Amsterdam, OLANDA
Născută sub semnul zodiacal al balanței,
Mariana Gurza (născută în 2 octombrie 1955, Caraș-
Severin) este personalitatea care prin harul său
scriitoricesc contribuie, în nenumărate rânduri, la
completarea literaturii naționale românești și,
evident, la amplificarea culturii. Este vorba de
lucrări literare în versuri și proză, iar autoarea
acestora fiind Mariana Gurza – poet, prozator, eseist,
dar, în același timp, și editor al câtorva reviste de cultură. Mult cunoscută
în calitate de poetă, Domnia sa a publicat de-a lungul timpului 12 volume
de poezii, printre care cele mai semnificative sunt: – „Paradox
sentimental” (Editura Augusta, Timișoara, 1998), „Gânduri nocturne”
(Editura Augusta, Timișoara, 1999), „Nevoia de a sfida tăcerea”
(Editura Augusta, Timișoara, 2000), „Lumini și umbre” (Editura
Augusta, Timișoara, 2001), „Lacrima Iubirii” (Editura Artpress,
Timișoara, 2003), „Ultimul strigăt” (Editura Eubeea, Timișoara, 2006),
„Șoapte gândite” (Editura Atticea, Timișoara, 2006), „Pe urmele lui
Zenon / On Zeno’s footsteps” (ediție bilingvă româno-engleză, Editura
Eubeea, Timișoara, 2012), „Dumnezeu și umbră / God and shadow”
(ediție bilingvă româno-engleză, Editura Singur, Colecția Scrisul de azi,
2016) și alte 4 volume de proză – „Destine umbrite” (Editura Atticea,
2008), „Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” (Editura Fundației
pentru Cultură și Învățământ, 2016), „Apropieri – pelerinaj prin idee,
gând și suflet” (cronici, aprecieri, editura Mușatinia, 2017), „Petru
Ciobanu, un iubitor de neam” (eseuri, Atticea, Timișoara, 2007). După
lecturarea acestora putem constata că întreaga operă literară a Marianei
Gurza este o viziune largă asupra fenomenelor ce aparțin existenței
umane din acest univers, respectiv, este o viziune plină de sensibilitate
accentuată asupra lumii spirituale prin intermediul căreia se resimt și se
desprind constant stările sufletești ale scriitoarei, în centrul subiectelor
fiind plasată, în mod prioritar, suferința și îndurarea, dar și indolența
semenului său. Cu un impuls divin și o inteligență aparte, poeta are
un mare spirit de imaginație, astfel având capacitatea de a reda cu
multă iscusință mesajul artistic (atât prin poezie, cât și prin
proză) printr-o formă nespus de concretă, evident, sensul este conceput
de un conținut arhiplin de sentimente inocente față de oameni, țară, copii,
părinți, univers, deci „față de tot ceea ce este prezent în viața
pământească, firește, proprie omului”.
