Interviu de colecție cu poeta
Mariana Gurza:
,,Societatea românească este bolnavă.
Cei puternici nu au cum să o simtă,
cei mulţi, da. Scapă cine poate!”
Interlocutoarea mea este poeta
Mariana Gurza, o bucovineancă
adevărată, dintr-o familie refugiată pe
plaiurile bănăţene care nu uită
meleagurile unde i-au trăit strămoşii.
Venind din obârşia nordului moldav,
cu dorul patriei fagilor în simţire, poeta
Mariana Gurza strigă durere şi dragoste,
generozitate şi seninătate, aşterne blând
dorul de matca străbună în sufletul
pădurii. Doar ea ştie cum şi de ce
înaintaşii ei au plecat să apere glia
moldavă în eternitate, păstrând slovele Măritului Ştefan în catafalcul
durerii: „Moldova nu e a mea ci a urmaşilor urmaşilor noştri…”, a lor,
celor plecaţi demn prin jertfa de sine.
Mariana Gurza este lacrima durerii coborâtă din nord de Moldovă
Ştefaniană pe câmpiile bănăţene spre mereu aducere aminte, strângând
boabele de lacrimi ale înaintaşilor în peceţi peste vremi. Sensibilă şi
intransigentă, dulce şi amară ori asemeni strigătului de pescăruş, poeta
Mariana Gurza împarte alinări catifelate prin vers, prin trăiri, cu toată
fiinţa, pentru acum şi mai târziu
.
Emilia ŢUŢUIANU: Dragă Mariana spune-mi te rog ce amintiri
păstrezi despre tatăl tău, despre familia ta originară din Bucovina de nord?
Mariana GURZA: Amintirile dor, Emilia… Tata, nu mai este…
Odată cu plecarea dumnealui, ceva s-a rupt. Se născuse în România
Mare, în anul 1921, la Banila pe Siret, regiunea Cernăuţi. Un bucovinean
aşezat, muncitor, evlavios, corect şi plin de bunătate. Îi simt prezenţa şi
acum în momentele dificile. Familia mea? Bucovina de Nord!
Emilia ŢUŢUIANU: Poate mai mult decât alţi români simţi drama
pierderii şi a teritoriilor din nordul Moldovei, în urma odiosului pact
Ribbentrop-Molotov, acolo fiind obârşia familiei tale. Ce s-a întâmplat cu
familia şi rudele tale în acei ani?
Mariana GURZA: Fratele tatei, Vasile, fusese împuşcat când
încerca să treacă graniţa. Bunica s-a întors din drum pentru a-şi
înmormânta feciorul. Nu i s-a permis să se mai întoarcă. Tata a stat o
perioadă ascuns prin munţii Bucovinei, asigura necesarul de hrană
rudelor şi nu numai. A ajuns într-un sat bănăţean unde a cunoscut-o pe
mama şi s-au căsătorit. Acest blestemat de pact mi-a decimat familia, m-
a vitregit de a mă bucura de bunici, de tot ce îşi putea dori un copil la
vârsta întrebărilor.
Emilia ŢUŢUIANU: Mai povesteşte-ne te rog amintiri depănate de
mama ta, care încă trăieşte, despre drama bucovinenilor refugiaţi, alungaţi
din matca lor străbună de vremuri nedrepte şi despre istoria românească
de pe plaiurile Bucovinei de nord?
Mariana GURZA: După evenimentele de la Fântâna Albă, familia
din care provenea mama, fiind mai înstărită şi implicată, a pornit pe
drumul Golgotei, al dezlipirii de vatră, lăsând totul. O parte din ei au fost
întemniţaţi şi omorâţi, alţii trimişi în lagăre. Am relatat plecarea mamei,
orfană la acea dată, în „Căruţa cu destine”. Mama, născută în Cupca,
regiunea Cernăuţi, la o vârstă destul de fragedă, alături de câteva rude,
primiseră indicaţia să se deplaseze în Banat. O mică manipulare a
organelor de opresiune… Dar, cu precauţie au reuşit ca fiecare să-şi
vadă de drum. Mama fusese lăsată la o familie inimoasă şi celelalte rude
s-au stabilit în funcţie de vremuri. S-au regăsit după zeci de ani. În casă
nu am auzit niciodată nimic din acea perioadă. Mamei i-a mai rămas în
memorie, fuga, şuieratul gloanţelor, mame împuşcate, plânsul copiilor
singuri…
Emilia ŢUŢUIANU: Ce ne poţi spune despre jurnalistul bucovinean
Vasile Plăvan, un unchi al tău, căruia i-ai dedicat şi o carte?
