bunul meu meu frate Ambrosio. Şi se simţea, în acest „n” prelungit, atâta durere, atâta neîmplinire – dar şi atâta dor, ascuns şi înfocat, de viitoare, ori miraculoasă – împlinire…care să-i tămăduiască sufletul şi să-i fericească şi lumineze Spiritul lui, pururi treaz la minuni…
…Hotărârea mea a fost luată, fără nicio reţinere, chiar în acel moment.”Voi vedea Magul!” – îmi strigai, îmi poruncii, cu poruncă de neîntors, înlăuntrul meu.
…Totdeauna, neîmplinirea unor lucruri esenţiale duce la Marea CĂLĂTORIE. Putând să însemne ea şi Moartea – nu are importanţă. Împlinirea se poate face chiar prin Moarte…sau, cine ştie, chiar dincolo de Moarte, ca răsplată dumnezeiască a încăpăţânării celei bune, întru Sfânta CĂUTARE DIVINĂ.
…După ce se sparseră gheţurile, pe ape – lăsai, în locul meu, la cârmuirea mânăstirii, pe fratele Ambrosio. Câţiva fraţi scrâşniră din dinţi…, dar majoritatea rămaseră senini, nepăsători, neîntrebători…
*
…Destul că, după o săptămână, cu traista pe umăr şi călare pe un măgăruş, cam prăpădit, de Murcia, traversam Pirineii…apoi, străbăteam Francia, de la Vest la Est, ajungând, în cele din urmă, pe ruinele Sfântului Imperiu Romano-Gherman, în Imperiul numit, acum, „avstriac”. Ajuns la Viena (nu voiam să scap prilejul de a vedea vestitele muzee, catedralele pioase şi ţanţoşe, totodată…precum şi palatele, nu mai puţin celebre…), am urcat pe o corabie („Traumenlied” – îi zicea mult prea legănătorului vas…), străbătând, timp de aproape două săptămâni, ciudatele ape ale Istrului-Dunăre – tare asemănătoare, apele astea, cu firea omului: valuri line şi albastre, precum un vis frumos – şi, totodată, valuri negre, precum furtuna şi gândurile şi apucăturile criminale ale unui coşmar…valuri şuşotind poveşti şi, aceleaşi valuri, proferând blesteme cumplite…oglindind şi spumegând…şi, tot aşa, până la un loc dintre nişte Munţi – înalţi şi sâlhui…”care se băteau în capete”, îmi ziceau „sfinţii băştinaşi”…
Locului aceluia, pe unde se intra în Ţara Basmului, a lui „Făt Frumos” (…îl numeau ţăranii vlahi, mai târziu, când mă împrietenisem cu ei şi le învăţasem, aproape de perfecţiune, limba!) – …locului aceluia, Porţilor Acelora „de Fier”, le ziceau băştinaşii într-un fel uimitor…n-am înţeles, cu totul, nici azi, semnificaţia întreagă a numelui: „La Cazane”…
…Iadul şi Paradisul – UNA ŞI ACEEAŞI…?!
*
…După cum v-aţi dat seama, Porţile mi se deschiseseră, miraculos, nu doar pentru ADEVERIREA BASMULUI (…psalmodiat într-o noapte neagră, la întrecere cu bufniţele, de un bătrân frate franciscan…) – ci şi pentru Revelarea şi Tâlcuirea Contrastelor celor mai minunate, dar şi a celor mai sumbre şi întristătoare, pe vecie…
…Am cunoscut bine acest popor: … i-am băut apa din adâncul viu al fântânilor…: simţeam că beau acea „Apă Vie”, din basme… – …i-am ascultat cântecele…atât de expresive, atât de fascinante, atât în tristeţe, cât şi în veselie, încât mi-am dat seama că acest popor le-a moştenit de la ORFEU („regele Carpaţilor”!), iar în Paradis, când e ostenit de atâta Facere şi Refacere a Lumii, Bunul Crist-Dumnezeu îi pune pe îngeri să-i cânte aste Miracole ale SUNETULUI-ÎNTEMEIETOR-DE-LUME…”PARASHABDA”, cum spun vechile cărţi sfinte ale inzilor…
Mai cu seamă: I-AM VORBIT LIMBA, limba lor SFÂNTĂ! Nu există gând, părere, nălucă sau vrăjită simţire, pe care infinitele nuanţe ale Sfintei lor Limbi să nu le poată exprima, atât de rafinat şi fidel, că rămâi trăsnit, după ce-ai grăit…Ce frumos verb: „a GRăi”…aduce aminte de Regalitatea lor Originară, de fapt, de Menirea lor Sfântă, de Întemeiere a Lumii şi a Neamurilor: grupurile de consonane „GR”, respectiv „CR” îl desemnează pe Sfântul Conducător: CRAIUL!!! …cel care purcede din Magul Muntelui Ascuns…!
…Mi-am amintit, atunci, de un episod la care n-am fost de faţă, călător aflându-mă eu în Lumea Nouă…America de Sud…Amazonul… – ci mi se povestise de „cătanele” vechi, bătrâni conquistadori (care trecuseră prin Apă şi Foc!) – demni de încredere. Soldaţii noştri rămăseseră cu gura căscată, când, din adâncurile insondabile ale Cosmosului Junglei, năvăliseră asupra lor nişte…CĂLĂREŢE! Care nu aveau pielea roşcat-maronie, a indigenilor, ci aveau pieliţa albă, precum laptele…şi ochi albaştri…Aveau sânul stâng retezat, ca să poată a săgeta până şi ţânţarul, drept în ochiul lui holbat…Atunci, mi-am dat seama că erau urmaşele TRacilor, de care-mi vorbise fratele Ambrosio!
…Apoi, mai târziu, drumeţind eu tare departe, prin Asia, am văzut, în sudul Chinei, cum ţăranii se închinau unor idoli (pe care-i ascundeau, repede, în pivniţe, la vederea mea…): erau un soi de moaşte mult-lunguieţe, cu ochi de sticlă albastră, cu beteală aurie, pusă de închinători, în locul unui păr ce se topise în pământ şi-n vânturile vremii…
…Sau, tot aşa, în Ţara Nippon: există, acolo, în arhipelegul acela, zilnic crunt cutremurat, cea mai mare insulă, Hokkaido. Niponii nu te lasă s-o vezi, s-o cutreieri…dar Crist mi-a dat ajutor, şi-am pătruns nepătrunsul: pe insulă nu erau piticanii cu pielea galbenă şi ochi piezişi…ci adevăraţi uriaşi, cu plete galben-roşcate, cu pieliţa obrazului albă, precum zăpada de pe muntele Fuji Yama…ochi albaştri, precum cicoarea…Erau tot TRaci…urmaşi ai TRacilor! Deci, RĂDĂCINA ÎNTEMEIETOARE, PRIN CARE S-AU CTITORIT POPOARELE PĂMÂNTULUI – ACOLO, ÎN „KARA BOGDANIA” ŞI-N „KARA IFLAK”, A FOST ŞI RĂMÂNE…
…Oamenii locului vorbesc despre ţara lor că nu se oprea (JUR-PREJUR, ROTOGOL!) – în faţa niciunui ocean, fie el de apă, fie el de pământ şi oameni: Ţara Lumii lor se numea DACIA, apoi, s-a accentuat caracterul de sacralitate al ţării: DACO-V(A)LAHIA (şi aşa cred, şi eu, văzătorul de Miracole, că se cuvine a i se spune, pentru a atenţiona Neamurile Pământului, unde-i Locul Lor de Origine şi, deci, de Mântuire!) – iar menirea dacilor (daco-vlahilor) a fost (şi rămâne, până în VECIE!) să lumineze Spiritul Popoarelor…şi că Menirea asta nu se va stinge niciodată, ci va arde secret, ca jarul sub spuză: şi înainte de Sfârşitul Marelui Ciclu al Lumii, neamurile toate vor rămâne fără de lumina Credinţei…însă Neamul Sfânt al DACO-VLAHILOR va rămâne singurul care va păstra Făclia Sfintei Credinţe, şi o va dărui, cu frăţie, şi celor rămaşi Orbi de Spirit…adică, tuturor celorlalte neamuri…pentru că toate neamurile ar fi Copiii Neamului Sfânt DACO-VLAH…
…Ei, nu le-am crezut eu chiar pe toate, gustoase şi coapte…dar de pus pe gânduri, cu smerenie mărturisesc paginii cărţii de faţă… – …că m-au pus.
…Şi am tot suit, săptămâni, luni…mai bine de doi ani… către Nordul acestei ţări de miracole: da, la o casă venise ORFEU, zeul cu lira, şi dăruise leagăn de sunet sfânt (şi de paradisiacă liniştire!) abia născutului prunc…şi la casa de alături, Crist şi cu Sfântul Petru căpătaseră ospeţie cuviincioasă peste noapte – şi, de atunci, gospodarii acelei case găseau, în fiece dimineaţă, în scobitura pentru lanţ, de la colacul fântânii – câte o pungă cu bani de aur, ori câte o nestemată, cu mult mai înfocată decât orişicare zori…
…Acolo, în Nord, erau Munţi falnici, atât de înalţi, ÎNCÂT BAT LA SFINTELE PORŢI ALE CERULUI…Munţi semeţi, cât şi locuitorii lor, de prin risipitele sate…Munţi ca nişte patriarhi biblici, acoperiţi de păduri nesfârşite, ca de nişte bărbi colosale…păduri nesfârşite, cărora băştinaşii le zic „CODRI”…acolo, în Nord, mi s-au spus vorbe sfinte, despre cel mai Sfânt Voievod: SFÂNTUL ŞTEFAN, zis şi „cel Mare”…
…Am tras, pentru câteva zile, ori, poate, săptămâni (oamenii de aici nu-ţi socotesc vreo plată ori limită a găzduirii…precum negustorii lacomi, care am devenit noi, „apusenii” – ci se arată atât de bucuroşi de oaspeţi, şi le stau dinante cu toate bucatele casei… de parcă fiece oaspe ar fi fiind însuşi CRIST!) – …am tras, zic, la o gazdă cu multă dare de mână şi cu întinsă gospodărie (mare stăpân de turme, dar şi fără hodină şi iscusit pădurar…foarte avut, dar fără vreo trufie, ori viclenie, într-însul…) – …şi, în bătătura casei gazdei mele, de cum s-a dat zvon de venire a unui străin, s-au strâns toţi vecinii…numai bărbaţii, fireşte.. (cu plete până pe umeri şi cu bărbi şi mustăţi falnice!). – …şi, pentru că ştiam, acuma, bine de tot, Sfânta Limbă a acestui popor fără de vârstă, am început să întreb tot… – …tot-tot-tot ce mă ardea pe suflet şi minte – tot ce mă ardea cu văpăile nestinse ale curiozităţii cuiva, care se trezeşte, peste noapte, drept în toiul miracolelor. Şi oamenii nu se dovediră, încă de la început, prea scumpi la vorbă…dimpotrivă.
…Câinele[8] de curte (un câine adus de la stână, din Creierii Munţilor! – alb cu negru la blană, flocos şi cu un cap enorm, CÂT TREI CAPETE…!) al gazdei mele tot ne dădea târcoale…parcă ascultând şi el ce se tot povestea…şi dădea din coada lui, lungă şi pătată cu negru…plin de mulţumire, pasămite…
…Mi se răspundea, îndeobşte, cu multe amănunte şi fără nicio înfloritură de prisos (mai ales că găzdoiul îi cinstea, pe toţi cei veniţi, acum, în bătătura casei sale, cu un lichid de foc, care-ţi arde limba, cerul gurii şi gâtlejul… – …ei îi zic „rachiu”, şi-i tare bun împotriva frigului din Munte! – …acest rachiu e adus, pe „tablale” lungi – …sau „tăvi”, dacă vreţi aşa… – de către muierile casei, femei şi fecioare…dar cum şi-au isprăvit astă trebuşoară… „rachierească”, dispar, toate, ca luate de hait[9]! – …şi nu mai vin, decât dacă găzdoiul[10] dă strigăt…şi iarăşi se topesc, pe la cămările şi cuhniile[11] casei…până la viitoare chemări…!).
…Dar când am pomenit şi întrebat despre Magul Muntelui Ascuns al KOG-a-ION-ului, toţi ţăranii şi păstorii, adunaţi în ogradă[12] şi care stătuseră, până atunci, cu plăcere, roată în jurul meu.. – …s-au uitat, deodată, unii la alţii, cu priviri ascuţite…apoi au dat din umerii lor, cei acoperiţi cu sumane[13]…(dar şi din făloasele lor mustăţi…) – …apoi, cu multă şi nobilă bună cuviinţă, au bălmăjit cereri de iertăciune, şi-au potrivit sumanele, mai bine, pe umeri, şi, rând pe rând, luându-şi „ziua bună”, de la mine şi de la gazda mea, s-au scurs pe porţile gospodăriei…
…Câinele cel alb, cu capul enorm şi cu coada, până atunci, bâţâindu-se bucuroasă…s-a depărtat, parcă, şi el, supărat, ori covârşit de mistere stranii… – …parcă îmbufnat, ori încăpăţânat: BĂTUSEM LA PORŢILE SACRULUI… – …iar acolo unde nu intră orişice păduchios de venetic…
…Acum, se vârî, târâş, în cuşca (făcută anume pentru el!), din stânga ogrăzii…
Ciudată cuşcă: UN CUB (cuşca propriu-zisă, în care se adăpostea şi dormea Câinele), peste care trona un acoperiş, pasămite… – …dar care acoperiş avea forma unei PIRAMIDE TRIUNGHIULARE (…de parcă, prin vârful piramidei, se făcea loc unui Misteriu de Vis…loc să se scurgă Visele Câinelui… – …visele în care-şi întâlnea, regulat, Fratele-Câine de Sus – LUPUL CERESC!).
*
…M-am mirat şi m-am mâhnit. M-or fi luat, pesemne, de scrântit la minte şi mult prea încins, până la scrumirea Spiritului…ori, poate, de iscoadă…a cui, oare, şi pentru cine?!
…Gazda mea, numită Ion al FLOAREI, cu gingăşie m-a luat de după umeri şi mi-a spus:
-Părinte dragă, nu te supăra pe ei, te rog eu tare frumos…
-Dar nu m-am supărat pe nimeni… – făcui eu, tot bosumflat. …Învăţasem, de la ei, cum se dă din umeri, cu subtilitate, dar şi cu încăpăţânare de neînfrânt…şi am dat, carevasăzică, şi eu, din umeri…
Gazda m-a lăsat „să fierb în zeama-mi proprie”, „oleacă” (…”oleacă”…ce dulce sună, până şi cea mai cumplită tortură morală, ori a Spiritului, în Sfânta Limbă a acestui popor sfânt!) – …apoi, iarăşi se aplecă spre mine – …dar, de data asta, vorba-i fu însoţită de priviri ciudate, aruncate jur-prejurul lui…deci, ce urma a-mi zice era de mare taină, iar eu trebuia să mă socotesc legat, ca de-un jurământ, făcut în biserică şi cu Biblia între palme:
-…Părinte, ascultă, te rog, şi nu mai vorbi cu nimenea, până mâine, în zori…
-Dar nu-s eu vorbăreţ, n-ai nicio teamă, dinspre partea asta… – urmai eu a-mi păstra capul între genunchi şi rezerva supărării, în glas…căci inima, inima-mi prevestea ceva cu totul neobişnuit şi minunat…inima începuse a-mi bate, CA DE AŞTEPTAREA UNEI MARI VEŞTI ÎMPĂRĂTEŞTI!
-Ştiu, părinte, şi, tocmai de aceea, am încredere în sfinţia ta…Ascultă la ce spun eu, acum… – …dar să ţii capul tot în jos, cât vorbesc eu cu sfinţia ta…aşa…aşa cum l-ai ţinut şi până acuma, după plecarea megieşilor[14] mei…
Mă conformai…iar gazda îmi susură la ureche, pe buze păstrând un zâmbet, pe care şi-l construise, încă de la întâlnişul cu ai lui:
-…La noapte e lună plină…este Sărbătoarea Sânzienelor[15]…şi noaptea-i scurtă…e 24 al lui Cireşar[16]…după 21, când noaptea e cea mai scurtă…în noaptea asta, ANUME! – se deschid cerurile, şi TOATE FIARELE ŞI PĂSĂRILE GRĂIESC OMENEŞTE! – …se împacă Cerurile cu Pământul…şi se deschid cerurile, ca la Sărbătoarea Învierii Mântuitorului Lumii…în noaptea asta…în poieni, dansează ielele-zânele[17]… se dezvăluiesc comori, deasupra cărora dansează flăcări…dar e şi noaptea în care, tot în lumina albă a poienilor, te poţi întâlni cu duhuri ale strămoşilor…Du-te, părinte, la noapte, în poiana aceea înaltă (…pe care, de altfel, o ispiteşti sfinţia ta, zi de zi…), de deasupra casei mele…că-i cea mai mare şi mai luminată dintre toate poienele, de pe aicea…Poate se-ndură Hristos, şi vezi ceea ce vrei sfinţia ta să vezi…Dar să umbli cu paşi uşori…şi să umbli ferit…că vei întâlni, în drum, pe la fântâni şi-n codru, şi mulţi oameni din sat, ori femei, ori fete…care se duc cu vrăjile lor şi se întorc cu vrăjile codrilor…
*
…Şi am mers, după zisa lui Ion al FLOAREI. Furişat, cu paşi de Lup…
N-aveam nevoie de felinar, drept călăuză, pentru că luna lumina precum ziua – iar locurile le bătusem, zi de zi, tot mai aţâţat de curiozitate…
…Am ajuns în poiană. Tocmai începuseră, nişte făpturi de raze, să-şi danseze fascinantul lor dans…Erau ielele…”frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele” …ca nişte ÎMPĂRĂTIŢE ale Cerului!
Am simţit că, afară de împărătiţe, trebuie să vină şi ÎMPĂRAŢII…Şi am aşteptat, cu privirile furate de desenele miraculoase, pe care le făceau, în poiană, razele dansatoare. Dar minţile nu cred că mi le-au luat…ele, ielele, „frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele”…
…Deodată, pe când mă întrebam dacă nu m-oi fi smintit, ori dacă nu visam, pe perina moale, a lui Ion al FLOAREI (purtând Numele FLORII, care este şi NUMELE LUI CRIST-TRANDAFIRUL, FLOAREA-CU-O-MIE-DE-PETALE! – …prinsesem, în secret, drag de el şi încredere în el, în vorbele şi cunoaşterea lui intuitivă, „sălbatică”, în sufletul lui curat şi cu instincte sănătoase…) – razele-şi păliră dansul lor hipnotic, şi, treptat, se făcu o linişte… – …acea linişte teribilă, care, de obicei, precede MARILE CATASTROFE, cutremurările pământului lumii, mai cu seamă.
…Tresării, fără voie:
…Drept în mijlocul poienii, în toi de lumină a lunii pline, se ivise (nici nu-i băgasem de seamă paşii lui grei, apăsaţi, imperiali…) o fiară uriaşă, pe patru picioare, cu copite enorme. Cu coarne înalte (de atingeau luna şi stelele cerului!) şi curbate spre înapoi, cu o barbă, lungă şi surie, sub guşă…şi cu o respiraţie ca de vifor, care, parcă, stătea să te îngheţe, ca pe-o stană de piatră, pentru că ai îndrăznit să-i calci tărâmurile ei, de FIARĂ IMPERIALĂ. Scormonindu-mi Spiritul, adânc, şi scotocind prin memorie, după hrisoave şi terfeloage, de tot felul, pe care le citisem, până atunci, cândva… – …dar aducându-mi aminte şi de trecute discuţii cu fratele Ambrosio, am dedus că ar fi vorba de fiara cea mai maiestuoasă, mai puternică, mai autoritară şi mai misterioasă, a acestor locuri: ZIMBRUL[18]. Dar zimbrii, mi se zisese, erau cu blănile maroniu-roşcate…or, acesta avea pe el O PIELE ALB-FUMURIE…Când se hurducăia, în trap, nobila fiară, croită după uriaşele făpturi ale Începutului – duduia şi se cutremura pământul, ca de o catastrofă divină, O CATASTROFĂ BINEFĂCĂTOARE…
Dar mai avea ceva imensul ZIMBRU: pe spinarea lui, călărea un om uriaş, sau UN SPIRIT ENORM…cu barbă albă, cu chip încruntat şi de o nobleţe fără seamăn…celestă…: pe cap, purta ceva, ca O COROANĂ ÎNALTĂ, CA O AUREOLĂ DOLDORA DE FULGERE! – din care, când şi când, străfulgerau aripile unor îngeri-raze…dar nu raze gingaşe, precum cele ale ielelor, nu îngeri idilici! – ci adevărate TRĂSNETE PUSTIITOARE!
-Pe cine cauţi, în această noapte sfântă, a împăcării dintre Cele Nouă Ceruri şi Pământul ăsta, tot mai negru şi mai îngreuiat de păcate? – vuì-bubuì, ca o furtună stârnită prin grotele Munţilor, glasul arătării celei grozave…grozave, dar, cel puţin pentru mine, liniştitoare. Oare nu EU voisem să întâlnesc, după împărătiţe, pe Împăratul…oare nu EU pornisem, până la capătul lumii, să-l văd pe MAGUL MUNTELUI ASCUNS…?!
Căzui deci, cu smerenie cutremurată, în genunchi, cu fruntea atingând pământul…cum şi cu pieptu-mi:
-Preamărite Mag… – începui eu, şovăitor şi cu un glas pe care nu mi-l recunoşteam: stins, pierit, vlăguit şi temător…parcă intrasem, deja, în pământ, nu doar că îngenuncheasem…
Spiritul încălărat pe Zimbru mă întrerupse, printr-o nouă furtună, cu tunete grozave, a vocii sale, care făcea să tacă totul, în jur, şi numai Munţii şi pădurile să vuiască:
-Nu-s eu Magul ce-l cauţi tu, popo! EL, MAGUL, ESTE PĂRINTELE NOSTRU, AL TUTUROR VOIEVOZILOR, MUCENICILOR ŞI MARTIRILOR, PENTRU STRĂJUIREA NECURMATĂ A ACESTOR TĂRÂMURI SFINTE – şi pentru Re-Învierea Zorilor NEAMULUI NEAMURILOR! Nu se arată el, Părintele-Magul – oricărui venetic, şi nici când vrea un oarecare glotaş, din turma răznită, din băltirea mlăştinoasă, a acestei atât de adânc căzute lumi…
…Din înaltul cerului, se stârni, însă, o altă, o nouă furtună…mai cumplit de apropiată, în puterea ei dezintegratoare-reintegratoare…: un glas şuierat şi, totuşi, plin de toată vigoarea tăriilor…
Îmi săltai capul, spre cer, fără să vreau…deşi genunchii îmi erau tot lipiţi de pământ…şi auzii:
-Lasă-l, Voievoade, lasă-l, Ştefane, Sfântule…Fiule, el, sărmanul, e un suflet neprihănit, încă, de răutăţile şi slăbiciunile vinovate ale pământului… – …şi, în Spiritul lui creşte, sănătos şi vânjos, tocmai ceea ce-i scade Neamului nostru, în vremile care trec peste el, acum, ca nişte ploi de noroi…NOROI de zic, nefericiţii orbiţi de păcate (…cei slăbănogiţi la Spirit şi cu ochi împăienjeniţi de lene şi ticăloşire…) – că-i AUR CURAT: curajul de a spune „NU” răului, slăbiciunilor şi pustiirilor viclene, din Sine, împotriva Sinelui-Celui-Oglindit şi a Sinei-Celei-Neoglindite…
Mă uitai, înfiorat de nădejdi, cu ochii mijiţi: drept deasupra Zimbrului şi a celui încălărat pe Zimbrul alb-fumuriu, plutea, plutea neclintită, în aer, cu aripile larg deschise…atât de întinse-i erau aripile, încât luna se umbri, cum şi soarele ar fi făcut-o, de-ar fi fost zi…plutea, nemişcată, în ceruri, O ALTĂ FIARĂ ÎMPĂRĂTEASCĂ! – …dar, de data asta, FIARĂ A VĂZDUHURILOR… – …un VULTUR IMENS, PASĂRE MĂIASTRĂ! – cât o sută de stoluri întregi, de vulturi de rând…
Da…acum îmi aminteam şi de această altă fiară sublimă, imperială, a tărâmurilor miraculoase ale poporului-ctitor sfânt al Lumii şi Neamurilor…FIARĂ SUBLIMĂ A CERULUI, da, despre care-mi vorbise bunul frate Ambrosio: era PAJURA[19]!
…Ce-am tăinuit (iar eu am tâlcuit, în sinea mea, tot mai luminată, cu cât se întuneca cerul, de Umbra PAJURII-MAG…căci se apropia o nouă zi, chinuitor de săracă în mistere şi miracol!), în acea noapte scurtă, cu Sfântul Voievod, despre Neamul Său Sfânt – şi, mai cu seamă, ce prorociri a făcut MAGUL-PAJURĂ, din văzduhurile deschise luminii, către pământul supus întunericului – despre Neamul său Cel din Vecie – şi, deci, despre RĂDĂCINILE REALE ALE LUMII! – …am fost legat să tac. Deplin. Şi, pentru că omul tot om rămâne, orişicât de bun slujitor şi străjuitor al Cerurilor ar fi şi oricât de sfânt ar jura… – …limba mea, şi de-aş vrea, nu se poate mişca, spre a ridica (şi pentru alţii…) vălurile, de peste misterele viitorului…viitor al Neamului-Rădăcină REALĂ a celorlalte neamuri, deci viitor al Lumii Întregi. Al Creaţiei Dumnezeieşti, pururi UNA, dar nevăzută de noi, pentru că suntem cu lut şi cu solzii păcatelor noastre, peste ochi…ochii de zicem, trufaşi (rodul firesc al prostiei!), că, de-i avem sub frunte, cu pleoapele, chipurile, deschise: „Vedem tot”…!
…Cu infinită smerenie, am ascultat, am tăcut, am plâns…am nădăjduit.
…M-am întors la Toledo, peste exact un an, de când plecasem. Nimeni nu-mi simţise lipsa…afară de fratele Ambrosio, fireşte!
Dar ce eram să-i spun, oare? – …când limba mi-era legată, tocmai pentru a păstra, neatinse, vălurile, peste ceea ca va fi şi despre cum, tot şi toate, se vor petrece…?!
Când simţi că ai nevoie de justificări – înseamnă, totdeauna, că eşti vinovat. Fie şi VINOVAT DE CUNOAŞTERE.
…I-am spus doar atât:
-Frate Ambrosio, toate câte le-ai spus, despre DACO-VALAHIA, se confirmă, cu vârf şi îndesat…dar sunt şi lucruri mai mari, mai adânc scufundate şi mai înalte, mai iubite de Ceruri, decât cele grăite, aici şi atunci, acum un an, între noi. Însă, tocmai asupra acestor miracole, limba mea este legată a tăcea, până la Vederea de Apoi…
Ambrosio nici vorbă să se supere, ci doar atât întrebă:
-Spune-mi doar, frate abate: să mai tragem nădejde, oare…? Neamul Sfânt – tot Sfânt şi cu Sfântă Menire va rămâne, în Creaţia Lui?
Am chibzuit îndelung… – …şi, în cele din urmă, i-am răspuns:
-Da.
…Şi el mult s-a bucurat, atârnat de această firavă monosilabă a mea(…monosilabă în care era cel mai subţire Pământul şi de unde începeau Cerurile Cele Noi…)…
*
…Şi nu minţeam defel, dacă ne gândim că istoria nu-i decât un teatru nevolnic şi nemernic… – …istoria e doar o zdreanţă murdară şi greţoasă, care, cu de la sine putere şi prin lenea şi lipsa noastră de interes, de strădanie, de Credinţă şi vlagă – nu este azvârlită, cât colo, ca o nimica-nălucire, de deasupra Oglinzii Fântânii Veşnice…Fântâna cu Apă Vie (…cu apă, adică, pe care s-o bem neoglindită şi neoglinditoare, doar – ci cu sete nestinsă de Dumnezeu-Crist, ACUM, DEZVĂLUIT! – şi-ntru noi PĂTRUNS FIINŢĂTOR…întru dobândirea FIRESCULUI CHIP SUPREM: „Tinereţe fără Bătrâneţe şi Viaţă fără de Moarte”!).
*
…Fratele Ambrosio s-a stins, peste exact cinci ani, de la această scurtă şi nefirească „discuţie” – cu un zâmbet de fericire, de extaz… – …pe buzele întredeschise: hotărât că, în ultima clipă de viere (între cer şi pământ! – dincolo de acest pustiu al lumii… – …Spiritului său i s-a arătat, şi lui! – MAGUL MUNTELUI ASCUNS – Kog-a-ION-ul!
Ca glas, măcar, dacă nu şi cu chip”.
***
(din volumul al II-lea: „Noile năluciri ale abatelui Bernardo”, de Adrian Botez – povestirea nr. 2)
[1] – MARCHITÁN, marchitani, s. m. (Înv.) Negustor (ambulant) de mărunțișuri din trecut. [Var.: marchidán s. m.].
[2] – FILIP AL II-LEA (spaniolă Felipe II de Habsburgo; portugheză Filipe II; n. 21 mai 1527 – d. 13 septembrie 1598) a fost rege al Spaniei, în perioada 1556 – 1598, rege al Neapolelui şi al Siciliei, în perioada 1554 – 1598, rege al Angliei şi Irlandei (co-regent cu Maria I), în perioada 1554 – 1558, rege al Portugaliei şi al Algarvelor (ca Filip I), în perioada 1580 – 1598 şi rege al Capitanatului general Chile (Regatul Chile) în perioada 1554 – 1556. A fost prinţ suveran al Celor Şaptesprezece Provincii, din 1556 până în 1581, şi a deţinut numeroase titluri de duce şi conte, pentru anumite teritorii.
Cunoscut sub numele Filip cel Prudent, a domnit asupra unuia dintre cele mai mari imperii, care deţinea teritorii pe toate continentele cunoscute atunci de europeni.
Filip s-a născut la Valladolid, fiind fiul lui Carol al V-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman şi al soţiei sale, Isabela a Portugaliei. În timpul domniei sale, Spania a fost cea mai importantă putere din Europa de Vest. Sub conducerea lui, Spania a ajuns la maximul de influenţă şi putere, a efectuat explorări în întreaga lume şi a colonizat teritorii, pe toate continentele cunoscute.
