Vasilica GRIGORAȘ: “Căutând după mere” România Profundă

Actorul, autorul şi regizorul de teatru, scriitorul şi eseistul Dan Puric, prin tot ceea ce spune, scrie şi întreprinde ne asigură de faptul că încă mai există România Profundă. Însă, după ceea ce se întâmplă în această minunată ţară în ultimul timp, suntem tentaţi să îl contrazicem chiar cu fapte indubitabile. Pentru a crede, susţine şi îmbrăţişa o variantă sau alta, este nevoie de o analiză foarte atentă şi să fim receptivi la semnalele definitorii ale manifestării poporului în graniţele sale, sau, mai nou, şi ale aparţinătorilor poporului român trăitori pe meleaguri străine.

Nu ne-am propus să facem un exerciţiu, o expunere, un eseu a ceea ce înseamnă România Profundă, ci îi vom lua drept “avocaţi ai poporului” pe cei doi autori ai cărţii “Căutând printre mere – un dialog amical” între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică, apărută la Editura SITECH, 2018. “Cei doi se spovedesc unul altuia întru theatre a deux, ori spre o upanişadă”. (George Anca). Ei poartă în sufletul lor o Românie abisală, deşi au avut destine diferite, un parcurs particular al timpului, fiecare are un caracter bine conturat şi strict individualizat, deosebindu-se fundamental în anumite privinţe, însă au moştenit numeroase trăsături asemănătoare, printre care aş enumera: sfânta naturaleţe a fiinţei lor, lucida analiză a vieţii, gingaşa acurateţe a iubirii… Trăind la mari depărtări, necesitatea ori hazardul a făcut, ca la un moment dat să se întâlnească şi să-şi unească puterile în realizarea unei lucrări obişnuite şi simple (doar la prima vedere), însă măreţe, de anvergură şi cu mare încărcătură emoţională.

Ambii autori, au reale calităţi scriitoriceşti “un ştiutor şi un mai ştiutor“ (George Anca), dar abordează stiluri total diferite; Pavel Rătundeanu-Ferghete, intelectualul-ţăran, care străbate în căruţă/şaretă ori la pas uliţele satului şi distanţele dintre sate, se implică adânc în viaţa concetăţenilor, observă cu lux de amănunte, până la detaliu tablourile care-i atrag atenţia în mod plăcut, sau, din păcate contaminate de viruşii descompunerii adevăratelor valori umane. Ben Todică, artistul-muncitor, călătorind peste mări şi ţări cu mijloace de transport sofisticate, moderne (maşină, tren de mare viteză, avion), minte luminată care operează cu maniere subtile de interpretare a realităţii actuale, suflet deschis, fin observator şi cunoscător al vieţii popoarelor pe mapamond. Prin întâlnirea celor doi a apărut o carte, după opinia noastră, un “caz“ în peisajul prozei româneşti, care îi parafează pe autori ca scriitori care se mişcă liber, cu o dezinvoltură a simplităţii ce nu trebuie confundată cu absenţa esenţei, ci din contra este calea iscusită de acces la izvorul cristalin al rădăcinilor unui popor.

Se observă la cei doi scriitori un nonconformism, atât în viaţă “mă simţeam în largul omului liber scăpat din închisoare, a calului scăpat în buiestru din frâu“ (Pavel Rătundeanu), “aveam acasă mai multă libertate“ (Ben Todică), cât şi în scris. Nu se supun unor canoane, de orice fel ar fi ele, ci povestesc firesc întâmplări din viaţa lor, din realitatea imediată, colorându-le afectiv, dându-le fie o conotaţie negativă, ori una pozitivă, admirativă.

