M-am născut
să iubesc Cuvântul,
fior tăcut ce bate
în orice inimă de înger…
L-am rostit
și am învățat
să iubesc Viața.
*
Am învățat să-i ascult tăcerile
și să-i caut sensul
printre silabe și visuri.
Dintre toate cuvintele
pe care le-am așezat în suflet,
unul a rămas mereu cu mine:
dorul.
Dorul e, pentru mine, sinonim cu limba română. Un cuvânt care nu doar se rostește, ci se simte. Un cuvânt care, în limba noastră, pare să cuprindă o lume întreagă și să atingă, cu o profunzime aparte, cele mai sensibile locuri ale sufletului. Are o muzicalitate aparte, o încărcătură pe care o simt legată, indisolubil, de rădăcinile noastre.
De aceea, dorul a devenit simbolul dominant al liricii și al creațiilor mele. Pentru că în el se adună o parte din ființa noastră, din memoria, sensibilitatea și bogăția noastră spirituală.
**
Mi-e dor de tot ce e bun și omenesc,
Mi-e dor de pasul timpului firesc
Ce călca prin iarba copilăriei mele.
Mi-e dor să îmi lipesc tâmpla de stele.
Astăzi, de Ziua Limbii Române, mă întorc cu recunoștință la limba în care am învățat să iubesc, să visez, să sufăr și să sper – limba în care un singur cuvânt poate spune, uneori, cât o întreagă poveste. Pentru mine, acel cuvânt va rămâne mereu „dor”.
La mulți ani, Limba Română!
Autor: Lavinia Elena Niculicea