Mariana GURZA: Vasile Plăvan, unchiul mamei, a fost o figură
emblematică a acelor vremuri. Avocat, jurnalist, publicist, a fost unul
dintre cei care a luptat pentru Marea Unire. A murit mult prea devreme,
trist şi abătut, văzându-şi idealurile spulberate. A fost prea corect şi
prea cinstit într-o societate destul de măcinată. „Vasile Plăvan un
Slavici al Bucovinei”, volum apărut cu sprijinul Fundaţiei Universităţii
Ioan Slavici, rămâne în memoria colectivă ca o reparaţie morală faţă de
cel ce nu a precupeţit nimic în a-şi atinge idealul.
Emilia ŢUŢUIANU: Cum simţi tu, dragă Mariana, această istorie
care calcă peste suflete lăsând poveri sângerânde?
Mariana GURZA: O povară mistuitoare. Durerea Bucovinei o simt
mereu ca pe o lacrimă fierbinte pe obraz. Mă arde. Nu cred că vom mai
putea schimba ceva. Prea multe orgolii şi interese. Eu sunt o iubitoare de
Neam Românesc! Sună desuet? Pentru unii, poate. Pentru cei cărora le
pasă, vrem dreptate şi purificare. Am rămas o idealistă ca Vasile Plăvan.
Nimeni nu va face nimic.
Emilia ŢUŢUIANU: Ce personalităţi ale lumii literare care ţi-au
influenţat devenirea artistică ai avut privilegiul de a cunoaşte?
Mariana GURZA: Criticul şi scriitorul Adrian Dinu Rachieru şi
regretatul cărturar Artur Silvestri. Nu aş dori să nedreptăţesc pe cineva.
De la cei apropiaţi, mereu am luat ce a fost bun. Nu am căutat modele, a
fost mai mult sete de cunoaştere. Se spune că sunt o prezenţă discretă în
viaţa culturală. Aşa este. Am cititorii mei, prieteni remarcabili. Şi dacă
reuşesc să particip la o construcţie , mă consider fericită. Aş părea mai
interesantă dacă aş enumera toate personalităţile pe care le-am întâlnit?
Dragă prietenă, omenia, caracterul, demnitatea… Marii anonimi,
iubitori de glie, trăiesc clipa şi se dăruiesc în tăcere binelui comun. Există
o Românie Tainică…
Emilia ŢUŢUIANU: Ce moment emoţionant, mai important pentru
destinul tău te-a marcat?
Mariana GURZA: Întâlnirea cu Marii Duhovnici ai Neamului:
părintele Adrian Făgeţeanu, (de care mă leagă prin fibra bucovineană
încă din copilărie un sentiment deosebit), părintele Arsenie Papacioc,
părintele Iustin Pârvu, părintele Teofil Părăian.
Emilia ŢUŢUIANU: Au existat decalaje sociale, profesionale, care
să îţi genereze deziluzii?
Mariana GURZA: O întrebare destul de complexă pentru un pui de
refugiaţi. Venetic în ţara lui… Copilăria mi-a fost marcată de o anumită
marginalizare venită din partea localnicilor. Eram mai săraci, doar
nişte venituri… Nu mi-a fost uşor… Doar după 1990 aflasem că cei
refugiaţi erau consideraţi duşmanii Uniunii Sovietice. Dacă mi-am
dorit cravata de pioner, a trebuit să aştept, deşi eram o elevă bună. Ca
utecistă la fel. Probabil că sunt una dintre puţinele persoane care a
suferit că nu fusesem primită în rândurile PCR-ului, aşa cum nimeni din
familia mea nu a avut acces. A mers îndoctrinarea… mult mai târziu mi-
am explicat şi prezenţa miliţiei pe la noi pe acasă… În perioada
comunistă, (dacă a fost comunistă) a fost acea dictatură proletară. Un
sentiment de frică. Aceeaşi frică parcă o simt că se instalează şi acum.
Deziluziile create de apropiaţi au fost cele mai dureroase. Nu suport
minciuna şi prostia. Duplicitatea! Ca funcţionar public, am avut ocazia
să văd multe… prea multe pentru un suflet sensibil. Nimicnicia unora
depăşeşte orice limită, draga mea prietenă!
Emilia ŢUŢUIANU: Cuvântul tău este ascultat şi preţuit nu numai în
mediul virtual ci şi prin volumele de poezii publicate, cum îţi explici
această simpatie?
