Zvonurile, poveştile, dar mai ales dispariţiile, începeau să frământe din ce în ce mai mult populaţia paşnică a acestui oraş patriarhal. Toamna urâtă, ploioasă, prematură, îi ţintuia pe oameni prin case. Străzile păreau adesea pustii. Copiii nu se mai jucau pe străzi, adolescenţii şi tinerii profitau de orice clipă liberă pentru a se aduna la taclale, prin câte o casă, aparent mai ferită de ochii nevăzuţi ai poliţiei politice. Adesea se pomeneau surprinşi de ceva vizitatori în civil, împrăştiaţi pe la casele lor, sau duşi la câte un interogatoriu de rutină. Nici părinţii nu mai suportau izolarea şi se vizitau reciproc, sub orice pretext, pentru a mai comenta câte un zvon, câte o dispariţie, sau, mai rar, câte o veste venită de dincolo de Prut. Oamenii, oricât de speriaţi şi ameninţaţi erau, începură să se destăinuiască în probleme personale, mergând până la descrierea modului de desfăşurare a anchetelor de la Consistoriu. Secretele de nepătruns ale puterii căpătau transparenţă şi datorită imprudenţelor comise de înfăptuitorii noii orânduiri. Băutori proverbiali de vodcă, în general de proastă calitate, pierdeau uneori controlul şi, cuprinşi de sentimente contradictorii, se pomeneau pălăvrăgind în gura mare. Se lăudau cu fapte abominabile, sau cădeau în păcatul lui „mea culpa“, când plângeau cu toată „nevinovăţia“. Aşa s-au aflat multe lucruri neînţelese la prima vedere, aşa s-au aflat intenţii de rău augur, salvând uneori vieţi omeneşti. Povestea „sinuciderii“ preotului Vodă s-a dezvăluit tot la un pahar de vodcă. Unul dintre „vlăjganii“ de la boli nervoase, zdruncinat de efectele alcoolului, a povestit într-o seară, printre mesenii unei cârciumi, adevărul crud. „Măi, Vodă, ăla de la Sfântu Dumitru, nu era el nebun. Nevastă-sa, da! Dansa goală puşcă şi-l striga pe unul… Volodea. Nu, preotul nu era nebun. Noi l-am înnebunit cu duşuri reci şi cu injecţii. Într-o seară a venit şeful şi ne-a spus să-i dăm la culcare o doză mai mare de calmant. După zece minute era gata mort. Atunci l-am spânzurat ca să nu iasă vorbe. E mai bine că a crăpat, că şi aşa nu scăpa. Ăsta era din ăia, politici… Dacă ne mai aduce din ăştia, eu fug de la spital. Dacă nu era preot nu-mi părea rău, dar aşa?! Blestemul să cadă pe director! Eu nu mai pot dormi noaptea…“ Bineînţeles că vestea a ţâşnit pe uşa cârciumii fără să aştepte ora închiderii şi a pătruns prin casele oamenilor, pe la cozi, prin şcoli, prin instituţii. Nu a fost ocolit nici biroul lui Râşcov. Furia acestuia nu a mai cunoscut margini. „Serghei, ia maşina şi oamenii şi asteptaţi-l pe nemernic la ieşirea din cârciumă, undeva fără martori, aranjaţi-l pe loc, ca după o bătaie între beţivi. Dacă-l scăpaţi, răspundeţi cu capul! Ce mai astepţi?!“ „N-ar fi mai bine să-l aducem mai întâi aici? Îi mai turnăm nişte vodcă pe gât, îl aruncăm în stradă şi-l călcăm cu maşina. O bătaie în stradă poate atrage atenţia.“ „Bine, fă cum crezi, numai scapă-mă de el astăzi. Cu doctorul vorbesc eu mâine. Halal oameni de încredere!“ A doua zi, de dimineaţă, când în mijlocul străzii ce ducea spre casa infirmierului fu găsit corpul stâlcit al „beţivului“, nimeni nu s-a mai întrebat cine este făptaşul. Groaza începea să cearnă des, ca şi ploaia, deasupra oraşului. Oamenii care se lăsasera păcăliţi de înţelegerea dintre Savatie şi Râşcov, se adunară, cu mic, cu mare, într-un marş în direcţia mănăstirii. Porţile grele ale mănăstirii erau deschise. Mulţimea năvăli printre pomii fructiferi ai celebrei livezi, îndreptându-se înspre bisericuţa mănăstirii. Părintele Savatie, înconjurat de alţi câţiva călugări, stătea îngenuncheat în faţa altarului şi murmura rugăciuni. Se rugau pentru sufletul părintelui Vodă şi pentru cel al infirmierului, care într-o clipă de beţie, dar şi de remuşcare, spusese adevărul. Termenul de mănăstire era poate puţin pretenţios. În fapt era un fel de domeniu al episcopiei, cu livezi de pomi fructiferi, cu fructe de cea mai bună calitate şi o varietate care acoperea întreg sezonul productiv. Mai erau şi butucii de viţă, struguri de masă şi struguri de vin, soiuri superioare aduse de pe la Cotnari, şi mai nou, de la Şaba. O parcelă importantă era ocupată de legume. Un grajd adăpostea câteva vaci, un altul o pereche de cai, o căruţă şi alte unelte agricole. Cam în mijlocul domeniului se afla o clădire modestă, cu pridvor, clădire ce adăpostea încăperile, aşa–zisele chilii, în care locuiau călugării fără rang, muncitorii. Într-o zonă mai depărtată de malul Dunării se afla o clădire mai răsărită, de un alb imaculat, cu un pridvor împodobit cu ghivece cu flori. Aici se afla biroul stareţului, o cameră special amenajată pentru vizitele episcopului, precum şi camerele în care locuiau călugării cu rang de preoţi. Mănăstirea, care se întindea pe o arie de vreo zece hectare, avea o privelişte superbă. Aşezată în partea de vest a oraşului, dincolo de plaja amenajată, dincolo de cimitirul eroilor şi de vechea cetate, într-o zona liniştită, departe de forfota portuară, mănăstirea domina curgerea nesfârşită a Dunării, cam în dreptul postului românesc de grăniceri de la Plaur. Cocoţată pe malul înalt de 10–15 metri, ascundea, jos, la picioarele râpei, o plajă naturală, locul preferat al adolescenţilor. Acolo se adunau să înoate, sau să înveţe să înoate, acolo se înfiripau primele iubiri, acolo se puneau la cale incursiunile de „pradă“ în incinta mănăstirii. Plăcerea de a „fura“ fructe era unanim împărtăşită, şi de cei mai mici, şi de cei mai mari. Trebuia înşelată vigilenţa celor câţiva călugări–paznici, care colindau livezile, strigând ameninţător aceleaşi cuvinte: te văd, te văd! … sau bătând un fel de toacă. Se întâmpla să pună mâna pe câte unii mai puţin isteţi şi să-i supună pedepsei supreme. Nu dojeni, nu ameninţări! Spălatul clopotului cel mare din clopotniţa bisericii, până la obţinerea unui luciu de bronz necoclit. Primeai găleţi, primeai cârpe, primeai săpun. Dacă nimereau vreo doi-trei, treaba putea fi făcută în patru–cinci ore. Devenise un titlu de glorie să te poţi lăuda, asta pentru a diminua ruşinea eşecului, că ai fost închis în turla bisericii. Pentru a preîntâmpina astfel de incursiuni, care produceau şi pagube prin felul neprofesionist în care erau „culese“ fructele, părintele Savatie trimitea câteodată coşuri cu fructe, în semn de pace, micilor stăpânitori ai plajei, plaja de sub râpă, cum era cunoscută în tot oraşul. Efectul unor astfel de gesturi nu putea fi cel scontat deoarece nimic nu putea înlocui plăcerea aventurii. Da, mănăstirea ocupa un loc aparte în sufletele ismailenilor. Nu puteau fi uitate nici slujbele de Înviere, care stârneau interesul, nu numai al localnicilor, dar şi al celor de prin satele învecinate. Mulţimea invada teritoriul mănăstirii, dar respecta cu sfinţenie aceste locuri care căpătau aureola sfinţeniei. Dar cum lucrurile nu mai erau normale, nici atitudinea oamenilor nu mai putea fi normală. Nu-i mai mâna gândul la rugăciune, nu-i mai chema liniştea mănăstirii, ei veneau să ceară socoteală aceluia pe care-l ascultaseră, care, în lumina celor întâmplate, se înţelesese cu diavolul. Primii care pătrunseră în bisericuţă, se opriră descumpăniţi de atmosfera de pioşenie ce domnea în faţa altarului. Presiunea celor din spate îi obligă însă să înainteze. În câteva clipe spaţiul deveni neîncăpător, iar vacarmul vocilor dezordonate acoperi încercările stareţului de a linişti spiritele. „L-ai vândut pe Părintele Vodă, ne-ai minţit!“ „Meriţi aceeaşi soartă ca şi Vodă, să fii spânzurat!“ „Să-l tundem şi să-l alungăm din mănăstire.“ „Să-l tundem! Să-l tundem! Să-l tundem!…“ Glasul părintelui Savatie încerca în zadar să se facă auzit. La un moment dat, câteva perechi de mâini încercară să-l imobilizeze. Acest munte de om, cu pletele şi barba de culoarea abanosului, făcu un gest neprevăzut, o piruetă, cu braţele întinse lateral, precum o morişcă, lăsând în jurul său un cerc gol de vreo doi metri. „Oameni buni, ce v-a apucat? Cum puteţi să mă învinuiţi de trădare? Şi eu am fost minţit ca şi voi. Când noi ne confruntam cu Râşcov şi soldaţii lui, soarta părintelui Vodă era deja hotărâtă. Părintele Vodă a avut curajul să dezvăluie adevărul despre ancheta de la Consistoriu ştiind preţul pe care-l va plăti. Înţelegerea cu Râşcov nu-l mai putea salva pe părintele Vodă, înţelegerea am făcut-o ca să evit o şi mai mare nenorocire, nenorocire care s-ar fi abătut asupra Dumneavoastră şi asupra familiilor. Nu uitaţi că atunci ni s-au alăturat elevi şi tineri! A doua zi am fost la Râşcov să discut despre Vodă şi am aflat despre moartea lui. I-am spus că nu cred. În replică, m-a surghiunit, dacă pot să spun aşa, aici, la mănăstire. Nu mai am voie să părăsesc mănăstirea. Asta e tot. Vă las să judecaţi faptele aşa cum s-au petrecut şi să judecaţi şi faptele mele. Dumnezeu să vă lumineze!“ Un murmur de confuzie umplu bisericuţa. Lumea era descumpanită, speriată. De afară se auzi un strigăt. „Vin soldaţii! … Vin soldaţii!…“ O linişte de mormânt se aşternu în biserică. Toate privirile îl ţintuiră întrebător pe stareţ. Acesta îşi făcu culoar de trecere şi ieşi afară. Era cea de a doua întâlnire a aceleiaşi mulţimi, cu acelaşi Râşcov, urmat de vreo douăzeci de puşcaşi. „Văd că nu ne-am înţeles, cetăţene Savatie! Spuneţi-le oamenilor să plece în linişte acasă, ca să evităm luarea unor măsuri drastice. Voi fi necruţător! Cine nu se supune, va fi arestat şi judecat pentru tulburarea ordinii publice şi subminarea orânduirii sovietice. Aveţi zece minute să vă hotărâţi!