A fost descris de ambasadorul veneţian Paolo Fagolo, în 1563, ca fiind „de statură mică, cu ochi de un albastru pal, cu buze proeminente şi pielea roz, însă întreaga lui apariţie este foarte atractivă”. Ambasadorul a mai spus: „Se îmbracă cu mult bun gust şi tot ce face este plin de curtoazie şi graţie”.
Insulele Filipine au fost numită după el.
[3] -[3] –Kog-a-ion/”Capul Lui ION/ZALMOXIS”, munte sfânt al geților, amintit de Strabon, identificat prezumtiv cu incinta sacră din preajma cetății de la Grădiștea Muncelului. De fapt, ca Munte Sacru, NU ARE IDENTIFICARE MATERIAL-SPAŢIALĂ! – ci doar SPIRITUALĂ!!! (nota mea).
[4] –PASĂREA MAIASTRĂ este o pasăre simbolică, sau alegorică, din mitologia românescă. Are rang regal şi este ajutată la nevoie şi de celelalte păsări. Pasărea Măiastră este o fiinţă / entitate nepământeană, supranaturală, de pe Tărâmul Celălalt. Este de o frumuseţe deosebită, plină de lumină, o lumină celestă (PASĂREA DE FOC – PHÖNIX).
- Vulcănescu spune că Pasărea Măiastră face parte dintr-un grup de fiinţe avimorfe, alături de PAJURĂ şi PASĂREA DE FOC. Sunt şi variante în care ea poartă numele ANDILANDI şi este prezentată ca fiind o fiică de împărat, transformată în pasăre, din cauza unui blestem. În fauna mitologică românească, Pasărea Măiastră este considerată REGINA PĂSĂRILOR, MESAGERA ZÂNELOR. Ca orice fiinţă supranaturală, înzestrată cu puteri magice, este destul de scumpă la vedere, frumuseţea ei unică şi lumina celestă pe care o răspândeşte încântând doar privirea celor cu adevărat privilegiaţi. Despre CÂNTECUL EI, CARE NU RĂSUNĂ DECÂT ÎN SINGURĂTATE, SE SPUNE CĂ AR ÎNTINERI ORICE ASCULTĂTOR. Pasărea Măiastră, PASĂRE JUSTIŢIARĂ, posedând o putere magică inepuizabilă, aparţine Tărâmului Celălalt, trăind izolat şi neexpunându-şi splendidul penaj multicolor, decât foarte rar.
[5] –COCIÓRVĂ, cociorve, s. f. Lopată mică de lemn, în formă de triunghi sau de semicerc, cu coadă lungă, pentru scos jarul sau cenușa din cuptorul țărănesc de copt pâine. [Var.: cociórbă s. f.].
[6] –GOSPODÁR, gospodari, s. m., adj. 1. S. m. Om care posedă o gospodărie. 2. S. m., adj. (Om) care dovedește pricepere, chibzuială în conducerea unei gospodării sau a unor activități publice. 3. S. m. (Reg.) Soț (în raport cu soția sa). 4. S. m. (Înv.) Domnitor.
[7] –OLMÁZ, olmazuri, s. n. (Înv.) Diamant de culoare trandafirie.
[8] –CÂINE – substitutul „domestic” al Lupului FENRIR/ZALMOXIS.
[9] -HAIT – Puhoi de apă.
[10] –GĂZDOI – Persoană bărbătească, om care găzduieşte pe cineva.
[11]–CÚHNIE, cuhnii, s. f. (Reg.) Bucătărie. ♦ Bucătăria principală a mănăstirilor și cea de vară a gospodăriilor țărănești.
[12] –OGRÁDĂ ogrăzi f. 1) Loc îngrădit în jurul unei case; curte. 2) înv. Îngrăditură făcută din lemn, piatră etc. în jurul unui teren.
[13] –SUMÁN, sumane, s. n. 1. Haină țărănească lungă (până la genunchi), făcută din pănură, dimie, postav gros etc. (bogat ornamentată cu găitane); țundră, zeghe, dulamă (1). 2. Țesătură groasă de lână lucrată în casă, din care se fac sumane (1); pănură, aba, dimie. [Pl. și: (2, m.) sumani. – Var.: sucmán s. n.].
[14] – MEGIÉȘ, -Ă, megieși, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (În Evul Mediu, în Moldova și în Țara Românească) Țăran liber, stăpân de pământ. Aici, cu sensul de vecin.
[15] –SÂNZIENELE sau DRĂGAICA, celebrate pe 24 iunie, reprezintă o sărbătoare a iubirii şi fertilităţii, legată de o serie de ritualuri pentru sănătatea oamenilor şi belşug în gospodărie, dar şi de practici ale fetelor, pentru a-şi afla sortitul şi momentul în care se vor mărita. Sărbătoarea Sânzienelor este legată de credinţe, precum aceea că jocul ielelor îl va lăsa mut, sau nebun, pe cel care îi este martor, şi practici precum folosirea florilor cu acealaşi nume, pentru bunăstare, dar şi aflarea alesului.
Sărbătoarea Sânzienelor ar avea, la origine, un cult roman, pentru zeiţa Diana/ARTEMIS (ARTEMIS-ZEIŢA LUNII “FEMININE” face CUPLU SACRO-COSMIC cu APOLLON-ZEUL SOARELUI “MASCULIN”: DACII îi numeau, [şi a rămas legenda până azi!!!]”DALBII DE PRIBEGI”, adică “GEMENII DEMIURGI”, Cele Două Feţe ale Lui ZALMOXIS: Principiul Cosmic FEMININ / YIN, şi Principiul Cosmic MASCULIN / YANG!!!) – numele de Sânziana, aşa cum este cunoscută sărbătoarea autohtonă, în special în Ardeal, provenind din „Sancta Diana„, în timp ce în Muntenia şi Oltenia se sărbătoreşte Drăgaica, după numele slav. După unii specialişti, sărbătoarea îşi are originea într-un cult geto-dacic, străvechi, al Soarelui, sânzienele fiind, adesea, reprezentate, de traci, înlănţuite într-o horă..
În tradiţia creştin ortodoxă, 24 iunie este ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, adus pe lume la bătrâneţe de Elisabeta, eveniment ce pregăteşte minunea naşterii Mântuitorului, dintr-o fecioară.
Sărbătoarea Sânzienelor este considerată a fi şi momentul cel mai bun, la mijlocul verii, pentru culegerea plantelor de leac, dar şi de descântec. Astfel, în Noaptea de Sânziene, femeile merg să culeagă flori şi ierburi, care vor fi folosite contra bolilor şi altor rele.
Legendele spun că sânzienele, nişte fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii, se prind în horă şi dau puteri magice plantelor. Aceste zâne bune, dacă sunt sărbătorite cum se cuvine, fac culturile să rodească, dau prunci sănătoşi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele şi tămăduiesc bolnavii. În schimb, dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără şi devin asemenea zânelor rele, cunoscute, în popor, drept iele sau rusalii.
Ielele sunt descrise ca nişte fecioare zănatice, cu o mare putere de seducţie şi cu puteri magice. Se crede despre ele că locuiesc în văzduh, în păduri sau în peşteri, pe maluri de ape sau la răspântii şi apar, în special, noaptea, la lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase, dansând goale, cu părul despletit şi cu clopoţei la picioare, în unele variante. Locul pe care au dansat rămâne ars ca de foc şi iarba nu mai creşte acolo. Se crede că în Noaptea de Sânziene, ielele se adună şi dansează în pădure, iar cine le vede, rămane mut sau înnebuneşte.
(…) Practicile legate de cunună, de aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă numită „făclia de Sânziene„, alte caracteristici specifice Sânzienelor, îi îndreptăţesc pe etnologi şi folclorişti să considere această sărbătoare drept una a Soarelui (n. mea: ceea ce este, evident, o gravă eroare…dar, paradoxal, nu depărtează simbolistica tradiţională de…”DALBII DE PRIBEGI”!!!).
Sărbătoarea Sânzienelor se manifestă printr-o mulţime de ritualuri, menite să asigure rodnicia lanurilor şi fertilitatea. În timp ce femeile măritate pot urma ritualuri, pentru a avea copii, fetelor le sunt rezervate alte obiceiuri, pentru aflarea sortitului, în noaptea de Sânziene.
La baza acestor ritualuri stau micile flori galbene, numite sânziene, ce cresc în poieni şi care sunt culese de fete, în muzica şi chiuiturile flăcăilor, pentru a le împleti, apoi, în forma de cerc, pentru fete şi de cruce, pentru băieţi. Aceste cununi se pun în casă, pe porţi, la ferestre, pe şuri, pe stupi şi chiar pe ogoare, în credinţa că ele vor ocroti casa şi gospodăria, vor aduce noroc, sănătate şi belşug.
Fetele îşi aruncă aceste cununi pe un acoperiş, cele care rămân prinse, prevestind măritişul apropiat, sau peste vite: dacă nimereşte una tânără, fata se va căsători cu un tânăr, iar dacă i se prinde cununa într-una bătrână, un om în vârstă îi va fi alesul. Pentru a-şi vedea sortitul, fetele dorm, în noaptea de Sânziene, cu un bucheţel din aceste flori, sub pernă. De asemenea, dacă le poartă în păr sau la sân, fetele, dar şi femeile măritate, vor fi mai atrăgătoare şi mai drăgăstoase.
O superstiţie, care se referă tot la dragoste, spune că îndrăgostiţii care fac, împreună, baie, în râu sau în mare, de Sânziene – se vor iubi toată viaţa.
În satul Săncel, din Alba, tradiţia presupune că, în seara dinaintea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, gospodarii să îşi împodobească porţile cu o cruce din flori de sânziene şi un trandafir. În ziua de Sânziene, sătenii adună, de pe camp, flori şi fac cununi, pentru fiecare membru al familiei, dar şi pentru fiecare animal din gospodărie. Cununile membrilor familiei sunt aruncate, apoi, de un bărbat, pe acoperişul casei, acesta strigând şi numele celui căruia îi aparţine cununa. Bătrânii satului povestesc că fiecare cunună trebuie să rămână pe acoperiş, pentru a-l apăra de rău pe cel căruia îi este destinată, iar în cazul în care va cădea, respectivului membru al familiei îi va merge rău tot anul. Sătenii aruncă, apoi, pe acoperişurile grajdurilor, cununiţele făcute pentru animalele din gospodărie, tradiţia spunând că şi acestea vor fi ocrotite de rău.
(…) În Ardeal, se mai spune că, în ziua de Sânziene, pot fi căutate comori vechi, îngropate în pământ, deoarece, în noaptea dinainte, deasupra locului unde sunt ascunse, s-ar aprinde un foc.
[16] – CIREȘÁR, (2) cireșari, s. m. 1. (Pop.) Luna iunie.
[17] – IÉLE s. f. pl. (Mai ales art.) Ființe imaginare, din mitologia populară românească, înfățișate ca niște fete frumoase, îmbrăcate în alb, ca-n lumina lunii – zâne care apar numai noaptea, vrăjind, prin cântecul și prin jocul lor, pe bărbați, asupra cărora au puteri nefaste (unii, dacă le văd, se smintesc, muţesc sau se damblagesc); frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele, drăgaicele.
[18] –ZIMBRUL/BOUR – Animal din timpuri străvechi, bourul apare ca simbol al întemeierii Moldovei şi ca element preluat şi în stema Principatelor Unite; reprezentarea BOURULUI CU STEA ÎN FRUNTE ŞI AŞEZAT ÎNTRE SOARE ŞI LUNĂ sugerează sensuri legate de ARMONIA UNIVERSALĂ ŞI DE IMAGINEA GLOBALĂ A LUMII. În mitul despre originea statului medieval Moldova, bourul, asemuit cu zimbrul, are rolul animalului vînat, dar şi al animalului îndrumător. În momentele de criză sau în marile încercări ale istoriei, omul primitiv avea nevoie de un „animal-îndrumâtor”, pe care îl angaja într-o vînătoare ritualică, adică într-o acţiune de găsire a drumului cel bun. Cu acest sens, este posibil să fi fost folosit şi animalul menţionat în legenda despre vînătoarea lui Dragoş. În legenda despre întemeierea Moldovei, aşa cum o expune Grigore Ureche în cronica sa, Dragoş pleacă în Maramureş, în urmărirea unui bour, sau a unui zimbru – şi ajunge într-un loc din care nu mai pleacă; îşi întemeiază un stat şi îi spune Moldova. Legenda sugerează şi funcţia de jertfă sacramentală a bourului: orice sacrificiu de sânge consfinţeşte ceva. Faptul că efigia bourului apare, apoi, în stema Moldovei, dovedeşte că el simbolizează un atribut al întemeierii, al cîştigării identintităţii de neam; el este animalul cu stea în frunte, însemnat, ales şi destinat să reprezinte o colectivitate, întocmai ca în timpurile dacice, în care se ştie că animalul era venerat.
Eminescu reia acest motiv mitic în poemul „Memento mori”, în care oştirea zeilor daci călăreşte bouri care ajung cu „fruntea în nori”. În romanul „Fraţii Jderi” de M. Sadoveanu, bourul sihastrului este alb şi are funcţii protectoare; este „slujitorul schivnicului”, face legătura între peştera sihastrului şi mănăstire, călugării îl împovărează cu daruri pentru omul cel sfînt, iar apariţiile lui regulate dau de veste lumii că schivnicul nu s-a stins încă. în timpul vînătorii voievodale, el trece ca o apariţie de vis, este „văzut de toţi vînătorii”, pare coborît dintr-o poveste de „mirare”, este un mesager, dar şi un semn benefic pentru voievodul care voia să capete certitudinea că războiul trebuie pornit. Astfel, zimbrul este simbolul emblematic atestînd vechimea Moldovei şi PERMANENŢA VÎRSTEI DE AUR, prelungite prin neîntrerupta persistenţă a preistoriei, în istorie…
[19] –PAJURA/ACVILA (confundată, uneori, la nivel simbolico-tradiţional, cu VULTURUL…!): Cu înfăţişarea sa majestuoasă, cu zborul înălţător şi vederea acută, PAJURA este un simbol universal şi reprezintă ZEUL ATOTVĂZĂTOR AL CERULUI. Reprezintă, de asemenea, curaj, victorie şi putere, tunet şi furtuni. Pentru vechii greci şi romani, era PAJURA era purtătoarea luminii pentru Zeus (Jupiter) şi reprezenta victoriosul Imperiu Roman pe steagurile legiunii romane. În creştinism, PAJURA simbolizează omnipotenţa lui Dumnezeu, credinţa, ascensiunea lui Hristos şi pe Sf. Ioan. PAJURA/ ACVILA împărtăşeşte simbolismul păsării PHOENIX, pentru că, în legea creştină, se reînnoia pe sine la fiecare zece ani, zburând în soare şi, apoi, în mare, de trei ori. În felul acesta, devine un SIMBOL AL NAŞTERII DIN NOU şi al botezului. Un şarpe, în ciocul unei PAJURE, semnifică VICTORIA LUI HRISTOS ASUPRA SATANEI.
Forma de strană a PAJUREI, ţinând o Biblie, reprezintă inspiraţia Scripturii şi putere. De obicei, PAJURA este descrisă ca o emblemă solară, bătându-se cu şerpii sau în conflicte cu un taur sau cu leu, din care iese victorios, demonstrând TRIUMFUL SPIRITULUI ASUPRA PUTERII LUMEŞTI. În tradiţiile amerindienilor, aripile PAJUREI simbolizează razele soarelui, purtate ca pălării, ele reprezintă PASĂREA-SUNETULUI PRIMORDIAL şi Marele Spirit; PAJURA poate, de asemenea, semnifica ziua, şi este MIJLOCITORUL ÎNTRE OAMENI ŞI ZEI. Domnind ca un rege peste păsări, PAJURA este EMBLEMA REGALITĂŢII, o asociere dezvoltată de statutul său de cel mai popular simbol vestitor; simbolizează imperii, ca Imperiul Roman şi pe cel al lui Napoleon. PAJURA CU DOUĂ CAPETE a Bizanţului venea din simbolismul hittit al zeilor gemeni ai puterii şi ai tuturor ştiinţelor. Multe state au adoptat PAJURA ca embleme, steme – fiind simbol al patriotismului şi suveranităţii, pentru unele dintre ele, incluzând aici Statele Unite, unde este simbolul naţional. Asociat cu cele şapte păcate capitale şi cu cele patru virtuţi fundamentale, PAJURA are semnificaţii bivalente, simbolizând MÂNDRIE şi DREPTATE – cf. www.scribd.ro.
“Aripile sale desfăcute, comentează Alexander, evocă LINIA FRÂNTĂ A FULGERULUI, sau BRAŢELE CRUCII. Mesager al celei mai înalte DIVINITĂŢI URANIENE ŞI AL FOCULUI CERESC, SOARELE, pe care este singura care poate privi, fără a-şi arde ochii (…) Dualitatea Vulturului şi a Şarpelui reprezintă, universal, pe cea a Cerului şi a Pământului, sau lupta dintre Demon şi Înger (…). Pasărea-tutelară, iniţiatorul şi psihopompul, ce antrenează sufletul şamanului, printre spaţiile nevăzute (…) Vulturul din stânga, are şi un aspect nocturn, malefic sau stâng. Din pricina nemăsuratei sale exaltări (…) – Vulturul, ca şi Leul, este un animal regal, care încarnează gânduri înalte şi a cărui semnificaţie este, totdeauna, pozitivă . Simbolizează perceperea rapidă, patima ce consumă spiritual. Simbolizează, de asemenea, o voinţă de putere neînduplecată şi mistuitoare. HRISTOS ŞI ANTIHRIST, ÎN ACELAŞI SIMBOL” – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995., p. 475.
NĂLUCIRILE ABATELUI BERNARDO
În erudita sa lucrare “Lumea Nouă şi Spiritul Creştin”, abatele spaniol Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara (explorator, predicator cu nădejdi de convertire a „sălbaticilor” incas, dar, în primul rând, conquistador, în numele Coroanei Spaniole) scria, pe la 1633 (o sută de ani după arderea pe rug, de către Francisco Pizarro, a ultimului împărat-Sapa Inca Atahualpa), aceste stranii fraze, aproape blasfematoare (unicele cuvinte scrise, despre ceva care pluteşte între real şi irealitatea sacră – „las nicolettes”):
„Există, pe cursul superior al Amazonului, în plină junglă, un soi de plante incredibile, care plutesc la suprafaţă doar în zonele de maxim risc ale vârtejurilor apei, ca nişte formaţiuni-insule de lumină: deşi aflate în bătaia soarelui şi în mijlocul apelor, ele nu se sinchisesc nici de lumina soarelui şi nici de puterea apelor vijelioase şi rotitoare, pentru că ele par a avea o lumină proprie, ca nişte snopi de fulgere (APARENT intermitente – de fapt, eu cred că era doar senzaţia ochilor mei obosiţi!), care te fascinează. Oricât te-ai apropia de ele (dar este aproape imposibil să te apropii, la mai puţin de cinci stânjeni, din pricina volburilor de apă, care, parcă, le apără de ochii preacurioşilor!), nu vei putea să distingi vreun contur clar, vreo diferenţă clară, între petale, sepale, stamine, dar nici între o floare şi altă floare (par a fi adevărate întruchipări ale aseicei Sfinte Treimi!): ele îţi apar doar ca nişte pete de lumină atât de intensă, încât aproape că te orbesc. Mie mi-a fost imposibil să stabilesc dacă sunt plante sau animale, dar, din pricina fixităţii luminii lor (chiar dacă avea aparenţe de intermitenţă!), am decis să le numesc <<plante>>. Pentru că eu cunosc limba sălbaticilor celor goi, care locuiesc pe malurile Amazonului, i-am întrebat despre aceste creaturi plutitoare şi atât de ciudate, ale Domnului. Întâi, s-au uluit, pentru că, spuneau ei, nu orişicine poate vedea <<las nicolettes>>. Numai cei care sunt, spuneau ei: <<cu ochi de zei>>! Apoi, plini, deodată, de un respect deosebit, faţă de mine, au îngenunchiat în faţa mea. N-am mai reuşit să scot nimic în plus, de la ei, despre aceste stranii arătări, numite, de mine, <<plante>>. Era evident că nici nu ştiau mai mult: erau, doar, cuprinşi de o teroare sacră, la simpla evocare a numelui acestor năluciri acvatico-vegetale !”.
Niciodată, de la scrierea aceasta a abatelui Bernardo (şi el, o personalitate cu totul bizară… – dar cu aproape superstiţioasă frică de minciună!), nu s-a mai pomenit, în vreo lucrare ştiinţifică, despre aceste ciudăţenii, pretinse <<flori-plante>>. Nimeni nu le-a mai văzut, nimeni n-a mai crezut în existenţa lor…Şi, totuşi, ele, „las nicolettes”, există, undeva, pe cursul superior al, cel puţin, Amazonului – dacă nu şi în alte zone de risc divin, ale eternităţii apelor lumilor!
…Abatele Bernardo n-a minţit niciodată. Duşmanii lui cei mai înverşunaţi îl acuzau doar de frecvente năluciri.
***
“IL POLLAIOLO” – ELIBERATORUL ZBORURILOR
Abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara s-a născut la Toledo (în arabă: Tulaytulah; în iudeo-spaniolă: Toldoth; în mozarabă: Tolétho), capitala provinciei cu acelaşi nume şi făcând parte din provincia autonomă Castilla-La Mancha. S-a născut, probabil, pe la 1561, adică atunci când Felipe al II-lea a mutat capitala Spaniei, de la Toledo la Madrid. A locuit şi copilărit nu departe de râul Tajo – primul palat, nu departe de Puente de Alcàntara. De atunci, din 1561, şi Toledo, şi familia nobilă, din care se trăgea abatele, precum şi regii Spaniei – nu s-au mai oprit dintr-o melancolică şi deplină decădere.
A fost făcut călugăr, din îndemnul familiei, încă de la 15 ani şi, ajuns fiind la bătrâneţe, Sfântul Scaun a decis (ciudată decizie, parcă luată în răspăr, faţă cu realitatea!) ca Bernardo să fie abate al mirificei mânăstiri franciscane San Juan de los Reyes (mânăstire bogată şi liniştită; i-a avut drept ctitori pe legendarii regi catolici, Ferdinand al II-lea de Aragon şi regina Isabella de Castilia şi Leon). Nu se ştie nimic precis despre moartea sa. Doar că, într-o dimineaţă a anului 1639 (abatele Bernardo trăise destul de mult şi văzuse, cu priviri ascuţite şi proaspete, minunat de mult şi de multe, pentru acea vreme, însoţind, ca preot şi cronicar, şi două expediţii pe Amazon, în Lumea Nouă), când un călugăr minorit a deschis uşa chiliei abatelui Bernardo, după ce bătuse în ea zadarnic, a văzut aşternutul neatins, pe severul pat de fier, iar delicata fereastră a chiliei zbătându-se deschisă din canaturi. Un porumbel, uguind de zor, fâlfâia, aprig, din aripi, să-şi ţină echilibrul, pe minusculul ei pervaz.
Se ştie că bunul abate Bernardo a călătorit mult. Urmare au fost două lucrări, închipuite ca jurnale de călătorie, dar cu aromă persistentă de cronici. Una dintre aceste două cărţi este, însă, mai curând, o sumă de rapoarte către Sfântul Scaun de la Vatican – şi este intitulată (cu un curaj care ţine, mai curând, de excentricitate, dar şi de un început de sfidare şi revoltă eretică – nu de mirare, de altfel, în rândul acestui soi călugări, care se trag din Duhul atât de blândului, dar şi veşnic neliniştitului, de dreptate căutător – adevăratului Sfânt Francisc!): “Minuni care aşteaptă beatificarea[1] şi beatificări care aşteaptă canonizarea[2]”.
Iată ce scria abatele Bernardo, în cartea pomenită de noi în urmă (şi apărută, probabil, în ultimii ani de existenţă pământeană ai energicului abate-aventurier, erudit şi scriitor), despre un lucru petrecut, cândva, la puţină vreme de la urcarea, în Sfântul Scaun, a Sfântului Părinte “Papa Paulus Quintus, Episcopus Romanus” (16 mai 1605–28 ianuarie 1621):
“Era, pe acea vreme, în Florenţa, un hoţ vestit şi foarte ciudat. Numele adevărat i s-a uitat, dar porecla i-a rămas: Il Pollaiolo – Păsărarul. Dar nu pentru că prindea păsări, ci, dimpotrivă, pentru că le elibera din captivitate. Şi, pentru a putea să le elibereze din toate coliviile oraşului, învăţase, cu multă iscusinţă, absolut toate trucurile spărgătorilor. Astfel, nu se afla palat, din Florenţa (dar şi din alte cetăţi italiene!), pe care Il Pollaiolo să nu-l fi prădat de colivii (orişicâte ar fi fost ele!), pentru a da drumul, înapoi spre văzduh, bietelor păsări captive. Nu-şi cruţa, pentru această nebunie blândă a sa, nici eforturi, nici chiar bani (…de unde va fi avut bani, acest sărac între săraci, nu ştiu a spune!) să-i mituiască pe unii paznici – şi nu-i păsa de riscurile tot mai mari, care-l pândeau, din umbra palatelor bogate şi teribil de trufaşe, deci cu multe zburătoare întemniţate în coliviile de aur.
Dar Il Pollaiolo, hoţul cel mai curat din lume, şi-a aflat destinul, destul de curând.
Chiar cu un an înainte de asasinarea soţului ei, regele Henric al IV-lea al Franţei[3] – Maria de Medici, fiica Marelui Duce de Toscana, Francesco de Medici, a venit, în desfătată preumblare, vara, dimpreună cu soţul ei regal, în palatul temuţilor Medici florentini. Dimpreună cu sodom de bagaje princiare şi regale, Maria de Medici adusese şi vreo câteva sute de colivii, cu păsări dintre cele mai frumos cântătoare şi cu pene dintre cele mai pestriţ colorate. Toate gloatele cetăţii le admirau şi se minunau, cu gurile ştirbe căscate larg…Într-aceeaşi noapte a venirii reginei Franţei, Il Pollaiolo s-a pus straşnic pe treabă, astfel că, până dimineaţa, n-a mai rămas nicio pasăre în coliviile reginei, iar în zori, văzduhul Florenţei era luminat nu atât de soare, cât de penajele paradisiace ale sutelor de păsări eliberate, dar, încă, năucite de neaşteptata libertate.
Aşa că, pe la ceasul amiezii, Il Pollaiolo deja fusese şi prins, şi judecat – pentru că toţi florentinii ştiau că este singurul care putea să işte o asemenea nebunie, în mândra şi atât de bine-chibzuita cetate Firenze.
Legat burduf, Il Pollaiolo îşi aştepta călăul (prea din pripă fiind, totuşi, lucrurile acestei arestări şi condamnări fulgerătoare! – pentru prima oară, în istoria execuţiilor, condamnatul urcase scările eşafodului, înaintea ucigaşului oficial şi legiuit al cetăţii!), pe eşafodul plasat în faţa Palatului Uffizi, în locul numit La Loggia dei Lanzi, al cărei fost acoperiş, acum transformat în terasă, era necesar, pentru ca membrii sălbaticei şi arogantei familii Medici să nu scape, cumva, vreunul dintre evenimentele sângeroase, ori mincinoase, din Piazza della Signoria[4]. Când a apărut, cu masca lui cea roşie, călăul, şi a suit, cu paşi moi şi lenţi, treptele eşafodului – gloatele adunate în faţa eşafodului, în mod ciudat, nu au început să urle de bucurie, ci l-au întâmpinat, pe sinistrul gâde, cu o ciudată şi apăsătoare tăcere.
Călăul, după rânduiala cea veche, şi-a încercat, întâi, cu luare-aminte, tăişul securii pentru decapitare şi, cu ochi cercetători, a privit, apoi, spre Loggia, de unde regina Maria trebuia să dea semnul morţii, în urma căruia tăişul securii s-ar fi prăbuşit peste golaşul grumaz al neajutoratului cel condamnat la pieire, de către legea oamenilor. Nu se considerase necesar să se mai citească, în public, actul cu acuzaţiile aduse, de către cetatea Florenţei, lui Il Pollaiolo, câtă vreme, în văzduhurile de cobalt, pluteau (încă răspândite-risipite parcă de vânturi, temătoare una de alta!), la vederea oricărui eventual nefericit cârtitor, sutele de mărturii, vii şi împenate, luminat-colorate, precum îngerii – mărturii ale crimei de lezmajestate, făptuite de Păsărarul cel fără de nicio măsură ori ruşine.
Dar ele, zburătoarele văzduhului, deveniseră, acum, mii şi zeci, sute de mii – căci li se alăturaseră fostelor prizoniere, princiare şi regale – nenumăratele alte păsări, cele salvate, din aurită întemniţare, de-a lungul anilor, de către bizarul hoţ, Il Pollaiolo…!
Semnul de moarte fu dat, de mâna graţioasei regine, şi tăişul începu să vâjâie spre gâtul alb al Păsărarului. Deodată, din văzduhuri s-au prăvălit, precum trăsnetul, mii şi mii de pliscuri de păsări. Era năpustit, astfel, peste lumea amuţită, un vuiet asurzitor, ca de tunet. În Piazza della Signoria s-a făcut, într-o clipită, întuneric beznă. Pliscurile vâjâind, în căderea zburătoarelor, mii şi sute de mii, străluceau şi furnicau, precum nişte fulgere mici – aprig-mişunătoare şi ameninţător-fâlfâitoare. Mici, dar grozav de rapid rozătoare de oţel, pentru că, chiar şi în umbra nocturnă din Piazza della Signoria, se vedea cum tăişul securii călăului, care, o clipă mai înainte, strălucea ucigaş, cu firul de moarte îndreptat, nemilos, spre gâtul de pe butuc – scădea-scădea, acum, incredibil de repede, se micşora-împuţina tăişul securii călăului, se tot micşora, tot mai neputincios, mâncat, electric, de pliscurile de oţel ale păsărilor… Ciuguleau oţelul, toate deodată, teribil de sistematic şi repede, ca o ropotire de grindină celest-pedepsitoare… – …până când, tot dintr-odată, zburătoarele s-au năpustit, înapoi, înspre ceruri, ca aspirate titanic şi inspirate serafic, de o putere pe deasupra de fire. Îşi înţeleseseră libertatea – şi-şi marcaseră, printr-un gest sublim, înţelegerea libertăţii. Da, dintr-odată, cerul de deasupra cetăţii s-a limpezit, păsările nu s-au mai văzut. Norul care întunecase cetatea dispăruse. Li se auzeau sutelor de mii de zburătoare doar cântecele depărtate, cântece de triumf, de ciudată, nemaiauzită, asurzitoare bucurie…
Şi, în lumina izbucnită, iarăşi, ca o explozie cerească, peste cetate – au văzut, toţi cei de faţă, că mascatul gâde (tremurând din toate mădularele, de spaimă şi ruşine!) nu mai ţinea, ridicat ridicol, în mâini – decât un băţ dezgolit! Era coada fostei securi asasine. Şi, în acel ceas şi în acele multe-înmulţite minute, peste piaţă şi peste acoperişurile palatelor, s-a prăbuşit o nouă stihie: glasul mulţimilor adunate, în Piazza della Signoria, care cereau, cu ameninţare în voci (voci tot mai apropiate, ca tonalitate, de zborul feroce al păsărilor, cele eliberându-şi Eliberatorul!) – cereau, impetuos, precum apele diluviului dumnezeiesc, viaţă şi iertare, pentru Il Pollaiolo, Curatul Eliberator al Zborurilor Cereşti…
Regina a înghiţit în sec şi, speriată, s-a îndurat…
Nimeni, de atunci, n-a mai îndrăznit să vorbească despre această minune, din cetatea Florenţei. Acum, însă, după atâta vreme trecută, vin eu, abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara, ca martor ocular al celor petrecute, în cetatea Firenze, pe 24 ale lui iulie, anno Domini 1609 – şi cer, cu înfrântă smerenie, cercetarea, de către Sfântul Scaun, a <<cazului Il Pollaiolo>>, caz al unui om demn de smerită minunare, pe care-l propun spre îndreptăţită beatificare”.