Mariana GURZA: Dragă Emilia, putem să fim noi înşine, aşa cum
am fost educaţi. În spiritul iubirii şi al prietenei necondiţionate. Dacă
pentru o parte din lumea virtuală şi nu numai, sunt considerată „poeta
cu suflet de înger” probabil am lăsat ceva în sufletele lor. Nu vreau să
sune a laudă, dar nu pot nega starea de bine când am văzut prezentarea
mea în Noua Zeelandă. Fiecare dintre noi, lasă în drumul său ce a
semănat. Dacă am semănat iubire, iubire să fie.
Emilia ŢUŢUIANU: Cu ce prejudecăţi te confrunţi cel mai frecvent
şi cum le combaţi?
Mariana GURZA: Parafrazându-l pe William Hazlitt „prejudecata
este fiica ignoranţei”. Suntem nerecunoscători, invidioşi, răuvoitori şi
egoişti. Cella Delavrancea mărturisea că a fost ferită de cele trei
calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul, considerându-le „boli care
distrug sufletul, fiinţa umană”. Parcă ne dezumanizăm pe zi ce trece.
Suntem interesaţi de bani, de averi, de beneficii nemeritate şi de atenţii
necuvenite. Avem impresia că suntem totali, că ni se cuvine totul. Avem
o democraţie reală? Unde este scara valorilor? Câţi dintre intelectualii
rasaţi şi-au mai păstrat bruma de demnitate? Să fie vorba de o sete de
înavuţire? Sau de putere? Cum ne manifestăm superioritatea? Strivind
valoarea?! Încerc să fiu originală. Să spun răspicat, chiar dacă
deranjez, ceea ce cred. Nu-mi place ce văd acum, Emilia! Nu pentru
micimea unora s-au jertfit bravii eroi ai neamului. Oare nu se tem de
justiţia divină?
Emilia ŢUŢUIANU: Ce virtute umană apreciezi cel mai mult?
Mariana GURZA: Virtutea creştină, ea fiind hrana sufletului!
Emilia ŢUŢUIANU: Societatea românească s-a schimbat mult în
ultimii ani. Ţinem cu greu piept sentimentului de invidie. Un sentiment
care trebuie eradicat din comportamentul şi conduita noastră, din motive
etice. Ce fel de om poţi fi când cel de lângă tine suferă pentru rezultatele
tale? Invidia din orgoliu este devastatoare, pentru că trădează un complex
de inferioritate şi exprimă ranchiună. Se poate vindeca asta?
Mariana GURZA: Societatea românească este bolnavă. Cei
puternici nu au cum să o simtă, cei mulţi, da. „Scapă cine poate!” Asta e
deviza momentului! „Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai
poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre
naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere
decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în
noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când
de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o
marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”. (Mihai Eminescu, E greu a
afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229). După
cum vezi Emilia, Eminescu este actual şi acum. Citisem recent o ştire că
o doamnă profesoară de română vrea să scoată Luceafărul din programa
elevilor. Aceasta este societatea românească! S-a dorit globalizare, asta
avem. Pierderea identităţii naţionale, a respectului faţă de cel de lângă
tine, care vrea să facă ceva, pentru a rezista în timp. S-a dus şi încrederea
în colegul de breaslă. Dacă s-ar putea te-ar aşeza într-un ierbar, fără
rezerve. Oare mai putem avea încredere în cei de lângă noi? Adevăratele
caractere îşi păstrează puterea. Nimeni şi nimic nu ar putea zdruncina
credinţa noastră, care nu este negociabilă. Invidia este nimicitoare
pentru suflet. După spusele sfinţilor părinţi semnul caracteristic al
vanităţii este prefăcătoria şi minciuna, în timp ce semnul trufiei este
înfumurarea şi invidia. Avva Pimen a sfătuit pe cineva să nu locuiască
într-un loc unde există vreunul care îl invidiază, pentru că altminteri nu
se va pricopsi: „Să nu locuieşti într-un loc unde vezi pe cineva care are
gelozie împotriva ta, căci altfel nu te pricopseşti”. Dar avem un drum de
parcurs. Şi chiar dacă nu putem pleca, putem ignora sau putem face
rugăciune pentru cel ce are sufletul bolnav. Dragă prietenă, greu să se
vindece cei care nu au credinţă. Este boală grea invidia, orgoliul…
Nesiguranţa lor duce la complexe. Dacă vor conştientiza răul, mai au o
şansă. Ceilalţi, cu fărâma lor de credinţă, să arunce lumină asupra lor.