“ „Domnule colonel, nu mai continuaţi cu ameninţările! Nu este cazul. Aici vă aflaţi pe un teritoriu al păcii, al credinţei, un teritoriu sacru pentru populaţia acestui oraş. Oamenii nu s-au adunat pentru o manifestaţie antistatală, s-au adunat fără a fi instigaţi, s-au adunat să se roage pentru sufletul părintelui Vodă şi al infirmierului de la spitalul de nebuni. Primul a murit ca un martir, nevinovat, pentru vina de a fi slujit biserica. Cel de al doilea a murit ca urmare a remuşcărilor. De aceea nu-i despărţim în rugăciunile noastre, ei sunt acum alături, în faţa lui Dumnezeu. În acest loc sfânt nu are ce căuta ameninţarea armatei sau a poliţiei. Constituţia pe care ne-aţi impus-o, garantează libertatea cultelor. Suntem ortodocşi ca şi marea majoritate a popoarelor Uniunii Sovietice. Aceşti oameni nu se ridică împotriva regimului, ci împotriva greşelilor pe care le comit organele de conducere locală. Nu amestecaţi religia cu politica! Nu aveţi nimic de câştigat. Nu e nevoie să ne ameninţaţi. După o slujbă de pomenire, cu toţii se vor duce pe la casele lor. Şi eu am fost judecat de ei, după ce am fost indus în eroare de Dumneavoastră. Judecata lor este dreaptă şi nu este nevoie de nici un tribunal. Luaţi-vă oamenii şi părăsiţi în linişte acest teritoriu, aşa cum şi eu respect ordinul de a nu mai părăsi mănăstirea. Dumnezeu să vă călăuzească paşii! Amin!“ „Nici un om de al meu nu va părăsi mănăstirea până când nu vor pleca toţi, în linişte, în grupuri de cel mult trei oameni. Din această clipă biserica se închide, orice slujbă se interzice! Mănăstirea va fi preluată de o gospodărie colectivă, aşa că, pregatiţi-vă pentru evacuare şi pentru predare, cu acte în regulă, bineînţeles!“ Rumoare, apoi agitaţia dezordonată a oamenilor îl făcu pe Râşcov să-şi iasă din fire. „Foc de avertisment!“ Câteva rafale de automate ţintiră cerul, făcând lumea să se resfire, să caute adăpost printre pomii livezii din jurul bisericii. „Oameni buni, iubiţii mei credincioşi, vă rog, vă implor să părăsiţi în linişte mănăstirea, să mergeţi direct pe la casele voastre. Dumnezeu va avea grijă de noi şi de biserica noastră.“ Speriaţi de împuşcăturile de avertisment, mai receptivi ca altădată la cuvintele pline de înţelepciune ale stareţului, oamenii se conformară ordinului colonelului şi sfaturilor stareţului şi se îndreptară înspre poarta mănăstirii. În curând nu mai rămase nimeni din mulţimea care venise să-i ceară socoteală stareţului. Câţiva militari se precipitară spre poartă şi o închiseră, blocând-o cu bara de fier cu care era prevăzută. Un alt grup de militari se împrăştie prin livezi, ajunse la grajduri şi reveni înarmat cu tot felul de unelte şi funii. Sub privirile înmărmurite ale stareţului şi ale călugărilor, începu operaţiunea de cucerire a turlei. Cum nu era de mari proporţii „temerara“ expediţie se termină cu succes. Un tânăr soldăţel, iute ca un spiriduş, ieşi din clopotniţă şi se căţără cu dexteritate până la baza crucii. Din funia pe care o cărase după el, făcu un laţ pe care-l săltă pe cruce. Dădu drumul funiei care ajunse până în dreptul unui vitraliu, simplu dar frumos tocmai prin naivitatea scenei pe care o reprezenta. O scară adusă în fugă şi problema fu rezolvată. Funia prelungită cu nişte bucăţi de lanţuri, fu apucată de un grup de militari şi la un semn dat de colonel, începu calvarul. Cu ochii plini de lacrimi, călugării îngenuncheaţi priveau înmărmuriţi scena apocaliptică ce se desfăşura înaintea ochilor. Crucea rezistă un timp, apoi se aplecă uşor spre Dunăre. Soldaţii schimbară direcţia de tracţiune, făcând crucea să se îndrepte, iar apoi să se aplece în direcţia opusă. După câteva manevre repetate, se auzi un pârâit şi crucea se desprinse, se izbi de acoperişul bisericii şi se prăvăli în direcţia grupului de profanatori, despicând capul celui din faţă. Un moment de groază cuprinse trupa şi pe vajnicul colonel. „Duceţi-l în maşină, duceţi-l la spital!“ „Este mort, tovarăşe colonel… mai bine îl ducem la unitate!?“ „Îl lăsaţi la unitate şi vă întoarceţi imediat. Anuntaţi simplu, accident, fără comentarii!“ „Colonele, nu este un accident, este prima pedeapsă trimisă de Dumnezeu! Îl aveţi pe conştiinţă pe acest tânăr nevinovat, un copil împins să facă rău oamenilor al căror blestem s-a implinit!“ Soldaţii priveau încremeniţi cadavrul tovarăşului lor, sângerând alături de crucea pătată de sânge. Călugării se apropiară de cruce, o săltară şi intrară în biserică. Nimeni nu mai asculta protestele şi ameninţările colonelului. O sprijiniră de masa din altar, se înşirară în faţa altarului, în genunchi, cu feţele răvăşite de durere. Stareţul înălţă braţele şi privirea, adresându-se lui Dumnezeu. „Iartă-i Doamne pe cei ce nu ştiu ce fac şi pedepseşte-i pe cei care împrăştie cu ştiinţă răul pe pământ. Iartă-ne neputinţa noastră în faţa diavolului.“ Acest mic ritual de rugăciune, improvizat sub îndemnul celor petrecute, s-a desfăşurat în linişte, fără nici o intervenţie din partea lui Râşcov, care, cu toate încercările de a salva aparenţele, era puternic marcat de incident. Spaima citită în ochii tinerilor soldaţi, îl descumpănise. Când părintele Savatie apăru în pragul uşii bisericii, urmat de ceilalţi călugări, Râşcov nu mai avu puterea de a-i înfrunta privirea. Se întoarse spre Dunăre şi adresându-se nimănui, murmură: „Ca şi apa Dunării, curge şi viaţa noastră de ostaşi. Plutim cu ea odată, fără să ştim când ne va înghiţi un vârtej. Să nu luaţi nimic din biserică, biserica se sigilează. Vom lăsa pază militară!“ Nu ştiu cum o mai arăta astăzi mănăstirea, dar ştiu că prin ’84, când am făcut o plimbare cu vaporul până la Periprava, ca să trec prin faţa Ismailului, biserica mănăstirii arăta părăsită, cu turla lipsită de simbolul credinţei creştine, de sfânta cruce, pângărită într-o perioadă de restrişte, într-o încercare absurdă de ştergere a istoriei trăite şi nu scrise a Basarabiei. E adevărat că nici românii, în perioada 1941–1944, nu se grăbiră să vindece rănile lăsate de acea perioadă nefastă, 1940–1941, lăsând parcă în mod intenţionat, cumva în stil polonez, ruine–amintiri, purtând pe ele inscripţia „nu uitaţi!“ Chiar dacă perioada era marcată de lozinca „Totul pentru front, totul pentru victorie“, lozincă ce avea să fie reluată odată cu înaintarea trupelor române spre vest, atitudinea autorităţilor române faţă de suferinţele îndurate de basarabeni sub ocupaţia sovietică, faţă de pierderile umane şi materiale ale bisericii din Basarabia, avea să lase urme adânci în sufletele celor care-şi puseseră atâtea speranţe în Antonescu şi Hitler. Nimeni nu se grăbea cu reparaţiile, toţi aşteptau rezultatele războiului. Românii îşi depăşiseră angajamentele, Basarabia fusese eliberată, dar aveau să apară lozinci noi ca: „Transnistria pe veci românească“ sau „România până la Bug“. E un salt peste timp pe care îl fac pentru a înţelege anumite lucruri, sau, poate tocmai pentru a nu le înţelege. Oricum, basarabenii get–beget, nu cei care reveneau să se înfrupte din posturile de conducere aducând cu ei demagogia patriotismului dezinteresat, sufereau în amorul–propriu. Incidentul de la mănăstire a lămurit o dată în plus lucrurile. Atacul direct, fără menajamente asupra bisericii şi a slujitorilor săi, umilirea şi prigonirea intelectualilor, dispariţiile, zvonurile care veneau din sate, apariţia unităţii speciale pe domeniile Tulceanov, demonstrau fără echivoc, atât intenţiile, cât şi metodele ce urmau a fi folosite în jocul puterii. Numele lui Stalin aducea fiori în sufletele oamenilor. Sintagma „pohod na Sibiri“ era pe buzele tuturora. Cum oamenii răi se demască oricât fard ar folosi pentru a căpăta ceva din duhul blândeţii, adevărata „personalitate“ a şefului unităţii speciale nu a întârziat să se dezvăluie. Nici de data aceasta, rolul întâmplârii nu a fost dezminţit. Un evreu, croitor foarte bine cotat în Ismail, s-a întâmplat să se pomenească pe aceleaşi baricade, prin Spania, alături de noul tartor al puterii locale. Nu s-au cunoscut oficial, dar viaţa i-a oferit multe amănunte despre acest personaj misterios. „Alexandr Alexandrovici, ceea ce-ţi spun eu dumitale, n-ar trebui să spun la nimeni. Toţi vorbesc despre noua unitate specială şi de şeful ei, dar nimeni nici nu bănuieşte ce canalie ne-a trimis Dumnezeu pe cap. E ovrei ca mine, dar n-are nici o credinţă. E din Ardeal, mai mult ungur decât ovrei, dar vorbeşte bine şi româneşte. Il cheamă Altländer Michael, parc-ar fi neamţ?! În Spania purta un nume conspirativ, Mişa Rusu. Eu n-am rezistat mult pe acolo şi am plecat acasă. Fratele meu, care a rămas să lupte, zice că am fugit! De ce să fug? M-am dus prostit de el şi m-am întors când m-am trezit. Cum era să oprim noi, nişte amărâţi, instaurarea fascismului în Spania, când era sprijinit de Hitler şi de Mussolini? A fost ideea ruşilor, a comuniştilor, iar ovreii s-au băgat ca musca-n zăr, de teama viitorului. Când s-a stricat căruţa în Spania, Mişa al nostru a plecat cu un grup de ruşi în U.R.S.S. Ce am aflat despre dezastru, am aflat de la frate-miu, care s-a întors la Galaţi. Când l-am văzut pe Mişa pe stradă şi am aflat cine este, auzi dumneata! comandantul unităţii speciale, l-am recunoscut, dar nu şi el pe mine. Doamne fereşte! Numai să nu ajungem pe mâna lui! Doamne fereşte! Ce am povestit, e numai pentru dumneata. Doamne fereşte, nu povesti la nimeni, că o păţim amândoi! Când m-am întors la Ismail, am spus la toata lumea că l-am îngrijit pe Iţic, pe frate-miu, la Galaţi. Nimeni nu ştie în ce prostii m-am băgat. Iţic e la Galaţi, nu mai poate veni pe aici, n-are cum să-l întâlnească. Pentru mine cel mai bine ar fi să pot fugi în România. Cum te mai descurci cu serviciul?