ÎN SUFLET VERDE, SPERANŢELE NU MOR
Sub raza cald-a soarelui, a răsărit un firicel,
De-un verde crud şi-adâncă-n humă rădăcină…
Sorbindu-şi seva cu nesaţ, devenise copăcel,
Ca braţele spre cer, întindea ramuri din tulpină !
Creştea cam singuratec, la margine de drum,
În a luminii cale, lăsând timid un pic de umbră,
Pe ce-odat’ fusese ars, până la pulbere şi scrum,
De-un foc mocnit, într-o noapte grea şi sumbră !
Deja-ncepuse să-l aplece vântul şi furtuna,
Frunzele să-i smulgă şi să-l îndoaie de grumaz…
Promoroaca-i îngreuna de mic ramurile, într-una,
Oricât voia să pară, brad puternic şi viteaz…
Cu cât se înălţa mai sus, ca să privească-n zare,
Mai aprig îl loveau crivăţul şi… trăsnetele cu ploi…
Căuta şi alţi copaci, neajutoraţi, în depărtare,
Se-ntrista, de-ngenuncheaţi păreau pe drum şi goi…
Ce mult voia, cu ramurile, pe vreunul să ajungă,
Să-i simtă seva cum pulsează, să-i ţină de urât…
Avea însă de crescut, calea părea-ncă lungă,
Până la cel de mai aproape şi era posomorât…
Trecuseră însă primăveri şi veri şi… toamne..
Scoarţa-i începuse, cu anii, să i se scorojească…
Ce mult dorise-n nopţi târzii o mângâiere, DOAMNE,
Împletindu-şi crengile c-un altul, împreună să trăiască !
Acum, în pragul iernii, l-au părăsit frunzele… au căzut,
Dar, ceva a-nvăţat, că sufletul când este încă verde,
Păsările îi vor veni pe crengi să-i cânte, aşa, ca la-nceput,
Că, speranţa-i vie, trăieşte si-i ultima ce se va pierde !
ADEVĂRURI ȘI DREPTATE…
Ce minunat cuvânt ni se prelinge-adesea de pe buze,
Când vrem a spune cu emfază despre Democrație…
Frumos, dar nu-n logosul pompos al minților obtuze,
Împrăștiat în vânturi, bombastic, ca bubuitul de obuze,
Dorind să ne-mpresioneze noua castă de ”aristocrație”,
A timpurilor noi, spoită mediocrație…
Multe barbologii se zic, despre drepturile omului și legi,
Spuse, de parc-ar fi-nțelese de șleahta asta de borfași,
Ce se cred, c-or fi c-un cap mai sus de alții, buni strategi,
Dar nefiind mai mult, decât inculți, perverși și sacrilegi,
Ce, cu-ale lor fapte, ne fac să fim și noi cu ei părtași,
Distrugând ce-au câștigat ai noștri-naintași…
Prostite mase, parcă nu vedem cum Adevărul plânge,
Pe-o stâncă singuratic, printre mormane de minciuni…
Privim Dreptatea schingiuită-n băltoaca ei de sânge,
Căzută de pe piedestalu-i, cu brațe frânte și nătânge,
Hoția și Necinstea arzând totu-n cale, până la tăciuni,
Lăsând în urmă maldăre de uscăciuni…
O altă Dreptate văd ei, surdo-mută, oarbă și-nvalidă,
Una croită dup-a lor măsură, pentru farisei și ticăloși…
Și-n timp ce se-mbogățesc, ajunși la vârf de piramidă,
Noi tot mai mult prostiți, ne ducem traiul de omidă,
Târâindu-ne de azi pe mâine, conduși de mincinoși,
Uitând de-averea lăsată de strămoși…
Nu mai știu ce așteptăm, nici nu mai dăm din mâini,
Ca înecații ne lăsăm să cădem cu fața în băltoacă…
Ne mulțumim cu oase supte și fărâmituri din pâini,
Ca șocații lingem mâna, l-aidoma dresorilor de câini
Și, mârâind unii la alții, împinși și mai vârtos în cloacă,
Ne-mbulzim să fim primii la troacă…
Pământul sub noi geme, se-ntreabă unde-s luptătorii,
Urmașii celor ce luptară, pentru Libertate și Egalitate…
Se-nvârt în racla lor, cei ce-au apărat odinioară teritorii,
Lăsând pe file de istorie, cu fieru-ncins, înscrise glorii,
Cuvinte muiate-n sânge scurs, Suveranitate, Demnitate,
Azi, parcă uitate, Adevăruri și Dreptate…
ÎNCHISOAREA E ÎN NOI
O viaţă m-am simţit înconjurată,
De stânci, ce îmi tăiau suflarea,
De parcă aş fi fost pe veci jurată,
Doar de-a cunoaşte închisoarea !
Suflet sihastru, venit din ce meleag…
Pierdusem prin hăţişuri lesne farul
Şi colindând prin văgăuni, pribeag,
Simţisem că mi s-a umplut paharul !
Şi-am zis, să sparg zidul, atunci…,
S-alerg cu braţele-mi spre soare,
Că mi-s sătulă numai de porunci,
Jug, sub care bucuria-mi moare !
În jurul meu, acum e-aşa feeric,
Sub orbitoarea soarelui lumină,
Că, bâjbâind o viaţă pe-ntuneric,
Mi s-a înfipt ca ghimpele-n retină !
Închid ochii-mi acoperiţi de rouă,
Privesc prin gene la ziu-asta senină,
Ce-n picături, ne este dată nouă,
Să nu ne ardă lucirea ei divină !
Abia acuma-nvăţ cum să păşesc,
Prin lanurile speranţei, verzi, de grâu,
Prin nouri, pe Tine să te desluşesc
Şi ce gândesc, să zic fără de frâu !
Mă bucur şi-eu, de astă dimineaţă…
Cu smerenie, Doamne, dar şi cu extaz,
Că azi, serbez şi eu o nouă viaţă,
Uitând de închisoarea mea şi de necaz !
––––––––––––
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
13 iulie, 2018