…Nici atunci când a apărut cartea abatelui Bernardo, dar nici până în zilele noastre, nu s-a mai vorbit despre “cazul Il Pollaiolo”. O tăcere de moarte a fost poruncită, de la nivelul Sfântului Scaun. Cartea despre care facem aici vorbire, iscată dintr-alte năluciri ale abatelui Bernardo, a fost confiscată de Vatican.
…La noi pe masă a ajuns, dintr-o întâmplare mâhnită şi superbă, deopotrivă (în mod aproape miraculos!), un exemplar al acestei lucrări năpăstuite. Dar nu putem dezvălui amănunte, pentru că stăpânul şi aducătorul cărţii celei prigonite, a abatelui Bernardo (exemplar păstrat printr-o nouă minune, asemănătoare, oarecum, celei din cetatea Firenze, din anno Domini 1609!), acest om de mare curaj şi bunătate încă supravieţuieşte. Poate, când stăpânul şi aducătorul cărţii celei prigonite va pleca, în sfârşit, întru luminată şi înaltă binecuvântare, la Domnul, vom putea mărturisi mai multe, despre un òpus al minunilor călătoriei şi al smeritelor răzvrătiri ale vieţii.
***
ÎNTÂLNIREA ABATELUI CU MOARTEA
Scrie abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara, în ultima sa lucrare, prea puţin citită, deci destul de puţin prigonită de Sfântul Scaun – „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi”:
„Călătoream prin Italia – singur cu Dumnezeu şi cu gândurile mele. Nu sufeream alai după mine, ca să nu-mi tulbur rugăciunea şi meditaţiile.
Poposisem, primăvara devreme, într-un sat (vârsta mea înaintată nu-mi mai îngăduie a-i ţine minte numele, acum), din binecuvântata provincie Emilia-Romagna[5], din nordul Italiei. La hanul unde trăsesem peste noapte, hangiul mi-a arătat mare cinstire, când a aflat cine sunt – dar, deîndată ce am coborât (din odaia de la primul cat, pe care mi-o dăduse spre odihnă), să-i cer a-mi face foc (pentru că vremea, noaptea, pe aici, este nefiresc de rece, aproape îngheţată) – am observat că are ceva pe suflet. Şi chiar aşa s-a dovedit a fi. Îndată ce i-am spus ce doream, el s-a şi aplecat spre mine, cu o şoaptă răguşită, şi mi-a cerut îngăduinţă să-mi vorbească despre ceva tainic. Am întrebat dacă acel lucru nu suferă, cumva, amânare – şi răspunsul său, scurt, a fost că nu.
Era vorba despre salvarea unui suflet, care se pregătea de marea călătorie. Hangiul, om de inimă, se pare – găzduise, în ziua care trecuse, pe un biet pribeag, extrem de istovit şi cu aparenţă de cerşetor – iar acestuia, spre seară, i se făcuse tare rău. Trăgea să moară – şi l-a implorat pe hangiu să-i aducă, în cămăruţa umilă, unde fusese îngăduit, un preot, să se spovedească şi să primească, de va fi aflat vrednic, şi corpul Lui Crist. Am întrebat unde este omul – iar hangiul m-a şi condus, degrabă, cu un felinar, într-o cămăruţă nenorocită şi întunecoasă, din spatele hanului. Mi-a lăsat felinarul şi mi-a spus că el se duce să facă focul în camera mea.
M-am apropiat de un pat, ascuns, parcă, într-un colţ al odăii. Acolo zăcea, acoperit cu o zdreanţă nenorocită, un om – după toate semnele, în vârstă, dar nu atât de bătrân, cât, mai degrabă, îmbătrânit de mizerie şi de o istovire cumplită. Mâinile i se lungiseră, nefiresc de mult, ca nişte gheare iscoditoare, peste zdreanţa cu care era acoperit, şi degetele fremătau, din timp în timp, de parcă ar fi căutat ceva, fără de răgaz ori de linişte. Când mi-a desluşit chipul, în clarobscurul din odaie, şi sub lumina felinarului – şi când i-am spus şi cine sunt, doi ochi enormi s-au luminat, în desişul unei bărbi albe – atât de lungă, încât părea fantastică, revărsată din pat, până pe podele. Cu glas slab şi tremurător, m-a întrebat dacă-i îngădui să-şi spună încercările şi ticăloşiile vieţii, aşa cum ştia el mai bine. I-am răspuns afirmativ, şi m-am aşezat pe marginea patului, pregătit, cu o palmă sprijinită de bărbie, să-i ascult destăinuirile.
A început şovăielnic, dar, pe măsură ce povestea, ochii i se măreau şi mai mult, dacă cineva îşi poate închipui aşa ceva, despre nişte ochi aproape fără de margini, cu pupile reverberate cosmic, precum lacurile severe şi extatice din Alpi – iar vorba îi devenea tot mai puternică şi mai fermă, dar nu lipsită de intonaţiile stranii, ale bolnavilor de friguri.
Spre oarece mirare a mea, omul îmi spuse că era fiul cel mic al unui vestit conte, din Ferrara. Fratele lui mai mare, însă, după ce tatăl lor murise, îl alungase din castelul părintesc – şi, de atunci, devenise o adevărată minge a destinului. I se întâmplaseră atât de multe, într-o viaţă de aproape 60 de ani, încât nici el, măcar, nu mai dădea importanţă evenimentelor pestriţe, ţesute de un destin înflăcărat – un destin în plin delir imaginativ. Am convenit, în sinea mea, că timpul scăpat din hăţuri şi supus fanteziilor sorţii nu reprezintă mare lucru, dacă-l scoţi din câteva matrici fundamentale, cum ar fi naşterea, iubirea, crima, ori propria-ţi moarte.
Iubise. Iubise mult şi amestecat, cum orice tânăr sănătos şi neliniştit. Şi ucisese, de câteva ori, când sângele aprins vădise văpăi neaşteptate şi jocul cuţitelor se înteţise, prin crâşme, odată cu fierberea sângelui. Dar dacă de crime se căia (cel puţin aşa mi-a dat senzaţia vagă), de iubirile cele multe nu-şi mai amintea aproape deloc. Aşa că şi-a dat seama (zicea el): de fapt, fusese vorba mai curând de vocea imperativă a instinctului de conservare şi de expresia nemulţumirilor sale, decât de adevărate şi înmulţite iubiri. De aceea, plictisit de povara nesuferită a tot mai aglomeratelor şi ilizibilelor evenimente ale vieţii sale şi bântuit de gândul sinuciderii, s-a îndreptat spre pustietăţi, înspre apele învolburate ale râului Po. Era ziua, după-amiază. De pe malul apei, însă, şi-a îndreptat ochii către câmpia, de un verde incredibil, linsă de undele râului. Şi, abia atunci, a luat aminte la ce se întâmpla, cu adevărat, înfara sa. Pe cer treceau nori, în turme dese – iar umbrele lor se răsfrângeau pe pământ şi peste ape, ca-ntr-un joc tainic al luminii şi îmbeznării. Deodată, această migraţie aleatorie a norilor încetă. Din fiecare umbră pământească, a fiecărui nor târât, hăt, pe cer – tânărul de atunci văzu cum se întrupează, aici, pe glia romagnolă, câte o lumină intensă, precum un fulger. Apoi, fiecare lumină orbitoare de fulger se potolea şi se modela, într-un corp scânteietor de înger. Sute de îngeri luminoşi împânzeau, astfel, în acel ceas mistic, pământul pajiştii care străjuia apele râului Po. Dar, ciudat, de cum se conturau pe pajişte, fiecare în parte şi toţi îngerii la un loc se aranjau ca nişte piese de şah înfocate, cabalistic dispuse, pe o tablă uriaşă, verde-ntunecată.
Îngerii, foarte curând, se îndreptară unul spre celălalt, radial, şi, mai întâi, formară o horă de văpăi. Apoi, în ritmul şi cu forma horei păstrată, se îndreptară către copacii dumbrăvii, care înconjura, extrem de răbdătoare şi îngăduitoare, dindeparte, atât apele râului, cât şi pajiştea de un verde-smaraldin. Şi tânărul îi auzi pe îngeri invocând ceva sau pe cineva – el nu înţelesese bine, pentru că vorbele îngerilor erau mai curând o dulce cântare, decât o clară articulare de vorbe. Invocaţia angelică îşi făcu efectul, însă, pentru că, de sub coaja celui mai înalt ulm al dumbrăvii, ieşi, întâi ca un abur molatic, apoi, tot mai bine şi clar vădindu-i-se mădularele şi chipul – o femeie cu pletele albe, revărsate peste umeri şi ajungându-i până la călcâie. Nu părea să fie foarte bătrână, dar chipul ei împietrit era, parcă, sculptat în marmură. Şi, deşi împietrirea chipului ei îi stârnea fiori tânărului, totuşi, îşi revelă faptul că trăsăturile feţei femeii erau de o frumuseţe stranie, unică în lume.
Tânărul de atunci, chiar dacă nu înţelegea descântecul îngerilor, pricepu că femeia cea cu păr alb şi chip răpitor era moartea.
Şi, de cum pricepu acest lucru, se îndrăgosti de acea arătare cumplită şi vrăjită, aşa cum nu-şi închipuise el, vreodată, că ar fi fiind dragostea. Se zbăteau, ca de o furtună cumplită, corzile întinse a cântec mut ale sufletului său – îl dureau corzile sufletului, ca de o boală fără de leac şi-i părea, totul, atât de sufocant important, încât strunele inimii mai să i se rupă, într-un ultim acord, tragic şi maiestuos!
…Moartea cea fermecătoare dansa, cu o frenezie barbară, de multă vreme, de secole, parcă, în mijlocul horei îngerilor-flăcărui, şi, abia într-un târziu, se păru că-l observă, şi ea, la rândul ei, pe îndrăgostitul tânăr. Când băgă de seamă tânărul că a fost luat în seamă, moartea îi făcu un semn tainic, un semn care însemna să se azvârle, şi el, în văpăile horei, fără nicio amânare ori urmă de cugetare. Dar, în aceeaşi clipă în care tânărul se avântă spre miezul de horă, toţi îngerii de lumină se făcură, din nou, lumini violente de flăcări şi fulgere, iar deasupra lor şi a lumii, moartea deveni o flacără atât de înaltă şi izbucnit-pătimaşă, încât pajişte, dumbrabă şi ape – explodară, toate, într-un incendiu cosmic, grandios la culme – la culme cumplit!
Prima mişcare a tânărului a fost s-o ia la sănătoasa, unde i-or vedea ochii, ca să nu fie pârjolit de limbile de foc ale incendiului iscat – dar, dintr-odată, se opri: în mijlocul flăcărilor nimic nu ardea, ci se lumina şi-şi înălţa văpaia, ameţitor, înspre ceruri! Văzu, cu ochii lui, zeci şi sute de cerbi şi de ciute, zeci de lei, tigri, mii de fiare şi de lighioane, dansându-şi umbre de lumină tot mai înalte şi mai graţioase…La fel de zvelt baletau şi copacii, parcă înviaţi, precum şerpii de foc, ai dumbrăvii de ulmi. Era un adevărat balet al focului, întins peste întreg pământul şi suit cu totul în ceruri – dar flăcările baletului nu ardeau, ci luminau, pământ şi cer, deopotrivă, cu flăcări graţioase şi aproape reci – pietrificată lumină, de atâta înaltă maiestate.
Dansatoarea primă şi cea mai extatică şi frenetică era moartea, fireşte! Albă, fascinant de albă, părea a fi un uriaş inorog în flăcări. În fruntea ei, în fruntea miraculosului inorog, chiar deasupra cornului celui alb, tot mai acuţit şi, parcă, tot mai fără de sfârşit (crescut şi mărit-împins, agresiv, în spaţii, cu fiece clipă!) – fulgera, de-ţi lua ochii, un smarald uriaş, de dimensiuni cum nici cea mai incredibilă nestemată a Golcondei[6] nu ar fi putut visa, măcar, să aibă ori să ajungă a dezvălui!
Tânărul se azvârli, cu trup şi suflet, ca-ntr-o adevărată explozie a fiinţei lui, la pieptul iubitei celei imposibil de frumoase, cu plete-albe-de-flăcări, luminând oceanele universului tot. Şi iubita sa funerară îl sărută atât de pătimaş şi de adânc în suflet, atât de afund îi sorbi sufletul, ca-ntr-o ritmică tălăzuire uriaşă – încât pe cer se arătară, dintr-odată, toţi aştrii văzduhului şi Empireului[7], deodată – şi aştrii văzduhului şi Empireului prinseră să se rotească, în mareele fluide ale acestui sărut fără de capăt, până ce bietul tânăr îşi pierdu cunoştinţa…
…Leşinat a stat nu se ştie câtă vreme. Vor fi trecut zile şi nopţi, poate veacuri multe. Nu ştia, şi nici nu era nimeni, în acele pustietăţi, care să-i spună cât şi cum zăcuse. S-a trezit din leşin, şi s-a târât până la apele râului Po, să încerce a se răcori şi a-şi limpezi gând, dintre ceţurile minţii vlăguite. În oglinzile apei, însă, nu se mai recunoscu: îl privea, din tremurul undelor, un chip de moşneag, albit de vremuri vechi şi slăbit de orice putere. O umbră de lumină albă, însă, îl însoţea şi-l străbătea, tovarăşă – iscându-se, astfel, în fiinţa lui, ca un balaur cu două capete, unul de lebădă şi unul de şarpe – …umbra îl încolăcea, îl străpungea şi-l îngâna, în oglinzile apei, de parcă acolo, în oglinda miraculoasă, ar fi fost întâlniţi, de către puteri diavoleşti, doi copii, jucăuşi şi cruzi, care se ascundeau unul după altul, unul prin altul, pentru o făptuire cumplit de simplă – legică, barbară, tainică şi ucigaşă, precum sunt toate făptuirile lumii…
…Nu ştie cum a ajuns la han. Doar acum, când eu îmi aplecasem, cu totul nesperat, chipul peste zdrenţele patului său, îşi dădea seama că este, încă, pe această lume, cu trupul…”
Şi ce urmează scris, în cartea abatelui, este atât de uluitor şi de straniu, încât nu îndrăznim a cita, ci doar ne străduim a sugera, totul (printr-o tălmăcire voit aproximativă, din spaniola arhaică a textului), prin cuvinte cât mai palide şi mai cuviincioase:
În timp ce, tot mai scormonitor şi mai aţâţat suna vocea bătrânului dintre zdrenţele patului, abatele zări, însă, ca prin ceaţă, cum se iţea (iscat dintre cărnurile bătrâne şi fleşcăite, fără de vlagă, ale celui din pat – iscat dintre straiele flenduroase ale străinului zăcând în pat) un fum fierbinte, arzător de fierbinte, care se alungea, lunecos şi criminal, spre pieptul şi spre chipul omului bisericii – şi fumul alcătuia, uluitor de repede şi periculos (în valuri şi-n vârtejuri năvalnice, de foc, precum veninul de viperă, prelins spre pieptul şi spre chipul şi ochii abatelui), întruchiparea unui alt trup de om, albicios şi fosforescent – un trup ieşit, cu sfruntare brutală, din primul, dar complet îngemănat cu primul. Acest al doilea trup era iscat şi ieşit din corpul bătrânului („iscându-se, astfel, în fiinţa lui, ca un balaur cu două capete, unul de lebădă şi unul de şarpe”) şi se desfăşura ameţitor, precum se desfăşoară umbra din trup – …acest al doilea corp, iscat din primul, era un corp de femeie, însă: cu sâni imenşi, ispititori, obsceni până la teroare… – …un trup cu zvârcoliri de patimă pârjolitoare, de arşiţă pustiitoare. Parcă din pieptul bătrânului, cel cu dublă întruchipare, de moşneag şi de sirenă ispititoare, ieşeau, acum, nu vorbe – ci sunete pure – tot mai multe şi mai asurzitoare sunete dogoritoare, descântând-disparate, ba ciripitoare, ba parcă gemând-muginde, ameţitoare şi ucigaşe sunete… Şi erau sunete ale cântecului unei alte lumi, o lume de pojar inefabil – misterioase şi fascinante sunete-vâlvătăi, care începură să-l încolăcească, pe bunul abate, cu şerpuirile lor de sirene ceţoase, înălbite de începuturile cele bătrâne şi scorţoşat-dogorite-ale lumii…Limbi de foc turbate, roşii şi albe – îngânări ciudate, tot mai ascuţit-şuierătoare, începură să se înalţe, începură să-i lingă faţa abatelui, cu tumorile şi leprele tăciunoase ale unei boli febrile, de nelecuit şi întru totul înrobitoare, prin fascinaţie…
Abatele abia avu vreme să se smulgă pe uşă, cu veşmintele smucite într-o dezordine indecentă şi de coşmar. În urma lui, se auzi hohotul triumfător al morţii…Şi iată cum îşi termìnă bunul abate ciudata şi obsedanta lui povestire:
„Limbi de flăcări îmi interziseră, deodată, calea spre uşa hanului – dar, cu ultima disperare, m-am smuls lor şi m-am azvârlit în ucigaşa beznă…Pe laturile straiului meu negru, flăcările dogoritoare fâlfâiau avântate, parcă-mi crescuseră aripi de aur. M-am azvârlit, cu avântul deznădejdii, de pe un dâmb de umbră şi de prundiş, din coasta hanului, rostogolindu-mă amarnic de repede, până ce am avut impresia că, în rotaţia mea, devenisem un uriaş fus învârtit nebuneşte, sfârâind de foc, fumegând şi luminând lumea, până în zări şi dincolo de zări, în lumile îngerilor văzduhului. Tot rostogolind, deodată cu mine, roata de foc a straielor mele, am ajuns jos, în iarba răcoroasă, de la poalele dâmbului. Am leşinat acolo, în iarba înaltă – am simţit, în nări, miros greţos, de fum acrit şi stătut… – …şi nu mai ştiu nimic din ce s-a petrecut, în ceasurile următoare, cu adevărat.
…Hanul a ars din temelii, se zice, timp de aproape o săptămână încheiată. Pe mine m-au aflat, la răscruce de drumuri, mai mult mort decât viu, nişte ţărani. Când, mai târziu, i-am întrebat în ce fel şi-n ce hal m-au aflat, s-au codit a-mi zice multe. Abia după vreun ceas de flecăreală încordată (din partea mea), despre cu totul alte lucruri decât ciudata şi terifianta mea întâmplare – unul dintre ei, mult mai tânăr decât tovarăşii lui de drum şi cu ochi imenşi, s-a întors cu faţa spre mine, m-a privit drept în crucea ochilor şi mi-a spus, sacadat, ca-n delir, dar făcându-mi, viclean şi dulce, cu ochiul, precum ispititorul – că, în chiar momentul care a precedat aflarea trupului meu, de către ţărani, la răscrucea de drumuri – prin ceaţa deasă a unei dumbrăvi de pe coastă, s-a văzut un inorog în flăcări, gata să se topească printre faldurile văzduhurilor invizibile. Şi-n fruntea inorogului, ardea, cu văpăi reci şi atotcotropitoare, un smarald uriaş…
Ţăranii ceilalţi s-au grăbit să-i astupe tinerelului gura, cu palma, şi să-mi ceară, umil, iertăciune (mai să dea în genunchi!), pentru vorbirea în dodii a tovarăşului lor celui mai tânăr şi mai smintit.
…De atunci, de la acea întâmplare cu moşneagul cel fantast şi bizar, balaur cu două capete şi cu două trupuri într-unul, şi de la vorbele cele pripite şi enigmatice ale unui tânăr ţăran cu minţile tulburate – au trecut tare mulţi ani. Dar, tot mai des, de la o vreme încoace, am impresia că aş putea, în oricare ceas, să mă transform într-un abur alb şi învăpăiat de inorog, iar cutele frunţii mele se strâng, cu durere perfidă, tot mai des şi tot mai dur şi mai pietros-lunecos: deasupra ochilor, în crucea frunţii, mi se învolburează, tot mai des, o ceaţă de lumină verzuie şi rece, de parc-aş avea, pe frunte, un uriaş smarald…”.
***
ABATELE, SCHIVNICUL ŞI DIAVOLUL
În cartea sa “Minuni care aşteaptă beatificarea şi beatificări care aşteaptă canonizarea”, despre care, deja, am vorbit (carte scrisă de-a lungul unei vieţi întregi, de peregrinări şi observări adânci a firii umane, dar apărută abia prin 1638 sau 1639, se pare) – nobilul abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara scria aşa, într-un rând (foarte aproape de finalul cărţii sale celei ponegrite, năpăstuite şi prigonite):
„Drumeţul care se avântă prin munţii Abruzzi[8], riscă ori să fie victimă a tâlharilor (cei mai mulţi, ajunşi <<ladrones>>, cum le zic localnicii, din pricina sărăciei, piaza cea rea, care roade necruţătoare, ca o ciumă, Italia de Mijloc şi de Sud), sau victima nălucirilor mistice. M-am închinat, şi eu, cu luciditatea înfrântă, la biserica marelui castel spaniol, din orăşelul L’Aquila.
Pe vremea papei Celestin al V-lea[9], oraşul L’Aquila[10] (fiind construit pe locul unui lac secat, de parcă oamenii oraşului ar fi voit să caute, cu orişice preţ, sub glie, chiar şi cu preţul revelaţiei ultime, originile apelor de la-nceputurile lumii, spre a înţelege mai limpede cerul – a devenit unul dintre cele mai cutremurate pământuri ale Italiei!) a fost dăruit cu două lucruri de luat în seamă: întâi, cu o frumoasă şi tristă biserică – apoi, cu o sărbătoare paradoxală – <<La Perdonanza Celestiniana>> – <<Iertarea Celestină>> (care trebuia să însemne smerenie întru curăţia paradisiacă, dar trezeşte, mai curând, în oameni, dezmăţul). Multă trufie şi pompă deşarte, nicio credinţă care să înalţe ochii spre cerul de aici – un cer atât de intens albastru, încât, fără să vrei, privindu-l numai, cazi în genunchi, dacă nu eşti împietrit.
Munţi exasperaţi întru înalt, catifelele râului Aterno, neliniştile vălurite mistic ale mării Adriatice – dar, mai cu seamă, cer tragic. În rest, tâlhari sălbatici, înţepeniţi în cruzime (modul savant şi, fireşte, sofistic, de a rezolva problemele cerului de aici) – şi preoţi şi călugări, tălăzuiţi de întrebări fără de răspuns, împotriva cerului, şi de răspunsuri fără de urmări, întru dezvăluirea afundurilor de cer şi iluminatelor valuri de mare – amândouă cetele umane, deopotrivă hoinărind prin pustiul conştiinţei.
Am ales să mă înfund, singur ca de obicei, în munţi. Este singurul fel de a te împotrivi, eficient, sofismelor ipocrite şi deznădăjduite ale lumii căzute. Şi de a continua să-ţi visezi, cu fiecare stâncă urcată, nădejdea.
Se vestea, printre <<contadini>>, cum îşi zic, pe aici, ţăranii, că, într-o grotă a muntelui, s-ar afla paradisul de bezne al unui anahoret tare bătrân. Era mai bătrân (grăiau ei în dodii) decât timpul. Nu ieşise de acolo, din munţi şi din peşteră, niciodată, de când se ştiau ei şi moşii lor, pe pământ – parcă de la naşterea lumii încoace. Şi spuneau, pe la mesele cinei, că sihastrul ar fi fost atât de aproape de îngeri, încât mulţi îl vedeau, înspre amurg, zburând fără de aripi, precum o ceaţă cu chip, prin luminile aerului mătăsos. Şi, tocmai de aceea, de câteva săptămâni era, din nou, bolnav de moarte şi scârbit de lumea asta. Se spunea că zace în peştera lui, înconjurat de arhangheli, de serafi şi heruvi, şi de duioşia brutală a morţii.
Am suit mult, printre umbre de copaci şi am ajuns acolo unde nu rezistau la lumină decât jnepenii. Cât am umblat printre arbori, mereu mi se părea că sunt urmărit, furişat, de fiare umane rătăcite, setoase de sânge şi de Dumnezeu, dar neajutorate, şovăielnice. Am călcat şi urcat stânci întunecate, ca de pe lună. Şi am ajuns în dreptul intrării unei grote.
Nu greşisem mult, în părerile şi nălucirile simţurilor mele. Înaintea mea ajunseseră, la bătrânul schivnic, patru drumeţi, care deja tăiaseră, cu umerii, întunericul de la intrarea peşterii – scufundându-se, ca în moarte, în tăcerile adâncului ei.
Păşind, şi eu, dincolo de iluzie, am intrat în beznă. Întâi nu vedeam nimic, şi-mi tot frământam degetele transpirate şi palmele supraîncălzite – apoi începu să joace, în întuneric, lumina prepuielnică a unui foc adânc, de fund al unui abis revelator. La lumina flăcărilor lui întrebătoare, am zărit chipul pustnicului, care, cu adevărat, zăcea, întins pe o coastă, în partea cealaltă a focului.
Era, după câte puteam să-mi dau seama, un om înalt, dacă s-ar fi îndurat să se ridice în picioare. Extrem de slab, cu o barbă albă şi nefiresc, incredibil de lungă, înprejurul lui răsfirată, precum o băltoacă albă, care lumina orişice beznă, fără să mai fie nevoie de jarurile lemnului ars. Presupunând că n-ar fi luminat barba fantastic, de poveste – atunci ar fi fulgerat, în mod sigur, orişice întuneric, cu ochii lui albaştri, enormi. Atât de larg deschişi, dilataţi spre uimire mâhnită, de parcă aşteptau, în cuprinsul lor (scăpărând ferm şi sever!), să se verse, dinafară într-înşii (nu conta când, ci înfăptuirea în sine!), toate răzgândirile şi amânările lumii, spre izbăvirea întru siguranţă.
Vizitatorii care ajunseseră la pustnic înaintea mea nu mai erau, acum, învăluiţi în mantii, ci-şi desfăcuseră chipurile, larg, desăvârşit, spre cercetarea ochilor schivnicului. Erau patru. Trei stăteau împreună, găvozdiţi unu-ntr-altul, ca trei vite speriate de urletele tot mai apropiate ale lupului – iar al patrulea era singur, stingher.
Fireşte, nu îndrăzniseră să înainteze toţi deodată, nici măcar cei trei, care se vedea că sunt legaţi prin sânge – ci-l lăsaseră pe cel dintâi dintre ei trei să se târască în genunchi, până la marginea focului. De partea cealaltă a dansului luminii se aflau ochii cei imens deschişi ai cercetării, sau ai unui vis adevărat, bolnav şi înfrigurat. Drumeţul mişcat spre limita luminii era, de fapt, o tânără fată.
-Preasfinţite, îndură-te şi binecuvântează! – se auzi, din pământ, glasul ei melodios şi sfios. Am venit, aici, tocmai din Friuli, cu un frate al meu, oştean de vază, şi cu sora noastră, întoarsă din tristeţea mânăstirii. Sunt fiica ducelui…
-Ştiu cine eşti şi sunteţi toţi. Te du acasă şi mărită-te, cu grabă. Cel hărăzit ţie te aşteaptă.
-Dar părinţii mei nu-l vor…că-i sărac şi nu-i nobil…
-Dacă vrei să împlineşti două vieţi, du-te chiar acum şi fă ce trebuie, în acest ceas. Nu pot părinţii din lumea asta, de azi, să schimbe crugurile stelelor, dar pot, în schimb, clipa de fericire s-o dea otrăvii. Faci cum îţi zic – şi va fi mai bine, cu o lumină, în lume – …şi bătrânul îşi opri brusc grăirea, de parcă vorbele lui ar fi trecut, dintr-odată, în alt loc şi-n alt timp, ca dintr-o odaie într-alta.
Nemaiauzind vorba schivnicului, fata se trase, tot în genunchi (dar, parcă, mai umilită de cum venise…), înafara bătăii flăcărilor. În felul acesta, lăsă loc pasului trufaş al fratelui ei, care nu îngenunchease, ci mergea, ca spre o redută deja cucerită de soldaţii lui.
-Eu, părinte… – îşi drese vocea, cu evident efort de îndulcire falsă, tânărul.
-…Ieşi afară din peşteră, golane! – se auzi, deodată, în mod cu totul neaşteptat, glasul tunător (cât să prăbuşească pereţii grotei peste cei de faţă!), al celui ce părea că-şi stinsese toate puterile, în vorbele cele dinainte, grăite pentru fata cea mare a ducelui. Aerul peşterii de bezne se despărţea şi se-nmulţea, în triunghiuri tot mai ascuţite şi, parcă, tot mai luminos-arzătoare, zbătute amarnic, precum faldurii unei mări, şi reverberate la infinit.
…Se auziră nişte lipăituri sfioase, scrâşniri surde şi mărunte dărâmări de pietriş – iar cel trufaş dispăru, precum o felină mică şi jigărită, în beznă (într-o parte ori alta a locului), copleşit, ca de un ordin de general celest, de glasul schivnicului. Gândeam că, afară, îşi va regăsi sora mai mare (a cărei mişcare spre ieşirea din peşteră n-o auzisem). Ori, poate că nu.