“ „Serviciu spui?! ăsta nu este serviciu! Este bătaie de joc? Paznic la depozit de materiale! Cred că mă vor da afară. Nu pot avea ei încredere în mine când acolo se fură ca în codru. Şi când te gândeşti că acolo a fost biserică! Doamne, ce a ajuns un ofiţer al ţarului!“ „Alexandr Alexandrovici, nu mai spune asta nici la prieteni! Doamne fereşte!“ Chiar dacă aceste noutăţi circulau greu, reputaţia de „dur“ a firavului ovrei, pregătit în Uniunea Sovietică special pentru astfel de „activităţi“ în ţări ca România sau Ungaria, a ajuns de notorietate publică. Învăţase şi limba rusă, dar accentul straniu, imprimat în special de limba maghiară, îl plasau undeva prin Asia. Numele lui oficial era Mihail Mihailovici Rusev. Adusese cu el şi un adjunct, un oarecare Nicolovschi Alexandru, căpitan, care avea să scrie cu litere de sânge o pagină din istoria acestui oraş. Era urât la înfăţişare, dar mai urât era sufletul lui. O canalie, în adevaratul sens al cuvântului. Pui de căţea, cum îi spuneau localnicii, traducând o expresie curent folosită în anchetele de la Consistoriu. Un cuplu pe care numai iadul l-a putut scorni! Alexandrov se despărţi îngândurat de croitorul limbut. Nu i-a plăcut deloc să asculte cele povestite, dar acum era obsedat de întrebarea – de ce tocmai mie? Nu avea cum să ştie că de fapt făcea parte din cercul restrâns de „prieteni“ pe care şi-l făcuse în sufletul său acest om simplu şi sincer. Îşi îndreptă paşii, aproape maşinal, spre locuinţa lui Daniil Stepanâci. Ceea ce auzise îl frământa atât de mult, încât simţea nevoia să se descarce. Nu era singurul care nu putea păstra un „secret“, era ceva general. Oamenii erau prea apăsaţi de zvonuri, de mărturisiri, de fabulaţii, ca să se închidă în ei, chiar dacă teama le dicta adesea o atitudine de însingurare. De aici caracterul aproape conspirativ al oricăror discuţii, nevoia de sprijin reciproc, de înţelegere. În casa noastră el se simţea în largul său. Până şi noi copiii ne simţeam bine în preajma lui. Pe cei mici ne răsfăţa cu dulciuri, celor mari le aducea cărţi sau discuri de patefon. Era generos, îi plăceau copiii şi ştia să ne vrăjească cu tot felul de poveşti „adevărate“, pe care noi nu îndrăzneam să le punem la îndoială. Prin discurile pe care i le aducea lui Mircea, am luat contact, pentru prima oară, cu muzica de operă şi am îndrăgit acest minunat instrument muzical care este vocea umană. Caruso, Josef Schmidt, Şaliapin, au răsunat datorită lui în casa noastră, la patefonul cumpărat de Mircea, din economiile lui personale. Şi acum îmi răsună în urechi vocea lui Şaliapin, cântând un fel de cântec de beţie, pe muzica lui Beethoven. Cuvintele în limba rusă, într-o rimă perfectă, spuneau cam aşa: „umpleţi paharele mai pline, mai repede beţia vine !“ Pentru vocea micului–marelui nostru evreiaş din Bucovina, cu toate că eram doar un copil, aveam o adevărată veneraţie. Eram capabil să-l ascult la nesfârşit, spre disperarea lui Mircea care avea un adevărat cult pentru discuri, declarându-se unicul autorizat să folosească patefonul. Da, acest Alexandrov a fost pentru mine şi va rămâne în memoria mea, un om minunat. „Bobacica, ai tăi sunt acasă?“ „Mama da, tata nu. Intraţi, intraţi!“ „Cum merge şcoala?“ „Învăţăm limba rusă. Toata ziua cântăm cântece patriotice… Stalin naşa slava boevaia… încă nu avem manuale,“ „O să treacă şi asta!“ „Bob, cu cine vorbeşti?“ „Mama, a venit diadia Saşa!“ „Pofteşte-l înăuntru!“ „Dragă Leolea, m-am întâlnit cu Herşcovici, croitorul. Mi-a spus câteva noutăţi şi am trecut să vi le spun şi vouă. Era destul de speriat şi m-a rugat să nu vorbesc cu nimeni despre asta, dar ştii că eu nu pot avea secrete faţă de voi. Ce ştiţi de Mircea?“ „Nu prea multe. Ne-a trimis un bileţel că este bine. Mă tem să nu facă vreo prostie, ştii cum e el!“ „Vine tata, l-am văzut pe geam… pare supărat, îl cunosc eu!“ „O, lume nouă!?“ „M-am întâlnit cu Herşcovici şi am venit să vă pun la curent cu ultimele noutăţi.“ „Şi eu m-am întâlnit cu el, cred că este vorba de aşa–zisa unitate specială şi de evreul ăla misterios. Are omul ăsta un dar de a împrăştia secretele! Nu mă interesează cine-i comandantul, aş vrea să ştiu ce se petrece acolo, sau mai bine zis ce ni se pregăteşte acolo. Am mai primit o veste de acasă. Se pare ca l-au dus pe Nea Ştefan, împreună cu un grup de culaci, într-un lagăr de lângă Odessa. Nimic precis, doar confirmarea că fratele lui, beat mort, a venit cu cei care l-au arestat şi a ameninţat-o şi pe mama. Săraca s-a speriat şi s-a dus la sora mea, la Tuzla. Nemernicul, după ce şi-a băut tot ce a avut, a cerut mereu bani de la ai mei!“ „Sărmanul Nea Ştefan, numai războiul l-ar mai putea scăpa! Numai să nu-l trimită în Siberia! Doamne fereşte!“ „De asta mi-e frică şi mie. Şi mi-e frică şi de ce ar putea face Mircea. La Chişinău, chiar că a scăpat de orice control! Ieri a trecut Iura pe la noi. Ne-a spus că ai lui sunt încă bine, dar se tem de ziua când îi vor scoate şi de la vie. Au nişte grăniceri cantonaţi la vie, în corturi, băieţi tineri de prin Transnistria. Se înţeleg bine, Elena Alexandrovna le mai face câte o mâncare caldă, iar ei aduc pâine şi peşte proaspăt. Trecerea viilor la colhozul „Ismailul Roşu“ îi va da peste cap. Pe pescari cel puţin, i-au şi nenorocit. Ce primesc de la cherhana le ajunge cât să nu moară de foame: din piaţa de peşte n-a mai rămas nimic. Cred că o să trăim doar din amintiri! A, nu ştiu dacă ţi-am spus de Dracinschi? I-au ridicat într-o noapte pe toţi trei, i-au urcat într-o dubă mare în care se mai auzeau şi alte voci, şi duşi au fost. Nimeni n-a mai aflat nimic despre soarta lor. Ce om minunat! Atâta bună dispoziţie, veşnic pus pe şotii, o colecţie ambulantă de bancuri! Tare mi-e frică că a lansat ceva glume politice şi l-a turnat careva. Nimeni n-a scăpat de glumele lui, dar nimeni nu s-a supărat pe el. Nici episcopul n-a fost scutit! Într-o zi l-a trimis pe protopopul Popescu la farmacie să-şi cumpere o pomadă împotriva cheliei. Popescu nu ştia o iotă ruseşte, nu s-a prins la glumă şi a cerut farmacistului, un grec foarte simpatic, „gamnolină“. Cum în farmacie mai erau şi alte persoane, râsul a izbucnit spontan. Farmacistul s-a simţit obligat să dezvăluie poanta, iar protopopul, om plin de umor, a povestit a doua zi la Consistoriu, cu tot felul de înflorituri. La sfârşit i s-a adresat lui Dracinschi. „Dragul meu, românii traduc cuvântul gamno fie prin căcat, fie, într-un mod mai delicat, prin rahat. Mă gândesc că dacă mie gamnolina mi-ar servi pentru chelie, ţie, ar putea să-ţi servească drept desert.“ Bineinţeles că nimeni nu s-a suparat, iar cei doi prieteni s-au îmbrăţişat. Da, acesta era secretarul nostru de la Consistoriu, care nu suporta să vadă pe cineva trist, prost dispus. Găselniţele lui erau uneori şocante, dar stârneau buna dispoziţie în jur. Ce se va întâmpla cu Margarita lor? O fată extraordinară, frumoasă, plină de talent. Cânta superb la pian, fiind invitata de onoare la seratele muzicale din casa lui Creisin, unde împreună cu fata acestuia şi Sarchizov, dădeau adevărate concerte camerale, de familie. Nici de Creisin nu mai ştiu nimic. Dacă află Mircea de cele întâmplate, va fi foarte abătut. Era în casa lui Creisin, ca la el acasă. Nu ştiu, se întâmplă lucruri ciudate în oraşul nostru. Cel puţin cu clerul, se poartă de parcă ar vrea să îngroape biserica, s-o scoată din sufletele oamenilor. Hai să bem ceva tare! Ce zici, merge un coniac pe stomacul gol? Vreau să-i simt toată puterea!“ „Dania, nu faceţi aşa ceva! Aşteptaţi să vă pregătesc ceva, ştii doar ca ai probleme cu stomacul!“ „Daniil Stepanâci, începe să-mi fie frică. Dacă îl ia pe Şuric la armată, ce se va întâmpla cu el, ce se va întâmpla cu noi?“
*
* *
Ileana se trezi speriată de propriul său strigăt. Aţipise după vizita făcută lui Paul, istovită de teama care o însoţise până acasă. Un vis absurd, un coşmar, opri somnul odihnitor al tinereţii. Participa în calitate de călău la execuţia lui Nani. Totul se petrecea într-un cadru cunoscut, în grădina din jurul casei. Nani, cu laţul pus, se sprijinea cu picioarele pe o banchetă, pe care ea, Ileana lui dragă, urma s-o tragă de sub el. Când se apropie de banchetă, întâlni privirea lui Nani şi-l auzi spunând: „Şi tu eşti cu ei, Ileana?!