Orice vers liric din creația poetică a Marianei Gurza este realizat în
jurul cuiva sau a ceva, bazat pe factorul ideal al existenței – spiritul și,
desigur, credința în puterea divină. Este ceva fenomenal de frumos, totul
reflectând capacitatea poetei în a descrie emoția umană prin conținuturi
literare care, la rândul lor, sunt un izvor de învățăminte sau, mai bine
zis, o sursă de lumină spirituală destinată omului, destinată oricărei
comunități umane – „Pe malurile timpului,/ vremea rece şi ploaia/
răcoresc suflete./ Unii zidesc palate în sfidare/ fără să întoarcă
privirea,/ fără să le pese de molimă,/ de cancer, de tot ce ucide/ în noi
şi printre noi./ iar eu, cu rugul întrebării/ încotro/ prea rar/ pricep
sensul cuvintelor/ care scriu/ numele pomeniţilor.” (Sfidare). Cu
aceeași formă de reflectare autoarea relatează: „Într-o seară/ mama a
uitat/ afară sacul cu sare/ dimineaţa era o mare sărată./ Tata şi-a lăsat
coasa/ pe marginea acestei mări/ şi-a ruginit…/ Primului copil născut/
în seara aceea/ i se argăsise pielea…/ A fost primul semn/ că era timpul
să ne rugăm,/ să oprim puţin vremea/ şi s-o culcăm lângă noi/ încălzind-
o ca pe/ pruncul părăsit.” (Vremuri crude); consecutiv, gândul fiind
urmat cu o altă imagine artistică foarte frumoasă: „Luntrea ostenise./ S-
a întors fără mine/ şi fără vâslaş./ Rămăsese în ea/ inima mea rătăcind
îngheţată/ şi plânsul ca un tunet/ căutându-şi/ dragostea luată de
vârtej” (Umilința mă mistuie). Trecerea de la o condiție la alta sau
trecerea de la o emoție la alta în aceeași formă clară și concisă, care este
însoțită de acțiunea contemplației obiectului estetic, explică faptul cât
de umană este personalitatea scriitoarei în raport cu propriile exigențe,
dar și cu cele sociale/ comunitare, în modul acesta demonstrând un
comportament respectuos față de sine și lumea înconjurătoare, negreșit,
morala integră fiindu-i creștină cu adevărat – „Am crezut că ştii/ cine
sunt/ Eu mă credeam,/ deopotrivă că sunt/ şi umbră şi fiinţă./ Până când
mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu eram mai mult decât/ un
strigăt,/ un hohot de râs/ o rochie albă,/ o flacără de lumânare,/ un ou
roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de lumină.” (Spune-mi cine
sunt). Foarte atentă la schimbările ce au loc în evoluția omului și în
univers, Mariana Gurza, poeta harului divin, simte cu multă ușurință
respirația reală a timpului, a naturii, a întregii constelații, corespunzător,
în modul cel mai obiectiv imprimând totul prin vibrația artistică a
cuvântului, aceasta numindu-se „creație poetică autentică” – „Încă un
poet ars pe rugul iubirii,/ când începusem să uit/ că fiecare avem vămi
de plătit,/ că în fiecare din noi/ mai e un ins,/ care mereu/ rămâne dator/
cu o iubire.” (Visând în miezul de cuvânt). Traversând necontenit cu
gândul prin curenții timpului, scriitoarea este preocupată, în același
timp, și de pasivitatea, nepăsarea și lipsa de interes a omului față de tot
ceea ce se petrece în juru-i: „Tu şi timpul/ aţi trecut unul pe lângă altul,/
neştiindu-vă./ Până-ntr-o zi…/ când el s-a numit altfel/ decât timp, s-a/
făcut culegător de stele,/ inimă,/ trandafir,/ scoică…/ Şi zbuciumul
inimii/ şi chinul trupului pălmuit,/ avea urme de sfâşiere…” (Trece
timpul). Cât despre complexitatea comportamentului uman în astă lume,
autoarea își declară emoția artistică cu multă durere și indignare: „Am
crezut că dragostea ta/ are gust/ de păpădie,/ apoi de apă de mare,/ sau
de nucă de cocos./ Dar avea gustul coclelii/ arginţilor lui Iuda./ Pe
chipul meu/ dus-întors/ trecuse viaţa…” (Durere). Pe lângă meditațiile
pline de zbucium și încordare pentru timpul necăjit, pentru omul
și societatea umană care este mereu în decădere, pentru idealuri și