…Fata cea mică, rămasă singură, faţă în faţă, cu flăcările trosnitoare ale focului, poate din pricina fricii, căzu, şi ea, în genunchi, târându-se, după pilda soră-sii, până la marginile suportabile ale luminii:
-Preasfinte, eu aş vrea să ştiu dacă mă voi mărita cu fiul…
Nu se auzi decât trosnetul înăbuşit şi continuu al focului. Fata îşi făcu, iarăşi, curaj:
-…Cu fiul contelui… – şi vocea i se frânse, iarăşi.
Niciun răspuns, din partea de dincolo de foc. Nedumerită şi înfricoşată, fata tăcu frânt şi se ghemui în propria-i tăcere.
…Aşa se scurse aproape un sfert de ceas. Poate. Eu stăteam în picioare, rezemat de o stâncă. În cele din urmă, frângându-şi mâinile şi muşcându-şi buzele până la sânge, fata se ridică, umilită, şi se întoarse să plece. Atunci auzi, de dincolo de luminile focului:
-Străduieşte-te şi fii mai bună. Dar ştiu că e zadarnică fie şi încercarea, pentru cei slabi şi fără de vlaga hotărârii… – …şi fata se întoarse şi se pierdu, de tot, în beznă.
Nu ştiu, poate că a aflat, în cele din urmă, intrarea peşterii.
…Al patrulea hoinar venit şi oprit aici, în peşteră, ieşi de dincolo de umbra singurătăţii sale. În genunchi, parcă vorbind cu sine, zise, cu tristeţe:
-Am venit să văd dacă e adevărat că vezi. Am venit să întreb nu despre mine, ci despre lumea asta, preasfinţite. Dar văd că tu vezi numai ceea ce toţi văd, şi te interesezi mai curând de fleacuri, de zadarurile clipei, decât de veşnicie…
– Pleacă, Satană – se auzi, blajin, glasul schivnicului. Nu eşti venit prima dată, şi nici pentru ultima. Dar îţi repet, doar ca să nu crezi, vreodată, în izbânda ta (deci, să nu sângeri mai mult decât trebuie) – şi, astfel, să te gândeşti la înfrângerea ta şi, poate, prin înfrângere, la mântuire: nu există vecie, ci există clipa. Nu există sfinţi şi nici ceruri, dacă nu există oameni. Iar tu nu vei birui, pentru că priveşti prea departe, ca să poţi vedea ceva. Eşti, diavole, prea savant, pentru a putea fi înţelept. De aceea pierzi mereu – de aceea se tot lungeşte lumea asta ca orbire, de aceea viaţa este gâtuită de melancoliile tale, cu care te mândreşti, Satano, în loc să le vindeci…iar învierea întârzie, cu fiecare amânare, cu fiecare şovăială, poleită cu aureola vană a gândului…
…Eu n-am mai zăbovit. Ce nu înţelesesem cu ochii şi mintea, simţisem, cu lumina cea mare: inima.
Ieşit din grotă, umblând şi revenind în lumea zadarului şi larmei fără de minte şi folos, am auzit, după mulţi ani, că fata cea mare a ducelui din Friuli, măritată cu un meşteşugar din Pescara, era, de către oamenii săraci, cea mai iubită şi respectată dintre femeile provinciei. Iar copiii ei cei trei o însoţeau, din colibă în colibă, întru luminarea vieţilor oamenilor sărmani, fie şi cu o scânteiere a focului celui mai înalt – focul milei lui Crist. Fratele ei fusese ucis, într-o încăierare pentru muieri, dintr-o tavernă. Iar sora ei mai mică se întorsese în mânăstire, devenind, cu timpul, maica superioară a mânăstirii cu pricina.
…Nu l-am mai văzut, de atunci, pe schivnic, şi nici nu i-am mai întrebat, pe oamenii Abruzzilor, despre el. Când mă întorc, uneori, în Italia, rememorând locurile tâlcurilor vieţii mele – prefer să privesc cerul de deasupra munţilor, ori pe cel răsfrânt şi adâncit, fratern, în apele râului Aterno, sau în cele, încă mai mistice, ale Adriaticii. Pretutindeni, însă, aud plânsul diavolului.”
***
ABATELE ŞI IMAGINEA DIN OGLINDĂ
Am citit, apoi am răsfoit, de mai multe ori, prin ungherele ei cele mai întunecate şi enigmatice, una dintre cărţile abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara – „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi” – considerată a fi ultima sa lucrare, din această viaţă. Şi iată ce am aflat scris, pe la mijlocul ei (trăiesc cu impresia, tot mai pronunţată, de fiecare dată când re-deschid cartea, că abatele, sau altcineva, la fel de exasperat şi scârbit, a smuls, dintre coperţi, mai multe file…există, în multe locuri din carte, motive de bănuială că pagini întregi au suportat nu doar efectul mâniilor exasperate, ci chiar stihia focului, căci se văd, peste vaste părţi ale textului, umbre adânci, ca de peşteră afumată – se simt, peste tot, în lucrarea abatelui, ca-ntr-o sufocare, adâncite, până la abis, lipsuri – şi se simte, fără nicio îndoială, în nări, mirosul dulceag şi respingător al fumului, acrit de vreme):
„(…)Mi-am pierdut încrederea în tot mai multe dintre nălucirile lumii acesteia. Sunt tot mai exasperat că mi s-a dat greaua misiune, de către Creator, să trăiesc, în acest deşert al arătărilor vane.
…Într-o dimineaţă toledană (n-am la ştiinţă care anume dimineaţă, şi din care sens al àcelor ceasornicului, dimineaţă!), pe când părea (în amintirile mele de chilie) că ţineam în mână (cu vaga intenţie de a o folosi, cândva, la un eventual şi foarte incert viitor bărbierit) o oglindă rotundă, precum o lentilă de lupă – subit, luciul oglinzii mi-a explodat în obraz şi în ochi – în milioane de cioburi orbitoare, precum faţa unui lac imens, agresat de o cosmică furtună, cu totul aberantă, năpraznică – şi, dintr-odată, m-am trezit că stau, undeva, afară din chilia mea – rostogolit (printr-o lovitură cumplită, de nu ştiu unde venită), într-o iarbă săracă, năucit şi privind, de jos în sus, un foc din apropierile frăţeşti ale beznei.
M-am ridicat, gemând, din incertele urme de iarbă – şi, din pricina întunericului înverşunat, mi-am spus că sunt în toiul unei păduri. O pădure de măslini înalţi şi bătrâni, gândeam eu – dar, tot aşa de bine, şi mult mai firesc, dată fiind îmbeznarea, putea să fie de brazi. Ori vreo pădure, înverşunată de îndoieli, a unghiurilor chiliei mele…
Zării, dincolo de foc, chipul unui bărbat gânditor, zăbrelit de flăcări şi umbre. Părea destul de tânăr, dar nu din cale-afară. Când m-am apropiat de foc, cu o sete, tainică şi irepresibilă, de lumină, ca un fluture mare şi negru, am simţit fiori intenşi. Cu cât înaintam către flacără, cu atât îmi dădeam seama că, în loc de căldura văpăii, focul era doar o lumină, tot mai persuasivă, din care se răspândea, spre întunericuri, o boare plăcută şi răcoritoare, ca de înserare pe malurile râului Tajo. Dar, nu ştiu de ce, mintea mea mă tot contrazicea, şi îmi spunea că, de fapt, sunt undeva, în Grecia, sau în Iudeea…Aveam senzaţia stranie că simţurile mele nu s-au descojit, de tot – ci doar începeau a se lepăda de lutul meu. Şi că, dacă luturilor mele celor grosolane le vor cădea solzii simţurilor mele, voi putea fi martorul unor minuni, precum o naştere mistică.
Bărbatul din spatele focului ridică fruntea şi mă cercetă, cu ochii săi negri, blânzi şi frumoşi – dar, totuşi, neliniştiţi şi îndureraţi – apoi mă salută:
-Ai ajuns când nu te-am chemat. Fii binevenit!
Eram nedumerit de lipsa de logică, aparentă, a spuselor sale. El mă linişti:
-Nu pune atâta preţ pe sunetul înşelător al cuvintelor de acum. Ele nu mai sunt ce au fost. Eu îi chem şi le chem, pe toţi şi pe toate, de la-nceputul lumii – dar ei, ori ele, nu vin, decât întâmplător, spre mine, şi numai atunci când li se năzare ceva, cum ţi s-a năzărit ţie, acum, că vei afla sprijin de lucrare, într-un luciu de oglindă.
Nedumerit, l-am întrebat:
-Dar cine eşti tu, de vorbeşti, atât de uşuratic, despre-nceputul lumii? Şi de ce ar trebui să vină, cineva, cândva, către tine?
Bărbatul surâse, cu infinită blândeţe, ca de copil care este întrerupt, o clipă, din mijlocul jocului său fascinant:
-Pentru că eu i-am creat, pe toţi, deci şi pe tine.
Eram tot mai buimăcit de sensul tot mai răsucit al vorbelor. Adică cine era acesta – cumva…
-Da, Dumnezeu. De ce ţi-e frică să pronunţi Adevărul? Eu v-am creat, pe voi toţi, dumnezei. Voi nu sunteţi turmă, cum, din lene şi cu viclenie secretă vă tot place să fiţi numiţi. Voi sunteţi razele mele. Am crezut chiar că sunteţi scăparea şi nădăjduirea mea…
-Cine, noi? – am gâfâit eu (…ştiam că, dacă m-aş concentra şi aş vorbi dinadins şi cu multe cuvinte, aş vorbi într-aiurea!), simţind că mă sufoc.
-Oameni şi pietre, moluşte şi oameni, oameni şi plante…insecte şi oameni. Toţi. Toate. Eu însumi, adică… – am auzit glasul străinului de dincolo de foc – glas sacadat ca de trecerea, ritmică, a unor valuri de fluviu, peste sunetele vocii lui.
-…Tu eşti Dumnezeu? – am horcăit eu.
-De ce îţi vine atât de greu să crezi? Ce este imposibil, din tot ce am creat eu? Ce este ilogic, din tot ce am cuvântat eu? Eu m-am născut (m-am născut, adică am fost împins de mizeria voastră oarbă, întru grosolănia cărnii, m-am născut, adică am devenit reperabil de către ochii voştri cei atât de slabi, de către vederile voastre, totdeauna bâzâind agasate şi uluitor de neatente, la nimic de seamă) – m-am născut, zic, într-o grotă. Şi acolo, între beznele grotei, am întâlnit, întru împăcarea din urmă, regnurile, rădăcinile lumii. Da, am crezut, mai mult decât în orişice – în pace. Aşa am crezut, cu pace şi lină lumină de îngeri, şi atunci când am spălat picioarele cele adânc rădăcinoase-ale apostolilor mei, celor atât de fermecător, cuceritor de nătângi, şi de curaţi şi de sinceri, în a lor nespălare, şi atât de scufundaţi în lucide lacuri de-eresuri şi-n existenţele cele fără de an ale lumii…Aşa am crezut, că nu va mai fi nevoie de credinţă, dacă este pace…
-Nu se poate! Tu eşti diavolul! – am strigat eu, în sfârşit (eliberat de un coşmar, mi se părea!), luminat de un gând care izbucnise la suprafaţa minţii mele, ca un vulcan noroios, în plină erupţie.
Bărbatul surâse iar, cu o dulce melancolie, parcă, în voce:
-Cât de repede vă lepădaţi voi de toate darurile mele…cât de leneşă vi s-a făcut cugetarea! Cât de repede scăpaţi, şi cu ce cuvânt universal valabil, întru înşelare, ca o cheie de hoţi, care desface toate broaştele uşilor secrete – dincolo de care uşi domnesc doar banalul, plictisul şi zadarul! – …cât de convenţional şi ucigaş cuvântaţi, şi cât de onorabilă vă devine laşitatea criminală, atunci când vă cuprinde torpoarea voastră atât de profund umană, sulfuroasă şi puturoasă, atunci când refuzaţi efortul unui gând luminat şi înţelept, liniştit şi înţelept…
-Dar…
-…De parcă diavolul şi cu mine nu suntem una. De parcă Arhanghelul Luminii n-ar fi smuls din însăşi fiinţarea mea cea mai adâncă – dar pururi întors şi părinteşte-ocrotit! De parcă lumina s-ar fi putut face singură…De parcă chiar e nevoie să dai vina pe altul, când tu singur ai avut dragoste de moarte, când tu singur te-ai ucis, ucigând…Ucigând, în primul rând, de bună seamă, încrederea…
Şi, deodată, bărbatul se ridică, de dincolo de flăcări (ţâşni, mai degrabă, şi se umflă imens, întru umbră şi boltire, precum un teribil munte, smucit ameţitor din pământuri ) – şi-şi suflecă mânecile straiului alb, de lumină. Îşi ridică palmele, spre înălţimea beznelor – şi eu zării, acolo, în palme, sfintele stigmate însângerate, ale lui Crist. Sângele, arzând roşu în lumina cea răcoroasă, gâlgâia şi şopotea, din rănile proaspete, scurgându-se, ca o străveche răşină, trezită din agonie, scurgându-se cu o furie exasperată, din rănile rupte iar şi deschise, şi picurând şi sfârâind, în focul cel veşnic:
– Pururi mă huliţi şi mă răstigniţi! – bubui vocea lui, schimbată acum într-o hăuire cosmică, de constelaţii adânci. Eu v-am născut fraţi şi dumnezei, iar voi vă nimiciţi şi vă înghiţiţi între voi, cu lăcomie şi cu o cruzime oarbă şi pustiitoare, pe care uitasem, deja, că tot eu v-am creat-o…! Oameni pe oameni vă zvârcoliţi în sânge şi unduiţi în sânge – în sânge vă naşteţi şi întru sânge ucideţi – vă înghiţiţi, unii pe alţii, preschimbat, dar copilăreşte uşor de recunoscut în crimă: fiare pe fiare, oameni pe fiare, oameni ca fiare…înjunghiaţi şi mâncaţi, altar a toate fiindu-vă doar sfântul pântece – pretinzând că vă împărtăşiţi din mine, când, de fapt, eu am strigat, acolo sus, de pe Muntele de Noapte al Odihnei Ultime, că EU vreau a fire ultima jertfă însângerată… – iar dincolo de mine doar pâinea din veci se va mai alcătui, ca omenire şi dumnezeire, deodat’, în jertfire-a luminii celei fără de curgere-ntru sânge! – …şi, toţi, toţi, chiar voi toţi îngenunchiaţi, smerit, numai ca să ucideţi, numai ca să măcelăriţi, jalnic, iarba – şi să-mi sfărâmaţi, odios, Cristalul! Eu cui să mă plâng? Eu nu am cui să mă plâng, căci numai pentru voi am creat şi păstrat leacul plânsului – iar eu n-am păstrat nimic, pentru mine, din acest leac de pace, şi de liniştire, şi de dulce-mbeznată ne-amintire! Cel mai sfânt leac, plânsul…
Şi suspina înspăimântător, fără lacrimi, deodată cu aberante constelaţii nevăzute, parcă – smulgându-se beznelor, parcă zguduind temeliile beznei, cu mâinile acelea aprinse de incredibile dureri, mâini şi palme şiroind de hotărârea exasperată a sângelui răzvrătit către bezne, împotrivit şi beznei, precum împotrivit şi cerului bănuit a fi spre lumină:
-Criminali ipocriţi…nu credeam să arate atât de cumplit chipul meu…! Sângele meu este atât de hotărât – dar eternitatea mea arată atât de cumplit şovăielnică! De aceea a ieşit, totul, atât de prost, a ieşit tocmai pe dos decât am plănuit îndelung, în îndelungile mele exasperări de singurătate cosmică… Mila şi iubirea mea nesfârşită au vrut să vă calmeze, să vă mângâie de incredibila durere de a exista, unduind, parcă veşnic, prefaceri şi preschimbări şi transfigurări, fără de voia voastră! Cine să vă înţeleagă durerea fiinţării fără de voie, mai bine decât mine, blestematul de mine?! O, cât de mult v-am dorit, cât de cu luare-aminte v-am chibzuit, să-mi fiţi tovarăşi, cu care să îmblânzesc şi amăgesc beznele singurătăţii – şi cât de mult rău am izbutit să dezlănţuiesc, prin prostia mea, de a vă dărui, sub blestem, libertatea! – libertatea de a distruge, de a vă sinucide şi de a mă ucide, libertatea de a mă sufoca şi a vă sugruma sub batjocură şi ticăloşie, sub infinita voastră aplecare spre crâncen şi crimă! Nu mi-am dat seama…nu mi-am cunoscut, n-am avut oglindă supusă mie, ca să mă cunosc, iar voi aţi devenit, din prostia mea cosmică, cele mai strâmbe şi de nelecuit oglindiri ale mele…
Şi, cu o ultimă zvârcolire agonică:
-O, ce artist ratat, ce artă deşartă am răsărit, dintr-un desfrâu de iubire! Cât de strâmbă oglindă mi-am făurit…
…Un bubuit de tunet se stârni, din senin, şi orbìi, dintr-odată.
…Apoi parcă m-am trezit, tot dintr-odată – şi am constatat, placid, că, fără să-mi fi dat seama, mă rostogolisem, dintre sângerările beznelor (exasperate de sângele atât de dramatic, dumnezeieşte de nechibzuit risipit!), înapoi, prin oglindă mea spartă, făcută ţăndări, în odaia chiliei. Auzeam, stând chircit de o febră ciudată, printre cioburi, stând jos, pe podea, strivit de năuceala celor pe care, se pare, le văzusem şi auzisem (la focul din pădurea grecească, ori, poate, iudaică…):
-Să moară călugărul cel eretic! Moarte abatelui! Moarte…moarte…moarte…moarte!
…După câteva săptămâni doar am putut fi scos, fără primejduirea vieţii, de către fidelii mei monahi, din spital – şi adus, din nou, spre atât de prefăcutele limpezimi ale lumii. Atmosfera din oraşul furtunii credinţei, iarăşi, se luminase, ca-ntotdeauna – se zicea.
Se pare că, în timp ce călătorisem (cum – nu ştiu!), în Grecia sau în Iudeea – de fapt, zguduit de febrele unei cumplite boli inexplicabile, eu predicasem, cu mintea rătăcită, din altarul ameţitoarei catedrale toledane, lucruri atât de tulburi şi nemaiauzite şi cu totul neîngăduite, încât cuvintele mele obscure răzvrătiseră, înspre secreta şi necontenita plăcere a crimei, mulţimile cele atât de prăfoase, ale dumnezeieştii turme cenuşii…
…De atunci, scăpat ca prin minune, de crima comună – paradoxurile nu m-au mai chemat spre ispita curiozităţii.
…De atunci, mă rog singur şi în tăcerea bolţilor – oriunde aflu boltire. Fiinţa meu nu are boltire, dar spiritul meu – da. Am spus, atunci, înspăimântat de cutremurele de deasupra puterilor mele:
<<Ştiu că Dumnezeu este fratele meu, dar acum învăţ şi chiar ştiu să tac asupra cuvintelor frăţeşti, gemene. Primejdia contrariului, sărit din oglindă în oglindire, şi invers (ca-ntr-un joc prostesc, înlănţuit de legi stupide, nefireşti şi de motivaţii şi pretexte alienate şi trufaşe – un joc de prunci, dar prăvălit peste noi toţi, cei trăind cu şi întru solemnităţi mature şi cosmice) – această fioroasă şi atotputernică şi de pretutindeni spre pretutindeni primejdie ştiu că nu va mai dispărea, din carnea şi straiele mele, şi nici din sufletul meu – nici într-o lume>>.
…Din necumpătare de iubire mi se trage, totul – se-nţelege.
*
…Au trecut de la această atât de şovăielnică întâmplare, cu mare osteneală şi cu grea ruşinare-amintită, mulţi ani – poate peste zece, aşa cum se şi cuvine.
Simţeam, până la a şti, că nu mai este, în lume, loc de frumuseţe, de artă expiatoare şi de răsuflare lină-a luminii, din inima şi din plămânii mei cei sufocaţi de-amintire – dacă nu se preface lumea mea într-un fulger, într-o limbă unică, ieşită dintre toate dualităţile preschimbării şi transfigurării – limbă pe care numai spiritul meu o înţelege. Trebuia să aflu locul unde fierbe aerul, vestind că toată încă suflarea şi toată nesuflarea lumii au un centru. Unul singur, singurul sigur – pentru a ne putea căţăra, pe el, pe ramurile îndesate şi pe lăstarii stufoşi ai centrului lumii – credinţa şi dorul infinit şi inexplicabil de limpezire ultimă, de lumină fără de gând ori strigare.
Nu era dorinţa, precoce născută, de moarte – nu – ci infinit şi de nespus mai mult decât atâta. Adică, era Adevărul. Unic şi de necomentat. În primul rând – fără dramă.
Certitudinea. Stâlpul Lumii. Înafara oricărui teatru, înafara oricărei oglinzi ori oglindiri inversate.
M-am îmbarcat, într-o noapte (pe corabia unui palermitan, venit, cu credinţă uimită,-n Toledo – şi plecat din portul Cadix, din Andaluzia), spre ţărmii Iudeii. Am ajuns, pe jos, în zdrenţe, cu o sete de nestins în pântecele-mi schilav, la Ierusalim. Cămilarii trăgeau de zdrenţele mele, în toate părţile, intuind, negustoreşte, că sub zdrenţele mele se poate afla şi altceva decât o simplă fâlfâire-a văzduhului. Era şi acesta un mod de credinţă – dar eu m-am depărtat, iute şi fără nicio vorbă, de el. Am trecut peste zădărniciile popoarelor şi istoriei. Am ajuns sub umbra unui munte sumbru. Acuma, tăcut.
Acolo, în vârf, neclintite, stăteau crucile. Toate trei. Mereu – trei.
Nu de mult tăcuse Dismas, din mărturisire. Hestas amorţise, resemnat în beznă şi-n tulbure. Iar Crist cel din mijlocul lumii tocmai îi dăduse lui Dismas răspunsul – cu nădăjduire de auzire spre Hestas, din bezne. Cerurile fierbeau deasupra crucii din mijloc. Copacul Lumii fremăta din frunze adânca şi necruţătoarea furtună. Pământul şi cerul, uimite şi ostenite de lipsa de moarte, se pregăteau de noua şi indicibila nuntire. Sub beznele norilor, se prilejeau sărbătoarea luminii şi sufocarea tuturor paradoxurilor, a tuturor cărţilor (dar şi a exploziei de înmulţiri infernale, precum închipuirile şi, groaznic, zvârcolirile formelor lui Proteus – a filelor poveştii!). Da, se clocea, acolo, moartea, prin autosufocare, a tuturor cărţilor, ascunse-n minciună,-ale lumii.
M-am uitat în ochii lui închişi. Prin pleoapele lor, ale ochilor lui aţintiţi dincolo de moarte, m-am uitat. Şi n-am mai văzut, în ochii albaştri ai celui de pe crucea din mijloc, nicio dramă, şi n-am mai auzit, apoi, nicio glăsuire-afectată, niciun sofism fătat de prea întensa luminare a beznei, ea de ea înspăimată. Ci am văzut doar Scara Îngerilor. Scara Luminii Vestirii-Aflării. Am văzut-o cum se suie scara, dreaptă şi severă, şi cum apoi se-ngrămădeşte lumina, într-una şi tot mai compactă, pe trunchiul Copacului Lumii, spre cuibul văpăii celei unice şi fără de şovăială. Doar fulger.
El era fulgerul, iar nicidecum disperarea, nici perversă, osteneala – şi nici uitarea. El este mijlocul lumii – şi doar de la el este îngăduită credinţa. Nu pacea şi nici, vreodată,-mpăcarea. Şi îngăduită este şi erezia uimirii căzute pe gânduri, egal. Şi, violentă şi pururi dinamică – distrugerea. Dar nu sunt îngăduite, la El, ticăloşia – nu pidosnicia ucigaşă-a sofismelor, deci nu predarea către perversele năluciri ale morţii. Nu se îngăduie cartea amânătoare-ntru file, cartea cu două feţe-ale filei – ci doar Slova cea nimicitoare-n necruţarea luminii. Unica Slovă.
Însă Adevărul nu ucide crima. Toate crimele lenei şi oboselilor noastre viclene – acum de-abia se-nfiripă şi-urmează.
…Doar mi-a dat mie (El, Centrul) sprijin de nădăjduire a vieţii adevărate. Şi miez al uitării de-uitare. Cât chin, cât nepotolit (de nimic şi de nimeni!) chin este în Tine, Dumnezeul uimirilor mele, care, precum călăii cei mai răi, mă sfâşie, mă împart către neuimirile semenilor mei – uitaţi, în astă lume, dumnezei…!
… Din necumpătare de iubire mi se trage, totul – se-nţelege. Dar de-acum, în chilia şi-n cărţile mele, nu mai îngădui, nicicum, vreo lucire de-oglindă.
*
…De acum încolo, buzele mele vor rosti tot mai puţine cuvinte, fără spasmele agonice ale vreunei imagini. Inima mea, singură, spre cer va năzui, poate oarbă, poate vizionară. Centrul cercului arhimedic mă fascinează – şi mă întăreşte, spre a nu mai fi eu – ci a fi desfiinţat, cu totul, întru El.
…Văd, pe stradă, cum un sărman între sărmani mătură praful din uliţi – şi vin alături de el, şi-l ajut. Cu smerenie mă-aplec şi-i iau măturoiul dintre palme. Şi-i văd, atunci, rănile din palme, însângerate, şi mă închin către rănile cele-obsedante. Şi-i sărut palmele, şi mă-aplec, cu ultimă umilire, la picioarele lui. Sărmanul între sărmani mă scuipă şi mă loveşte peste buze, cu scârbă – şi-i mulţumesc, sincer şi uşor la suflet, cu buzele ţesute cu aţe de sânge…Este atât de bine şi de adânc răcoritor, cât un răgaz de respirare, între două preschimbări.
Da, ştiu că nu pot suporta decât trăinţa birnică spaimei şi setei de oarbă vecie, cu totul incertă minţii de om – dar temeinicită întru miezul de fierbinte, miezul cel cosmic măcelar şi sfânt foc. Adevărata trăinţă. Atât de miloasă, sfânt îndurată moarte către viaţă.
…M-au întrebat şi mă tot întreabă, din vreme în vreme, umbre de oameni , pe străzile largi şi de tot zgomotoase ale cetăţii, de ce nu mai vreau să hoinăresc prin păduri. Că doar tăcerea mea, spun ei, numai cu tăcerea pădurilor s-ar înţelege. Am surâs şi-am tăcut. Surâd şi tac. Am privit şi privesc, pe gânduri (când şi dacă pot), către pisc.
Spiritul îmi mai îngăduie trupul doar prin întovărăşirea mea, din săptămână în săptămână, cu sfânta ostie. Cu Sfântul Pisc. Gest de afecţiune şi uluire, faţă de El (…şi faţă de mine, dar tot mai rar mi-amintesc…).
Nu-mi mai trebuie şi nicicum nu-mi lipseşte carnea fraţilor mei buni – carnea dobitocului, fiarei sau ierburilor – ci doar o admir şi o meditez întru străluminare (având drept icoană – Cristalul!), cu luare-aminte, privind-o şi văzând-o (zâmbind eu de aşa sublimă-arătare!), în nesfârşitele ei preschimbări şi prefaceri şi transfigurări, dictate celest de formă, de loc şi de ceas. Dar de carnea de dumnezeu al piscului, tot mai înfometat sunt şi (se zice) arăt.
… Din necumpătare de iubire mi se trage, totul – se-nţelege. Dar şi de la oglinzi”.
(din vol. I, Nălucirile abatelui Bernardo, de Adrian Botez)
***
3-ABATELE ŞI SISIFII[11]
…În tinereţele mele, am citit, într-o bibliotecă particulară, din Lima, câte ceva despre urmele misteriosului şi puţin cunoscutului, de către vulg, abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara. Mai exact, am avut sub ochi o carte rară, a bunului abate Bernardo (o lucrare fascinantă, dar cu vădite tente eretice, extrem de periculoase, pentru acele timpuri tulburi…de fapt, pentru TOATE timpurile şi pentru TOATE lumile: cartea se cheamă „Lumea Nouă şi Spiritul Creştin”) – abate a cărui figură, la acea vreme (adică, pe la 1600…), era asimilată conquistadorilor. Când, de fapt, abatele toledan, Bernardo, a stat alături de soldaţii spanioli, doar pentru a consemna miracolele şi crimele, văzute şi pipăite de el, în Lumea Nouă. Cărturar de seamă, abatele îl continuă şi-l „acompaniază”, dar îl şi „concurează”, în curiozitate, tragism şi febrilitatea scrierilor sale – pe mult mai celebrul cronicar al Conquistei americane şi a conquistadorilor spanioli – metisul Garcilaso de la Vega…
Din această lucrare aflăm cum, după aventuri nenumărate şi de neimaginat, în Lumea Veche…părinţii săi, pentru că el împlinise 40 de ani (ca stareţ al abaţiei toledane San Juan de los Reyes – …era, deci, prin 1601…) – se gândiră să-l ajute, cumva, ca să cunoască şi Lumea Nouă…America, aşa cum îi spuneau, de-o vreme, europenii – spanioli, portughezi, dar şi englezi, francezi… Pentru că franciscanii au, drept sfânt vot şi jurământ, să nu pună mâna pe bani – părinţii săi, nobili şi bogaţi, îi cumpărară o caravelă, cu tot cu echipaj – angajându-se ei să suporte absolut toate cheltuielile lungilor sale noi călătorii…
…Dar şi abatele Bernardo era curios…se aflase, de ani mulţi, că, pe pământ, afară de Lumea Veche, este o Lume Nouă…dincolo de apa cea care pare fără de capăt…OCEANUL!
Deci, abatele Bernardo acceptă, fără multe discuţii, ajutorul dat de bătrânii săi părinţi.
Îşi sui pe caravelă şi pe vestitul său, de-acum, măgăruş de Murcia – ştiind că, ajuns la malul Oceanului şi, apoi, urcând pe apele noroioase ale Amazonului, spre ceruri tulburi şi închise de copaci monstruoşi, legaţi între ei prin şerpii vegetali ai milioanelor de liane… – …va trebui să coboare de pe navă şi s-o ia, cumva, pe jos…se va vedea, la faţa locului, cum îi fuseseră decise viaţa şi umbletul!
