Ce viscol răvășește frumoasa țară, de simțim că ne pierdem cu toții în neant, ne destrămăm repede, că intrăm în tăcerile veșnice? Trăim într-o singurătate cosmică, în permanentă neliniște și derută. Ce triști sunt oamenii azi! Nimic nu mai este ca înainte. Poate că așa a fost scris.
Teama ne-a stins strălucirea privirii, ochii ne sunt plini de lacrimi, plecați în jos, că nu putem suporta neliniștea din alți ochi. Frica de a fi aproape de cineva transmițător al bolii ne sufocă. Ne pierdem rațiunea, când cineva tușește lângă noi. Alergăm să fim departe de centrele aglomerate, dar degeaba,.moartea pândește peste tot.
Nu mai ne vizităm prietenii, rudele, ca să nu le ducem un virus ce i-ar putea distruge. Ne vaccinăm, facem mereu teste, să nu trasmitem boala. Cerul se înnegrește tot mai tare zi de zi. Am vrea să plecăm departe de sirenele salvarii, de știrile dezastruoase, de suferință.
Nici mâncarea nu mai are gust, ne este frică să o cumpărăm, să o aducem în casă, să o atingem. Nici somnul nu se mai poate numi somn. Avem atâtea spaime, că tresărim, oftăm și suspinăm toată noaptea. Coșmarurile ne fac să ne temem că nu vom mai vedea lumina zilei.
Alte și alte dureri zdrobesc inimile, când pleacă dintre noi cei dragi. Lacrimi, flori, regrete. Câte personalități dispar, oameni ce ar fi putut face atât de mult pentru țara noastră! Mor toate speranțele, sufletele se leagă de crâmpeile de viață, dorind să înfrunte răul produs în lume. Ce mult ne dorim o vacanță!
Oamenii în halate albe luptă cu moartea, vor să smulgă din ghearele ei copiii, ființele tinere sau vârstnice. Reușesc de multe ori și lumina le revine pe chip. Speră că vor învinge răul. Ceva din interiorul lor îi îndeamnă să creadă în lumina adevărului, în puterea științei. De multe ori, lupta cu boala îi epuizează. Unii revăd și în vis scene de coșmar din spital. Mintea caută noi metode, noi medicamente, să fie salvați oamenii. Speranțele înmuguresc. Firave. Dar puterea de regenerare este mereu în noi, de veacuri.
Sperăm… Sperăm în vigoarea unui neam greu încercat care a renăscut din cenușă, prin vâltorile timpului. Avem atâta nevoie de viață, de viața adevărată! Abia acum unii prețuiesc viața, sănătatea, cele mai de seamă comori. Și atunci pleacă. Pleacă în locuri frumoase din țară. Descoperă locuri de vis din România și împărtășesc cu alții bucuria de a sorbi din frumusețea munților și a mării, trimițând imagini din locurile vizitate în toată lumea. Ei ridică ochii spre cerul atât de albastru, dorind să se pătrundă de toată lumina și misterul lui. Sorb aerul curat de pe piscul munților, să devină puternici. Adună luminile din răsăritul soarele și cele din asfințit să le fie bucurie în clipe grele. Ating florile, iarba, copacii, să simtă totul ca pe niște minuni de care se mai pot încă bucura, departe de zgomotul și atmosfera apăsătoare a orașelor și satelor. Acum s-a adâncit sentimentul aparteneței la spațiul românesc în inima românilor. Uneori, izolarea mărește dorul de casă, de pământul unde au văzut lumina zilei.
Românii simt că doar pe plaiurile natale sunt energii telurice și astrale care îi fortifică, îi fac încrezători. Doar aici, simt că nimic nu este pierdut, că Românii sunt ca pasărea ce renaște din cenușă, să se înalțe spre cer, cum se înalță crucile pe turlele bisericilor românești. Pe mulți credința îi face puternici. Ei își repetă:„Nu ne lasă bunul Dumnezeu să pierim”. Lumina credinței este așa de puternică, încât îndeamnă mamele să-i învețe pe copiii lor să-i mulțumescă Domnului, pentru că sunt sănătoși. Preoții se roagă cu atâta fervoare în Catedrala Patriarhală și în toate bisericile, ca Românii să scape de boala ce bâtuie lumea întreagă. Credem că vorbele părintelui Arsenie Boca nu sunt doar folclor: „Va fi pârjol mare în jurul României, dar țara noastră va scăpa de pericol”.
Dar, în orice rău este și un bine. Creativitatea a luat un avânt inimaginabil. Mulți oferă din creația lor altora, să le aline sufletul, să le fie bucurie în clipe grele. Arta a înflorit în pandemie, căci mulți creatori și-au redesoperit vocația și au oferit perlele gândirii și simțirii lor marelui public online. Dragostea pentru ceilalți a căpătat noi valori în pandemie. Vedem mereu exemple de dăruire, de devotament, de abnegație, căci mulți dau astfel un sens vieții lor.
Aș dori să fiu și eu printre fiii luminii, să răspândesc lumina cunoașterii prin cărțile mele ce ajută la învățarea limbii române și a limbii franceze, să le fie mai ușor elevilor și studenților ce fac școala online, iar prin cele de călătorie să duc cititorii în cele mai frumoase locuri, prin cărțile cu caracter social, să scot în evidență aspecte ce oferă lecții de viață tinerilor. Sper, sper în viața ce va reveni la normalitate în „dulcea Românie”.
–––––––-
Ecaterina CHIFU
membră UZPR
31 decembrie 2021
București