năzuințe inexistente, poeta prin arta cuvântului se vrea transferată și
în limitele tăcerii, a liniștii, a împăcărilor sufletești, astfel declarând
credință deplină în tot ceea ce este divin:
„Când voi fi întrebată/ de
ce-am trecut munţii/ voi aşterne pe albul cerului/ povestea melcului
care-şi/ poartă visu-n spinare,/ sperând/ să poposească şi el,/
aidoma mie,/ în lăcaşurile sfinte./ Acolo, la picioarele Tale,/
Doamne,/ smerită,/ mi-a fost dor de mine/ cea de la început,/ când
am cunoscut lumina,/ şi pace, şi încrederea/ în puterea Ta,/ Doamne
al meu./ Acum, mă rog Ţie…” (În căutarea liniștii). Prin respectiva
descriere poetică identificăm o ființă umană, o scriitoare ce are
o mare dragoste și încredere în divinitate – natura divină fiind
considerată drept cârmuitoarea lumii. Totodată, putem defini că lirica
Marianei Gurza reprezintă acea categorie a esteticii prin intermediul
căreia se profilează vizibil sentimentul uman față de întreaga
complexitate a valorilor umane – lucruri nespus de frumoase în stil
metaforic. În contextul dat vom menționa că despre caracterul poetic al
Marianei Gurza și-au exprimat părerea mai multe personalități distincte
din cultura națională românească, nemijlocit și mulți critici literari de o
notorietate aparte: „Mariana Gurza (n.2 octombrie 1955) – poetă,
editoare și eseistă creștină. Însemnări și reflecții „nobile și
sentimentale”, versuri ce combină un material sufletesc neoromantic și
metodologie imagistă în cărți reprezentative de poezie…”(Artur
Silvestri); „Doamna Mariana Gurza, cuprinsă de fiorul liric încă din
tinerețe, surpinde prin poemele sale atât eternele paradoxuri ale iubirii,
cât și alte stări prin definiție umane: tristețea, dorul, pasiunea, iubirea
de țară și neam, răzvrătirea, incertitudinea și nu în cele din urmă,
credința. Pătrunsă de un puternic simțământ religios, poeta, scriitoarea
si ziarista Mariana Gurza, închină scrierile sale, atât lirice cât și
eseistice, puterii divine, patriei și întregii lumi. „Suflet fremător și
suferitor”, inundat de „o devoratoare iubire pentru neam și glie”
doamna Gurza își lasă cu certitudine amprenta asupra literaturii
contemporane și nu numai” (Adrian Dinu Rachieru).
Cu o notă aparte, vom străbate și creația artistică în proză a Marianei
Gurza. Este un capitol la fel de interesant și emoționant al scriitoarei,
care, de asemenea, prezintă un interes deosebit pentru publicul cititor.
Respectivele compuneri literare se regăsesc în volumele „Destine
umbrite” (Editura Atticea, 2008), „Vasile Plăvan, un Slavici al
Bucovinei” (Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ, 2016),
„Apropieri – pelerinaj prin idee, gând și suflet” (cronici și aprecieri,
Editura Mușatinia, 2017), „Petru Ciobanu, un iubitor de neam” (eseuri,
Atticea, Timișoara, 2007). În acest subiect al discuțiilor cu referire la
volumul „Destine umbrite” ne vom întâlni din nou cu opinia criticului
literar Adrian Dinu Rachieru, care spune: „Destine umbrite” (2008,
Editura Atticea) reprezintă primul volum de proză al doamnei Mariana
Gurza, un op ce reunește încercările eseistice ale acesteia. …sub titlul
Destine umbrite” noul op se vrea o carte de neuitare… o carte-
mărturie, reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire
pentru neam și glie…”. Însă, Vasilica Grigoraș ne mărturisește
următoarele cu referire la volumul „Apropieri – pelerinaj prin idee, gând
și suflet”, Editura Mușatinia, 2017: „În cartea Marianei Gurza nu
întâlnim o lume poleită, care sclipeşte asemenea florilor roz de cireş
primăvara, ci lumea reală cu umbre şi lumini, cu dureri şi bucurii. Acest
lucru se explică prin însăşi viaţa poetei şi a familiei sale, cântată ori
descrisă în poezie şi proză. De aici putem descoperi relaţia biunivocă
între timp şi societatea umană în continuă mişcare, spre bine sau rău!?