Şi aşa s-a şi întâmplat. După ce a biruit, cu caravela sa, Apa Apelor, OCEANUL – ajunse la gurile de căpcăun nesătul ale Amazonului celui veşnic tulbure…urcă, urcă, pe ape, ca pe un Munte…dar apele începură să-i respingă nava, făcându-l să se cutremure, tot mai des, de pietrişurile şi prundişurile albiei nevăzute. Şi, dincolo de Manaos, abatele, cu trei oameni din echipaj, începură a pluti pe bărci, precum Tata Noe, la Potop: într-o barcă erau doi marinari, care păzeau buclucurile de Călătorie ale abatelui – în barca cealaltă erau abatele, un marinar şi…”măgăruşul fermecat” – …mârţoaga cea din Murcia!
Apoi, coborâră şi din bărci, şi suiră, suiră, suiră… – la nesfârşit, parcă…! – …pe apele verde-întunecate ale junglei amazoniene…pe MUNTELE COPACILOR JUNGLEI…trecură prin bezne adânci şi slabe lumini…poposiră la triburi cu totul lunare…înfruntară fiare şi monştri ai întunericului împletit din miliarde de liane… – …până ajunseră, trecând prin Columbia – în capitala unui tărâm divin: Peru, locul unde poporul „Fiilor Soarelui”, incaşii, îşi avuseseră capitala, Cuzco. Abatele Bernardo învaţă, degrabă şi fără osteneală, atât portugheza, cât şi limba quechua (a băştinaşilor înfrânţi) – şi, în sfârşit, ajunse şi se stabili în noua capitala spaniolă, Lima[12].
După ce se minunează, îndestul, de miracolele băştinaşe (Macchu Picchu, care, în limba quecha, înseamnă Vârful Vechi – apoi, vechea capitală a incaşilor, Cuzco, desenele de la Nazca[13] etc.) – nobilul abate îşi îndreaptă privirile spre trufaşele întruchipări religioase (contemporane cu prezenţa lui în Lumea Nouă) – întruchipări din piatră, ale conquistadorilor spanioli, conaţionalii săi: Catedrala romano-catolică[14], biserica Santo Domingo[15]…
S-a oprit să ceară găzduire fraţilor săi, franciscanii de la mica misiune a Sfântului Francisc, din Lima (…abia în 1674 s-a construit măreaţa biserică franciscană – San Francisco…) – şi, după cum se aştepta, a fost primit cu ospitalitate, ba chiar cu bucurie, pentru că venea din Lumea Veche, cu veşti relativ proaspete (evident, mult mai proaspete decât anul în care trăiau, acum: 1601…).
Abatele misiunii franciscane, însă, nu i se arătă, să-l întâmpine şi să-l primească. Lucru ce-l întristă foarte, pe abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara, căci se gândi: abatele misiunii franciscane va fi fiind vreun cunoscut, din Lumea Veche, care nu-l suferă nici măcar la vedere…
…Dar, cu timpul, luându-se cu drumurile Cunoaşterii unei Lumi Noi şi cu scrisul cărţii, despre ceea ce afla şi cunoştea, prin întrebări repetate, puse cu blândeţe de sfânt, zi după zi…(în limba quecha, a băştinaşilor, pe care se grăbise a şi-o însuşi, cât mai degrabă!) – …despre cum spaniolii au impus religia nouă, creştinismul romano-catolic, în triburile „sălbatice”…şi cum L-au primit „sălbaticii”, în Spirit, pe Cristul Mântuirii… – …i se mai domoli tristeţea. Sau, mă rog, uită, mare parte din timpul muncii, de această scormonitoare triteţe – în adânc, revoltată şi jignită, obidită…
Dar nici nu îndrăzni să-i întrebe pe fraţii de la misiune de ce abatele lor îl urăşte de moarte…şi nu se-arată…iar fraţii păstrau (nu numai faţă de el, dar şi între ei!) o tăcere cel puţin dubioasă, în ce-l priveşte pe abatele lor, al misiunii franciscane, din Lima.
…În cartea sa, „Lumea Nouă şi Spiritul Creştin”, abatele se opreşte, pentru două-trei pagini, spre a relata, pe scurt, ce i-au destăinuit fraţii franciscani (ar fi fost de preferat părerile şi mărturiile stareţului-superiorului, care, în mod sigur, participase, direct, la multe fapte sângeroase şi nou-întemeietoare – dar…), despre victoria strâmbă, dar miraculoasă, a spaniolilor, conduşi de un fiu de porcar[16] – analfabetul, lacomul şi sadicul Francisco Pizzaro. Victoria din 17 noiembrie 1532, de la Cajamarca, în care vicleanul ticălos Francisco Pizzaro şi acoliţii săi, au izbândit, s-ar fi datorat, în primul rând, TUNULUI şi, mai ales, CAILOR spanioli (spuneau fraţii…), pentru că băştinaşii, necunoscând arătările astea, “CAII” (…CALUL – un MONSTRU IMENS, cu două picioare pe Pământ şi cu două picioare în Cer, aducând, cu el, TURBAREA DIVINĂ!), şi nici “TUNUL”, ca producător de “FULGERE-ZEIEŞTI-PE-PĂMÂNT” – au socotit, în sinea lor, că dau faţă cu solii mâniei şi pedepsei zeilor, zei cumplit mâniaţi, pesemne, de “Fiii Soarelui” (…din ce pricini, numai ei ştiu!)…şi zeilor nu poţi să li te-mpotriveşti (…incaşii nu aveau, în mentalitatea lor, o zicere valahă: “a te lua de piept şi cu Dumnezeu, ca să-ţi aperi dreptatea ta”…). E drept că, în “lupta” (de fapt, măcelul, cu rădăcini religios-punitive, în cazul “înfrângerii” incaşilor, de către Spaniolii Coroanei Regale!) – în “lupta” (scrie abatele…) de la Cajamarca, erau doar 180 de soldaţi spanioli, un tun si 27 de CAI[17] – dar spaima poate înfrânge şi mai mult decât un popor…şi mai mult de 7.000 de războinici (…alţii zic despre 80.000…), câţi avea Marele Împărat-Sapa Incas–Atahualpa…
Ultimul Împărat Liber al Incaşilor-“Fiilor Soarelui”, Sapa Inca-Atahualpa, când a început „lupta” de la Cajamarca, era, încă, sub influenţa aburilor euforici (…şi bacchici, am adăuga noi…) ai bătăliei victorios-fratricide, prin care îl înfrânsese pe Huazcar, fratele său vitreg…aşa că numai de „strategii speciale şi noi”, contra nepoftiţilor şi enigmaticilor „musafiri” spanioli nu-i ardea…şi incaşii fură măcinaţi, „până la os”…împrăştiaţi, măcelăriţi…într-un mod coşmaresc, incredibil…
…Dar şi variola îi măcina şi-i măcelărea, pe „Fiii Soarelui”[18]…
Francisco Pizzaro a fost ajutat şi de omul Bisericii, Părintele Valverde, pentru ca să-l nimicească pe Sapa Inca–Atahualpa[19] (unica nădejde de „protecţie divină”, a „Fiilor Soarelui”…) – când a atras atenţia tuturor, în mod tendenţios, incitator la crimă şi grosolan, asupra gestului lui Atahualpa, care aruncase Biblia pe jos…pur şi simplu, pentru că Sapa ăInca-Atahualpa nu văzuse, în viaţa lui, vreo carte!
…Fraţii i-au istorisit şi greţoasa jefuire a aurului incaşilor, chipurile în schimbul vieţii „împăratului lor”…pe care l-au asasinat în modul cel mai oribil şi laş…dar şi despre batjocorirea celei mai tinere dintre soţiile lui Atahualpa (n-avea, sărmana, decât 10 ani!), a lui Sapa Inca (Cuxirimay Ocllo): şi-o face „amantă catolică”, la 5 ani după asasinarea soţului legiuit al acesteia[20]…
…Multe lucruri întunecate i-au povestit fraţii cei etern săraci, dar cumplit de revoltaţi, atât de comportamentul conquistadorului Francisco Pizzaro (analfabetul devenit, între timp, prin decret regal[21], „Marchiz al Noii Castilii”, „guvernator al pământurilor descoperite”, având o rentă grasă, „dreptul la cordonul de aur şi mantia Ordinului Saint Jaques” etc. etc etc..) – cât şi de acela al urmaşilor săi, la conducerea imensului imperiu al incaşilor (se ştie că Francisco Pizzaro a fost asasinat de fiii lui Diego de Almagro[22], care fusese, la rândul lui, asasinat de Pizzaro, în urma unei farse judiciare, prin care fusese acuzat de „înaltă trădare”, fără putinţa de a se apăra…Asasinarea pompoasă a lui Diego de Almagro a fost făcută „în faţa concubinelor sale, în faţa copilor săi şi în faţa partizanilor săi” (Diego de Almagro venise, din Panama, cu 40.000 de ostaşi!)[23].
…Dar (se întreba abatele Bernardo, la 1601, ca şi noi, în veacuri mult mai târzii…) cum ar fi arătat, azi, totuşi, fără de CARTE şi fără de MONŞTRI – Lumea NOUĂ?!
…Şi cum s-ar fi „infiltrat”, acolo, totuşi, „spiritul creştin”?! – …impus sau…revelat?! – …care „spirit creştin”, paradoxal, este mult mai apropiat de RĂSTIGNIT, în Lumea Nouă, decât în…Lumea Veche!
…Dar, în definitiv, CARTEA şi MONŞTRII reprezintă tocmai … normalitatea lumii, percepţia normalităţii lumii acesteia!
…„Lasă acum, că aşa se cuvine nouă, să împlinim toată dreptatea (Matei 3, 15). Ce s-a făcut, e bun făcut…”.
…Oare?
*
…A doua zi, însă, abatele fu trezit, din somnul său dulce, de nişte zgomote ciudate, neplăcute, trudnice şi ritmice, în succesiuni teribil de grăbite: „Hârrşşşş… Hârrşşşş… Hârrşşşş…”. Cineva muncea, cu o repeziciune parcă absurdă, fără nicio noimă.
Totuşi, era Sfânta Duminică! Abatele se repezi, numai în cămaşa-i de noapte, la fereastra chiliei sale (fereastră care dădea spre stradă) şi văzu, scufundat, cu tot cu hârleţ, un om, într-o groapă (largă…de vreo patru ori cât mijlocul săpătorului!) – …când se sălta din groapă, să se mai odihnească, abatele Bernardo îl vedea: un biet om, zdrenţăros, nebărbierit, cu ochii larg deschişi, cu irişii albicioşi, cu pupilele larg dilatate, de lunatic, sau de om care a văzut ceva îngrozitor, şi mintea lui s-a fixat pe acea viziune coşmarescă. Iată ce povesteşte însuşi bunul cărturar şi abate, Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara:
„Mă îmbrăcai în cea mai mare grabă – şi mă repezii afară din aşezământul franciscan (toţi fraţii dormeau…era dimineaţă, dar nu departe de aburii nopţii!), cu intenţia să-l mustru pe năucul care lucra, de zor şi cu neruşinare, în Sfânta Duminică. Trecui ulicioara…întâi privii: omul săpase o groapă, în dreptul porţii casei sale, cu o adâncime respectabilă – pe puţin un stânjen[24] jumate! Abia se mai vedea, parţial, când şi când, din groapă! Omul săpa repede-repede, de parcă-l mânau nişte demoni, din spate şi de pe lături…curând, avea să nu i se mai vadă (oricât s-ar fi săltat, în munca lui de săpare!) nici creştetul, din groapa aceea absurdă, plasată chiar în faţa porţii lui!
Stând la buza gropii, cu rasa mea franciscană în vânt şi cu picioarele bine proptite – îl luai, totuşi (cum se şi cuvine!), la rost, cu glas puternic şi aspru:
-Ce faci, omule? E Sfânta Duminică, şi tu lucrezi ca nebunul?
Omul, întâi, nu se opri din săpat…abia după vreun minut binevoi să-şi îndrepte şalele. Slab, deşirat…:
-Ce vrei, părinte, de la mine?
Mă înfuriai:
-Cum, tu mă întrebi pe mine „ce vreau”? Nu ţi-e ruşine? E Sfânta Dumin…
-Ştiu, îmi tăie vorba golanul cel zdrenţăros – altceva mai ai a-mi spune?
Amuţii, câteva secunde…încât bărbatul cel slăbănog îşi mai strecură a frază sacadată…cam ciudată, şi rostită cu o voce tare răguşită şi, parcă, exasperată:
-Ce, omul nu trebuie să trăiască, să respire, în Sfânta Duminică? Nu-i tot zi…nu-i tot noapte…nu-i tot vreme?
Îmi revenii:
-Măi omule, dar cine te împiedică să trăieşti, să respiri? Eu te-am întrebat: „De ce sapi?”…
Aceeaşi voce, dogită şi exasperată, care, parcă, deja venea din fundul pământului…parcă gâtul i se-nfundase cu vată:
-Dacă EA mi-a dat lege şi poruncă…
Uimit, îmi pusei mâinile în brâu:
-Care EA, măi omule…ori eşti nebun?
Tot dogit, cu glasul tot mai adânc, mai stins:
–EA…Moartea…
Încremenit:
-Ce-are a face Moartea, cu ce vorbim noi?
În sfârşit, catadicsi a se înălţa, pe marginile gropii săpate…se aşeză, ostenit parcă de oribile şi vechi spaime… – …multe, de multe ori încercate, că-l lăsau, acum, rece:
-Dacă nu-mi ştii povestea, părinte, de ce te bagi, cu anasâna, în sufletul omului amărât? Ceilalţi fraţi, ai sfinţiei tale, ştiu povestea mea, şi mă lasă în bună pace…
Eram contrariat…îmi dădeam seama că reacţia mea, de musafir, era cam disproporţionată…cam deplasată:
-Ai o poveste?
-Da, fireşte, altfel cum? – îmi răspunse, cam pe nas, de oboseală, săpătorul.
-Ce poveste? Spune-mi-o şi mie, care-s doar musafir pe-aici, dacă le-ai zis-o fraţilor mei!
Omul tăcu mult. Nu se hotăra…îi era lehamite…frică…Apoi, îşi luă inima-n dinţi:
-Vezi, părinte, dincolo de gardul ăsta al meu? Ce vezi?
Îmi lungii gâtul: nu prea aveai ce vedea…un pustiu imens…paragină…şi-o cocioabă, aproape intrată-n pământ – în mijlocul pustiului ăluia:
-Ce să văd? Paragină, altceva, ce?
-Ei, vezi că nici tu n-ai ochii luminaţi şi crescuţi, ca la sfinţi? – jubilă săpătorul.
-Dar…da, nu-s sfânt, sunt un biet păcătos…
-Un biet păcătos care-şi sporeşte păcatele, luându-se ca boala, de omul…sănătos…să nu ai parte dumitale, de sănătatea mea… – se oţărî, dar tot obosit, zdrenţărosul.
-Şi ce-ar trebui să văd, şi eu nu pot vedea…dacă tu-i fi fiind vreun sfânt, necunoscut mie?!
-Acolo, părinte, nu-i nici paragină şi nici pustiu…
-Dar ce-i… – începui eu întrebare.
–E PARADISUL!
Fireşte că omul era nebun de legat şi numai bun de dus la bolniţă!
-Da-da, nu te mira şi nu-mi gândi rău făptura şi viaţa! – ridică el ochii-i de peşte, către mine. Fraţii dinlăuntru ştiu: acolo stăteam eu… ieşeam din splendorile mele de palate, şi stăteam, ca Dumnezeu, în mijlocul unei GRĂDINI FĂRĂ DE CAPĂT, cu miresme amestecate şi luminate, de fructe rare – care de care mai frumos cântătoare de parfum: mango, caise, piersici, portocale şi lămâi, struguri, cireşe şi vişini…acolo mă lăfăiam eu şi mă lăudam, ca prostul: „Sunt în PARADIS! Cine mai e ca mine?! Sunt nemuritor, singurul nemuritor de pe pământ…şi singur m-am înălţat, pe aripi de trandafiri şi crini, cu tot cu pământul MEU, numai al meu, în PARADIS!” Cât de nechibzuit eram…
Se opri şi oftă. Apoi, cu vocea slăbită, urmă:
-Am uitat că, la fiece pas, la fiece colţ de lucru, nevăzută, stă, la pândă, Moartea…Şi Moartea se trezi şi-mi făcu hatârul să mi se-arate, în chip de femeie…înaltă…uriaşă…, cu plete curgându-i până la tălpi, plete cernite…dar frumoasă…neînchipuit de frumoasă… – …şi Săpătorul se întrerupse, înecat, extaziat…parc-o vedea în faţa lui, şi acum…
-Ai văzut Moartea? – îl întrebai eu, naiv şi neîncrezător.
Omul mă privi, cu lehamite:
-Da…ai s-o vezi şi tu…dar eu am văzut-o ca pe o REGINĂ, pentru că eu semănam, la chip şi suflet, cu Lucifer…împotrivitor (înverşunat şi încăpăţânat), faţă de tirania celestă…
Trecând, poate prea uşuratic, peste blasfemiile Săpătorului – mă grăbii să aflu:
-Şi ţi-a şi vorbit…Moartea…? – întrebai, mai în serios, mai în glumă.
-Nu te mai hlizi, părinte, fără de noimă…iar când nu ştii, ascultă! Da, mi-a vorbit, într-o dimineaţă, pe când mă lăfăiam, în grădina mea, ca sultanul, pe perne moi şi colorate ca papagalii…dar îmi vorbi cu un glas care mă-ngheţă… – …fără să-mi dea bineţe:
„-Ţi-am auzit lauda…că te simţi în Paradis, că eşti, deci, nemuritor…Păi, hai să te iau, ca să nu cumva să-nnebuneşti de-a binelea, şi să te chinuieşti amarnic, iar oamenii să râdă, în hohote, de un prost…”
Atunci, abia – spuse Săpătorul – simţii fiori reci pe spinare, deşi dimineaţa era caldă…Acolo, pe perne, în toiul Grădinii, sărìi…apoi mă grămădii, în genunchi, la poalele rochiei lungi şi albe, ca de mireasă, a Morţii:
-„-Iartă-mă…iartă-mi nebunia…vreau să trăiesc!” – şi, după mulţi ani (mărturisi, cu voce joasă şi ruşinată, Săpătorul), acum izbucnii într-un plâns disperat, de copil neajutorat…
Moartea mă privi…mă cântări…şi-mi vorbi, cu acelaşi glas, ce-mi îngheţa măduva spinării:
„-Să te las să trăieşti…adică, să te MAI las…un copil nebun, asta eşti…şi să te las, încă, AŞA…asta şi aşa sunt toţi oamenii, numai că tu ai moştenit bani mai mulţi decât alţii, palate…şi îndrăzneşti să-ţi râzi de toate…şi de cer, şi de pământ…şi de oameni, şi de Mine…Mireasa Lui Dumnezeu…bine, dar cum aş putea să-ţi iert cuvintele, spuse de un nebun, e drept, dar un nebun dintr-o lume în care bogăţia, averea, trândăvia – sunt unicele voastre valori?!”
Moartea stătu pe gânduri o clipă…apoi, îmi zise:
„-Bogat şi puternic te-ai crezut…prin Mine, Dumnezeu îţi ia totul…numai tu vei mai vedea Grădina şi Palatul, aici, pe Pământ…şi, fireşte, cei sfinţi, pe care-i numeri pe degetele de la o mână, şi tot îţi mai rămân degete nenumărate…Trândav ai fost, de te credeai Dumnezeu…de parcă Dumnezeu n-ar munci, clipă de clipă, în veşnicie, pentru şlefuirea lumilor create…şi la Proiectul viitoarelor lumi, ori al lumilor paralele… – …dar un naiv şi prost ca tine, ce poate şti?…dispreţ şi scârbă aveai de oamenii sărmani, care, cu multă sudoare, săpau pământul, pentru a-şi dobândi pâinea, pentru copiii de-acasă…ei bine, de azi încolo, vei deveni Săpătorul-Lui-Dumnezeu!”
Eu mă umilii, mai tare:
„-Şi ce-am să sap…” – …şi mă oprii, pentru că nu ştiam cum să mă adresez Morţii: Excelenţa Voastră…nu mergea…Maiestatea Voastră…nici atât…atunci, cum?
Moartea-mi citi gândurile, pe loc şi firesc:
-„-Tu nu mi te adresezi, decât cu nebunia întrebărilor şi milogelilor tale caraghioase…atât!”
Mă prăbuşii, de tot, între perne, ziceam eu…de fapt, nu mai erau perne…erau nişte crăci bătrâne şi rupte, care-mi sfâşiară carnea trupului şi obrajilor:
-Ce să sap…? Sap, sap…fac orice…mă schimb, oricum vrei…”
Dispreţul rece al Morţii fermecătoare mă umili:
„-Vei săpa, într-una, de la răsăritul la apusul soarelui, acest pământ prost cât şi tine, că te ţine…o groapă de trei stânjeni, mai adâncă decât orice mormânt…apoi, vei umple-o la loc…şi tot aşa, până când asfinţeşte soarele…şi nu oriunde vei săpa, ci chiar în drum, dinaintea sălaşului tău…toţi să te vadă, să te cunoască, să-ţi deplângă, întâi, povestea ta, apoi…să se îngrozească, în sinea lor…că, într-o clipită, omul prost şi fălos poate pierde orice…în primul rând, pe sine…va rămâne, şi din palatele tale, o cocioobă, aproape îngropată în pământ…paragină şi sterpăciune, din grădina-ţi splendidă… – …numai tu, nebune, vei putea să vezi, sub aparenţa, sub coaja lor sărăcăcioasă, Palatele şi Grădina, dar nu te vei bucura de ele…căci nimeni nu va vedea decât ce spun eu acum: COCIOABA, în faţa PARAGINII şi PUSTIIRII…!”
Şi şi dispăru. Numai din văzduhuri, i se auzi glasul de poruncă:
„-Acum, pe loc, cauţi hârleţ, lopată…te apuci de treabă…dacă te opreşti mai mult de o jumătate de ceas, apoi ţi se va opri ceasul vieţii, pentru vecie. Şi nu uita, NU UITA, că te vei numi, de azi şi până-ţi sună, şi ţie, ceasul din urmă… – SĂPĂTORUL-LUI-DUMNEZEU”!!!
…-Şi acum, dă-te, părinte, la o parte, că a trecut jumătatea de ceas… – îmi spuse, morocănos, cu ochii înfundaţi în orbite, de atâta amar de nesomn…(căci, mereu, era îngrijat că nu se va trezi şi scula, la vreme!) – …sleit în Spirit şi răstit în vorbă, Săpătorul-Lui Dumnezeu.
…Mă dădui la o parte, degrabă – simţind că se naşte şi creşte, în fiinţa mea, mila şi respectul pentru acest misterios, ocult Săpător-al-Lui-Dumnezeu.
*
…În după amiaza acelei zile, n-am mai avut curaj să-l ispitesc, pentru eventuale adăusături, la povestea lui, pe Săpătorul-Lui-Dumnezeu. Dar luai, din raftul bibliotecii aşezământului franciscan, o carte cu mitele cele bătrâne ale vechilor greci…şi mă apucai să meditez la SISIF: Săpătorul-Lui-Dumnezeu, oare, va săpa şi pe lumea cealaltă?…pentru că, acolo, nu-s nici răsărit, nici asfinţire…ci veşnică lumină…ori necurmat întuneric…nu-i răgaz rotitor, ci continuitate absolută…
…Nu am curajul să trec uliţa, iarăşi, la Săpătorul-Lui-Dumnezeu…cu întrebare sfiită-n glas…pentru că răspunsul lui, probabil, m-ar prăbuşi…ori, cine ştie, aş stârni, tocmai în el, răspunsul, şi l-aş prăbuşi…
…Însă fraţii mei, întru Sfântul Cel Mai Blând, precum Crist, îmi spuseră că, de fapt, Moartea îl pedepsise greu, pe nechibzuitul cel de peste drum: Moartea îi spusese să încerce a trăi, aici, în lumnea de sub lună şi soare, cât mai îndelung…pentru că, pe lumea cealaltă, îl aşteaptă Săpatul-Fără-de-Sfârşit…căci numai el săpând, VOR PUTEA APĂREA ALBIILE SCOBITE, ALE APELOR LUMII, ŞI GROTELE DEZNĂDĂJDUITOARE ALE MUNŢILOR LUMII…concavităţile corporalităţilor vii ale lumii („coşul pieptului”, abdomenul…) – …şi, apoi, SE VOR UMPLE, IAR, ALBIILE APELOR LUMII, ŞI VOR CREŞTE, ŞI MAI ÎNALŢI, ŞI MAI AMENINŢĂTORI, MUNŢII LUMII…organele din CONCAVITĂŢI (la TOATE organismele de carne ale lumii!) se vor umfla, în mod CONVEX, spre toate palpitaţiile miraculoase, secrete, ale VIEŢII!!! – …mă rog, toate golurile, din toate lumile, SE VOR UMPLE, DUPĂ DEŞERTARE…GOLURI pe care el, Săpătorul-Lui-Dumnezeu, când se va sfârşi sfârleaza unei lumi, le va astupa cu, din nou, PLINUL „PALPITANT”…şi tot aşa, fără de niciun răgaz, în veşnicie…
…Îmi dădui seama de cât respect ar trebui să se bucure acest Săpător şi Umplutor (al Lui Dumnezeu!)…căci, prin păcatul său luciferic, el a căpătat, de la Dumnezeu, o existenţă DIMPREUNĂ-CU-DUMNEZEU…funcţia demiurgică DIMPREUNĂ-CU-DUMNEZEU…ca şi LUCIFER, de altfel.
Şi începui să meditez, febril, şi la „poros” (plinul lumii), şi la „penia” (SCOBIREA-GOLUL LUMII)…cât de înalt cin ceresc şi ocult dăruieşte Dumnezeu, pentru un păcat încă şi mai înalt decât PĂCATUL…înalt-diavolesc!
Unde-i, în ce anume, e ascuns Binele?…dar Răul…?!
Cine să-ţi răspundă? În niciun caz, Inconştientul Co-Demiurg – Săpătorul-Lui-Dumnezeu!
…Şi-mi zburară, grămadă, toate gândurile – dimpreună cu SISIF – la LUCIFER: SISIF pare inutil, prin bolovanul lui, mereu rostogolit la vale, din drept de Pisc…dar cine ştie câte nuanţe ale Creaţiei nu iau fiinţă, sub rostogolul BOLOVANULUI – …într-o parte şi-n alta, dinspre Cer spre Pământ şi dinspre Pământ, spre Cer…?
…LUCIFER…fără de el, ce-am şti să deosebim, în lumea asta? NIMIC! – nu doar Lumina de Întuneric!
…Orbi? Da, orbi, fără de rău fiind. SĂ FII întru „răul” cel FĂCĂTOR ŞI ÎNFIINŢĂTOR! Când vom conştientiza Răul, vom afla Motivele şi Frumuseţea Măreţiei Dumnezeieşti. NU DISPREŢUI PĂCĂTOSUL…ROAGĂ-TE PENTRU EL, CA FOLOS AL LUMII…roagă-te pentru tine, pentru ca păcatele tale să le transfigureze Dumnezeu, miraculos (ca tot ce ESTE!) în Podoabele Miracolului Veşnicei Creaţiuni…
…Sunt un eretic, ştiu. Dar fraţii mei, de la însângeratul oraş Lima, îşi încruntă frunţile, în acelaşi ritm cu gândurile şi rugile mele, necurmat căutătoare de CRIST-DUMNEZEU…
GRĂDINA există…PALATUL GRĂDINII există. Numai VEDEREA SPIRITULUI s-o ai.
Ia-ţi SAPA, ori: Ia-ţi BOLOVANUL, Sisife! – căci mult eşti căutat, din privire şi pornire, de CRIST-DUMNEZEU! ”.
…Şi, din acel moment, am meditat, adânc şi din cu totul alt unghi, despre „penia”-„măcelul de la Cajamarca” şi înfăptuitorii lui – şi „poros”…prin care, în Lumea Veche, s-au stârnit viscolele furtunii…schimbării exasperate…întru pregătirea Amurgului Apocalipsei…Ragnarökr…
La ce, oare, au folosit omului, gândurile filosofice, despre PLIN şi despre GOL? Tot aşa, te poţi gândi: La ce au folosit Calvarul şi Răstignirea LUI…?!
E o Lege în toate…şi cam atât. Răspunsul, oricât l-om căuta, aici şi acum – nu-i AICI şi nici ACUM”.
***
4-ABATELE ŞI ALUNGAREA PRIN SEMNE
…Am văzut, în povestirea anterioară (din cartea abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara: „Lumea Nouă şi Spiritul Creştin”), că abatele misiunii franciscane, din Lima, nu-l întâmpinase, nici primise, pe nobilul abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara. Tristeţea şi revolta acestuia din urmă crescură, până când, într-o zi, se decise a-i face, el însuşi, o vizită, abatelui misiunii – spre a lămuri, clar şi definitiv, situaţia – şi a afla dacă e binevenit sau nu, la misiunea franciscană. Abatele Bernardo povesteşte:
„…Chiliile călugărilor simpli erau mici (3 m/3m), înşiruite pe două rânduri: tocmai în fundul curţii, în care erau plantate (şi foarte bine îngrijite) straturi de flori (în special, trandafiri roşii), mergând pe o alee (lungă de vreo 300 de metri), formată din mici palmieri (care dădeau o umbră bogată şi sănătoasă, îmbietoare la somn sau la lecturi plăcute…) – se afla chilia, solemnă şi cu dimensiuni apreciabile (cam 6m/6m), a abatelui misiunii.
Am străbătut aleea, m-am oprit să-mi trag sufletul – apoi urcai cele trei trepte de la intrare.
Chilia era goală, niciun suflet de om nu mă-ntâmpină: intrând (după ce bătusem la uşă, în mod repetat), am văzut, în primul rând, o bibliotecă gigantică, pentru acele vremuri (erau, în rafturile ei, câteva mii de volume in folio[25] şi in quarto[26], legate în piele de viţel), un pat, o masă cu lampă de petrol – iar în jurul mesei, patru jilţuri adânci.
Pe masă erau câteva zeci de foi, răvăşite, dar nu chiar atât de răvăşite, încât să nu se distingă, pe masă, două teancuri de file (pe prima dintre filele teancului mai depărtat de marginile mesei, erau scrise un nume şi un titlu…sub fila cu titlul, era un teanc de hârtii, destul de înalt, de file scrise; pieziş faţă de primul teanc, dar intersectându-l, în partea de jos, era un al doilea teanc…: în teancul al doilea, dintre cele vreo zece file, doar pe prima pagină erau scrise rânduri, multe şi dese, pagina fiind acoperită, cu un scris nervos, aproape până în josul paginii…) – şi un vas de aramă, lat, în care încă fumega o PIPĂ (dintr-un lemn nobil, masiv şi rezistent – probabil mahon[27], sau tec[28]).