Aşa se vor simţi protejaţi de rău.
Emilia ŢUŢUIANU: Acest dialog pe care îl facem, nu este pentru a
ne dezvălui sufletul şi viaţa, ci pentru a arăta cum să ne ridicăm atunci
când eşuăm. Cum ai defini prietenia adevărată?
Mariana GURZA: Acceptarea noastră aşa cum suntem, cu bune şi
rele, necondiţionată.
Emilia ŢUŢUIANU: Timpul este o poveste retrăită cu ochii deschişi,
ce simţi privind înapoi?
Mariana GURZA: O luptă între viaţă şi moarte! Am învins cancerul,
infarctul…Sunt o luptătoare.
Emilia ŢUŢUIANU: Cum vezi ingerinţa politicului şi
administrativului în manifestările culturale locale?
Mariana GURZA: Ori facem politică, ori facem cultură. Ideal ar fi
ca sectorul cultură să se bucure de libertate. Dar la noi, nu se poate altfel.
Totul se reduce la bani şi la interese de grup. Faptul că, la noi, statul este
aproape totul şi societatea aproape nimic, are o consecinţă foarte
păgubitoare pentru cultivarea, chiar întâmplătoare, a artelor şi literelor.
În loc de societatea aşezată şi-nchegată, ca să-l parafrazez pe Caragiale,
n-avem decât o lume de strânsură, care îşi schimbă în fiece zi fizionomia,
care nu poate avea porniri mai presus de cele strict utilitare, care nu
poate avea tradiţie, nici unitate de gândire şi de simţiri. Cu toate astea,
această lume de strânsură mişună aici deasupra unui element etnic
hotărât. Sub tot acest Babel, există o limbă românească, care-şi are
geniul ei; sub toată această vâltoare veşnic mişcătoare, există un popor
statornic, care-şi are calităţile şi defectele lui specifice, bunul lui simţ, o
istorie plină de suferinţe, nevoi, simţiri şi gândiri proprii.
Emilia ŢUŢUIANU: Ştiu că ai o familie ideală… Că îţi place enorm
să te ocupi de nepoţii tăi, tinere vlăstare care le imprimi iubire şi
responsabilitate. Cum este să îţi creşti nepoţii?
Mariana GURZA: Familie ideală? Nu ştiu să existe familia perfectă.
După unii specialişti, familia este supraevaluată, ea devenind ultimul
spaţiu al fericirii, cuibul nostru unde ne simţim protejaţi de exterior. Am
o familie obişnuită. Ca bunică, am un sentiment unic. Îi văd doar în vizite.
Tinerii sunt mereu ocupaţi. Noi prea tomnatici pentru a ţine pasul. Şi
obosesc repede. Inima mea este cea care a dăruit şi dăruieşte iubire,
chiar dacă mica cicatrice, strigă durerea lumii…
Într-o lume a firescului, devenită
utopică de ceva timp, fiecare îşi
exprimă vibraţia sa unică prin
înclinaţii artistice sau talent, pentru
bucuria şi lumina sufletească a celor
de lângă noi şi a celor ce vor veni…
Sunt semeni ai noştri care, trecând
peste barierele nefirescului
încetăţenit peste şi pentru noi, îşi lasă
sufletul şi unicitatea să vibreze şi să
se exprime prin creaţia lor pentru
ceilalţi, oferind alinare şi frumos,
picături de iubire şi culoare în
oceanul dezamăgirilor cotidiene.
„Suferinţa e prezentă în lume pentru
a face să se declanşeze iubirea,
pentru a face să se nască fapte de
iubire faţă de aproapele!”- spunea
Papa Ioan Paul al II-lea. Ai
transformat suferinţa în frumos, Mariana, cum numai tu ştii s-o faci, şi
nu degeaba ai fost numită „poeta cu suflet de înger”. Îţi mulţumesc
pentru tot ce ne-ai împărtăşit în acest interviu şi-ţi doresc ca întotdeauna
cuvântul să-ţi fie parte din vibraţia sufletului, să nască lumi, imagini,
simţiri şi profunzimi divine, iar cititorii tăi să simtă atingerea aripii de
înger a sufletului tău atunci când te citesc.
Emilia Ţuţuianu: Mariana Gurza, toujours!
La marea
plecare, nu poți fi
decât neinspirat şi
bulversat, desigur!
Verbul ,,a fi” folosit
la trecut, apasă…
Cum să spun, fără
strângere de inimă
că Mariana Gurza
a fost? În ciuda
nefiinţării, cu siguranţă va rămâne, în amintire, acel suflet ales, generos
şi implicat în orice înseamnă echilibrarea oamenilor şi a daimonilor
lăuntrici.