“ Se opri înmărmurită şi-l văzu împingând bancheta cu picioarele, clipă în care craca de care era prinsă funia trosni ca un tunet şi corpul lui Nani, despuiat până la brâu, se prăbuşi la picioarele ei, cu faţa în pământ. Se aplecă asupra lui şi văzu două şuviţe de sânge prelingându-se de sub omoplaţi, pe spatele lui atât de frumos dăltuit. Scoase un urlet disperat care o trezi la realitate. Era oare un semn, sau doar efectul celor povestite de Paul? O stare de teamă o cuprinse, o teamă necunoscută încă, o teamă pe care numai gândul morţii o poate provoca. Ştia că era surescitată, ştia că nesiguranţa în care plutea o putea duce la nebunie, intuia că trebuia făcut ceva neobişnuit. Se duse în bucătărie, aprinse micul primus folosit pentru cafele şi cu mişcări tremurânde pregăti o porţie mare, concentrată şi amară, de cafea. O trecu într-o ceaşcă de ceai, adăugă o porţie bună de coniac şi trecu în sufragerie. Se apropie de fereastră şi din spatele perdelelor trase, ferită de întunericul din cameră, işi opri privirea pe trotuarul de vizavi. Doi bărbaţi strângându-şi mâinile, se pregăteau de despărţire. Cel care părea să rămână scoase din buzunarul de la piept o sticluţă pe care o întinse partenerului său nocturn. Acesta trase o duşcă, probabil de vodcă, mai întinse o dată mâna şi se depărtă. Cel rămas, trase şi el câteva înghiţituri bune şi strecură sticluţa în buzunar. Făcu câţiva paşi, se propti de un pom şi-şi aţinti privirea înspre casa lor. Era clar, era urmărită. Întrebarea era dacă ştiau de vizita făcută lui Paul, sau, dacă povestea cu evadarea lui Nani nu era chiar adevărată. Un licăr de speranţă încolţi în sufletul ei, dar şi o noua teamă. Dacă Nani a scăpat, dacă a trecut cumva Dunărea, atunci ea va deveni obiectul unei observaţii permanente, poate al unor persecuţii! Adevărata definiţie a dilemei se strecurase în gândurile ei. Care din cele două rele era mai preferabilă? Moartea lui Nani, sau prigoana? Era clar că dacă Nani trăia, vor transforma viaţa lor într-un iad. Prin ea îl vor aduce pe el înapoi. Totuşi, după spusele lui Paul, povestea cu evadarea şi agresarea însoţitorului era cusută cu aţă albă! În primul rând Nani nu era omul care s-o expună pe ea. Gândul că trebuia să se obişnuiască cu ideea că l-a pierdut pe Nani o aducea într-o stare de disperare, dar şi de furie. Amestecul de cafea şi coniac îi dădea o altă stare de spirit. Ea, frumoasă dar firavă, Ileana, fetiţa lui „tati“, total nepregătită pentru a întâmpina răul, începea să ţeasă firul răzbunării. Nu avea nimic de pierdut. Fără Nani al ei, viaţa nu mai avea nici un sens! Da, asta era, răzbunarea! Dar pe cine? Cum va afla ea vreodată adevărul, cum îl va cunoaşte pe asasin?! Părăsi fereastra lasându-l pe urmăritorul ei în plata Domnului. Se aşeză pe canapea şi mai sorbi puţin din licoarea dătătoare de curaj şi de idei. Noaptea se anunţa lungă şi albă. Hotărâtă să învingă teama şi somnul, se duse după sticla de coniac şi o puse pe măsuţa de alături. Adormi buştean. Când se trezi, erau orele prânzului. Se uită pe geam şi văzu o nouă figură făcând un du-te-vino în faţa casei. Capul era greu, carnea vibra de parcă avea friguri. Citise despre femei fatale, despre seducţie, spionaj, crimă. De mic copil admirase fetele băieţoase, cu aptitudini sportive, gata să se ia la bătaie cu băieţii, capabile să se impună. Fusese o fetiţă cuminte care îşi petrecea adesea orele libere stând la geam şi privind cu jind joaca zgomotoasă a copiilor de pe uliţa lor din Tighina. Câtă nevoie ar fi avut acum de o educaţie mai liberă, care să-i confere mai multă încredere în propriile-i forţe! Şi acum, la cei treizeci de ani împliniţi, era fricoasă, nu-i plăcea să rămână singură în casă, se temea de întuneric, era dependentă de prezenţa lui Nani, de protecţia lui, de dragostea lui. Erau la fel de îndrăgostiţi ca acum şase ani, când se căsătoriseră. Cred că Nani era singurul preot care umbla pe stradă, cu Ileana lui, ţinându-se de mână. Lumea zâmbea cu îngăduinţă, lumea îi iubea şi admira. Dacă copilăria ei se derulase într-o atmosferă familială caldă, când totul era numai soare, când hoinărea zilnic ore în şir cu „tati“ ascultând poveştile-i care o fascinau, adolescenţa a suferit aplecându-se în faţa sorţii fără a o înţelege, o soartă nemiloasă, care i-l smulgea pe omul cel mai iubit. Tati s-a stins în urma unui atac de cord, într-o zi însorită, prea însorită, poate, pentru inima-i bolnavă. Ani de zile a purtat în suflet un doliu care o izola tot mai mult de cei de vârsta ei. Tighina copilăriei, un târg mare, cu o populaţie eterogenă, cu balanţa etnică înclinându-se în favoarea moldovenilor, avea să ajungă mormântul celor dragi, când Ileana nu împlinise încă douăzeci de ani. Mama ei avea să se stingă de aceeaşi boală ca şi tati, fără s-o poată vedea la casa ei, fără să-l cunoască pe tânărul Ilaşcu, pe viitorul Nani al ei, pe omul care avea s-o scoată din marasmul tristeţii pe unica ei fiică. Ilaşcu, o veche familie de moldoveni transnistreni, care trecuse Nistrul în timpul lui Alexandru I, profitând de mişcările de populaţie ce au avut loc în procesul de colonizare al Basarabiei, avea să-i iasă în cale printr-unul din reprezentanţii săi cei mai reuşiţi. Frumos, studios, armonios dezvoltat datorită îclinaţiilor pentru sport, din adolescenţă se apropie de studiul religiilor şi de filozofie. Imbrăţişă teologia, cu toate că în capul său înţelesurile şi neîţelesurile se băteau cap în cap. Apariţia Ilenei în viaţa lui a coincis cu numirea sa la Episcopia Ismailului. S-a mutat lăsând în urmă amintirile şi mormintele, pentru a construi împreună, ţinându-se mereu de mână, o noua lume, o lume a lor, plină de dragoste şi de speranţă. Acum totul se năruise. Ileana simţi că Nani plecase definitiv, că viaţa ei era terminată. O săptămână de izolare, de obsesivă căutare a unei căi de răzbunare, de observare din spatele perdelelor a celor care făceau rondul în faţa casei, avea efectul unei autoîmbărbătări. Invinsese teama ei maladivă de singuratate, de întuneric. Trebuia să facă ceva, să intrerupă această stare de veghe. Se împrospătă cu un duş, bău o cafea concentrată, se fardă, se îmbrăcă elegant şi ieşi în stradă, spre sătisfacţia umbrei sale. O luă înspre Biserica Sf. Dumitru, la singurul ei prieten, Paul. În uşa bisericii îl întâlni pe paracliser şi află crudul adevăr despre cele întâmplate la spital, despre înmormântarea lui Paul, despre evenimentele de la mănăstirea părintelui Savatie. Rămase ţintuită locului, se sprijini de braţul paracliserului şi începu să plângă. Refuză invitaţia acestuia de a intra în biserică, îşi şterse lacrimile, se întoarse şi văzându-şi urmăritorul la 20–30 de metri, se apropie de el. „Ascultă Domnule, du-te la şeful tău şi spune-i că vreau să-i vorbesc, să-mi fixeze o audienţă! Dacă este de acord, vino şi anunţă-mă şi nu mai pierde timpul în faţa ferestrelor casei mele. N-am de ce, şi nici de gând să fug. Poţi pleca liniştit!“ Umbra rămase perplexă! Aşa ceva chiar că nu i se mai întâmplase niciodată. Ce tupeu! Descumpănit, bâigui un „la revedere“, se întoarse şi porni cu paşi grăbiţi. Ileana simţi că are bocanci în picioare, nu pantofi. Nu reuşea să plece de pe loc, nu-i venea să creadă că ea fusese aceea care vorbise cu umbra. Gândul că o vor aresta o trezi la realitate. „Şi cu asta ce am făcut?! M-am dat pe mâna lor, când eu visam să mă răzbun. Cred că mă aşteaptă soarta Silviei! Mai bine mă omor!“ Cu greu se desprinse de trotuarul care o ţintuia ca un magnet şi cu paşi înceţi porni spre casă. Rămase surprinsă că nimeni nu se plimba prin faţa casei. Se opri în faţa bătrânului nuc de care Nani fixase un leagăn, pentru clipele ei de relaxare, un leagăn ca pentru copii. O viziune de o clipă o făcu să se dea înspăimântată înapoi. Cele două funii ale leagănului se contopiseră într-una, în funia spânzurătorii din coşmar. Fugi în casă, zăvori uşa de la intrare şi se aruncă pe canapeaua din sufragerie. Un plâns în hohote o scutură, o stare de sfârşeală o copleşi. Când soneria de la intrare zbârnâi, sări ca arsă, neştiind ce să facă. Să deschidă? Dacă au venit să o aresteze? Se hotări să deschidă, să termine. Realizase că nu avea nici o şansă să-şi pună în aplicare dorinţa de răzbunare şi, în plus, nici nu ştia nimic precis. Dacă totuşi Nani era în viaţă? Să se sinucidă cu somnifere? În primul rând nu avea curajul s-o facă, iar în al doilea rând nu putea risca s-o păţească ca Julieta. Se apropie cu teamă de uşă şi încercă să desluşească ce se petrecea în stradă. Auzi două voci de femei şi se linişti puţin. Deschise păstrând lanţul de siguranţă fixat. „Suntem noi, de la biserică, v-am adus câte ceva de mâncare. Am aflat că aţi rămas singură. Noi ne spovedeam la părintele Ilaşcu. Nu vă fie teamă!“ Ileana desfăcu lanţul şi deschise larg uşa. „Poftiţi înăuntru, mă iertaţi, sunt foarte speriată. De când a dispărut soţul meu, sunt mereu urmărită.“ „Ne-am gândit că sunteţi singură, că în oraş nu găsiţi aproape nimic şi că nu aveţi bani din ăştia noi. V-am adus câte ceva de mâncare şi o pâine de casă. Stiţi, noi trăim ca la ţară, avem câte puţin din toate, încă nu simţim noul regim. O să venim mereu, până se întoarce părintele Ilaşcu. Noi credem că el trăieşte, nu puteau să-l omoare! E un om atât de bun! Multe lucruri rele se întâmplă în oraş. Şi la ţară au început să-i ridice pe cei mai înstăriţi, cică sunt culaci! Cred ei că fără culacii ăştia ar fi fost viaţa în Basarabia aşa de frumoasă? Ei au ajuns să fie înstăriţi prin muncă grea şi cinstită. Or să strice tot ce a fost bun! Să mâncaţi tot ce v-am adus, altfel o să vă prăpădiţi! Uite ce slabă sunteţi! Sunteţi frumoasă, dar prea slabă! Şi zilele grele încă n-au început!“ „Vă mulţumesc mult! Nu m-am aşteptat la aşa ceva. Eu trăiesc cu speranţa că Nani, soţul meu, trăieşte, cu toate că ştiu ce s-a întâmplat cu părintele Vodă şi cu soţia lui. Am aflat şi ce s-a întâmplat la mănăstire. Groaznic! Să batjocoreşti femei, preoţi, să dai jos crucea unei biserici, să faci depozit din altă biserică, Doamne ce ne mai aşteaptă?! Încă o dată vă mulţumesc, dar nu este prudent să mai veniţi în casa asta! Eu aştept, din clipă în clipă, să vină să mă ridice.“ „Nu pot să ne ridice pe toţi, doamna Ilaşcu!? Se vorbeşte că va începe războiul, că nemţii ne vor elibera. Dacă sunt ca şi nemţii din Basarabia, atunci nu pot fi oameni răi, cum spun evreii! Nu, nu se poate să-i lase pe nemţii de aici pe mâna antihriştilor! Nemţii sunt oameni credincioşi!“ „O să fie greu dacă începe războiul, dar nu poate fi mai greu ca acum! Mergeţi sănătoase şi, încă o dată, vă mulţumesc!