Ultimul cuvânt, de pe acea primă pagină scrisă, din al doilea teanc, era „Inca” (sau „INGA”…criptogramă, încifrând, am aflat mai târziu, princiaritatea – IN…cas! – lui GArcilaso!)– şi cerneala neagră era udă, de parcă acel cuvânt, nobil şi sacru, ar fi fost scris cu o clipă, doar, înainte ca eu să intru şi să cercetez hârtiile de pe masă…
File răvăşite, dintre care prima scrisă…o PIPĂ[29] fumegândă… Ce însemnau aceste semne? Că, până să intru eu în chilie, cineva scrisese…că, până să intru eu în chilie, cineva fumase. Acel „cineva” înseamnă, că era nu departe, ba chiar în cameră, poate…dacă ar fi existat vreun loc, în chilie, în care omul respectiv să se ascundă! Dar, excluzând un perete dublu, cu ascunzătoare secretă, sau aberantul gând că insul se metamorfozase în carte, şi stătea, bine-mersi, pe unul dintre rafturi… – …în chilie nu era nimeni…
Pe alee nu putuse să iasă, pentru că, pe alee, venisem eu, şi l-aş fi zărit, din departe…iar la chiliile simplilor călugări nu putea să fi ajuns, pentru că, între chilia abaţială şi chiliile simplilor călugări, erau mai bine de 100 de metri…timp arhisuficient, pentru ca eu să-l fi zărit, pe acel…”cineva”…mişcându-se…
Mă simţeam ca un intrus…mă simţeam alungat din chilie: simţeam, aberant, că, de undeva, din nevăzut, cineva îşi râdea de uimirile mele – şi acest cineva abia aştepta, răutăcios, ca eu, musafirul nepoftit – să plec, cât mai degrabă.
În loc să plec imediat, trântind uşa chiliei neospitaliere, m-am apropiat de masă şi îmi întinsei, puţin, gâtul, ca să văd numele scris, ca „moţ” al primului teanc de file (cerneala folosită era una foarte groasă, ca un fel de tuş). Am rămas împietrit: pe acea primă filă era scris, cu litere mari : „INGA GARCILASO DE LA VEGA”[30]… – iar titlul de sub nume era: Comentarios Reales de los Incas[31].
…M-am mai învârtit cât m-am mai învârtit prin chilia abaţială goală…şi, în sfârşit, m-am hotărât, amărât, să plec…nici nu ştiam încotro…
Când să ies din chilie, m-am împiedicat de…ceva…şi căzui, ca un sac cu cartofi, cu nasul în pietrişul aleii. M-am ridicat, cu chiu, cu vai – şi m-am uitat, în urmă, să văd de ce anume mă împiedicasem, pe treptele chiliei abaţiale: era o MANTIE NEAGRĂ[32]…în faldurii căreia mi se încurcaseră picioarele.
„Aaaa, deci se ascunde de mine…e pe-aici, pe-aproape…sub nasul meu…habar n-am unde se ascunde, dar îşi bate joc de mine…asta-i precis…mă ia de naiv…mă crede mai prost decât sunt…” – m-am supărat, da, tare m-am mâhnit – simţindu-mă banal, caraghios şi părăsit, parcă, de o întreagă lume…
Şi, atunci, dintr-un gest de revanşă (care-mi contrazicea, oarecum, bunătatea franciscan-cristică), m-am întors şi m-am repezit, din nou, înăuntrul chiliei abaţiale, am ajuns la masă, am şovăit o clipă…apoi, fără să mă mai gândesc, am luat de pe masă primul teanc, acela de hârtii deja scrise, şi mi l-am pus, provocator, sub braţ, luând-o înapoi, spre uşa chiliei.
„Să văd dacă, măcar acum, va răspunde provocării mele…” – am mormăit, bietul de mine, cu nasul sângerând abundent, de la căzătură, şi cu tot chipul zdrelit…, sau mai peste tot, de pietrişul aleii…că, de m-aş fi uitat într-o oglindă, bănuiesc că nu m-aş mai fi recunoscut nici eu pe mine însumi…
-Nu, CARTEA[33] o laşi, deocamdată, acolo de unde ai luat-o…o vei folosi, mai târziu! – am auzit un glas poruncitor, venit parcă din văzduh…şi, drept în faţa mea, în chilie, se materializă, parcă din neant, un om. Tânăr. Chip cu trăsături armonioase…niciun rid…ochi negri…pielea arămie…
-Sunt INCA Garcilaso de la Vega… – se prezentă (parcă în treacăt, parcă doar pentru a-şi verifica, singur, identitatea…), cu gândurile duse în (sau abia întoarse din…) alte lumi, această fantomă, materializată din eter.
Uluit, am tăcut o clipă, frământându-mi amarnic buzele…apoi, prinsei glas…şi glasul meu era revoltat şi obidit:
-Nu se poate! Tu arăţi tânăr…de cel mult 25 de ani…dar ar trebui să ai cel puţin 62 de ani!
Tânărul „INGA” (cum se semnase pe prima pagină a manuscrisului său…şi scrisese şi-n interiorul CĂRŢII!) râse, dar râse crispat:
-Da, am 62 de ani…ai dreptate…
Nu ştiam cum să-l întreb ce mă frământa, în această brambureală totală…Deci, m-am dezlănţuit, şi eu, tot haotic:
-Dar tu eşti, acum, la Cordoba…şi cum poţi să ai 62 de ani …şi să arăţi de …25?
Tânărul (despre care ştiam că fusese persecutat de Inchiziţie, pentru Adevărul consemnat în cele două părţi ale istoriei sale, unic-autentice, despre incaşi…mai-mai să-i fie arse cărţile, şi autorul lor, pus deasupra cărţilor aprinse… – …Comentarios Reales de los Incas… – iar partea a 2-a a “Comentariilor…”, Historia General del Peru, fiind confiscată, de Inchiziţie şi Guvern – …mână-n mână, fireşte… – …a fost publicată postum, în 1617…) se aşeză pe un scaun, încovoiat de gânduri şi amintiri, probabil deloc plăcute…şi-mi făcu semn să mă aşez şi eu, într-unul dintre cele patru jilţuri adânci, din jurul mesei:
-Acum, abia, îţi pot ura: „Bine ai venit!” – grăi el, ceva mai călduros şi mai atent la realitatea din jur. La semnele mele, care te alungau…de fapt, îţi explicau adâncimea misterelor omului, lumii, ale divinităţii… – …tu ai reacţionat cu multă curiozitate, dar şi cu mândrie rănită. E bine. Am să-ţi explic, în două cuvinte, cum…mi s-a oferit…să-i zicem: „tinereţea veşnică”… Eram, pe atunci, militar spaniol… eu, prinţ de sânge, INCAS, eram alături de spanioli, împotriva indienilor Morisco, împotriva eroului Tupac Amaru…şi asistam la măcelul oamenilor unui sat de incaşi…la incendierea tuturor caselor satului…Deodată, din mijlocul flăcărilor, ca o salamandră, a ieşit un nobil INCAS, un frate de sânge de-al meu, mult mai bătrân…părând a avea NU doar harul profeţiei, ci şi stăpânirea asupra tainelor fascinante, vrăjite, ale lumii dinamic-împlinitoare (de aici…), ale lumii ACTIV-REACTIVE…stăpânire asupra cosmosului…deplină stăpânire asupra legilor cosmice…Soldăţoii spanioli, cu hainele şi feţele împroşcate de sângele nevinovat incaş, pe care-l vărsaseră, cu atâta nechibzuinţă şi cruzime imbecilă…s-au oprit, o clipă, din înfăptuirea operei lor de măcelari, cât să audă blestemul vrăjitorului, al înţeleptului INCAS: „Vă blestem, pe toţi cei de faţă, spaniolilor, să muriţi cum aţi ucis: CUMPLIT ŞI NEDREPT! Iar tu, tu…” – şi-şi îndreptă privirea de foc către mine… „tu, prinţ INCAS, care ai asistat la moarte nevinovaţilor tăi supuşi, ai asistat, fiind alături de ucigaşii blânzilor, nevinovaţilor tăi supuşi…te blestem să nu mori niciodată…să pari mereu tânăr…să fii, în lumea asta, peste tot, oricând, CA SĂ VEZI CUM MOR NEVINOVAŢII, DE ORIUNDE ŞI DE ORICÂND, ŞI SĂ TE SIMŢI VINOVAT DE MOARTEA FIECĂRUI NEVINOVAT…!” O salvă de archebuze spaniole, ale măcelarilor ultimei zile…îl ucise pe bătrânul INCAS-Vrăjitor…oare?! Nu ştiu: după măcel, i-am căutat trupul: nicăieri nu l-am aflat. El coborâse din Muntele Cerului, să blesteme pe nedrepţi şi pe asupritorii ucigaşi şi lacomi…apoi, se evaporase, din nou, în văzduh…din nou suindu-se pe Muntele Cerului, de unde venise…După aceea, m-am întors în „Lumea Veche”…la Cordoba…am scris, am făcut un copil…m-am călugărit…oamenii vor zice că am murit…că voi muri (ce greu e, în situaţia blestemului meu, cu timpurile verbale!), în 1616…DAR EU NICI NU VOI MURI! – NICI ÎN 1616, NICI ALTĂDATĂ… – …nici nu sunt, nici nu voi fi numai în Cordoba, nici numai în Lima…Iată-mă, ca abate al misiunii franciscane din Lima…m-am întors, totuşi, la obârşii…dar rămân ubicuu, şi chipul meu e chipul lui Lucifer – după blestem!
…Un râs cu amarnice sughiţuri de plâns, disperate, pentru vecie disperate…răsună în chilia abaţială…capul aparentului tânăr, de 62 de ani, era prăbuşit peste hârtiile scrise, de pe masă… – …cu riscul de a dizolva, cu lacrimile lui, până şi ultimele mărturii ale fraţilor şi moşilor săi! – …de a dizolva istoria miraculoasă şi cernită, despre nobilul şi cumplit-năpăstuitul popor al „Fiilor Soarelui”…Nu-şi plângea blestemul, ci pe fraţii-oameni, întru năpastă şi victimizare absolută.
…Ascultasem tot, mut, şi prin mintea mea se înghesuiau şi se amestecau, însângerate şi sinistru afumate, imaginile marii tragedii a neamului INCAS…a tuturor neamurilor asasinate, ale lumii – de către semenii lor, deveniţi „lupi” şi „vulpi”, după zisa „secretarului florentin”, Niccolo Machiavelli[34]…
Mă simţeam alungat, şi eu, ca şi „INGA” Garcilaso de la Vega, de semnele cumplite, ale unor vremuri cumplite, făurite de nişte monştri cumpliţi, care-şi zic „oameni”: semnul Omului Primordial[35] (care nu-şi mai regăsea, în această lume, nici primordialitatea, nici măcar primordiile arhetipale, nici sălaşul Sufletului… – …deci, nici Rugăciunea-Cuvânt!) şi semnul Ofrandei de Sine a Călugărului, mă alungau întru închiderea Cărţii Lumii – „LIBRI MUNDI”…
Să doarmă, în Sinea Astrală, semnele cele alungate… – …până alungaţi vor fi – şi lumea asta, şi oamenii ei! – …transformaţi, cum se vede, cu ochiul liber, în bestii setoase de sânge, bestii dornice de aflarea Graalului, DAR NU PENTRU A SE SFINŢÌ, CI PENTRU A-L SPARGE, CU PROSTIA LOR MILENARĂ! – …însă Potirul-Crist nu poate fi spart.
Prostia din lume, însă, da, va fi spartă, cu tot cu lume!
…Mantia Neagră nu mai zăcea, azvârlită, pe treptele de-afară. Mantia Neagră atârna, acum, întinsă şi grea, ca o hlamidă (…sau, ca o Cruce, cumplit apăsătoare…) – PE UMERII MEI.
În mâna dreaptă ţineam cele două volume ale CĂRŢII. Nu-n manuscris, ci TIPĂRITĂ”.
***
5-ABATELE ŞI SPIRITUL CREŞTIN AL INCAŞILOR…
…Re-citind această carte, „Lumea Nouă şi Spiritul Creştin”, a abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara (una dintre cele două cărţi, mai abitir prigonite de Înaltul Scaun, de la Vatican…!) – nu m-am putut opri să mai răsfoiesc o dată (ba, chiar să le citesc, cu de-a-măruntul!) câteva pagini, care dovedeau onestitatea cercetărilor abatelui, în legătură cu asimilarea spirituală, de către băştinaşi, a Spiritului Creştin – Spirit Creştin înghesuit, cu sila şi fără de-ntrebare, în cugetul lor, de către preoţii catolici, care însoţeau hoardele de soldaţi spanioli – „conquistadori”…ceea ce se traducea, de cele mai multe ori, prin…”măcelari – profesionişti! – de oameni”…!
Mai sus, abatele precizase că, voind să ajungă la Lima, devenită-proclamată capitală a „noului stat incaş” (cel prăpădit, însângerat şi jefuit de conquistadori!), taman de către Francisco Pizzaro-„fiul porcarului” – trebui să străbată, silnic, jungla amazoniană, nu doar cu bărcile, ci şi pe jos, „multe, nenumărate mile”… şi că „dincolo de Manaos, eu şi cu trei oameni din echipaj, începurăm a pluti pe bărci, precum Tata Noe, la Potop: într-o barcă erau doi marinari, care păzeau buclucurile de Călătorie ale mele – în barca cealaltă eram chiar eu, dimpreună cu un marinar şi cu…”măgăruşul fermecat”!”
Apoi, continuă aşa:
„…În drumul nostru, fiecare poiană (…cu mare trudă, ori cu învăpăiat foc – luminată, spre locuire!), care fusese, cândva, sat de indieni, era, acum, cenuşă şi sânge…nici măcar bocete, pentru că bravii noştri conquistadori nu lăsau în viaţă nici un greiere, d-apoi vreun băştinaş – bărbat, femeie sau copil de ţâţă…
Mare ne fu mirarea (de-am crezut că aveam năluciri!) când dădurăm de-o poiană, largă cât un oraş, în care viaţa pulsa, din toate arterele ei: sute şi sute de bărbaţi lucrau pământul sau făceau, în locuri special amenajate, exerciţii de luptă. Îi lăsai pe marinari, ascunşi adânc, în labirintul perfect al junglei.
Eu învăţasem limba (alţii zic: „dialectul”…) quechua foarte bine, încât îi liniştii, pe aceşti ţărani indieni, pe aceşti ciudaţi supravieţuitori ai prăpădului făcut de spaniolii mei…şi-i întrebai cine e şeful satului („cacique”), să pot vorbi cu el. Aveam ceva important să-i spun, între patru ochi…
Îmi fu arătat un om foarte înalt, miraculos de atletic, tot cu pene multicolore, pe cap – tot cu tatuajele cosmice, pe trup şi pe obraji – dar de o nobleţe rară în ţinută, în atitudine şi grăire – şi cu o autoritate absolută asupra băştinaşilor: o autoritate nu obţinută prin silă, ci recunoscută, printr-un respect real, aproape religios (sau CHIAR religios!) – un respect fără margini, din partea supuşilor săi. Fiind vestit că ar vrea cineva să vorbească, între patru ochi, cu el – nobilul personaj se apropie. Îi remarcai ochii negri, imenşi, hipnotici, din care scăpărau energia, inteligenţa şi voinţa.
-Da? – întrebă, scurt, şeful-„cacique” (mai târziu aflai că era prinţ de sânge regal…INCA).
Am tuşit, mi-am potrivit vocea, să fie gravă, dar prietenoasă:
-Nu ştiu cum să mă adresez… – şi mă-mpotmolii.
Atletul regal râse:
-„INCA” să-mi spui, dacă vrei să mi te adresezi, în mod direct…eu sunt dintre verii lui Sapa Inca-Atahualpa. Ce doreşti să-mi spui? – …fie şi între patru ochi, căci eu nu mă tem de asasinii spanioli…nişte bestii sângeroase, îmbătate de sânge!
Enervat de propria-mi timiditate, în faţa acestui uriaş, cu ochii scăpărând de ironie inteligentă, enervat de abominabila lui insinuare… – … spusei, degrabă:
–INCA, sunt preot al Lui Crist, nu asasin…şi am dat de aşezarea voastră, ca de o minune a lumii! Cum de aţi scăpat de prăpădul conaţionalilor mei asasini…nişte bestii „îmbătate de sânge”…cum atât de exact ai formulat?
Din nou, râse:
-Da, se pare că avem de discutat mai la o parte…nu vreau să le pară supuşilor mei că mă laud unui străin, dar nici pe tine nu vreau să te ţin în neştiinţă….ori hulit fără vină! În plus, sunt taine pe care, majoritatea dintre ei, încă nu trebuie să le înţeleagă…există un TIMP AL COPILĂRIEI FIINŢEI, cum există şi un TIMP BĂTRÂN, AL ÎNŢELEPCIUNII FIINŢEI…
..Şi, treptat, vorbind (el, mai mult decât mine…), ne îndreptarăm către marginea aşezării, acolo de unde încep mii şi milioane de liane să împletească un întuneric mistic…Când ajunserăm chiar între lumină şi beznele junglei amazoniene:
-Deci, ce vrei să ştii? Ce anume i-a făcut îndurători, pe conaţionalii tăi, nu-i aşa?! O, nimeni, să ştii…nu te-mbăta cu apă rece! Tot măcelari au rămas…şi tot măcelari vor muri…aşa li-e soiul!
M-am clătinat, zdravăn, în mine însumi:
-Şi, atunci, cum…
-Eh…preotule, tu crezi în Crist al vostru, nu?
Îmi revenii:
-Sunt umilul Lui slujitor, aici, pe Pământ…
-Bine! Vrei să mă ucizi?
Mă-mbăţoşai, zdravăn:
-Eu nu sunt conquistador, eu nu sunt „bestie sângeroasă”…eu am venit…
-Da, văd că, de venit, ai venit… ai venit, da…te aşteptam…în primul rând, te felicit pentru cât de bine şi repede ai învăţat limba noastră sfântă, quechua…
-…Muţumesc… – mârâii eu. Nu prea înţelegeam cum e cu…”aşteptarea”…dar…fie!
INCA râse, din nou… – …de data asta, ciudat şi puţin încordat:
-Preotule, noi, „băştinaşii”, cum ne ziceţi voi, nu avem cultul crimei…nu asasinăm…am înţeles că şi acel Crist NU ACCEPTA CRIMA…nu-i aşa? Era (nu-i aşa?) împotriva cursului lumii voastre…a noastre…
-…Da, NICIODATĂ! Crist a venit şi vine, într-una, cu IUBIREA…
INCA îşi strâmbă, aproape insesizabil, buzele:
-Da, am văzut…am fost de faţă când un preot de-al vostru, „Padre Valverde”, îl numeau spaniolii, între ei… – …a instigat la asasinarea lui Sapa Inca-Atahualpa…
Mă înflăcărai, din nou:
-Acela nu era preotul Lui Crist…acela era duşmanul Lui Crist!
INCA dădu din mână a lehamite:
-Altceva îţi ceream eu: nu să mă ucizi, de-adevăratelea, cu sabia sau cu archebuza…ci să te prefaci că vrei să înfigi în mine sabia sau că vrei să tragi în mine, cu fulgerul archebuzei…vrei să încerci?
Am şovăit: ce voia de la mine, în definitiv, acest indian? Ce teatru ieftin introducea el, în imensa tragedie a neamului său?
-Te rog să încerci a-mi face pe plac… – vocea lui INCA era, cu adevărat, rugătoare şi, totodată, nerăbdătoare.
Mda…hai să încerc să-i fac pe plac…ce rău poate ieşi, din asta? Şi dacă strigă că vreau să-l ucid, băştinaşii nu vor afla asupra mea, vreo armă, alta decât…sfântul rozariu!
În clipa în care făcui gestul de a repezi pumnul meu (chipurile, înarmat cu sabie…), spre pieptul lui INCA…INCA nu mai era! Nicăieri!
Doamne, ce vrajă-i asta…?!
Deasupra mea, pe craca unui manglier, un papagal, orbitor de pestriţ, striga, într-una, piţigăiat şi asurzitor:
-N-ai nimerit! N-ai nimerit! N-ai nimerit!…
Mă uitai, jur-împrejur…nimeni…niciun INCA! Oamenii, în depărtări, îşi vedeau de treburile lor, de parcă, pe Pământ, n-ar fi existat, vreodată, un străin, venit din adâncul misterului Căii junglei – ori, măcar, şeful lor…”cacique”…
Deodată, cineva mă bătu pe umăr: era…INCA!
-Unde te-ai ascuns, mărite INCA? – întrebai eu, aproape speriat.
-Nicăieri, am fost cu tine, mereu…eu şi cei ca mine NU SE ASCUND, NICIODATĂ! Să ştii asta, bine de tot! …Dar, oare, tu, ca preot al Cristului vostru, nu ştii când Crist, pe un Munte, S-A SCHIMBAT, BRUSC, LA FAŢĂ…? Vezi? De aia n-o să fiţi voi învingători adevăraţi, în lumea asta: nu credeţi în nimic…nu vă cunoaşteţi nici măcar CARTEA! – …nici măcar preoţii voştri nu sunt contopiţi cu zeul lor suprem!
Tăceam, ruşinat.
-Hai, încearcă, acum, să tragi, cu archebuza, în mine! – mă îndemnă ciudatul INCA.
Ruşinat şi gânditor, scuturai din cap…NU!
-Hai, nu te ruşina…tu eşti un slujitor bun al Cristului vostru…, dar nu ţi-a intrat zeul în fiinţă, până la a te înlocui…nu eşti destul de smerit…mai ai de lucru, cu Spiritul tău… – şi INCA se întristă de tristeţea mea sinceră…
Îmi dădui seama că blândul uriaş nu greşea prea mult…şi, ca să-l împac, încercai să schiţez mişcarea ochirii şi tragerii cu archebuza…şi, în aceeaşi clipă, INCA dispăru…dar peste mine se repezi…nimeri, năvăli, dintr-odată, o umbră imensă, cu nişte gheare ascuţite, care-mi zgâriau chipul şi-mi opreau, îmi gâtuiau suflarea: era un JAGUAR IMENS!
…Nu apucai să strig, din instinctul de supravieţuire…că, din nou, JAGUARUL SACRU dispăru…şi, ridicându-mă din praful de sub manglier, bătându-mă pe umăr, îmi râse, la ureche, vesel, INCA:
-Vezi? De aia a scăpat aşezarea noastră, de crima voastră! Pentru că noi cunoaştem şi SCHIMBAREA LA FAŢĂ, şi CALVARUL SFÂŞIETOR DE FIINŢĂ TRUPEASCĂ…dar şi ÎNVIEREA, ca identificare cu Tatăl-Zeilor, Tatăl-Jaguar…şi NEMURIREA, prin această identificare…Nu era nevoie să ne măcelărească, pentru ceva ce ştiam mult mai bine şi mai solid decât ei! De aceea, Credinţa noastră va preface în pulbere crima lor…oribilă!
Nedumerit, întrebai, cu vocea, încă, sugrumată de câtumai…”Jaguaroiul” (…iertaţi, vă rog, cuvântul meu cel prost…!):
-Adică? Ce le-aţi făcut, voi, soldaţilor-măcelari, de v-au lăsat în pace?
INCA râse…dar, de data asta, cumplit de amar:
-Dacă nu eram eu, cu Credinţa Absolută (…cum zice Crist al vostru? – „Dacă aţi avea Credinţă cât bobul de muştar, aţi zice muntelui de colo să sară în apă, şi muntele ar sări în apă…” – nu?), bieţii ţărani, din satul ăsta, ar fi fost măcelăriţi, ca şi ceilalţi, din celelalte sate, dimprejur…Da-da…Norocul lor că „şeful”…”cacique”…era INCA…era Credinţa Absolută! Când năvălitorii asasini i-au strâns pe supuşii mei, să-i ardă de vii, într-o casă, cea mai mare casă a satului…în casa mea…ca să-şi cruţe gloanţele archebuzelor…eu m-am identificat cu JAGUARUL SACRU, cu Zeul Suprem…şi, cu viteza fulgerului, am şi sfâşiat vreo zece-doisprezece dintre doritorii de …”friptură de oameni”…apoi, când un asasin şi-a amintit de archebuză, şi a vrut să tragă în Jaguar….hmmm…imediat, m-am şi identificat cu Spiritul Fulgerului şi m-am preschimbat într-o VIESPE…şi, când i-am înfipt spaniolului acul drept într-un ochi…archebuza lui s-a descărcat într-un camarad-măcelar, amic, pesemne, de-al archebuzierului-măcelar…şi, uite-aşa, cei ce erau prietenii înţepatului, cu cei care erau amicii împuşcatului, s-au şi încăierat, într-o clipită…şi au uitat, cu totul, de bietele pregătite…”fripturi umane”…sunteţi mult mai sălbatici decât noi…abia voi sunteţi canibali…dar până şi canibalii au legile lor sacre, după care sacrifică un semen…ai voştri nu-s umpluţi decât de lăcomie şi de cruzime absurdă…Supuşii mei au stat pe margini, pe toată durata…”spectacolului bestial”…până ce, din încăierarea „conquistadoriană”, n-a mai suflat niciun măcelar…zăceau pe jos, TOŢI, în propriul lor sânge, precum nişte buşteni…dar ce să faci cu astfel de „buşteni”…împuţiţi de propriul lor sânge? I-am îngropat, la grămadă, acolo, departe, în toiul beznelor junglei…în locul unde noi îngropăm, de obicei, animalele bolnave…dar nu cred că animalele îngropate acolo să se fi supărat, prea tare, pe gestul nostru…e drept, că nu a fost vina niciunui animal, că a dat boala peste el, sărmanul…în schimb, bolnavii voştri puţeau de vină şi de crimă…Ei, acum eşti mulţumit? Ai aflat ce voiai? Vrei să chemi, de departe, din Lima, alţi conquistadori, să ne …„pedepsească”?! Sper, preotule, că ai înţeles destul, ca să nu faci prostia asta. Cel puţin, nu cu „satul”, cu aşezarea condusă de INCA Manco Uchu…
…Mi-am plecat capul, covârşit de vină şi de ruşine nespusă…”preluată”, cât, încă, mă mai simţeam „om”…apoi, i-am implorat lui INCA înalta cinste de a-i strânge mâna…În silă, s-a învoit,cu glasul – dar zicând aşa:
-Eh, să zicem că mă învoiesc…dar, din pricina acestei strângeri de mână, pângăritoare, pentru mine – va trebui să fac post şi rugăciune, către ZEUL SOARELUI, KUN-TIKI-VIRACOCCHA…un an întreg.
Atunci, auzind acestea, am îngenuncheat, până la pământ, în faţa lui INCA…
Când m-am ridicat, INCA, fireşte, nu mai era lângă mine… – …dar nici oamenii satului, pe care voiam să-i întreb despre şeful lor, nobilul prinţ…n-au mai binevoit să vorbească cu mine…deloc, despre nimic!
Şi le-am dat dreptate: prea puţeam a „BESTIE UMANOIDĂ”…a „BESTIE ANTROPOMORFĂ”…sau, cel puţin, a… „camarad” de bestii…!”
***
6-ABATELE, SFREDELUL ŞI GAURA
…În legătură cu frământările abatelui abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara, legate de afirmaţiile amare ale credinciosului prinţ incaş, MANCO UCHU, am aflat, în lucrarea sa „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi”, una dintre ultimele convorbiri cu fratele Ambrosio, cel ce-i revelase şi-i stârnise dorul de a ajunge la „Rădăcinile REALE ale Lumii”. Era o discuţie purtată cu mult înainte de a-l întâlni pe INCA Manco Uchu…o amintire răscolită la bătrâneţe…: bănuim că abatele era, totuşi, deja, pregătit, întru Spirit, oarecum (pentru că discutase, cu mulţi ani în urmă, cu fratele Ambrosio, despre esenţa lumii şi despre pierderea esenţelor umano-divine…) – atunci când l-a întâlnit pe cel care balansa între antropomorfism şi polimorfism proteic, între văzut şi nevăzut… – INCA Manco Uchu:
„…Era în anul în care fratele meu cel preaiubit, Ambrosio, se pregătea să treacă la cele veşnice, definitiv…să fi fost prin 1592…şi, scârbit de moleşeala, tot mai mare, a Spiritului Uman Terestru, îl întărâtai pe seninul meu frate, la o discuţie asupra cauzelor posibile, ale acestui fenomen, prin care, îndepărtându-se de sursa cosmică, sfântă, a acţiunilor şi gândirii sale, se îndepărta, de fapt, de Sinele său.
-Da, ai dreptate – îmi zise, zăcând cu faţa în sus, cuprins parcă de sfârşeală, fratele Ambrosio. Simt, pe zi ce trece, chiar dacă nu mai pot ieşi în lume, pe poarta mânăstirii – că omul devine tot mai rău, tot mai apatic la frumos…tot mai bestie, gata să sfâşie şi să facă nevăzute (…adică, silindu-se să se autoabsoarbă întru neant şi să le întoarcă, din lumea de unde au venit) pe toate cele ale Binelui, Adevărului, Frumosului…Acel „kalokagathya”[36] al vechilor greci – li se pare, celor de azi, în mod paradoxal! – „depăşit”! Mai ales „aletheia”[37], ADEVĂRUL-CRIST! Omul de azi are impresia că, dacă ucide alte neamuri, îşi va ridica neamul său…sau, mai rău chiar, nici nu-i pasă că ucide, că distruge, ceea ce numai Dumnezeu poate face: VIAŢA, primul dar, făcut de Dumnezeu, OMULUI-ADAM (…ANDROGINUL!), în Paradis! – …pentru ce distruge el Viaţa? – pur şi simplu, pentru poftele şi lăcomia sa!
Fără dragoste de Adevăr, de Frumos şi de Bine – omul este mult mai jos decât animalele, care au, ca instincte naturale, deci sănătoase, măcar Adevărul şi Binele…poate că şi Frumosul, dar în forme pe care omul încă nu le pricepe, sau, deja! – nu le mai pricepe! Poate omul să „descopere” (ceea ce Dumnezeu nu degeaba ţinuse acoperit…pentru că Dumnezeu ştie când omul poate pricepe un anumit lucru, o anumită stare…pentru a o folosi spre Bine, iar nu spre distrugere şi, apoi, spre autodistrugere…sinucidere!)…poate să se creadă omul „deşteptul deştepţilor”…fără Spirit, e mai sărac şi nefericit decât cel mai încremenit şi umil bolovan…ba, bolovanul e, în interiorul lui, mult superior omului, prin forma perfectă de organizare …vezi miracolul cristalelor…!