Menirea sa a fost să facă bine, să limpezească asperitățile, oriunde ar
fi fost acestea, să aprindă lumina iubirii fiecăruia dintre noi!În vremurile
potrivnice cum mai preţuim prietenia…şi atunci când ne este bine dăm la
o parte recunoştinţa, închipuindu-ne că poate suntem fericiţi prin noi
înşine, iluzii… Omenia a fost prima dintre virtuţile Marianei Gurza iar
tot ceea ce lasă în urmă acum este rezultatul a ceea ce a gândit, simțit şi
realizat cu sacrificii, trudă şi multă, multă dăruire.
A fost o fiinţă discretă, iar formula sa de vieţuire, ca şi confruntările
din cultură au ţinut-o retrasă în penumbră, înţelegând profund,
întotdeauna peste ceasurile vremilor. De aceea s-a străduit să lase pentru
urmași, frumoase şi curate daruri de suflet.
Dacă pentru ea, a vieţui, a fost ,,stânca,” a cărei însufleţire a trecut
pe lângă clipe asemenea unei vântoase potolite, pentru mine Mariana
Gurza a fost fiinţa care mi-a stat aproape de fiecare dată în lunga şi
rodnica colaborare din paginile revistei Melidonium; a fost sora de
suflet, prietena, care m-a cunoscut destul de profund şi mi-a prezis
multe-multe afirmări care în timp s-au dovedit a fi fost adevărate.
Menirea ei a fost aceea de a Scrie. Asta i-a fost un scut, iată, rezistă şi
va rezista în faţa anilor. Vor rămâne cărțile sale, cuvintele, pentru că
lumea sa rămâne bună, onestă, iubitoare. Aşa a fost prin structura sa:
Poeta cu Suflet de Înger!
Acum, din nostalgice
doruri şi tristeţi caut
întrebări fără răspunsuri.
Trei personalităţi
importante, pe care le-am
cunoscut împreună cu
poeta Mariana Gurza ne-
au stat alături în devenirea
noastră. Arhimandritul
Ciprian Zaharia, stareţ
al Mănăstirii Bistriţa, cel
ce adăpostea în „perioada
neagră” oamenii ce-l
slujeau pe Dumnezeu şi care suferiseră prin închisori, şi care l-a omenit
pe cel ce era una dintre personalităţile culturii şi literaturii române –
Artur Silvestri. Specialist în literatură medievală, preocupat de filosofia
religiilor, de patrimoniul istorico-religios al patriei, acest neobosit
cercetător a cunoscut oameni şi locuri ce au format nucleul meditaţiilor
sale în studii, eseuri şi articole. O altă personalitate a lumii ştiinţifice şi
literare cunoscută împreună cu poeta Mariana Gurza a fost şi poetul Boris
David, cel care i-a dedicat ,,Doamnei poeziei Bucovinei” volumul de
versuri ,,Postume vii”, Editura Muşatinia, 2013.
O prietenie ce s-a
cimentat în Timp, în
gânduri, cărţi şi
amintiri de neuitare.
Aşa cum spuneai tu,
dragă Mariana ,,Ce
ne-a apropiat?
Totul! ,,Nihil sine
Deo!” ( Nimic fără
Dumnezeu!) Revista pe care a iniţiat-o şi a condus-o, Logos si Agape, a
construit un drum de cuvinte, de artă poetică. A lăsat o moștenire tinerilor
literați, așa încât putem să îndrăznim a crede că Mariana Gurza, prietena
noastră, a rămas, şi continuă să fie mereu în mintea şi sufletul nostru.
Dacă îngerii vor dori cuvinte de slavă şi lumină părintească, vor avea un
dar de la ea. Poate acolo o vor întâmpina cu muzica versurilor sale.
Doamne, fă cumva ca Mariana, atât de iubitoare aici pe pământ, să aibă
parte dincolo, în veșnicii, de iubirea şi pacea ta! A fost atât de
credincioasă ție, încât, slava ta credem că o va apăra acolo, în ceruri la
nesfârșit!
Mariana Gurza – expresie a disponibilității umane, a sensibilității și
receptivității față de frumos, capabilă de a plăsmui valori spirituale și de
a vibra odată cu ele. Un om care a înțeles să pătrundă adevărul, realitatea
și să dăruiască, prin delicateţea etică ce o caracterizează, sensibilitate și
iubire, tuturor celor din jurul său.