Greu de spus uneori. Nădejdea ne salvează. Este o lucrare de sinteză şi
de analiză fără a face judecăţi de valoare. Coerent alcătuită în
ansamblu şi în detaliu pe problematici literare şi spirituale mai mult
decât interesante; ca într-un puzzle se prezintă fiecare piesă a imaginii
de ansamblu, toate actele dintr-un „dosar – credinţă”, redactate cu
sufletul şi cu mintea tuturor semnatarilor. Cred că apariţia acestei
lucrări de referinţă este răspunsul divin pentru sentimentul de empatie
şi dăruire celorlalţi, altfel spus, confirmă valabilitatea legii atracţiei.”.
Prin urmare, precum este lirica poetică așa este și creația artistică în
proză a Marianei Gurza, realizată într-un limbaj expresiv și deslușit,
având ca suport elementul de construcție despre viața cotidiană a lumii
cu toate subtilitățile și manifestările existenței; despre realități umane,
dar și imaginare, corelate cu conținuturi spirituale, cât și materiale. În
mod aparte, cu o pătrunzătoare capacitate scriitoricească, sunt prezente
descrierile despre natura omului, atât ascunsă, cât și cea vizibilă/
perceptibilă, ce este trecută prin forme vitale ale existenței, astfel fiind
desemnată structura internă și externă a unei teme, a unui proces.
Realizând cu multă atenție toate mijloacele de expresie, prozatoarei îi
reușește de minune să pătrundă ușor în adâncul evenimentelor care se
vor relatate.
Personalitate distinctă a culturii naționale române, Mariana Gurza
de-a lungul timpului s-a impus activ și cu mult succes în activitatea
scriitoricească, aceasta incluzând în sine: creația literară în versuri și
proza, publicistică/ jurnalistică, editorială. Fiind o descendentă
onorabilă din familia Vasile Plăvan (figură emblematică a anilor 1915-
1939, avocat, jurnalist, publicist, unul dintre cei care a luptat pentru
Marea Unire), unchiul din partea mamei-Viorica Plăvan, Mariana Gurza
este un mare adept al corectitudinii, onestității, echității sociale și, nu în
ultimul timp, o promotoare elocventă a valorilor spirituale/ intelectuale
- valori ce pun bazele unei culturi în viața unui popor. Despre identitatea
Domniei sale se pronunță cu multă onoare și respect o bună parte din
intelectuali/ scriitori/ personașități publice, printre aceștea înscriindu-
se: – Emilia Țuțuianu, care scrie „Mariana Gurza este lacrima durerii
coborâtă din nord de Moldovă Ştefaniană pe câmpiile bănăţene spre
mereu aducere aminte, strângând boabele de lacrimi ale înaintaşilor în
peceţi peste vremi. Sensibilă şi intransigentă, dulce şi amară ori
asemeni strigătului de pescăruş, poeta Mariana Gurza împarte alinări
catifelate prin vers, prin trăiri, cu toată fiinţa, pentru acum şi mai
târziu.”; – Vasilica Grigoraș, care menționează „Scrisul Marianei
Gurza este fin şi armonios, însă robust şi durabil – exprimă o anumită
stare, un clocot lăuntric, în care primează dorinţa de a dărui. Crede în
oameni, deşi a suferit din cauza unora. Nu spune doar jumătăţi de adevăr,
ea nu ştie să facă acest lucru pentru că ea spune adevărul întreg, chiar
dacă uneori supără, însă ea nu se supără niciodată. Poate fi uneori
„cascadă”, „uragan”, dar şi atunci este iubitoare, iertătoare. Este o
„plantă de leac” din templul naturii umane ale cărei infuzii (sentimente
şi gânduri bune) ajung întotdeauna la ţintă. Aşa cum la chinezi „ceaiul
este starea inimii”, la Mariana, vorba bună este starea inimii sale, iar
darul cel mai de preţ este acela de a simţi starea aproapelui.”.
Pentru a-și atinge idealul spiritual, Mariana Gurza muncește fără răgaz
întru binele societății române, muncește pentru a primi satisfacție
sufletească, în așa mod realizând pe viu sentimentul/ emoția umană (atât
de bucurie, cât și de tristețe) ce este expusă prin opere literare, lucrări ce
sunt create prin harul divin, prin harul scriitoricesc
Galina MARTEA