-Şi, totuşi, frate Ambrosio, care să fie cauza acestui dezastru spiritual? De ce suntem tot mai săraci cu Spiritul, dar nu în sensul umilinţei credincioase, ci în sensul prostiei trufaşe, umflate cu aer – şi ucigaşe?
-Deh, frate abate…eu îţi pot mărturisi doar ce simt eu: când pun mâna pe ce oi pune-o, pe o cană, pe o masă, pe o pană de scris…simt că se scurge o energie din mine, o tot mai mare cantitate de energie…şi mă simt, din zi în zi, tot mai sărac şi mai prost: când pun mâna pe cană, de parcă aş vrea s-o răpesc, să-i distrug libertatea…simt că nu mai ştiu ce voiam să fac cu ea, să pun în ea…când pun mâna pe masă, parcă tot cu lăcomie în gând: „ASTA e a mea!”, masa parcă se înmoaie…parcă nu mai vrea să fie povară celor patru picioare ce-o susţin, să mă ajute să pun ceva pe ea…iar eu simt că mă prăvălesc în gol…într-un neant fără întoarcere…iar când pun, la fel de bestial îngâmfat, mâna pe pana de scris…simt că nu aveam, de fapt, nimic de spus, nimic de scris…Ştii, frate abate, că lucrurile din jurul nostru sunt cu mult mai sfinte, mai îndumnezeite decât noi? Poate le-a dat, suflet din sufletul lui, Meşterul care le-a făurit, cioplit, şlefuit…dar eu cred că tot Dumnezeu le-a încredinţat misiunea de a-I păstra energia, după pilda talantului: cui are, i se mai dă, cui nu vrea să aibă, i se ia…lucrurile au căpătat instinctul Binelui, ele simt când se apropie omul cel hrăpăreţ şi „bestial”, şi, după porunca Lui Dumnezeu, îi absorb omului puterea, pe care omul nu ştie s-o folosească spre bine şi credinţă…şi I-o dau, înapoi, Lui Dumnezeu Atoatefăcătorul…
… Eu cugetai, oarecum nemulţumit…şi-i zisei fratelui Ambrosio:
-Poate că ai dreptate…dar tot nu mi-ai răspuns deplin, la neajunsul, la curiozitatea mea…
-Vezi, şi tu eşti lacom: vrei să ştii tainele lumii…dar numai pentru „neajunsul” TĂU…nu pentru binele ALTORA…al semenilor tăi…al regnurilor din jurul tău, regnuri din care-ţi tragi originea…regnuri pe care Adam le-a înjosit, în mod criminal…când a căzut din Paradis, a tras după el toate cele curat nevinovate, adică, în primul rând – CELELALTE REGNURI…- …pe care le obideşte şi le chinuieşte şi le osândeşte, după cheful şi nebunia sa lacomă… Deci, eu cred (şi „pipăi, acum, când mai bine de trei sferturi din mine sunt „dincolo”…) că EGOISMUL, TRUFIA, LĂCOMIA (…care, toate, din PROSTIE-ORBIREA Spiritului se trag!) – sunt cauzele „căderii fără de oprelişte ori stavilă”…)! Dar, să ştii de la „călătoritul” de mine…spre cu totul alte zări, decât cele de-aici: şi tu ai o formă gravă de LĂCOMIE, în tine…
-Nu, frate şi părinte, ACUM doar le doresc lămurite aceste taine, AICI, pentru tine şi prin tine…dar de mă va întreba un alt frământat, ca mine, mai târziu, AICI ORI AIUREA, fii sigur că nu-i voi rânji (a răutate lacomă şi egoistă, de pântece satisfăcut şi închis lumii…) – şi nici nu-l voi părăsi…
-Aşa să fie! Amin! Cei vechi spuneau despre „energeia”[38], care însemna, la ei, „activitate”, “putere de a acţiona”, şi eu îl relaţionez cu sensul antic al cuvântului “aitheros” (eter): Sufletul Lumii. Vezi tu, atunci când simt absorbţia energiei, adică, a puterii de a folosi, spre acţiune generoasă, cu scop, dumnezeiesc – simt în mine că un sfredel nevăzut dă gaură în fiinţa mea…o gaură care tot creşte, şi creşte, şi creşte…ceas de ceas şi zi de zi…O GAURĂ TOT MAI MARE, IMENSĂ!… până ajung să mă simt GOL, GOL, GOL! – … şi complet neajutorat şi fără vreo direcţie, ori noimă, fără vreun sens al existenţei…gol, fluturând, inutil, sub toate vântoasele cele rele… – …şi “aitheros”, Sufletul Lumii, iese, treptat, cu fiecare atitudine nedumnezeiască a mea – din mine. Numai atunci când nu vreau, cu lăcomie, ceva de la lucrurile şi vieţuitoarele de primprejur, atunci când, spre exemplu, mă rog, cuprins de flacăra Credinţei fără de ştirbire…tot ce mi s-a absorbit, spre păstrare a ceea ce nu este al meu, ci al Lui Dumnezeu – iar eu vreau să-I răpesc, mişeleşte, Lui Dumnezeu, precum, se spune despre Lucifer, Puterea şi Coroana CREAŢIEI…tot ce era gaură în Spiritul meu şi în “energeia” mea – revine, umplându-mă, din nou, cu noimă, cu blândeţe şi senin…şi parcă aud spunându-mi, întru Spiritul Deplinei Înţelegeri, al Împăcării Bethlehemice (…acolo, Peştera-Regnul Mineral, Ieslea-cu-Fân, care simbolizează Regnul Vegetal, Turmă-Bou-Măgar, care simbolizează Regnul Animal, Păstorii, care-s Icoane ale omului re-îndumnezeit, Magii, care-s Icoana Omului Re-Cosmicizat, Vizionar-Supraom, prin Înălţimea Înţelegerii Spiritului…şi SCĂRILE DE ÎNGERI, Ierahiile Cereşti-Dumnezeieşti…acolo, la Bethlehem, TOATE s-au împăcat întru TOTUL!) – …cana, masa, pana de scris…pomul, viţelul cel nevinovat şi abia fătat spre lumina canonului acestei lumi sălbatice…da, e mai sălbatică şi mai săracă întru Spirit, cu cât e mai umflată de pretenţii… – …parcă le aud, pe toate acestea şi pe multe altele, de care m-am atins, în viaţa mea, cu gând lacom şi egoist, înainte vreme: “Vezi şi foloseşte TOTUL, foloseşte-ţi TOATĂ PUTEREA DE ACŢIUNE, acum, întru înmulţirea Binelui – a talantului ce ţi l-a împrumutat El…nu te umfla în pene….umileşte-te, dacă vrei ca să-L poţi vedea pe El, întru Revelaţia Adevărului, Binelui şi Frumosului”…mă crezi nebun, dar, dintr-odată, Sfredelul ce mi-a făcut gaură în suflet şi-n Spirit – dispare…GAURA SFREDELULUI dispare: da…e Sfredelul Dreptei Măsuri…e Sfredelul, ca Paznic al Bunătăţilor Lui Dumnezeu, hărăzite, însă, ÎNTREGII Creaţii, iar nu unui păduchios ca mine, cu sufletul chircit şi plin de bezna “bestiei”…SFREDELUL ŞI GAURA dispar şi-şi ogoiesc lucrarea lor, în slujba Lui Crist…şi mi se împlineşte fiinţa, spre Viziunea Paradisului…acum, când zac aici, sunt mai dezlegat de lăcomiile mele, decât oricând…şi Paradisul îmi trimite lumină, cu care să vindec rănile găurii, rănile princare am vrut să-L fur pe Dumnezeu, de ale Sale…de “energeia”, de “aitheros”-ul Său Creator şi binefăcător…
Căzui pe gânduri…apoi îl întrebai, iarăşi:
-Deci, să stau, mereu, în rugăciune…
Ambrosio îşi schimbă, în aşternut, poziţia trupului…şi-mi zise, când se mistuiră durerile şi i se luminară, iarăşi, ochii şi fiinţa:
-La tine, frate abate, e alta…tu crezi că, dacă vânturi lumea asta păcătoasă, trecând prin pământul ăsta nesfânt, până faci brazde…dacă treci peste mări şi ţări…vei dobândi Cunoaştere…Am cunoscut un Orb din NĂSCARE, şi paralitic…şi eu, care treierasem pământ şi mare, mă duceam la EL, să aflu Adevărul…să-mi spună ce VEDE…pentru că ADEVĂRUL n-ai să-l vezi mergând cu picioarele, cu ochii deschişi – DAR CU SUFLETUL ŞI CUGETUL ÎNCHISE…ci vei afla ADEVĂRUL concentrându-te în Sinele tău, închizând ochii, să auzi, mai clar şi mai deplin, CÂNTECUL SINEI DUMNEZEIEŞTI…Mai lasă călătoriile cu piciorul, şi roagă-te, pentru omenire, pentru semenii tăi, pentru coaserea, din nou, a Pământului cu Cerul şi pentru transfigurararea, sublimă, a Omului Singuratic – în Omul Nesinguratic, ci DEPLIN…ANDROGINUL…
-Dar eu, cutreierând lumea pe jos, aflu durerile ei…pentru ca să ştiu a i le alina…aflu rănile Lui Crist, pe care încerc să le lecuiesc…
Ambrosio îşi potoli tusea lui seacă…şi grăi:
-De aici…ţintuit în pat, cum mă vezi…aud toate durerile lumii…văd toate rănile lumii…şi mă rog, de mă mir cum nu se-aprinde aşternutul de sub mine…mă rog tare…şi simt că, undeva, Gaura energetică s-a închis, Sfredelul a pierit, şi semenul meu s-a vindecat. Şi dacă semenul meu s-a vindecat, în Spirit, suflet şi cuget – şi Crist îşi simte rănile alinate…El pentru noi s-a răstignit…pe noi nu ne va lăsa, până nu vom re-învăţa să ne vindecăm rănile…să trăim întru lumina Spiritului, iar nu întru desfătarea pântecelui…
…M-am gândit şi mă gândesc, de atunci, de când fratele meu, bunul şi înţeleptul şi atoatesimţitorul Ambrosio zăcea, atât de senin, atât de împăcat, ca un adevărat împărat, înconjurat de credincioşii săi…cana, masa, pana de scris…pomul, viţelul abia fătat…
Avea dreptate: dar păcatul meu cel mare e că…nu mă pot dezbăra de păcat. Şi azi, călătoresc…mai pe-aproape de MINE, e drept…
Ochii mei nu-s atât de ageri ca ai fratelui Ambrosio: eu, ca şi Toma, trebuie să văd, ca să cred şi să zăresc (…pipăind ca Orbul…), rana omului, semenului meu…şi, dacă pot, prin Harul şi Iertarea Lui Crist… – să-l lecuiesc…
Dar singurătatea…da, singur cu Dumnezeu…deci, atât de vast învăluit de stele…singurătatea mea, cu toată vastitatea cosmosului, nu doar a Pământului…este rugăciunea mea continuă…
Şi, cine ştie, Crist îmi va ierta zbuciumul fără de rost al călătoriilor mele…de fapt, nu chiar fără rost: vezi, aici e bestialitatea mea de om căzut: călătoriile mele sunt spre Cunoaşterea…cu degetul pe rana Lui Crist…!
Doamne, Isuse Cristoase, mântuie-mă de orbenie şi de neputincioasă pipăire, şi de uricioasă nelinişte…ajută-mă să nu văd şi să cred…să nu văd, şi să vindec…şi să mă vindec…întru senin dumnezeiesc!
…Ajută-mi mie, Doamne! – …adică, ajută-i lui TOMA-CEL-MAI-CREDINCIOS!”
***
7-ABATELE ŞI VISUL
…Dau o pagină mai departe, la „Întâmplările ciudate, la răscrucea dintre lumi” – şi citesc o notaţie (unică, în felul ei…) a abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara:
„…Era la o noapte, după plecarea la ceruri a fratelui meu multiubit, Ambrosio, pe care-l simţisem, în viaţa monahală, de la abaţia mea toledană, San Juan de los Reyes…îl simţisem ca pe părintele şi preceptorul, maestrul meu spiritual…da, acum îmi aduc aminte…era iarnă, la Toledo…iarna anului 1592…Trist, zdrobit de gânduri şi regrete (că n-am apucat să întreb mai multe, să ispitesc mai adânci taine ale lumii…), am aţipit…nici nu ştiu cât…o clipă, un ceas…
Am visat că eram conquistador, că aveam de cucerit, PE ÎNĂLŢIME, pământuri multe, lucruri şi miracole fără de număr, neimaginate vreodată, de vreun om…
Visam că mă reped, cu rasa franciscană pe mine, ca o hlamidă grea, pe nişte trepte ale lumii…lumea mea nu era alcătuită, ca de obicei, din munţi şi văi, ci dintr-o clădire labirintică, precum Turnul Babilonului…şi mă repezeam, cum vă spun, să urc patru-cinci trepte dintr-odată…gâfâiam cumplit, ştiam că, din pricina focului negru al lăcomiei mele, fără hodină, voi crăpa, voi face un infarct, ceva…dar mă repezeam, ca o fiară, tot mai cumplit gâfâind…tot mai cumplit umplut de lăcomia Cunoaşterii şi jafului unor alte lumi, situate la înălţimi pe care nu aveam cum le bănuì, de la caturile, pe care le străbăteam, în salturi de bestie flămândă…
La un moment dat, simţii că mă duc….că mă sting…gâfâiala îmi sfâşia, îmi sfârteca pieptul…simţeam că am gura plină de sânge…cât al meu, cât al unor victime nevăzute, pe care le sfârtecasem, în năvala şi goana mea, verticală…
Se terminase cu mine, mă răpusese lăcomia, fără saţ, a Cunoaşterii în sus…în sus, însă, nu mai erau stele, ci erau numai nori de cenuşă, cenuşă pe care, ca pe o lavă, o azvârleau propriii mei plămâni…orbeam şi gâfâiam…şi, deodată, când am simţit că Spiritul meu o ia, neabătut, pe o altă cale decât cea a lavei şi cenuşii, zării o platformă. Nu cu ziduri în jur – ci, pur şi simplu, o Stâncă plată, cât să-mi încapă gâfâiturile şi sângele în flăcări…
Jur-împrejurul Stâncii – nimic! Nici un sprijin, nici un perete: o platformă suspendată…şi atât…o platformă provizorie, care se putea prăvăli, în hăuri, în orice clipă…şi o voce…o voce puternică…o voce blândă, aproape înduioşată, ca de părinte…poate vocea fratelui Ambrosio, de dincolo…îmi strigă, fără să-l facă vizibil şi pe stăpânul ei.
-Frate abate, vezi ce înseamnă lăcomia? Bestialitatea? Până şi în Cunoaştere, ne azvârlim precum fiarele înfometate, înnebunite de nesaţ…şi nu ne gândim! – o clipă, măcar, nu ne gândim…dacă prada cunoaşterii, PRADA-TAINĂ, asupra căreia ne azvârlim, sângeroşi, foloseşte cuiva, sau dărâmă lumi…aprinde păcate şi pofte, noi şi nemaiîncercate…Frate abate, frate abate…de mii de ori ţi-am zis, am grăit, cu răbdare, către tine: întâi discernământul Binelui şi Răului – şi, abia după aceea, Cunoaşterea…dar o Cunoaştere înţeleaptă, treptată, blândă…nu una hămesită, cu bale de sânge, scurgându-se, greţos, pe la marginile gurii tale nesătule…Frate abate, frate abate…astâmpără şi TU stăpâneşte CUNOAŞTEREA şi CONSECINŢELE EI…fii înţelept, nu fi lacom de ştiinţă, poate inutilă, poate periculoasă…poate asasină…nu fi orgolios…nu fi orgolios…nu…
…Şi vocea se stingea…şi stânca se clătina…eu, încet, îmi reveneam, din durerile somnului…dar stânca se clătina tot mai tare, şi aproape treaz fiind eu…şi simţeam, în nări, tot mai insistent şi tot mai puternic, PUTOAREA NEANTULUI…
…Mă trezii de-a binelea…şi călătoriile mele, în sus şi pe coclaurii platoului pământesc, scăzură…se făcură mai dulci şi blânde, nu mai aveau iz de pradă, pe care o înhăţam, egoist şi orb, şi o sfârtecam…meditaţia, imaginarea călătoriilor, discernământul călătoriilor…crescură, crescură tot mai mult. Mergeam numai acolo unde slabii ochi ai Spiritului meu nu aflaseră prea multe, despre rană şi despre strigătul de ajutor, ascultat, cu spaimă cutezătoare, în toate nopţile şi zilele…în fiecare ceas şi clipire a genelor fiinţei mele, din naştere răstignită…fără să ştie…fără să ştie despre toate golgotele şi cavourile Învierii Lumii…
…Mi-era teamă, de cel pe care-l iubisem cu mult mai mult decât pe mine: ştiam că fiinţa mea este în custodia lui cerească.
…Abia de atunci am început să văd Pomii Înfloriţi şi Grădinile Marginilor de Lume…Grădini clădite, cu socoteală şi Milă Adevărată: DUPĂ Durere şi ÎNAINTE de Cântec”.
***
9-ABATELE, FÂNTÂNA-CU-APĂ-VIE – ŞI INTRAREA
…Citez, tot din „Jurnalul unui abate abătut de viaţă” (…ultima scriere, postum descoperită, ca o călăuză, într-un haos total, din podul abaţei San Juan de los Reyes, a nobilului şi înalt-meditativului abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara) – …citez, zic, un pasaj care ridică multe întrebări…cel puţin asupra diferenţei dintre Viziune, Vedenie, Arătare şi Visare:
„…Mă aflam în Ţara Chitailor, de mai bine de jumătate de an, la misiunea franciscană din Shanghai. Discuţiile cu John erau foarte instructive…dar voiam şi altceva…mai „departe” şi mai „de sus”…
Cerui voie superiorului să fac o călătorie mai lungă, adică, mai exact, să urc Munţii Împăduriţi, din partea de nord a regiunii Wulingyuan din Provincia Hunan, Munţii Tianzi (Fiul Cerului)[39] …
…Se codi părintele superior ce se codi…dar eu îndeplinisem cam toate misiunile încredinţate, şi mă dovedisem un demn urmaş al Celui Mai Blând dintre Sfinţi…Aşa că părintele superior se decise: îmi dădu călăuză, pe un frate cam slab de înger, dar vorbăreţ, nevoie mare! – ceea ce mie nu-mi plăcea nici cât lepra…(…după o bucată de drum, am trimis călăuza asta, înapoi, la mânăstire…căci una e o CĂLĂUZĂ, şi cu totul altceva, o…GAIŢĂ!…nu mai puteam călători, de mult, decât singur: numai aşa rodeau rod sfânt Călătoriile şi Căutările mele…) – … şi i-am şi spus asta părintelui superior al misiunii. Oftă…şi mă lăsă în voia mea, părintele (era bătrân foarte şi păţit îndestul, ca să identifice, să priceapă şi să respecte firea cea bună a unora dintre oamenii lumii!), mă lăsă (cu oarece tristeţe şi îngrijare…), în ale mele, mai ales că-şi dăduse şi singur seama, de cum intrasem pe poarta misiunii (fără să mai citească recomandările ierarhilor Ordinului meu…) că avea de a face cu o fire ciudată, înclinată spre vedenii…sau viziuni… şi independentă de rigorile formale…
Străbătui câmpii nesfârşite…înotai plin mlaştinile rodnice ale orezăriilor…oceane întregi de orezării, apa verde-tulbure lucrând, secret, ascuns, în adâncuri tulburi, pentru hrănirea şi Ridicarea în Tron Împărătesc – a BOBULUI-MĂRGĂRITAR SACRU…! – …încercai, fără noimă, să mă oglindesc în apa fluviilor tulburi, gălbui şi, parcă, îmbuibate de nămoluri…străbătui, cu ochi plini de plăcere, la început, apoi, obosiţi şi lehămetiţi – sate mici, cu oameni nespus de cuviincioşi, dar nu ştiu cât de oneşti, în spatele ochilor lor oblici, aparent blânzi, în realitate, cruzi… ochi oblici, scânteind exagerat de atenţi (…cât vicleni, cât cântărind foloasele întâlnirilor, aparent întâmplătoare…) – …exagerat de atenţi, zic, la orice mişcare ori sunet…mici temple cu acoperişuri (sfârşite într-un „ţugui”…) – temple ca nişte pălării suprapuse şi, cu cele patru colţuri, curbate mult în sus, parcă încornorate (…li se zice „pagode”)…apoi, mă înghesuii pe străzile cetăţilor uriaşe, tulburi ca şi apele lor de la câmpie…mă înghesuii printre palate şi tarabe, printre trufii înalte şi, totuşi, teribil de pitice…trufii cărate de umilinţe (…umilinţe de oameni tropăind, înhămaţi la ricşe[40], în care se purtau trufiile goale… – …bieţi oameni sărmani şi chinuiţi, ca pe Sfânta Cruce, sărmani oameni, tropăind precum caii, cu picioarele lor pietrificate, tocite şi şlefuite de drumuri…) – …se alăturau, de MARILE TRUFII DE MĂTASE ŞI AUR – …ei, perverşi-CERŞETORII! – …care-ţi furau punga de la brâu, de cum te întorceai, după ce-i miluiai…, cetăţi care-mi produseră groază, prin MULŢIMEA CAPETELOR TĂIATE, DE OAMENI OSÂNDIŢI…numai Dumnezeu ştie dacă pentru vină, sau doar DIN TRUFIE AURITĂ… – …capete-nsângerate, cu ochii larg şi tragic deschişi…capete-nsângerate, atârnate pe la porţi, pe la capete de poduri, ori de lampioane…furnicar de oameni cu ochi oblici şi cu sufletul încă şi mai oblic…
În sfârşit, în zare, strigară, poruncitori, ADEVĂRAŢII ÎMPĂRAŢI, albaştri şi sumbri, cu voci de dragoni uriaşi… – Munţii…
Munţii care nu acceptau târguieli, în numele lui Buddha – sau osândiri fără noimă…
Munţii sprijiniţi, direct, pe Capetele Pământului şi ţinând, în braţe – Cerul!
…Pe la mijlocul miracolului suitor al Muntelui Fiului Cerului, era o pagodă cu clopoţei (închinată, fireşte, memoriei fermierului Xiang Dakun şi a revoltei sale absolute legitime – TIANZI…). Rareori zăream, în drumul meu, câte un ţăran muntean, cu pălărie de paie şi cu picioarele goale, cărând în spinare, ca o furnică harnică şi neobosită, câte-o încărcătură de „ceva”, pentru nevoile micii, dar atât de curatei sale gospodării (şi pe dinăuntru, şi pe dinafară!), ca un Potir de Sfântă Liturghie…: ne închinam adânc, în semn de salut, unul către altul – Ţăranul către Călugăr, Călugărul către Ţăran! – şi, apoi, ne vedeam în continuare, fiecare, de drum şi de treburile ori necazurile noastre…
…Era aproape amiaza. Soarele slăvea Lumina (ca un veritabil Fiu al Cerului!) şi Pacea (ca un veritabil urmaş al Fermierului Xiang Dakun, care se răzvrătise tocmai contra Lipsei de ARMONIE, din Împărăţie!), cu razele sale înţelepte şi neabătute din locul Razelor-Strune de Augustă LIRĂ.
…La mică distanţă de mine, sub trei brazi singuratici, se ivi o FÂNTÂNĂ, săpată , pasămite, de un suflet bun, care aflase Izvorul. Poate chiar de legendarul Fermier…poate chiar de FIUL CERULUI!
Scosei apă să beau…am băut MIR…şi simţii, am intuit, cu toată fiinţa mea, că am dat de APA VIE!
Jur-prejur crescură FLORI PARADISIACE!
Subit, ochii mei pătrunseră printre RAZELE SOARELUI, străbătu printre şi mai falnicele şi misticele RAZE ALE ÎNTUNERICULUI…şi văzu atât de adânc în ceruri…încât nu doar că auzeam fâlfâitul Îngerilor, Arhanghelilor, Heruvilor, Serafilor…ci le vedeam şi fulgerele privirilor lor, sfinte şi înţelept-îndrumătoare…Tronurile (Spiritele Voinţei), Domniile (Spiritele Înţelepciunii), Puterile (Spiritele Mişcării), Stăpânirile (Spiritele Formei), Începuturile (Spiritele Personalităţii) – intuiam, dar şi simţeam, printr-o facultate dobândită, superioară… – …da, intuiam şi simţeam înalt-spiritual, totodată, cum toate aceste, de nenumărat, OŞTI DE SPIRITE DUMNEZEIEŞTI – îmi plămădesc, degrabă şi fără niciun greş ori şovăială – …înafară de simţurile mele cele grosolane, ale cojii corporale… – …îmi plămădeau O NOUĂ FIINŢĂ…FRUMOASĂ ŞI NEMURITOARE…
Deodată, simţii nu un „MINE”, ci am simţit ÎNSĂŞI ÎNTEMEIEREA SFINTEI TREIMI…ca o explozie a mii şi mii de stele, a mii şi mii de comete…dincolo de care era EL…UNICUL…întru care eu adoram…cuprins de extaz…FIINŢAREA SUPREMĂ, dinafară de orişice fiinţă…
…Mă simţeam nu eu, ci însăşi ÎNTEMEIEREA SUBLIMĂ…umplut de Lumină şi de Curajul Străbaterii Creaţiei…de parcă eram o COFĂ A ZEILOR, zvârlită în dulce prăduire, FÂNTÂNII-CU-APĂ-VIE …de parcă eram chiar OCHIUL LUI CRIST!
Nu mai existau Cer şi Pământ…nici „eu” ori ”tu”…ori „el”…nu…ci doar Vocea Lui Crist-Dumnezeu, care poruncea, întru SUPERBA CREAŢIE – FORMA SPIRITUALĂ, dinafara dualităţii ÎNĂUNTRU-ÎNAFARĂ, PLIN-GOL…EU ŞI ALTUL… Eram (înalt peste orice înălţime – şi puternic, dincolo de orişice încercare a Puterii!) – …eram, pentru veşnicie şi închinat, smerit, Ideii Orbitoare a NEMURIRII! – era ÎNSĂŞI SUBLIMITATEA! – întru Dumnezeu!
…Clopoţeii pagodei sunară, zglobii şi atât de curat – sunară în vânt, să avertizeze asupra FIAREI ÎMBLÂNZITE A TIMPULUI…
…Tot ce adunasem, ca Nouă Fiinţă, nesupusă Vremii şi Spaţiului…se destrămă, parcă, într-un LAC ETERN AL SUNETULUI PRIMORDIAL.. PARASHABDA…
Din adâncul Fântânii-cu-Apă-Vie auzii, însă, un glas:
-Totul se continuă, peste ştirea ta, peste voia ta…eşti luminat cu chibzuinţă ultimă, întru TRIUMFUL LUMINII! Mai vino…ca să vii mereu…mai dispari, ca să apari, pentru SFÂNTA VECIE!
…Fraţii din Shanghai, la care m-am întors, peste o vreme, să-mi iau rămas bun (ca şi britanicul meu frate întru Spirit…) – nu se mai mirau, de nimic, de mult…Eu nu existam, pentru ei, decât ca un curent de vântoasă, a Plecării ori a Venirii…
Într-o clipire de gând, ca şi cum aş fi avut „cizmele fermecate”, prin care puteam străbate mii şi milioane de poşte – într-o clipită…ajungeam unde voiam…şi dispăream, de unde voiam…întrupându-mă într-un cu totul alt spaţiu, pe care capriciul meu, Curiozitatea mea – îl visa (…poate chiar şi în alte constelaţii!) – …şi în orice vremuri gândeam, visam, ori doar voiam…!
*
…Când m-am întors, însă, prin vara lui 1592, la Toledo (…din Ţara Chitailor, în Spania – abia o clipită!), în abaţia mea, fratele portar nu voia să-mi mai dea drumul:
-De ce nu-mi deschizi? – întrebai eu, cu glas de tunet. Nu-ţi mai recunoşti superiorul?Orbule!
Portarul avea palmele peste ochi…dar strigă, înspăimântat:
-Nu te văd! DE UNDE ATÂTA LUMINĂ? Nu te pot auzi, decât ca un ecou al Vocii Lui Crist, din ceruri! De unde să ştiu eu că tu eşti superiorul nostru…? Tu eşti…
-…un Vestitor…asta sunt…un Fiu al Amurgului… – îi lămurii eu spaimele. Aşa că, unui Înger, chiar dacă nu şi abatelui acestei mânăstiri, trebuie să-i dai drumul…să intre întru Veselirea şi Binele şi ARMONIA SUPREMĂ a abaţiei tale!
-Nnnu…ştiu… – suspină fratele portar…
-Ba să ştii: de aceea m-am întors, ca, şi voi să aflaţi că FÂNTÂNA-CU-APĂ-VIE şi CRIST-MÂNTUITORUL – există şi lucrează în fiinţa şi-n Spiritul vostru, mai cu seamă! Eu am venit şi, astfel, sunt pârâşul, eu şi pârâtul, eu sunt, mai cu seamă, Martorul! <<CAUTĂ, ŞI VEI AFLA, BATE ŞI ŢI SE VA DESCHIDE!>> – grăi Crist-Răstignitul pe Crucea Cosmică a AFLĂRII! Deci: DESCHIDE, Omule, CA SĂ AFLI!
…Şi, cu mare cutremur şi spăimântate întrebări – în acel an, 1592, intrai în abaţia mea…stârnind mari şovăieli asupra problemei Identităţii Fiinţei!
…Aşa păţeşti când „convorbeşti”, EXCLUSIV ŞI APOTEOTIC, la ÎNĂLŢIMI AMEŢITOARE (adică: „ÎNSPĂIMÂNTĂTOARE”, pentru orişicare om obişnuit!) – cu Spiritul Lumii…
…Dar, băgaţi de seamă, vă repet: această înaltă facultate, a străbaterii, ca raza de lumină, a Spaţiului şi Timpului – MODIFICĂ (din temelii!) ŞI CHIP, ŞI SPIRIT, ŞI FIINŢĂ!
Cine îndrăzneşte să-şi asume acest permanent zbucium proteic al comodei sale făpturi…? Puţini…şi, se zice: <<în niciun caz, nu cei mai zdraveni la cap…!>>”
***
(din vol. al II-lea: “Noile năluciri ale abatelui Bernardo”, de Adrian Botez)
[1] – A beatifica: a trece o persoană în categoria fericiţilor bisericii romano-catolice, aflaţi pe o treaptă inferioară sfinţilor.