“ Gestul celor două femei, pe care nici nu le cunoştea, a impresionat-o profund pe Ileana. Această dovadă de solidaritate, manifestată în vremuri atât de tulburi, plină de risc, la urma urmei, aduse un strop de curaj şi încredere în sufletul ei chinuit de întrebări şi teamă. Elementul cel mai apasător era nesiguranţa. Cum putea afla adevărul despre Nani? Era întrebarea obsedantă. Fără acest adevăr, nici un plan de răzbunare, oricât de copilăresc, nu-şi găsea motivaţia. Teama de o eventuală „anchetă“, gândul la Silvia, la ce i se putea întâmpla ei, nu-i dădeau pace. Se duse la dulăpiorul cu medicamente, luă cutia cu somnifere, o strecură în buzunarul de la fustă şi se apucă să aranjeze alimentele aduse. Încercă să mănânce ceva, dar nu reuşi. O stare de panică începea să pună stăpânire pe ea. Se aşeză pe canapeaua din sufragerie, încercând să se liniştească. Realiză că nu avea şanse şi se duse să pregătească o cafea tare, gândind: „cel puţin să fiu trează, şi arţăgoasă la nevoie“. Reveni în sufragerie şi cu ceaşca în mâna tremurandă, se apropie de fereastră. Nimeni nu se plimba prin faţa casei. Acest lucru o nelinişti şi mai mult. Gândul că ceva i se pregătea o copleşi. Înghiţi din cafeaua caldă şi se strâmbă. Uitase să pună zahărul. „Dacă vor veni noaptea?… Poate că nici nu vin… poate că vor s-o ţină sub tensiune?… Dacă o vor duce direct în camera de anchetă? Asta ar însemnă sfârşitul!“ Cafeaua nu-şi prea făcu efectul scontat. O stare de somnolenţă o cuprinse îndemnand-o să se întindă pe canapea. Un somn adânc puse stăpânire aducând liniştea atât de dorită. Incă o dată, tinereţea îşi făcuse datoria. Se trezi odihnită, relaxată, se minună că era ora zece dimineaţa şi spre marea ei surprindere simţi o foame pronunţată. Îşi pregăti ceva de mâncare din bucatele aduse în ajun de cele două enoriaşe, puse de-o cafea şi se aşeză la masa din bucătărie, aşa, pe nespălate, vorba lui Nani. Mâncarea îi făcu bine, cafeaua o învioră, iar soarele care pătrundea generos în sufragerie aduse un pic de speranţă. Încălzi cazanul pentru duş şi se lăsă în voia hidromasajului făcut de picăturile de apă sub presiune. Tresări la auzul soneriei de la intrare, dar nu renunţă la plăcerea ce i-o procura apa caldă. Soneria zbârnâi din nou, strecurând un gând neliniştitor. Îşi puse halatul, îşi înfăşură părul într-un prosop şi, cu teama în suflet, se apropie tiptil de uşă. Un „cine-i?“ răguşit îi scăpă, parcă, din gâtlej. „Eu sunt, Dănilă, fii liniştită!” Deschise uşa cu o mână tremurândă şi-l pofti înăuntru. „Te rog să mă scuzi pentru ţinută, abia am ieşit de sub duş.“ „Stai liniştită, am venit să-ţi aduc ceva de la protopopul Popescu. Ştii că după dispariţia episcopului, el face interimatul. Aşa au hotărât preoţii. Uite, ai aici nişte bani, nu mulţi, dar o să-ţi prindă bine. Banii provin de fapt de la enoriaşii Soborului. În măsura posibilităţilor, ai să mai primeşti. Astea sunt singurele surse de venit ale vechiului Consistoriu, care continuă să mai funcţioneze în umbră. Ce mai ştii de Ananie?“ „De Nani nu mai ştiu nimic. Vreau să mă duc la Consistoriu, la comandant. Am cerut o audienţă, dar n-am primit nici un răspuns. Nu ştiu, mă tem că nu am să-l mai văd!? După ce au făcut cu familia Vodă, nu mai pot spera în nimic bun! Îţi mulţumesc că ai venit, deşi mă tem că nu este prudent să treci pe aici. Sunt mereu urmărită. Mulţumeşte-i părintelui Popescu. Ieri au venit două femei, enoriaşele Soborului, şi mi-au adus tot felul de bunătaţi. Ce minunaţi pot fi oamenii! Ce-ţi mai face familia?“ „Pentru moment bine, dacă se poate spune aşa ceva. Trăiesc cu gândul la ancheta de care sunt sigur că nu voi scăpa. Am vrut să-i trimit pe toţi la ai mei, la ţara, dar tata a fost arestat şi dus într-un lagăr, lângă Odessa. Singura speranţă a rămas războiul. Bine, te las să-ţi vezi de treburi şi ai mare grijă de tine. Dumnezeu e mare! Trebuie să supravieţuim câteva luni. Cel puţin aşa se zvoneşte. Înţelegerea dintre nemţi şi sovietici este o farsă. Cum să se înţeleagă Hitler cu Stalin?! Bine, fii prudentă! Când s-o întoarce Ilaşcu, trebuie să te găsească tot aşa de frumoasă.“ Gesturile de solidaritate manifestate atât de oameni necunoscuţi, cât şi de cei apropiaţi, o făcură pe Ileana să simtă că nu e chiar singură pe acest pamânt. Fanteziile o luară razna, se simţi mai puternică, mai curajoasă, gata să intre în luptă, orice fel de luptă, să-i sfideze pe teribilii anchetatori, să caute, la nevoie, micile detaşamente de partizani, despre care pomeneau chiar autorităţile, să facă ceva, ceva de care să fie mândru şi Nani al ei. Se îmbrăcă, se aranjă la oglindă şi se aseză să aştepte. Era convinsă că trebuiau să apară, s-o ducă la anchetă. Încercă să citească, dar renunţă neputând să se concentreze. Orele prânzului o apucară fără ca nimic să se întâmple. La un moment dat o speranţă se cuibări în sufletul ei. Poate că dezvăluirile publice făcute de Paul, gafa lui Râşcov cu datul jos al crucii de la biserica mănăstirii şi accidentul ce a avut loc, atitudinea tot mai ostilă a populaţiei, lipsa alimentelor de pe piaţă şi, nu în ultimul rând, zvonurile privind mişcările de trupe de pe malul drept al Prutului, au schimbat puţin practicile împământenite la Consistoriu?! Faptul că a dispărut „umbra“ de vizavi, venea să-i întărească speranţele. Un alt gând însă se abătea asupra acestor speranţe abia înfiripate: dacă o vor lăsa în pace, cum va mai afla ceva despre soarta lui Nani? Nu era mai bine să rişte şi să se prezinte singură la comandant, să încerce o atitudine dură, să-l întrebe pe şleau, sau pe ocolite? Toate aceste gânduri o înnebuneau. Voia să fie tare, să braveze, dar simţea în sinea ei că nu era făcută pentru aşa ceva, pentru o luptă în care era victimă sigură. Ideea că avea să întâlnească nişte criminali fără scrupule, a căror meserie era semănarea terorii, aplicând metode după bunul lor plac, fără teamă de răspundere, o dezarma. „Doamne, de ce sunt atât de neajutorată, de ce ai mei m-au educat ca pentru o lume de basm, de ce nu m-am născut băiat? Şi Nani, de ce n-a încercat să mă schimbe puţin, să mă pregătească pentru viaţa adevarată, aşa cum o întâlnim la tot pasul?“ La ce ar fi încercat Nani s-o schimbe când el tocmai de acest fel de a fi, şi de chipul ei gingaş se îndrăgostise? O iubea cu pasiune, dar şi într-un fel oarecum protector. Îi ghicea toate dorinţele, i le îndeplinea, chiar dacă erau simple capricii de copil, o ferea de orice rău, cucerind-o zi de zi, făcând-o să-l iubească, să-l adore. „Unde eşti, Nani? Vino acasă să mă aperi, iar dacă nu mai poţi veni, vino noaptea în vis şi învaţă-mă ce să fac! Te implor să vii, căci dacă aflu că ai murit, am să vin după tine!“ Obosită de atâta aşteptare, de apasărea nesiguranţei în care trăia, Ileana se indreptă spre fereastră, oprindu-se în spatele perdelelor. Strada era pustie, fără viaţă. Trecu în dormitor şi se aşeză lângă aparatul de radio, un Hornifon adus de Nani dintr-o delegaţie la Bucureşti, cadoul lui de Crăciun. Îşi lipi urechea de difuzor, încercând să prindă un post românesc. Bruiajul practicat de noii stăpânitori făcea aproape imposibile astfel de audiţii. Peste tot răsunau cântece patriotice sovietice, interminabile buletine de ştiri în limba rusă, sau, în cazul cel mai fericit, cântece ucrainene, care, în loc să bucure, introduceau în casele oamenilor un iz de tristeţe, specifică stepelor. Localiză cu greu Bucureştiul. Se transmitea un discurs al lui Antonescu. Multe sintagme patriotarde, multe laude la adresa Reichului, referiri la relaţiile excelente dintre România şi Germania şi nici un cuvânt despre Basarabia şi românii de dincolo de Prut. O singură aluzie la excelenta pregătire a armatei române şi la manevrele organizate în Carpaţii Orientali. Închise radioul şi întinse mâna după albumul cu fotografii. Se opri asupra ultimei poze făcute la mare, la Budachi, cu un an în urmă. Era poza ei preferată. Arătau grozav amândoi. Era o perioadă în care noile costume de baie, şocante la prima lor apariţie, veneau să scoată în evidenţă, acolo unde era cazul, frumuseţea trupului omenesc. Nani arăta ca un atlet armonios dezvoltat, care nu lăsa să se întrevadă adevărata lui profesie. Ea, frumoasă şi gingaşă totodată, lipită de Nani, îşi etala fără ostentaţie trupul ei de femeie „bine“, cum era catalogată în cercul bărbaţilor „competenţi“. Era poza care reprezenta poate cel mai bine armonia acestui cuplu. Da, erau frumoşi, iubiţi de cei din jur, naturali în tot ce făceau. Mi-aduc aminte de impresia puternică pe care a avut-o asupra mea, pe atunci copil de vreo şapte ani, apariţia lor în casa noastră. Când am văzut-o am rămas cu privirea aţintită asupra ei, fără să scot nici un cuvânt. Mama mi-a atras atenţia întrebându-mă: „Bob, tu nu saluţi?“ „Ba da, sărut mâna Doamnă…“ „Bob, poţi să-mi spui pe nume, Ileana, ca să fim prieteni. Bine?“ „Bine Ileana!“ M-am aşezat lângă ea şi nu mi-am luat ochii de la chipul ei. „De ce mă priveşti aşa? Vrei să mă întrebi ceva?“ „Nu, vreau să-ţi spun ceva. Eşti foarte frumoasă şi vreau să mă însor cu tine!“ „Dar, Bob, eu sunt deja măritată, uite cu domnul ăsta, cu Nani.“ „Nu-i nimic! O să ai doi bărbaţi.“ „Dar asta nu este voie, o femeie poate avea doar un singur bărbat. „Atunci, să-şi caute Nani altă nevastă. Şi mătuşa mea a divorţat de tata lui George şi s-a măritat cu tata lui Barby.“ „Draga Bob, dar eu nu vreau să divorţez de Ileana, eu o iubesc mult.“ „Atunci o să facem un duel, sau mergem la tribunal!“ „Eu zic că cel mai bine e să mergem la tribunal şi să hotărască ei. De acord?“ „De acord!“ Cine şi-ar fi imaginat că doar peste câţiva ani, acest cuplu minunat avea să fie destrămat de aceia care pretindeau că vor aduce fericirea în lume. Şi ce destrămare! De o cruzime ieşită din comun, practicată de nişte iresponsabili, în numele unei doctrine generoase în aparenţă, dar utopice în aplicare, deformată până la absurd de nişte minţi bolnave.