Incertitudinea încadrării tipologice tematico-narative a cărţii, nu-i ştirbeşte totuşi coerenţa interioară, unitatea subcontextuală. După George Anca, volumul este un roman: “Tiradele şi personajele lui Pavel ambiţionează romanul creşterii lui la umbra replicilor centaurului româno-australian“. Cartea poate fi considerată roman social (fapte, trăiri, relaţii interumane, acţiunea desfăşurându-se în principal în două orânduiri sociale – socialism şi capitalism…), roman istoric (referiri la toate perioadele istorice şi conducători…), roman de atmosferă şi moravuri… “o viaţă aşa cum a fost”, roman autobiografic ori un jurnal, memorii, mărturisiri… Din punctul nostru de vedere, volumul este o monografie a sufletului românului adevărat, cu conştiinţa nepătată, cu dorinţa lucrului bine făcut şi cu rost, întru împlinirea menirii cu care a fost trimis pe-acest pământ. În opinia autorilor, “scrierea este o rugăciune“, iar “pâinea şi pacea sunt liturghia luminii“. Totul este prezentat sincer, fără exagerări, fără ficţiune, fără artificii meschine; totul este trecut prin propriul filtru, acela asemenea sitei celeste, prin care norii îşi cern fulgii de nea ori stropii de ploaie pentru a hrăni pământul roditor. “Istoria este cea trăită, neinventată, istoria-poveste frumoasă e dintr-al nostru colţ al ţării, ţară,pe care o am cum rar alţii o au. Doamne, dar eu o am cu aur cenuşiu strecurat de luminat şi curat, o am cu folclor şi oameni destoinici, cu oameni de aur, oameni măsură a lucrurilor, oameni potriviţi la locul şi timpul potrivit, sfinţiţi de năstruşnicia lor, câştigată de şcoala urmată, ca şcoală dincolo de şcoală pentru a se ridica de pe orizontală pe verticală întru răsit de soare şi binecâvântate a ceea ce-i iubire, drept de înviere“. (Pavel Rătundeanu)

Autorii dovedesc o foarte bună memorie a amănuntelor, uimitoare putere de analiză, cartea distingându-se printr-un biografism autentic, constituit în mare parte din confesiuni sincere, mărturii relevante pentru înţelegerea demersului lor literar. Remarcăm la Ben Todică stilul concentrat, exprimarea rafinată, fină, interpretarea pertinentă fenomenelor lumii contemporane, şi nu numai, cu trimiteri exacte la fapte şi oameni, punând punctul pe I (mare). Pavel Rătundeanu face dovada clară a unei asimilări în timp de vaste cunoştinţe din literatura română şi universală, din istoria şi geografia ţării şi lumii, din cultura neamului românesc, dar îşi dezvăluie cu francheţe sumedenie de trăiri existenţiale, familiale, sociale, profesionale. Cu prezenţă de spirit şi acuitate mentală a glăsuit cuvinte pline de lirism şi muzicalitate, aşa cum i-au fost încrustate cu litere de aur în propriu-ul ADN.
Asistăm la un dialog, o convorbire frăţească, sinceră, dar şi la o înlănţuire de proză veridică, în care evoluează personaje tipic româneşti, cu trăsături caracteristice Ardealului, prin venele cărora curge încă sânge neinfestat de transformările sociale, politice, economice… ale niciunui regim.

Întâlnim în această carte o societate de săteni, cu îndeletnicirile lor, angajaţi în relaţii de rudenie, comunitare, administrative… şi putem vorbi de o analiză psihologică a tipului de ţăran, prin care putem desprinde unele trăsături largi, fără broderii inutile, concentrate în gesturi, atitudini care-i conturează profilul, uneori denaturat de intemperiile vremurilor trăite. De apreciat abilităţile de psiholog cu exactitate de etnograf ale lui Pavel Rătundeanu, cunoscător al traiului gospodărului, al tradiţiilor, obiceiurilor, superstiţiilor, toate acestea reprezentând suma vieţii populare. Fapte diverse, minore, fără însemnătate, mici istorii de o morală elementară sunt just şi adânc observate.