[2] – A canoniza: a trece o persoană decedată în rândul sfinţilor.
[3] -Henric al IV-lea al Franţei a fost asasinat în 1610 (după încoronarea Mariei de Medici ca regină a Franței, în timpul unei călătorii la Saint-Denis, este asasinat de François Ravaillac).
[4] -Piazza della Signoria a fost creată în secolul al 13-lea şi a devenit cea mai importantă piaţă din Florenţa, datorită faptului că se afla în apropiere de Palazzo Vecchio şi Palatul Uffizi.
Originile acestei pieţe din Florenta pot fi găsite în secolul al 13-lea, când zona respectivă se găsea în proprietatea familiei Uberti, cea mai puternică familie din oraş, la acea vreme. Familia Uberti sprijinea gruparea ghibelinilor (o facţiune pro-imperială), în vreme ce opozanţii lor, familia Buondelmonti, îi sprijineau pe guelfi (facţiunea pro-papală). Cele două părţi s-au luptat pentru control, timp de mai multe secole la rând,, pâna când ghibelinii au avut întâietate. În 1266, după înfrângerea armatei imperial, în bătălia de la Benevento, guelfii i-au alungat pe membrii familiei Uberti şi toate proprieăţtile lor au fost confiscate şi distruse. Ca simbol al victoriei, rămăşiţele rezultate în urma distrugerilor nu au fost curăţate pentru mai bine de un deceniu, după care locul a devenit a piaţă publică. Atât Palazzo Vecchio, cât si Galeriile Uffizi, au fost construite tot pe fosta proprietate a familiei Uberti.
Construcţia unui sediu al conducerii oraşului a început la sfârşitul secolului al 13-lea. Terminat în 1322, a fost iniţial cunoscut sub numele de Palazzo Popolo, dar mai târziu a fost rebotezat, cu numele de Palazzo Vecchio. Din secolul al 14-lea, politicienii florentini au început să se adreseze poporului, din balcoanele de la Palazzo Vecchio, ceea ce a făcut ca cetăţenii Florenţei să se adune în piaţă, pentru evenimentele importante din viaţa politică a oraşului. Multe statui se pot găsi în Loggia dei Lanzi, o galerie în aer liber ce datează din secolul al 14-lea şi ce a fost construită, iniţial, pentru a oferi protecţie împotriva intemperiilor vremii, în timpul întâlnirilor şi evenimentelor publice. În 1583, acoperişul de la Loggia a fost transformat într-o terasă, legată de Palatul Uffizi, ceea ce permitea membrilor familiei Medici să asiste la evenimentele şi ceremoniile organizate în Piazza della Signoria.
[5] – Emilia-Romagna este o regiune din nordul Italiei. Are aproape o formă de triunghi dreptunghic, fiind limitată de Marea Adriatică la Est, râul Po la nord şi de Apenini la sud. Emilia Romagna este una dintre cele mai bogate regiuni italiene şi este, în general, privită şi ca una dintre cele mai frumoase, pentru a trăi în ea. Cel mai important oraş este Bologna, un centru istoric, cultural şi de distracţie de importanţă naţională. Alte oraşe importante sunt Parma, Piacenza, Reggio nell’Emilia, Modena, Rimini, Ferrara, Forlì şi Ravenna.
[6] – GOLCONDA, vechi oraş şi fortăreaţă în sudul Indiei Centrale (Andhra Pradesh), la c. 9 km de Hyderābād. Capitală (1512-1687) a vechiului regat condus de dinastia Kutb Şah, unul dintre cele cinci regate musulmane din Deccan. Cucerit de Aurangzeb (1687-1688) şi anexat Imperiului Marilor Moguli. Celebru datorită diamantelor ce se aflau în regiune.
[7] – EMPIRÉU s. n. 1. (În mitologia greco-romană) Partea cea mai de sus a bolţii cereşti, unde îşi aveau lăcaşul zeii; reşedinţa zeilor. 2. (În Evul Mediu; în teologia creştină) Al Şaptelea Cer, lăcaşul lui Dumnezeu şi al sufletelor celor mântuiţi.
[8] – Abruzzi sunt munţi în centrul Italiei, în lanţul Apeninilor. Altitudinea maximă 2 914 m (vîrful Corno, în masivul Gran Sasso d’Italia). Sînt constituiţi din calcare şi au numeroase forme carstice.
[9] – Papa Celestin al V-lea, pe numele laic Pietro Angelerio (n. 1215 – d. 19 mai 1296), a fost un papă al Romei. Este notabil pentru faptul că – făcând abstracţie de papii din timpurile tulburi ale Schismei apusene – a fost ultimul suveran pontif, până la Benedict al XVI-lea, care a renunţat la funcţia de conducător al Bisericii Catolice.
[10] – L’Aquila este capitala regiunii Abruzzo şi al provinciei L’Aquila, din centrul Italiei, aşezat în valea largă al rîului Aterno, în munţii Abruzzi.
[11] –SISYPh m. 1. Mit. rege din Corint, condamnat pentru crimele sale a rostogoli în Infern un bolovan enorm pe vârful unui munte, de unde recădea mereu; 2. fig. stânca lui Sisyph, sarcină grea ce reclamă opintiri continue.
[12]– LIMA, cunoscută și ca Orașul Regilor, a fost fondată de conchistadorul spaniol Francisco Pizarro, la 18 ianuarie 1535, cu denumirea Ciudad de los Reyes. Capitală a viceregatului Perú (1544-1821), iar, din 1821, a Republicii Perú. A devenit, după cucerirea spaniolă, una dintre bazele puterii spaniole din Peru.
[13]– În DEŞERTUL NAZCA, pe o suprafaţă de 450 kmp, zace una dintre cele mai mari taine ale omenirii: desene gigantice pe sol, înfăţişând animale (păienjeni, maimuţe, lame, peşti…), plante, figuri geometrice şi fiinţe imaginare, care pot fi văzute bine numai de la mari înălţimi. Liniile au fost create între ani 500 î. Hr. si 500 d. Hr., în timpul unei civilizaţii mai vechi decât cea incaşă, Nazca, prin îndepărtarea pietrelor care acopereau solul. Zeci de cercetători s-au chinuit, zadarnic, să afle, de-a lungul timpului, scopul figurinelor.
[14] – CATEDRALA ROMANO-CATOLICĂ (1572-1603), distrusă de cutremurul din 1746 și refăcută ulterior (aici se află corpul mumificat al conchistadorului Francisco Pizarro.
[15] –BISERICA SANTO DOMINGO – construită în 1549.
[16] – FRANCISCO PIZZARO s-a născut la Trujillo, Spania, şi era fiul nelegitim al lui Gonzalo Pizzaro, un fost colonel de infanterie, lovit de sărăcie şi ajuns porcarul târgului. Mama sa, Francisca Gonzales, era o femeie din popor, de condiţie umilă.
[17]– Conform cronicarului GARCILASO DE LA VEGA, incaşul supreme, ar fi fost interesat, în prima instanţă, de propunerile arogantului preot, dar incidentul s-a declanşat când a pus mâna pe Biblie. Deoarece Atahualpa nu văzuse, în viaţa lui, o carte şi, în consecinţă, nu ştia să o deschidă şi să se uite în ea, incaşul a ţinut câteva minute Biblia în mâini, după care, plictisit, a aruncat-o pe jos.Şi atunci, lucrurile s-au precipitat.
Într-un acces de furie nebună, preotul Valverde a început să urle: „O, vedeţi voi, spanioli, acest porc arogant? Cum a aruncat cuvântul Domnului la pamânt? Vă absolv deci de orice păcat, tăiaţi-i pe pagânii spurcaţi!”
La semnalul dat de preot, spaniolii au început să tragă cu archebuzele în suita imperială a incaşului. Efectul a fost devastator, fiind amplificat de apariţia celor 62 de călăreţi. Acesta a fost momentul de cotitură al confruntării. În America de Sud şi de Nord, înainte de venirea conchistadorilor, nu existau cai, civilizaţiile precolumbiene nu cunoşteau acest animal. Aşadar, cei 7.000 de incaşi nu mai văzuseră, în viata lor, o asemenea făptură. Au fugit îngroziţi, socotind că e vorba despre un animal al zeilor, preferând să-şi abandoneze împăratul. Prima şarja a lui Pizzaro a vizat grupul compus din Atahualpa şi comandanţii trupelor sale. Atahualpa a fost capturat incredibil de uşor, din mijlocul oamenilor săi, care erau, deopotrivă, terorizaţi şi uluiţi, la vederea cailor. În timp ce oamenii săi erau cuprinşi de frenezia măcelului incaşilor, care nici măcar nu îndrăzneau să-şi ridice mâinile, Pizzaro l-a capturat pe Atahualpa, direct din lectica sa. De menţionat că incaşul era beat, iar câţiva spanioli au încercat să-l ucidă, marele Inca fiind salvat, în ultima clipă, chiar de un gest al lui Pizzaro, care şi-a întins mâna, pentru a opri, instantaneu, o lovitură de sabie a unui compatriot. Rănit la braţ, dar cu incaşul capturat, Pizzaro dăduse lovitura vieţii lui.
[18] –Virusul VARILOLEI, venind cel mai probabil din Columbia, s-a împrăştiat, în numai câteva luni, în toate teritoriile ocupate de incaşi. Milioane de oameni, printre care şi majoritatea conducătorilor, au pierit, iar singurii doi bărbaţi care puteau prelua imperiul, în acel moment, de criză, au inceput o luptă fratricidă, pentru putere: Sapa Inca–Atahualpa şi fratele său vitreg, Huazcar…
[19] – Cronicarul Garcilaso de la Vega afirmă şi insistă, cu bună credinţă, că incaşul suprem ar fi fost interesat, în mod real, în primă instanţă, de propunerile preotului Valverde – dar incidentul s-a declanşat, când a pus mâna pe Biblie. Cum am afirmat mai sus, Atahualpa nu văzuse, în viaţa lui, o carte şi, în consecinţă, nu ştia să o deschidă şi să se uite în ea… Atahualpa “a ţinut, câteva minute, Biblia în mâini, după care, plictisit, a aruncat-o pe jos”. Şi, atunci, lucrurile s-au precipitat – “ajutate” şi de exclamaţia furibundo-turbată, citată mai sus: „O, vedeţi voi, spanioli, acest porc arogant? Cum a aruncat cuvântul Domnului la pământ? Vă absolv, deci, de orice păcat, tăiaţi-i pe păgânii spurcaţi”… Păcat că Biserica Romano-Catolică s-a rezumat, prin Sanctitatea Sa, Papa Ioan Paul al II-lea/Karel Vojtyla, doar să deplângă excesele Inchiziţiei – şi nu a decis o reală, severă şi îndelungă penitenţă (…însoţită de o formă sau alta de despăgubire, morală şi materială, a supravieţuitorilor-băştinaşi, din Americi – de Sud şi Centrală, în primul rând!), a întregii Biserici Romano-Catolice (şi a Băncilor Sale…!!!)…din moment ce “părinţii mănâncă aguridă, iar copiilor li se vor strepezi dinţii”…
[20] – Atahualpa şi-a negociat libertatea cu Pizzaro, oferindu-i acestuia, în schimbul eliberării sale, o cantitate uriaşă de aur.
Mare greşeală a făcut, pentru că, vom vedea mai departe, cum şi-a ţinut promisiunea fiul porcarului.
În schimbul libertăţii sale, împăratul incaş s-a oferit să-i umple cu aur spaniolului o cameră cu lungimea de 6,7 metri, lăţimea de 5, 2 metri şi înălţimea de 2, 4 metri.
Incaşul şi-a tinut partea de promisiune, camera fiind umplută cu aur, de către supuşii săi, în decursul a două luni.
Cu toate acestea, lacomul spaniol nu se îndura să-l elibereze, sperând, probabil, în mai mult aur. După câteva luni de prizonierat, Pizzaro se temea de un eventual atac al incaşilor, aflaţi sub comanda căpeteniei Ruminahui. În consecinţă, conchistadorul înscenează un proces de faţadă, în care îl acuză pe incaş de idolatrie, revoltă contra spaniolilor, precum şi de uciderea propriului frate, Huazcar. Mizerabilul personaj îl ameninta, în continuare, pe incaş, cu arderea pe rug, o moarte care-l îngrozeşte pe Atahualpa, deoarece, conform credinţelor incaşe, sufletul nu ar putea trece la viaţa de apoi, dacă trupul este ars. În tragica mascaradă intervine preotul Valverde, care visa numai convertiri pe bandă. Prelatul catolic intervine, spunându-i lui Atahualpa că, dacă se va boteza în cultul romano-catolic, va fi strangulat si-si va salva astfel sufletul (!). Încolţit, Atahualpa decide să se convertească, primind numele de botez Juan Santos Atahualpa.
Pentru a-l potoli pe sadicul Pizzaro, preotul Valverde decide să ardă pe rug doar veşmintele incaşului. Imediat după botezul în credinţa catolică, Atahualpa este sugrumat cu o funie. Cea mai tânără dintre soţiile lui Atahualpa, Cuxirimay Ocllo, în vârsta de doar 10 ani, fusese ţinută în prizonierat, alături de incaş. Pizzaro pusese, deja, ochii pe ea, astfel încât, după ce fata împlineşte 15 ani şi este botezată catolică, primind numele de Dona Angelina, fiul porcarului, aflat, acum, pe cai mari (la propriu şi la figurat) şi-o face amantă şi are cu ea doi fii, botezaţi Juan şi Francisco.
[21] -Regele CAROL QUINTUL…
[22] –DIEGO DE ALMAGRO – născut în 1479, în localitatea Almagro; fiu al perechii de concubini Elvira Guttierez şi Juan de Montenegro. La fel de analfabet şi crud, ca şi „confratele” său întru crimă (şi asasinul său!), Francisco Pizzaro – dar ceva mai păgubos (în strălucire!) decât acesta,…
[23] -Cf. DIEGO DE ALMAGRO, pe site-ul francez www.amerique-latine.com.
[24] –STẤNJEN, stânjeni, s. m. I. Unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m; lungime sau cantitate de material corespunzătoare acestei unități de măsură.
[25] – IN-FÓLIO, adj. invar., (2) in-foliuri, s. n. 1. Adj. invar. (Despre formatul unei cărți) În care coala de hârtie este îndoită în două, formând patru pagini.
[26] – IN-QUÁRTO, adj. invar., (2) in-quartouri, s. n. 1. Adj. invar. (Despre formatul unei cărți sau al unei file dintr-o carte) În care coala de hârtie imprimată este îndoită în patru, formând patru foi sau opt pagini.
[27] – MAHÓN, mahoni, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori din regiunea tropicală a Americii, cu lemnul de culoare brună-roșiatică, foarte rezistent, folosit la confecționarea mobilei de lux.
[28]– TEC, teci, s. m. Arbore exotic originar din sudul Asiei, înalt, cu frunze opuse, întregi și cu flori albe, al cărui lemn dens și rezistent este folosit mai ales în construcții navale.
[29] –CALUMET-PIPĂ – reprezintă Omul Primordial, în picioare, în Centrul Lumii, deci pe chiar Axul Lumii şi făptuind, prin intermediul rugăciunii, materializate prin fumul de tutun, care nu e altceva decât suflul, adică, Sufletul – unirea dintre puterile chtoniene şi Zeul Suprem uranian, spre care se înalţă ruga lui. CALUMETUL-PIPĂ simbolizează, deci, forţa şi puterea acestui Om Primordial, microcosm, invulnerabil şi nemuritor. După alchimistul Geber, fumul simbolizează sufletul despărţit de trup (cf. Geber – De Alchimia, 1529).
[30] –GARCILASO DE LA VEGA, „INCAŞUL”, s-a născut ca Gomez Suarez de Figueroa, în Cuzco, pe data de 12 aprilie 1539. Tatăl său a fost vestitul conquistador, căpitanul Sebastian Garcilaso de la Vega y Vargas. Mama sa a fost Isabel Suarez Chimpu Ocllo, nepoata incaşului Huaina Capac şi concubine căpitanului spaniol. Statutul său de prinţesă Inca şi mamă a primului său născut nu l-a împiedicat pe Sebastian Garcilaso să se căsătorească, mai târziu, cu o femeie de familie bună (dona Luisa Martel, care era cu doar patru ani mai mare decât Gomez) şi să o mărite pe Isabel cu un om de rând (Juan del Pedroche). Fiul lor a fost, aşadar, primul metis peruvian, şi ambele părţi ale familiei au avut grijă ca el să ia contact cu tradiţiile ambelor culturi. A învăţat, mai întâi, dialectul Quechua şi apoi spaniola, înainte de a se înscrie la cursurile elementare de latină, în Cuzco.
Jumătatea secolului al şaisprezecelea a constituit o perioadă dificilă, plină de rebeliuni şi războaie civile, în colonii, iar reputaţia lui Sebastian Garcilaso a fost pătată, în mod repetat, de acuzaţii de trădare. Totuşi, el şi-a păstrat averea şi, prin testamentul pe care l-a lăsat, în 1559, a aranjat ca Gomez să beneficieze de educaţie în Spania.Tânărul metis a pornit pe mare în 1560 şi şi-a cunoscut rudele paterne în Andaluzia – şi se pare că a studiat latina, pentru o vreme, cu Pedro Sanchez de Herrera, în Sevilia. Până în 1563, îşi asumase, deja, cu măndrie, numele tatălui său. De asemenea, a aflat, spre spaima sa, că originea sa mixtă, Inca, şi provenienţa din conquistadori, nu avea prea mare valoare, în Peninsulă. Garcilaso a mers, de mai multe ori, la Madrid, încercănd să obţină reabilitarea reputaţiei tatălui său, dar s-a lovit de judecători ostili şi de urmările nefaste ale acţiunilor tatălui său, consemnate în cronicile mai vechi, ale Indiilor. Scurta perioadă în care a luptat, ca militar, împotriva rebelilor Morisco nu a ajutat cu nimic la îmbunătăţirea poziţiei lui Garcilaso. După zece ani, fiind în imposibilitate de a se întoarce în Lumea Nouă, din cauza dificultăţilor financiare şi politice, a moştenit o mică avere de pe urma unchiului patern.Totuşi, la acea dată, din cauza represiunilor ce au urmat, după executarea lui Tupac Amaru, nu era recomandat, pentru cei din familia regală Inca, să mai rămână în acea regiune. Garcilaso nu si-a mai revăzut, niciodată, pământul natal.
Dezamăgit de insuccesul său, atât la curte, cât şi în cariera militară, Garcilaso s-a retras în mijlocul familiei sale, în satul Montilla, din Cordoba. Acolo s-a hotărât să se dedice studiului şi scrisului, încurajat fiind, în acest demers, de către un grup local de intelectuali şi literaţi. Operele sale publicate sunt Los dialogos de amor (Madrid, 1590), La Florida del Inca (1605) şi Comentarios Reales de los Incas (partea 1:1609; partea a 2-a, Historia General del Peru, a fost publicată postum, în 1617). În plus, se pare că Incaşul a scris, în timpul petrecut în Spania, o serie de poeme, un jurnal şi nişte manuscrise nepublicate, cum ar fi eseul său genealogic: La descendencia de Garcia Perez de Vargas.
Scrierile lui Garcilaso reprezintă o mărturie elocventă a frământărilor intelectuale şi emoţionale, cu care s-a confruntat acest hibrid unic al Lumilor Noi şi Vechi. Prima sa “aventură literară” a reprezentat-o o traducere măiestrită în spaniolă, a unei capodopere aparţinând Renaşterii italiene, neo-platonicele Dialoghi de amore, ale lui Leon Hebreo. Prin opera sa, Garcilaso s-a afirmat ca un intelectual umanist European de cel mai înaltcalibru, dar, cu toate acestea, a subliniat originea sa metisă, semnându-se ca „INGA”, pe pagina de titlu. A atras, de asemenea, atenţia Inchiziţiei, care cenzurase anumite pasaje ale Dialogurilor, interzicând, mai apoi, tipărirea traducerilor sale în spaniolă. Garcilaso a fost influenţat de admiraţia sa pentru filozofia lui Judah Abarbanal, un evreu care îşi proclama, cu mâdrie, propria origine “nesănătoasă”, adoptând pseudonimul „Leon Evreul”.
O dată cu publicarea lucrării Florida, atenţia lui Garcilaso s-a îndreptat, din nou, asupra Lumii Noi. Timp de câţiva ani, a colaborat cu Gonzalo Silvestre, un supravieţuitor al expediţiilor lui Soto, în zona ce reprezintă, astăzi, sud-estul Statelor Unite, pentru a furniza o povestire epică a acelor călătorii. În povestirea sa, Garcilaso a recurs la analogii clasice, descriindu-i pe conquistadori ca personaje eroice, iar pe Indieni ca pe păgânii nobili, o analogie cu grecii şi romanii. Această perspectivă istoriografică a devenit şi mai pregnant, în ultima sa opera, monumentala istorie, în două volume, a Peru-ului.
Primul volum al acestei istorii vorbeşte despre originea şi ridicarea/construirea imperiului Inca. În documentarea acestei lucrări s-a folosit de mărturiile prietenilor săi nativi din Peru, precum şi de propriile sale amintiri din copilărie, care abundă de poveşti ale rudelor Inca. Din nou, impresia general, pe care o lasă întreaga lucrare, este că populaţia Inca a domnit cu înţelepciune, pe modelul clasic al Romei păgâne. Singura lor greşeală adevărată a fost reprezentată de credinţa naivă în idoli, Garcilaso preamărind încercările spaniolilor de a-i converti. Totuşi, mesajul său este clar: incaşii erau un popor nobil, care merita să fie tratat cu respect şi care ar fi meritat, probabil, să aibă un rol, în guvernarea propriilor lor teritorii.
Al doilea volum (al cărui titlu a fost schimbat, fapt ce a dus la speculaţii, privind faptul că e posibil ca originalul Comentarios Reales să fi ofensat, prin sugestia sa, referitoare la legitimitatea regalitatii Inca) continuă istoria peruviană, de la venirea spaniolilor, până la sfârşitul secolului al 16-lea. Descrierea evenimentelor violente şi sângeroase, de la începutul colonizării Peru-ului, în contrast cu ordinea din interiorul regimului Inca, creionează, fără dubiu, ideea dezastrului pe care l-a reprezentat cucerirea spaniolă, pentru acea zonă. Garcilaso sugerează că principala problemă ar fi constituit-o o serie de neînţelegeri culturale: spaniolii erau luptători manieraţi şi creştini pioşi, dar faptul că nu au învăţat dialectul Quechua şi au subestimat/subevaluat cultura Inca a avut consecinţe tragice.
Garcilaso a afirmat, în era Inchiziţiei, a cărţilor interzise şi a intoleranţei rasiale, că aceste colonii spaniole ar fi avut nevoie de un nou regim, condus de oameni care să înţeleagă tradiţiile băştinaşilor şi, mai ales, să cunoască ambele limbi – spaniola şi dialectul Inca. Din păcate, această idee revoluţionară/progresistă (deşi subiectivă) a fost ignorată şi toate copiile Istoriei Inca din Peru au fost confiscate, pe tăcute, de oficialităţile regale, la începutul răscoalei lui Tupac Amaru, din 1781. Numai după dobândirea independenţei coloniilor, în secolul 19, a fost posibilă, din nou, citirea liberă a acestei Istorii Inca.
În ultimii săi ani, Garcilaso a devenit cleric de rang minor, şi-a îndeplinit îndatoririle religioase şi a avut grijă de un spital caritabil, fiind, de asemenea, tatăl unui fiu ilegitim (Diego de Vargas). S-a ocupat şi de afaceri, a încercat, în continuare, să capete recunoaşterea curţii regale, preocupat fiind, în același timp, de publicarea operelor sale complete. Garcilaso a murit de moarte bună, dar dezamăgit, pe 23 aprilie 1616. A fost înmormântat în catedrala din Cordoba. Amintirea personalității sale rămâne un punct de reper, pentru mândria peruviană şi nativ-americană (cf. rarebooks.library.nd.edu – selections from the Library of José Durand, trad. din engleză, de Patricia Oana Botez).
[31] -Avem de-a face cu o licenţă scriitoricească: partea I a lucrării Comentarios Reales de los Incas a fost publicată în 1609, iar nu în 1601 – partea a II-a, Historia General del Peru, a fost publicată în 1617. Dar este foarte posibil ca, ceea ce vedea abatele Bernardo, pe masa din chilia abatelui misiunii franciscane, să fi fost manuscrisul părţii întâi (poate şi începutul părţii a II-a…) – pentru că, pe pagină, erau nenumărate tăieturi şi ştersături…
[32] –MANTIE – face parte din atributele regale ale zeilor. Călugărul sau călugăriţa, atunci când se retrag din lume, îmbrăcând rasa şi făcând legământul, se acoperă cu o mantie sau o capă. Acest gest simbolizează retragerea în sine şi întru Dumnezeu, despărţirea corelativă de lume şi ispitele ei, părăsirea instinctelor materiale. Îmbrăcarea MANTIEI înseamnă opţiunea pentru înţelepciune („mantia filosofului”). A-ţi oferi MANTIA, înseamnă a te oferi pe tine însuţi. Discipolul continuă tradiţia spirituală primită de la dascălul său şi se bucură de toate harurile acestuia.
[33] –CARTE – simbol al universului: „Universul este o imensă carte”, scrie Mohyddin Ibn-Arabi. În centrul Paradisului este Pomul Vieţii: frunzele Pomului, întocmai caracterelor cărţii, reprezintă totalitatea fiinţelor, dar şi totalitatea legilor divine. Dacă universul este o CARTE, înseamnă că această CARTE reprezintă REVELAŢIA şi, deci, prin extensie, manifestarea. „LIBER MUNDI”/CARTEA LUMII este MESAJUL DIVIN, arhetipul faţă de care diferitele CĂRŢI revelate nu sunt decât nişte specificări, nişte traduceri în limbaj inteligibil. În anumite versiuni ale Căutării Graalului, CARTEA mai este asimilată şi POTIRULUI. Aici, simbolismul e foarte limpede: căutarea Graalului este cea a CUVÂNTULUI PIERDUT, a ÎNŢELEPCIUNII, devenită inaccesibilă oamenilor de rând. O carte închisă semnifică materia virgină: dacă e deschisă, pe cea fecundată. Dacă e închisă, CARTEA îşi păstrează taina. Odată deschisă, îşi lasă înţeles conţinutul, de către cel care o priveşte. Pentru alchimişti, OPERA este simbolic exprimată printr-o CARTE, când dechisă, când închisă, în funcţie de faptul că ea (materia primă) a fost prelucrată, sau doar extrasă din „mină”.
[34] – MACHIAVELLI, NICCOLO (1469-1527) – scriitor, istoric si om politic florentin. Nascut la Florenta ca fiu al unui notar, Machiavelli nu putea accede la vreo functie publica in regimul republican de dupa 1494, astfel incat experienta pe care avea sa-si bazeze noua sa metoda politica o va datora unei slujbe retribuite la Cancelarie. Viata sa cuprinde trei perioade principale: (1) 1469-1498: anii copilariei si ai tineretii la Florenta, in timpul domniei lui Lorenzo de’ Medici, iar dupa expulzarea, in 1494, a fiului acestuia, Pierro de Medici, cei patru ani tulburi de guvernare republicana, dominata de calugarul dominican Girolamo Savonarola; (2) 1498-1512: implicarea activa in politica, in calitate de secretar al celei de-a doua Cancelarii si om de incredere al noului sef de stat permanent de dupa 1502, Pierro Soderini; in aceasta perioada a fost si secretar al Consiliul de razvoi al celor Zece, secretar al nou-infiintatului Consiliu al celor Noua al Militiei, la crearea careia contribuise substantial in 1506, si trimis guvernamental in aproximativ treizeci si cinci de misiuni, dintre care patru in Franta si Siena, doua la Cesare Borgia si una la imparatul Germaniei;(3) 1512-1527: pierderea slujbei si o scurta intemnitare dupa reintoarcerea Medicilor, si inceputul carierei literare, „căci soarta m-a facut astfel, încât neştiind să discut nici despre meşteşugul mătăsii, nici despre cel al lânii, nici despre căştiguri şi pierderi, trebuie să discut despre politică”. Incercarile de a castiga favoarea Medicilor prin lucrarea „Principele” s-au soldat, in 1520, cu insarcinarea primita de la cardinalul Giulio de Medici de a scrie o istorie a Florentei – Discursul, la moartea lui Lorenzo, duce de Urbino. Machiavelli moare la 21 iunie 1527, unsprezece zile dupa esecul de a obtine, dupa restaurarea guvernarii republicane, postul de odinioara de la Cancelarie.
[35]–OMUL PRIMORDIAL ia naştere dintr-un ou, cum este cazul lui Prajapati, din Vede, sau al lui Pangu – primul om din mitul genezei vechilor chinezi. Mitologia egipteană ni-l oferă pe Nun, oul scos la suprafaţă de valurile oceanului primordial. Din oul Nun va ţâşni la viaţă zeul Hnum, care va da naştere, la rândul său, la mai multe ouă, din care vor apărea zeii.
[36] – KALOKAGATH’IA s.f. 1. (Fil.) Idealul educativ, de om dezvoltat armonios. ♦ Armonizare a Frumosului şi Binelui şi Adevărului, în idealul perfecţiunii. 2. Teorie estetică potrivit căreia toate valorile superioare ale spiritului, inclusiv cele morale si ale cunoaşterii, pot avea şi valoare estetică (din gr. kalokagathia).
[37] – ALETHEIA (din greacă : „adevăr”) – semnifică ansamblul de proceduri prin care este cuprinsă conceptual şi explicată cauzal întreaga realitate, sau totalitatea metodelor prin care este descrisă şi motivată existenţa şi particularităţile modale ale naturii.
[38] – Termenul de ENERGIE îl folosim pentru etimologia sa: ENERGEIA = activitate, putere de a acţiona – şi îl relaţionăm cu sensul antic al cuvântului AITHEROS (eter): sufletul lumii.
[39] – Tianzi înseamnă «FIUL CERULUI», există o multitudine de legende care circulă în zonă. Se spune că un fermier, pe numele său Xiang Dakun, a fost liderul unei revolte ce a purtat numele de Tianzi. În momentul în care a ajuns în vârful acestor munţi, fermierul s-a aruncat în gol. Munţii au fost denumiţi Tianzi, după revolta condusă de fermier.
[40] – RÍCȘĂ, ricșe, s. f. Trăsurică cu două roți, trasă de un om, folosită în unele țări din Orient.