*
* *
După plecarea lui Mircea la Chişinău, atmosfera în casa noastră s-a mai calmat. Cel puţin una din cauzele generătoare de interminabile discuţii dispăruse. Veşti de la el nu prea veneau. Era mulţumit că scăpase de cicăleala de acasă şi de privirile reci ale foştilor prieteni. Purta în el povara unei acuzaţii nedrepte, a unei bănuieli îngrozitoare. El, şi trădător! O întâmplare nefericită, şi nimic altceva, îl pusese în acea situaţie absurdă. Nu avea cum să probeze contrariul, ca şi prietenul lui Iura Stavrov, de altfel. Iura, nedorind să-şi lase părinţii singuri, într-o perioadă atât de critică, a rămas să înfrunte acuzaţiile nespuse cu voce tare de foştii colegi şi prieteni, chiar cu riscul de a fi luat în armată. Nutrea speranţa că, împrietenindu-se cu grănicerii cantonaţi la via lor, va găsi o cale de a aranja o fugă, împreună cu familia. O cale ar fi putut fi cumpărarea vigilenţei lor cu aur. Riscul era enorm, dar, ţinând cont de perspectivele sumbre care se arătau la orizont pentru foştii proprietari, putea fi singura cale de evitare a deportării. Stătea cu părinţii la vie şi încerca orice cale de apropiere de micul grup de grăniceri. Cum viaţa acestora nu era uşoară, se oferea să le facă mici servicii, să le ducă bunătăţi culinare pregătite de mamă-sa, să-i cheme la câte o cafea sau ceai, în atmosfera caldă a pridvorului. Erau cinci, dintre care unul era comandantul „punctului“, toţi foarte tineri, toţi cu cele zece clase terminate, aduşi din diferite colţuri ale imperiului sovietic. Unul singur, comandantul, era de lângă Tiraspol, vorbea binişor româneşte şi se lăuda cu unul din străbunici proveniţi din vechii colonişti de peste Prut. Cum proviziile alimentare ale familiei Stavrov au început să sece, băieţii s-au pus pe treabă şi au început să aducă ei tot felul de bunătăţi: legume, păsări, făină, zahăr, ulei şi chiar cafea, ceea ce constituia realmente o performanţă pentru acele zile. Nu lipsea nici peştele, pe care-l pescuiau băieţii, împreună cu Iuric, cum obişnuiau să-i spună. Viaţa mergea înainte. Negăsindu-se o soluţie pentru cooperativizarea imediată a viilor, problema a căzut în sarcina conducerii cherhanalei. Acesta a fost, pe moment, şi norocul Stavrovilor lăsaţi să îngrijească propria vie. Cu toate că erau consemnaţi să nu depăşească perimetrul viei, fiind rupţi practic de oraş, de foştii prieteni, la vie trăiau sentimentul că munceau la casa lor, chiar dacă roadele urmau să fie ridicate practic în întregime de sistemul cooperatist, încă în faşă, dar neiertător. Singurele informaţii din oraş le aducea din când în când Iura, care profitând de bunele relaţii stabilite cu grupul de grăniceri, reuşea să se strecoare în oraş şi să facă câte o vizită scurtă la noi sau la Alexandrovi. Aşa au ajuns şi la urechile Stavrovilor nenorocirile ce se abăteau zi de zi asupra oraşului atât de liniştit odinioară. Singurul căruia îi împărtăşea intenţia de a pregăti o fugă peste Dunăre, a fost Şuric, un băiat liniştit şi visător, cu preocupări literare nemărturisite – citea enorm şi încerca să-şi adune gândurile în proză şi poezie. La auzul intenţiilor prietenului său, Şuric păli, aduse vorba de soarta celor zece victime ale temerităţii vârstei, îi atrase atenţia asupra pericolului la care puteau fi expuşi părinţii, precum şi asupra credulităţii cu care Iura trata problema cumpărării vigilenţei tinerilor grăniceri. „Măi Iura, cum poţi tu avea încredere în nişte tineri, crescuţi încă din faşă în spiritul unui fanatism fără margini faţă de Uniunea Sovietică, în şcoli cu o pregătire unilaterală în victoria mondială a socialismului, în ateism necondiţionat, în spiritul de jertfă faţă de Stalin?! Uită, dragul meu, abandonează acest vis nerealist, aşteaptă schimbarea care nu poate întârzia prea mult şi scuteşte-i pe ai tăi de o nenorocire în plus!“ Această ultimă discuţie, mai bine zis atenţionare, nu avu darul să-i zdruncine hotărârea luată, dar îl puse în gardă, îl împinse spre o mai mare prudenţă. Totuşi nu voia să renunţe la avantajele pe care le putea oferi o toamnă întunecoasă, ploioasă. La noi, neavând practic cu cine discuta astfel de probleme, vizitele lui se limitau la culegerea de informaţii, la descrierea, de multe ori cu haz, a situaţiei în care ajunseseră părinţii lui, servitori docili, pe propria moşie. Iura făcea parte dintre puţinii vizitatori care mai sunau la uşa casei noastre. Cel mai frecvent rămânea totuşi Alexandrov. Era mai abătut, mai îmbătrânit chiar, dar mereu gata să-şi demonstreze teoriile sale privind strategia militară, pe care le lega nemijlocit de iminenta declanşare a războiului, de apropierea iernii. „Nemţii trebuie să profite de această iarnă! Armata de ocupaţie din Basarabia este ca şi inexistentă. O adunatură de anarhişti, cu ofiţeri făcuţi pe puncte, intoxicaţi cu lozinci patriotarde, care-l vizează mai mult pe Stalin şi mai puţin patria, nişte afacerişti, care dacă nu-şi beau toată solda, atunci caută să cumpere pe nimic aur şi argintărie. Da, Hitler şi Antonescu au o ocazie unică de a-i da peste cap, iarna fiindu-le un aliat preţios în circumstanţele economice actuale. Şi mai e ceva foarte important, populaţia nemulţumită, înspăimântată! Da, Daniil Stepanâci, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ţină până la iarnă!“ „Saşa, totul pare logic dacă acceptăm că pe Hitler, într-un astfel de război, l-ar interesa eliberarea Basarabiei. Dar situaţia stă puţin altfel. Hitler nu este pornit pe eliberări, el este obsedat de cuceriri, ori Basarabia nu poate constitui un obiectiv din acest punct de vedere. Ca să cucereşti Rusia, trebuie să gândeşti mai departe de Nistru. Basarabia este bucăţica lui Antonescu, dar nu el va hotărî când şi cum se va declanşa războiul. Până una alta, Hitler şi Stalin sunt prieteni. Şi asta s-ar putea să mai ţină. Să nu crezi că Hitler nu a învăţat nimic de la Napoleon. A început ca el, dar asta nu înseamnă că în cazul Rusiei va proceda la fel. Eu totuşi înclin să cred că războiul, dacă va izbucni, va izbucni colo, în vară, când apele s-au retras, când drumurile vor fi uscate.“ Oameni care nu demult inventau pretexte pentru a se întâlni şi a petrece clipele libere, pentru a organiza mese festive, lipsiţi brusc de mijloace materiale, dar şi înspăimântaţi, se închideau în casele lor, tremurând la fiecare sonerie. Tensiunea creştea în fiecare casă. Nu se mai înţelegeau părinţii cu copiii, nu se mai înţelegeau părinţii între ei. Noţiunea de turnător devenise cuvântul de ordine, epitetul care se acorda cu multă uşurinţă semănând neîncrederea, suspiciunea. Seara, teama de vagabonzii care bântuiau oraşul, îi ţintuia pe oameni în casele lor. Vestea că banda călare a lui Pantioşa poposise la Ismail, accentuă şi mai mult panica în oraş. După ce bântuise Cetatea Alba şi satele nemţeşti, de la Şaba la Tarutino, jefuind, violând şi ucigând, coborî spre Bolgrad şi în final se stabili la Ismail. Dacă la sate jaful lor se limita în special la produse alimentare şi la cai, la oraş lucrurile luau o altă turnură. Se interesau de familiile mai înstărite, pătrundeau noaptea cu forţa în casele vizate, luau lucrurile de valoare aflate la vedere, trecând apoi la „căutarea“ aurului. Era momentul în care se dezlănţuia teroarea cea mai sălbatică. Bătaia, schingiuirea, violul fetelor în faţa părinţilor, uciderea bărbaţilor în faţa familiei, dădeau roade acolo unde exista vreo urmă de aur ascuns. Oamenii avizaţi puneau de la bun început totul pe masă, scăpând de actele de violenţă şi de umilire. Mai rău o păţeau cei care nu aveau nimic de ascuns, dar nimeriseră, într-un fel sau altul, pe lista lui Pantioşa. Aici se întâmplau adevărate tragedii, iar inventivitatea istericului „comandant“ nu avea limite. De multe ori, informaţiile culese erau rodul unor mici răfuieli, inerente într-o psihoză ca aceea care începea să domnească în masă. Culmea ironiei era că acest „comandant“ şi banda lui acţionau nestingheriţi, ba mai mult, fuseseră văzuţi intrând liber pe domeniul Unităţii Speciale. Pentru locuitorii Ismailului lucrurile s-au mai liniştit abia iarna, când prezenţa cavalerilor roşii, cum erau numiţi, s-a făcut simţită la Chişinău. Cum nu eram cotaţi printre potenţialii deţinători de valori, am scăpat şi de această etapă a Calvariei, imprimând doar în memorie, printre multe alte enormităţi aduse de eliberatorii sovietici, şi acest episod ruşinos. Pantioşa era basarabean! Şi, din păcate, ca el au mai fost mulţi alţii. Da, casa noastră a fost ocolită şi de data aceasta. Dacă cei mari îşi făceau totuşi ceva probleme din tot ce se întâmpla în jur, eu şi cu Barby eram scutiţi de aşa ceva. La şcoală nu erau probleme, acasă nu prea aveam teme de făcut. Se cânta mult la şcoală, se învăţau cuvinte ruseşti din zbor, măzgăleam primele hieroglife. Acasă continuam să ne jucăm în curte sau în magazie, uitaţi parcă de cei care se lăsau duşi de evenimente. „Bobcic, vrei să vezi o femeie goală?“ „Ce femeie?“ „Uite, închide uşa la magazie şi ai să vezi!“ N-am apucat să ajung bine la uşă, că Barby se şi dezbrăcă de rochiţă şi chiloţi. „Barby, dacă vine cineva şi ne vede, să vezi ce păţim!“ „Nu vine nimeni, că eu mă şi îmbrac! Uite, aşa arată o femeie goală.“ „Păi tu nu eşti femeie, eşti un copil. Nu mai vreau să mă uit. Hai, îmbracă-te!“ „Bine, bine, ce te grăbeşti aşa?“ „Mi-e frică!“ „Acuma vreau să văd şi eu cum arată un bărbat gol. Hai, dă pantalonii jos, repede până suntem singuri!“ „Nu mă dezbrac!“ „Vezi cum eşti? Să-ţi fie ruşine! Tu ai văzut, eu nu trebuie să văd? Hai, te rog frumos…“ „Bine, da’ repede.“ Mi-am dat jos pantalonaşii şi chiloţii şi speriat i-am tras înapoi. „Ce te-ai grăbit aşa? Nici nu am putut să mă uit bine. Vezi ce rău eşti?