Cartea este scrisă într-o limbă “Limba Română este Patria mea“ (Nichita Stănescu) frumoasă, curată, armonioasă, care abundă în regionalisme şi arhaisme, expresii şi jargoane populare neaoşe, de acolo din izvorul nesecat al neamului, nealterate de intemperiile vremelnice, de intervenţiile intenţionate sau neglijenţele regimurilor politice. Aceastea constituie “sarea şi piperul“ care asigură gustul deosebit de plăcut al lecturii. Între personajele cărţii sunt dialoguri vii, însă monologul interior al lui Pavel Rătundeanu este fascinant. Stilul său plastic, fraza amplă, arborescentă şi bogată în proverbe, zicători, vorbe de duh, versuri populare, pilde cu sonorităţi biblice, glume cu haz ne dezvăluie un fin artist popular. Prin simpla evocare a faptelor, descoperim darul de povestitor, care zugrăveşte cu lux de amănunte întâmplări şi evenimente la care participă nemijlocit. Eroii săi reprezintă categorii bine definite, schiţe realiste de chipuri de ardeleni, cititorul neputând ignora umorul, blândeţea, supleţea vorbelor ardeleneşti.

“Căutând după mere“ ne oferă o investigaţie vrednică, precisă a veridicităţii fondului popular prin care descoperim ţăranul, românul la graniţa între două orânduiri sociale, una în destrămare, muribundă, alta nouă (de aproape trei decenii), născută cu mari malformaţii congenitale, ambele având pilonii de rezistenţă putrezi. În România, capitalismul original este de fapt o societate în degringoladă. Lupta pentru existenţă devine din ce în ce mai acerbă şi se slujeşte de metode dure, aspre, feroce; oamenii competenţi şi de bună credinţă sunt înlăturaţi şi se ridică “ciurucurile“, cei “grosolani“ şi “golanii“, lipsiţi de scrupule, avizi de bani şi de putere. În locul celui mai barbar despot, înstăpânit pentru câteva decenii în veacul trecut (partidul comunist) au apărut mai mulţi stăpâni în interiorul ţării, iar din afară ne ameninţă alţii mai violenţi, mai dornici de subjugare şi înrobire. Între stăpânii vechi şi noi este poporul umilit, înfometat, bolnav şi lipsit de speranţă. Parcă nimic nu-i mai leagă pe oameni; politica şi democraţia, în loc să-i unească îi dezbină şi-i înrăieşte. România pare a fi vasul “Titanic“, în serioasă şi gravă derivă. “Trăim vremea caricaturilor, a bufonilor care habar nu au de nevoile poporului şi la rândul său, măria sa poporul a devenit bufon. (Ben Todică) Omenirea-i la confluenţa a două veacuri, a două milenii, în care, până şi biserica este în impas, însă, autorii conchid că buna şi adevărata credinţă este tot ceea ce ne-a mai rămas.

În acest context deloc încurajator, întâlnim în Dialogul amical al celor doi români un patriotism sincer şi, pe bună dreptate observăm un uşor filon de naţionalism. Asta nu înseamnă că este cineva discriminat, ori nedreptăţit, ci doar iubirea de ţară şi neam manifestată în toată plinătatea ei.
Cartea are 29 de capitole, fiecare cu un titlu expresiv şi incitant pentru lectură. El exprimă chintesenţa paginilor incluse, adâncimea şi claritatea trăirilor şi ideilor, “29 de împărtăşiri patetice, spiritual-reflexive între diurn şi înţelegere arhaică“ (George Anca), “un adevărat atelier de alchimie, în care gândurile lor prelucrate şi învelite în acea haină aurită lingvistică a limbii noastre româneşti.“ (Ioan Miclău-Gepianul)

Întâlnim minunate descrieri de natură prin care cititorul ”aude cântecul spicelor de grâu în adierea vântului, aude cântecele păsărilor, glasul stelelor, dornic parcă a intra în lumea universului sănătos, al acelei vieţi umane, creştine, sfinte”. (Ioan Miclău-Gepianul) Un capitol deosebit de plăcut este povestea Veronicăi, intitulat ”Fata pădurii”.

