Foamea a uitat de mine
Peste depărtări uitate, plâng izvoare printre stânci
Ochiul Cerului se sparge , într-o lacrimă de foc
Covoraș de frunze-n dungă dorm în văile adânci
Mugurele-mpărației simt că vrea să intre-n joc.
Zbor de pasăre măiastră lasă-n urmă fulgii goi
Vântul fuge și se-ntoarce într-o margine de lac,
Umbrele necunoscute se ascund pe după noi
Toată grijle pustiei , prin apusuri, loc îşi fac.
Cerul a- nghițit tot focul , strâns de-un veac la fierărie
A suit şi nicovala și trosnește din ciocan
Sub aripi strânge fierarul să-l învețe meserie
Și la poartă-i miorița ce-i pierdută de-un cioban.
Eu pe fânul din căpiță adun timpul într-un loc
Mic îl fac si deapăn iute cât un măr ce-n pârg a dat
Îl arunc pe bolta serii , ca-n ștergarul ei de foc
Și-mi chem câinele cu mine ,să audă-n palme bat.
Lăsăm grijile la poartă sufletului mic si blând
Și culegem romaniță într-un coș larg de nuiele
Vine ziua,trece noaptea fără timp și fără gând
Fără grijile mărunte, fără nori și temenele.
Adormită pe căpiță si sub umbra unui nor
Vreme vine, vreme pleacă și cu ea plecăm și noi
Miorița singurică zbiară-n van fără ciopor
Cerul a-nceput să plângă , lacrima din ochii goi.
Foamea a uitat de mine și-n picior doarme un ciot
Câinele suflă mai tare si căldura lui mă cerne
Îi strâng trupul cald în brațe , cu urechea peste bot
Și copil adorm ca-n brațe , în a Cerurilor perne.
Sfânta pădure
Prin verdele profund mai cântă vara
Pe mine și pe tine, tot mereu,
Acordurile-i fine, cu vioara
Și un arcuş, creat din curcubeu.
Copaci m-ai strâng din frunzele ce-i dor
Și leapădă doar crengi ce nu-înțeleg,
Că-n toamna ce le-aşteaptă ,parcă mor
Și moarte le rămân un an întreg.
Pe scoarța ruptă, le-a crescut o gură
De nici nu poate să le-aducă vină
Că-i pregătită de cuminecătură
Pentru a cere de la Dumnezeu Lumină.
Pe malul apei mă trec să privesc
Un vârf de munte unde cresc zăpezi,
Mai văd pe nori un vers ce îl citesc
Și-un apostrof, care de-abia-l mai vezi
O frunză din pădure-mi spune , scrie
Ce vezi aicea, nu-i un vis din vis
Și mâna-ncepe-o nouă poezie,
Iar tocul și cerneala s-au deschis.
Finalul ei nu pot să-l mai citesc
Ca rimele nu știu ce este frica,
Din vara ce se pleacă şi-o iubesc
Zburând fără să pot să-i zic nimica.
O Doamne simt minunea din minune ,
Iar vorbele – amorțite, toate-mi tac.
Închin pădurii sfântă rugăciune,
Iar pân’ să plec, cu limba , cruce-mi fac.
Oare cine ?
A căzut o frunză din arine
Oare cine vine Doamne, cine vine?
Arșița pământului , suspine
Peste luciul apei să-l aline…
A căzut o frunză … din măline
Oare cine vine , Doamne , cine vine ?
Cresc mormane de simțiri divine
Lângă un izvor, cu ape cristaline.
A căzut o frunză dintr-un pom
Oare cine vine Doamne, cine vine?
Și-a căzut pe liniștea din Dom,
Pacea lumii- n zilele-i puține.
Azi s-a sinucis o frunză-n calea mea
Peste umbre, peste tot din mine
Să te-aștepte Doamne ,cine-o vrea?
Cine Doamne, eu te-aștept pe Tine!
————————————————–
Emma POENARIU SERAFIN
9 august, 2018