“ Nu s-a supărat, din contra, prietenia noastră a căpătat ceva conspirativ. Aveam de păstrat un secret pe care nu l-am dezvăluit niciodată. E drept că nici magazia nu ne-a mai atras. Se pare că am realizat, că am făcut ceva rău, ceva interzis copiilor. Important este că am rămas aceiaşi nedespărţiţi prieteni de joacă până când războiul şi refugiul ne-au despărţit pentru totdeauna. Ceilalţi doi veri, Luminiţa şi George, au avut parte de o prietenie mai lungă. George ne-a urmat în refugiu ceea ce ne-a permis să rămânem mulţi ani împreună, până când moartea prematură a Luminiţei a curmat şi cea de a doua mare prietenie dintre doi veri. Dispariţia lui Nelu Drăghici şi a familiei sale, a adus multă suferinţă în sufletul atât de sensibil al Luminiţei. Gândul că s-ar putea să nu-l mai vadă niciodată o înnebunea. Se exprima unde trebuia şi, mai ales, unde nu trebuia, într-un mod foarte acuzator la adresa ruşilor, trasând un semn de egalitate între ei şi sovietici, uitând că şi în familia ei, printre fiinţele cele mai iubite, erau ruşi get-beget, care recepţionau într-un mod dureros astfel de afirmaţii. Nelu fusese primul băiat care aprinsese scânteia dragostei în inima ei, era mândră de această dragoste, îşi exprima deschis sentimentele faţă de el, iar George era marele ei confident, unicul ei prieten. Nici George nu mai era în apele lui. Era un viitor nonconformist, din copilărie, fără a fi un răzvrătit, a respins orice manifestare de „autoritate“, indiferent din ce parte venea, era un hoinar îndrăgostit de malurile Dunării, un curios peste măsură, dar discret, un visător. Visa să ajungă ziarist, un reporter vagabond, să călătorească, să vadă, să noteze. După întâmplarea din parcul „Trandafirilor“, marcat puternic de dispariţia familiei Drăghici, a încercat pentru prima oară un regret, regretul că nu a răspuns chemării tatălui său, care ar fi dorit să-l aibă lângă el, la Bucureşti. Totul fusese convenit între părinţi, dar el, plin de cei 13 ani pe care tocmai îi împlinise, spusese un nu categoric. „Mamă, nu mă duc eu la Bucureşti! Cum să las eu Dunărea ca să stau pe malul unei gârle?! Ce-mi trebuie mie o mamă vitregă?“ Cine ar fi bănuit atunci că lucrurile vor evolua cum au evoluat? Nu s-a omorât niciodată cu şcoala, dar a citit mult pentru vârsta lui, a învăţat să scrie în spiritul reportajelor pe care le înghiţea, le savura. Era mândru că putea lua parte la discuţiile cu cei mari. Memoria excepţională îl ajuta să reţină cele mai mici detalii şi să le prezinte cu dezinvoltură, spre uimirea şi admiraţia „bătrânilor“ săi interlocutori. Acum era însă derutat. În primul rând îi lipseau ziarele şi revistele. Cunoştinţele lui de limba rusă erau mai mult decât limitate. Acest lucru l-a făcut să aibă o atitudine cu totul diferită de cea a colegilor săi în privinţa studierii limbii ruse. Avea destule motive de insatisfacţie: presa românească dispăruse, malurile Dunării deveniseră inaccesibile din cauza grănicerilor, orizontul visurilor sale se întunecase. Singura soluţie ramânea fuga, numai că, sfârşitul tragic al celor zece fugari demonstrase că nu era vorba de o joacă de copii. Iarna se apropia, trecerea Dunării înot nu mai putea fi luată în consideraţie. Mai rămânea speranţa gheţurilor care, an de an, blocau practic braţul Chilia. S-a gândit la un combinezon alb cu glugă, care să-l ferească de privirile iscoditoare ale grănicerilor. Cum mamă-sa era croitoreasă, trebuia să găsească un pretext pentru această dorinţă extravagantă. S-a apucat chiar de antrenamente pentru mersul târâş, pe care le făcea pe stadionul oraşului. Ştia că va fi greu, periculos, dar la 15 ani şi la firea lui, totul părea posibil. Era hotărât să încerce, dar de unul singur. Într-un timp relativ scurt, noile autorităţi reuşiseră să inoculeze în populaţie neîncrederea. Recrutarea de informatori din sânul populaţiei nu mai constituia o surpriză. Lipsa de experienţă a celor care din diferite motive acceptau să „muncească“ în acest domeniu, făceau să transpară anumite „indiscreţii“, care nu lăsau loc dubiilor. Pentru un serviciu mai bun, pentru o recompensă bănească, se găseau destui gârbovi care să-şi vândă propriile familii. Sistemul adus de veneticii sovietici, practicat cu succes atâţia ani la ei acasă, începea să dea roade. În multe cazuri mai intervenea şi teama, teama pentru propria persoană, sau, şi mai rău, teama pentru ai tăi. Majoritatea anchetelor care se făceau la Consistoriu nu aveau practic o motivaţie, dar urmăreau un scop bine definit, acela de a înspăimânta şi racola. Dezvăluirile făcute de preotul Vodă au adus un deserviciu organelor torţionare, dar au şi băgat spaima în oameni. Capacitatea analitică oarecum precoce a lui George, l-a făcut să înţeleagă înaintea celor de vârsta lui, cruda realitate şi perspectivele ce se profilau la orizont. Pentru el vremea discuţiilor libere, a confidenţelor trecuse. Nici măcar Luminiţa nu mai avea parte de planurile visătorului ei văr. În tot acest timp şi Valeria continua să ţeasă visuri de plecare, oriunde, numai să plece de acasă. Animozitatea dintre ea şi „bătrânu“ se accentua spre disperarea mamei. Se ocoleau făţis, iar la prima atingere, săreau scântei incendiare, spre marea mea nedumerire. Ţineam foarte mult la amândoi, ca în mintea mea de copil să poată încolţi sentimente partizane. Cât am fost mic, Valeria m-a răsfăţat, m-a purtat în braţe, mi-a alinat durerile de dinţi. Pe de altă parte, în postura mea de mezin, m-am bucurat de o atenţie specială din partea lui „tati“, pe care-l disputam cu Lulu. Eram poate singurul în faţa căruia cei doi se fereau să se dezlănţuie, dar într-o familie astfel de lucruri nu pot fi mascate. Cu toată imparţialitatea de care dădea dovadă copilul din mine, în sinea mea înclinam să o acuz pe Valeria, dar fără să o arăt, fără să intervin, cum făceam în cazul lui Mircea, când mă prindeam de cureaua „blestemată“, cum o numea mama. Şi Valeria visa să plece în România, la Râmnicu Vâlcea, unde reuşise să plece înainte de ocupaţie Claudia, cea mai bună prietenă a ei. În situaţia ei însă, nu se putea pune problema unei aventuri. Singura speranţă era Dumnezeu, care trebuia să elibereze într-un fel acest teritoriu atât de râvnit, ba de unii, ba de alţii. În toate aceste certuri care tulburau liniştea casei, mama era fiinţa care suferea cel mai mult. Atitudinea ei resemnată, nespecifică felului ei de a fi, am inţeles-o mult mai târziu. Ţinea la Valeria într-un mod aparte. Era primul copil, un copil minunat, dar lovit de soartă. La sfârşitul anului 1916, pe când lucra la căile ferate, la Odessa, a cunoscut la un bal al ofiţerilor un tânăr cadet, proaspăt sublocotenent, un oarecare Andrei Tihonov, la rândul său fiu de ofiţer. Un blond cu ochi albaştri, înalt, sportiv, îndrăgostit de Lermontov, ale cărui versuri le recita oricui dorea să-l asculte. Lena, cum îi spunea el, nu se lăsa nici ea mai prejos, numai că ea îl avea mai aproape de suflet pe Puşchin. S-au îndrăgostit şi s-au căsătorit, de capul lor, fără rude, fără consimţământul părinţilor. Ai lui erau departe, la Petrograd, ai ei, la Ismail. S-au mulţumit să scrie fiecare la casa lui. Ai lui, oameni cu pretenţii de viţă nobilă, ai ei, oameni simpli. Ea, stătea în gazdă la nişte oameni care ţineau mult la ea, el, trebuia să stea în continuare la cazarma cadeţilor, conform regulamentului. Zilele lor fericite erau sâmbetele şi duminicile. Singura amărăciune era legată de tăcerea părinţilor. Primii care au rupt tăcerea au fost bunicii mei care, într-o scrisoare scurtă şi stângace, le transmiteau binecuvântarea şi invitaţia de a veni la Ismail pentru a se cunoaşte. Era prin februarie 1917, când lucrurile erau deja destul de tulburi, iar militarii consemnaţi la locurile de cantonament. S-au mulţumit să le răspundă, să le mulţumească pentru înţelegere, şi să le explice, pe ocolite, situaţia explozivă care domnea în marile oraşe. Primăvara a dat rod acestei iubiri. Însărcinată, mama a intrat în panică, sub presiunea evenimentelor ce se derulau cu repeziciune. Din Petrograd nu primiseră nici o veste de bunăvoinţă. Tragedia avea să vină nechemată în casa tinerilor căsătoriţi. Octombrie roşu a adus prima veste de la Petrograd. Tatăl ucis în luptele de stradă, mama şi sora, măcelărite în casa lor. „Lena, trebuie să pleci cât mai repede la Ismail, să salvezi copilul, să fii cu ai tăi. Nu va ieşi nimic bun din ce se întâmplă! Odessa este un oraş mare, cu mulţi soldaţi şi marinari, cu mulţi muncitori. Numai Dumnezeu ştie ce se va întâmpla cu noi. Aici nu eşti în siguranţă. S-ar putea să nu mai pot părăsi cazarma, sau să fim trimişi în alta parte.“ „Nu Andrei, nu plec nicăieri! Până când tu eşti în Odessa, stau şi eu aici. Gazdele mele sunt oameni foarte inimoşi şi m-au asigurat că vor avea grijă de mine. În plus ea este moaşă! Eu nu cred că anarhiştii vor reuşi. La Petrograd este altceva. Acolo este puterea pe care vor ei s-o doboare. Nu rămâne Rusia fără ţar! Dacă vă mută, îţi promit că plec la mama. Până atunci ai grijă de tine, ca să poţi avea grijă de noi. Copilul nostru te obligă să trăieşti! Uite, pune mâna să vezi cum mişcă. Parcă mă aprobă.“ „Lena, e pentru prima dată când simt o teamă ascunsă. Mujicimea asta a noastră, atât de supusă şi de ignorată, se pare că se transformă într-un tăvălug care va mătura totul. Scumpul nostru ţar a rămas prea mult în urmă, s-a lăsat prea rău sfătuit. Rusia avea nevoie de o ţarină rusoaică, de sfetnici ruşi. În fundul sufletului său e un om bun, un rus blând. Dacă nu era aşa, de mult ar fi putut îneca în sânge orice mişcare de nesupunere. Ar fi putut renunţa la o parte din prerogative, ar fi putut ajunge un monarh înţelept, iubit de acest popor minunat. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, astăzi Rusia ar fi fost o ţară respectată, dar şi temută. Ruşii nu sunt făcuţi pentru a aplica modele germane, prusace sau austro–ungare, să primească lecţii de la francezi sau englezi. Dacă îţi place Beethoven, nu înseamnă să-l laşi baltă pe Ceaicovschi. Da, Lena, mi-e frică, mi-e frică de mocirla în care ne cufundăm. Am trăit prea mult timp sub imperiul privilegiilor şi am uitat că la baza puterii Rusiei stau mujicii noştri. Nu ei trebuie să îngenuncheze în faţa ţarului, ci ţarul trebuia de mult să îngenuncheze în faţa lor, conducându-i cu înţelepciune spre mai bine, pentru binele Rusiei. Visul lui Petru, de a face din Rusia cea mai mare putere mondială se prăbuşeşte, probabil, o dată pentru totdeauna. Îmi vine foarte greu să te las, şi poate de aceea vorbesc vrute şi nevrute. Trebuie să plec, Lena! Să nu plângi, te rog! Aş fi în stare să dezertez…“ A fost prima şi ultima dată când au discutat astfel de probleme, a fost ultima dată când au stat unul în braţele celuilalt. A doua zi dimineaţa, un spectacol îngrozitor s-a înfăţişat ochilor paşnicilor locuitori ai Odessei. În piaţa Marelui Sobor, sute de cadavre însângerate erau aduse ostentativ de muncitori şi soldaţi şi aruncate în urale pe caldarâm. Erau cadeţii şcolii militare, erau ofiţerii regimentului de coastă, măcelăriţi în cursul nopţii de revoluţionarii dezlănţuiţi. Fără epoleţi şi fără cizme, zăceau în tot felul de poziţii groteşti, aceia care nu primiseră încă ordinul suprem de a riposta gloatei de anarhişti. Zile în şir, un pelerinaj al rudelor celor ucişi s-a desfăşurat printre cadavre. Aveau voie să se uite, dar nu să şi recupereze trupurile celor dragi. Când Lena a îngenuncheat în faţa trupului neînsufleţit al lui Andrei, a înţeles mai bine sensul celor spuse de el în ajun, a inţeles că Andrei nu va avea niciodată un mormânt, că fiinţa care dădea tot mai multe semne de viaţă, nu va avea niciodată un tată. Trebuia să fi urmat sfatul lui Andrei, trebuia să fi plecat la Ismail, la mama. În noile circumstanţe, călătoria nu mai putea avea loc în condiţii normale. Coşmarul din Piaţa Soborului avea să se repete, de data aceasta sub o altă formă, când zeci de mii de credincioşi, ingenuncheaţi în jurul acestui sfânt lăcaş, minune a arhitecturii ruse, asistau neputincioşi, cu icoanele îndreptate spre cer, la demolare. Lena luă mâna stângă a lui Andrei, de pe degetul căruia lipsea inelul sfinţit la acest sobor cu ocazia cununiei religioase, o strânse la piept şi izbucni în plâns, un plâns amarnic dar liniştit, fără vorbe, fără văicăreli. Sărută mâna însângerată, înmuie batista în sângele ce se prelingea încă din ceafă şi o strecură în poşetă. Făcu semnul crucii şi porni pe străzile pline de forfot, fără să vadă nimic în jurul său. Când ajunse acasă, se prăbuşi în prag, stârnind nedumerirea gazdelor. Primul capitol al romanului vieţii sale, episodul Odessa, luase sfârşit, dar nu avea să fie şters niciodată din memorie. „Lenocica, ca să mergi acasă, în primul rând trebuie să renunţi la numele de Tihonova. S-ar putea să urmărească şi familiile ofiţerilor ucişi. Mai ai actele tale de fată? Da? Foarte bine! Rupe actele de la căsătorie, sau lasă-le la noi, să le ascundem undeva. Cine ştie?! Poate se liniştesc lucrurile şi scăpăm de bolşevici. Trebuie să cauţi căruţe de ocazie şi să mergi din sat în sat. Să te îmbraci simplu şi să spui că ai fost muncitoare, femeie de serviciu, la căile ferate, şi că te întorci la părinţi, la Ismail, pentru că nu mai ai serviciu la Odessa.“ Întoarcerea acasă a fost un adevarat calvar. Ţăranii cu ajutorul cărora se strecura din sat în sat, nu creau probleme. Mai greu era să te strecori printre bandele de anarhişti sau să eviţi întâlnirea cu trupele rămase încă fidele, care de multe ori deschideau focul în tot ce mişca. A fost cea mai grea perioadă din viaţa ei, convinsă fiind că nu va reuşi să păstreze copilul. Cum toate au un sfârşit, şi această călătorie a ajuns la capăt. Moartea tragică a lui Andrei a îndurerat puternic pe cei de acasă. Îşi făceau reproşuri că nu au trimis la timp „binecuvântarea“ pentru căsătorie, acuzau „cuscrii“ că n-au făcut-o deloc, vorbeau de pedeapsa lui Dumnezeu, dar aşteptau cu nerabdare să ajungă bunici, ceea ce pentru viitoarea mamă conta enorm. Dar cum viaţa este plină de surprize, nici de data aceasta nu s-a dezminţit. Întâlnirea pe stradă cu vechiul ei prieten şi admirator, Dănilă, avea să întoarcă pagina unui nou capitol al vieţii viitoarei mame. Rătăcit de resturile regimentului său distrus în încleştările din preajma Kievului, fostul sublocotenent, acum îmbrăcat civil, căuta un loc cât mai depărtat de zonele fierbinţi, îi căuta pe moldovenii lui, care visau la o republică independentă, şi de ce nu, la o apropiere de România. Povestea Lenei l-a impresionat profund, dar l-a şi pus pe gânduri. S-au pomenit într-o seară cu el la uşa casei. I-a deschis bunicul. „Piotr Nicolaevici, aş dori să vorbesc cu Dumneavoastră şi cu Lena, dacă-mi permiteţi.“ „Vrei să spui cu Leolea, probabil. Pofteşte în casă, tinere domn!“ Nelipsitul ceai şi prăjiturile uscate au apărut ca prin farmec pe masa ovală din sufragerie. „Poate o să vi se pară nepotrivit ceea ce am să vă spun, nepotrivit pentru vremurile pe care le trăim, dar aşa este făcută viaţa. O cunosc pe Lena de câţiva ani, înainte de plecarea ei la Odessa, suntem buni prieteni şi mereu am fost îndrăgostit de ea. Lena mi-a povestit tot ce s-a întâmplat la Odessa, de moartea lui Andrei, de copilul care se va naşte în iarnă. Aş vrea să mă însor cu ea, bineînţeles dacă şi ea mă acceptă şi dacă Dumneavoastră ne veţi da binecuvântarea. Vreau să facem acest lucru acum, cât mai repede, ca la naşterea copilului să-l putem înregistra pe numele meu. Vremurile sunt grele şi nu este nevoie să facem cine ştie ce nuntă.“ „Hm, măi copii, voi v-aţi vorbit între voi deja? Tu, Leolea, de ce nu mi-ai spus nimic? Eu nici nu-l cunosc pe acest tânăr domn! Ce zici Xenia de povestea asta?“ „Nu, tată, cum era să vorbesc despre aşa ceva. Eu i-am povestit ce mi s-a întâmplat la Odessa.“ „Ce să spun eu Piotr? Eu abia mă trezesc din buimăceală. S-au întâmplat lucruri îngrozitoare şi cine ştie ce mai urmează! Asta-i treaba ta să vezi ce vor copiii ăştia, şi mai ales, cine este acest domn?“ Întâlnirea s-a terminat, cum se spune, în coadă de peşte. Nopţi albe au urmat pentru Lena, nopţi albe au avut şi bunicii. „Cum să mă mărit când simt încă sângele lui Andrei pe mâinile mele? Ştiu că Dănilă mă iubeşte, că vrea să facă un lucru frumos, să înscrie copilul pe numele lui, dar oare nu se gândeşte că eu îl plâng încă pe Andrei? Şi când va veni copilul, ce va simţi pentru el? Şi totuşi, dacă aş avea un pic de înţelepciune, aş face asta tocmai pentru copil. Cum va creşte el fără tată? Şi Doamne, ce vremuri trăim!“ „Ce spui Xenia Petrovna, ce spui de toată povestea asta? Cum să ne gândim la nuntă când Andrei nici nu s-a răcit bine? Eu nu înţeleg cum a putut Leolea să distrugă actele de căsătorie? Copilul ar fi avut un nume adevărat, numele tatălui, care poate mâine va fi considerat erou! Da, vremurile sunt grele, dar Dumnezeu nu-i va lăsa pe aceşti necredincioşi să învingă! Sunt nişte bandiţi, cum să conducă ei Sfânta Rusie?! Se spune că rudele ţarinei se pregătesc să trimită armatele lor să salveze Rusia. Nici lor nu le convine o aşa revoluţie. Şi la ei sunt bandiţi şi anarhişti. Nu, nu ştiu ce să spun. Unii spun că nici nu mai avem ţar, că au arestat toată familia şi pe nobilii care erau la palat. Doamne fereşte! Dacă-i adevarat, atunci e mai bine să nu se ştie că este văduvă de ofiţer, poate că Leolea are dreptate. Spune că aşa au învăţat-o gazdele ei de la Odessa. Cine ştie? Poate că ştiu ei ce ştiu! Sunt mai aproape de stăpânire.“ „Piotr, cum să se mărite? Andrei abia a murit, iar Dănilă ăsta nu ştie legea noastră creştinească? Săracul Andrei nici mormânt nu o să aibă, iar copilul nu va şti niciodată cine a fost tatăl! Doamne, ce vremuri am ajuns să trăim! Şi tinerii ăştia! Ce uşor e pentru ei să declari copilul pe ce nume vrei. Pe vremea noastră rămâneai văduvă şi gata! Ce, nu ne are pe noi?“ „Dar când noi n-o să mai fim?! Te-ai gândit la asta?“ În tot acest timp, pe Dănilă aceste lucruri nu-l frământau. Crescuse într-o familie cu nouă copii, dorea o familie cu mulţi copii, era îndrăgostit de Lena, nu putea pierde o astfel de ocazie. Vizitele lui s-au îndesit, argumentele pe care le invoca erau sprijinite de vitregia vremurilor abătute asupra populaţiei paşnice, care numai la revoluţie nu avea capul, datinile oricum începeau să se clatine, pragmatismul sub diferitele sale forme îi obliga pe oameni să gândească altfel. Aşa s-a ajuns la căsătorie, aşa Valeria s-a născut având la căpătâiul ei un tată, aşa s-a împăcat Lena cu ideea de a păstra secretul până la moarte. Dănilă s-a pomenit tată peste noapte şi a demonstrat peste ani că era nu numai un soţ iubitor, dar şi un tată deosebit. Valeria a crescut practic în braţele lui, iar când meningita a pus în pericol viaţa copilului, Dănilă, tatăl adoptiv, s-a dovedit om! Nu a pregetat, cu toate verdictele date de medicii care nu vedeau nici o scăpare, să se zbată, să aducă specialist, să pună la bătaie casa lor şi a cumnatei sale, să apeleze la cămătari. Lena nu putea uita acele zile, bucuria care i-a cuprins când operaţia a fost declarată reuşită, atitudinea unui tată care risca totul pentru a salva copilul lor. Totul mergea bine, s-a născut Mircea, armonia din familie ajunsese proverbială, apartenenţa Basarabiei la Regatul României pusese capăt pericolului bolşevic. A trebuit ca soarta să vrea să schimbe puţin lucrurile şi tristeţea şi îngrijorarea să pătrundă în casă. De data aceasta nu se mai putea face nimic. Piciorul drept a început să se dezvolte diferenţiat, iar efectele s-au făcut simţite peste ani, când complexul de inferioritate a pus stăpânire pe Valeria, când relaţiile cu familia s-au răcit, când reproşurile nemeritate au fost adresate părinţilor, şi culmea, în mod special celui care le-ar fi meritat cel mai puţin. Valeria începea să cultive o adevarată ură faţă de tatăl ei, trezind nedumerire în capul mamei, care nu îndrăznea, totuşi, să lămurească lucrurile o dată pentru totdeauna. Au trebuit să treacă ani mulţi, ca să pot pricepe ceva din tot ce se întâmpla în familie. O indiscreţie a mamei lui George a pus-o la curent pe Valeria cu adevărul. La rândul său, ea mi l-a împărtăşit mie. Din acel moment Valeria a devenit şi mai agresivă în atitudinile sale faţă de acela care a considerat-o întotdeauna ca pe fiica lui, pe care a iubit-o, a răsfăţat-o, şi pe care a încercat cu toate puterile sale s-o salveze nevătămată. Această atitudine ostilă a Valeriei s-a manifestat încă din anii adolescenţei, ca o pornire greu de înţeles, dată mereu pe seama complexului de inferioritate care se accentua cu vârsta. Acesta era secretul tristeţii care marca chipul, altădată atât de senin al mamei, al încercărilor sale timide de a aplana acest conflict. Că l-am iubit foarte mult pe tata, nu încape nici o indoială. Că am fost marea lui slăbiciune, nu era un secret. Pe mama însă am adorat-o şi orice umbră din privirile ei, m-a afectat întotdeauna. A fost o fiinţă deosebită, a fost stâlpul de necontestat al familiei, şi-a iubit copiii fără deosebire, l-a iubit şi respectat pe tata. A fost o familie considerată model la timpul său, iar mama a căpătat, pe bună dreptate, statutul de leoaică ce-şi apără puii şi unitatea familiei. Dacă nu a reuşit în toate, nu a fost vina ei. De multe ori puii au fost aceia care au subminat această unitate lipsind-o pe nedrept de liniştea care ar fi trebuit s-o însoţeasca în clipa morţii.
VA URMA
—————————–
Daris BASARAB (Boris DAVID)
Bucureşti
2004