Petre Ţuţea afirma că „Ţăranl este omul absolut”, iar în opinia lui Pavel Rătundeanu, acolo unde trăieşte acesta, este „România Tainică”. La sat este ţăranul profund cu suflet mister divin, acolo este dramul de normalitate, cu „vorbe de doină şi basme balsame”. Ben Todică ne aminteşte că trăim într-o lume artificială, iar natura duală a omului se adânceşte; acesta este romantic şi violent, prieten şi duşman, după interes. Omul umblă după fericire, iar fericirea în opinia lui este banul, şi astfel îşi iroseşte viaţa, care nu poate fi cumpărată cu nimic.

În opinia lui Pavel Rătundeanu, a întemeia o familie este un act sfânt, familia este nucleul de bază al unei societăţi sănătoase, membrii săi fiind alături la bine şi la rău, însă şi aici autorul observă schimbări, uneori destul de nefireşti, unele chiar de neînţeles, absurde, însă, în ciuda acestora, nu-şi schimbă punctul de vedere, nu se îmverşunează, nu cleveteşte, nu urăşte, ci dimpotrivă iubeşte cu patos.

În carte se regăsesc cuvinte cu o pondere covârşitoare: dragoste de ţară şi neam, limba română, bunăvoinţă, bună-cuviinţă, viaţă, înţelepciune, învăţător, răbdare, străruinţă, familie, ordine şi disciplină… O asemenea scriitură poate fi asemănată cu biserica satului românesc, cuvântul fiind icoana sufletului românului, a creştinului autentic, adevărat; “Menirea vieţii este să te cauţi pe tine însuţi“ pentru ca “Să-l descoperim pe Hristosul din noi“.

Prin lectura acestui volum, cititorul rămâne cu bucuria împărtăşirii cu stropi de „Românie Tainică” din ploaia mănoasă a existenţei unui popor vechi, cu o istorie milenară care va continua să fiinţeze în propria-i adâncime (satul românesc) şi în lărgimea de mari dimensiuni, concretizată în comunităţile românilor de pe întreg globul pământesc, în sufletul tuturor românilor cu dragoste şi dor de patria mamă.

“Această carte este un tablou, este o sculptură din topor care ascunde în imaginea fiecăruia dintre noi punţi spre ai noştri de departe. Prin textul lui Pavel se vede cu adevărat prin ce trece România azi pentru că, vorba lui Blaga, darul omului s-a născut la sat“. (Ben Todică) Şi, ne permitem să adăgăm, că acolo, în peştera adâncă a românismului, “lumina lui Zamolxis“ va păstra veşnic vii stalactitele şi stalagmitele în care vor străluci perlele profunde ale spiritualităţii poporului român şi astfel, neamul nost va dăinui peste veacuri şi milenii prin binecuvântarea Domnului, pentru că “identitatea este o taină şi stă în mâna lui Dumnezeu“. (Dan Puric)

———————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

3 iulie, 2018

2 thoughts on “Vasilica GRIGORAȘ: “Căutând după mere” România Profundă

  1. O cronică superbă,
    Această cronică superbă și profundă scrisă de Vasilica Grigoraș,
    o văd ca pe o lumină venită spre a arăta aurul acestei cărți unice
    și întradevăr în grai neaoș românesc, prin gura și limba veșniciei
    satului nostru scrisă, decojită de teoretizări filologice, lasând
    esenta sufletului popular limpede, așa cum în dialogarea lor
    autorii Ben&Pavel au simțit a scrie cartea lor Căutând după mere.

    1. Mulţumesc din suflet pentru lectura recenziei şi aprecierile frumoase. Mă onorează. Despre o asemenea carte nu se poate scrie decât cu pana inimii şi cerneala iubirii. Multă sănătate şi mult spor în tot ceea ce întreprindeţi pentru românii de pretutindeni şi pentru România. Aleasă consideraţie!

Lasă un răspuns