Pas în doi (10)
sufletele noastre o ușă
prin care plecăm și ne întoarcem
în partea noastră de cer
în fiecare noapte
pâlpâind alb în coridoarele ei
lungi nefirești
cel mai adesea ne rătăcim
printre angoase și șerpi
dorințele noastre
dimineața se-ascundea
după ceasul tăcut pustiit
cât eram de frumoasă, iubite
şi cum visam să scriu cu lumină
despre libertatea noastră
pe trupul meu
iar acesta să rodească încă o dată de dor
ca o rană albastră
privirea mea agățată de privirea ta
înlănțuindu-se cumva una cu alta
sau pierzându-se în noapte
ar trebui să știi
că de câte ori te privești
eu sunt în cealaltă parte a oglinzii
încercând să ajung până la tine
să-ți mângâi chipul umărul și sânii
de la tine-am învățat
că pot încă zbura
până la marginea lumii
iubește-mă îți spun
și stelele încep să-şi scuture
iluziile din ochi
peste copacii-nsângerați coboară liniștea
un tramvai trece prin noapte
mă jertfești în chiar secunda ta de dragoste
de un timp locuiesc în somnul meu
iar visele îmi sunt ca niște năluci
doar neputință
doar groaza de a nu fi singur
gândurile mele fumegă
ca niște valuri lovite de pietre
simt că deja te-am pierdut
și nici nu știu să fac altceva
decât să te plâng
în mine e doar cenușă
ca-ntr-un poem neterminat
o noapte sunt sosită-n ochii tăi
închide-i
––––––––––––
Adriana Popa & Petre Ioan Creţu
Timișoara, Timiș & Slobozia, Ialomița