Ceea ce numesc „Târziul vieții” are mai multe nume: „bătrânețe”, „senectute”, „vârsta a treia”, „vârsta de aur”… Când începe acest târziu al vieții? E o întrebare destul de frământată. Dacă-l ascultăm pe Al. Vlahuță, „bătrâneţea începe de când începi să te temi de ea”. Ea vine molcom, cu pași în vârful picioarelor. Ne trimite mai întâi niște mesaje blânde de avertizare. Nu se instalează într-o singură zi. Mai întâi ne face câte o vizită de curtoazie pentru acomodare, aducându-ne niște prefaceri ale unei maturități coapte, dar abia perceptibile, ale corpului și ale minţii.
Instalarea bătrâneții, ca și celelalte etape de viață, este destul de elastică. Ce știm sigur este că bătrânețea vine la braț cu longevitatea care sosește, și ea, cu multe și semnificative schimbări. Nu toți oamenii pot ține pasul cu aceste schimbări și rămân credincioși miturilor și ideilor preconcepute despre bătrânețe având la bază experiențele trecute, când longevitatea nu ajunsese la cote atât de înalte, când nu existau tratamente eficiente pentru bolile cronice cu care ne confruntăm astăzi și când nu se punea un accent atât de mare pe prevenire și pe controlul pe care îl avem asupra stării de sănătate în zilele noastre. Din cauza stereotipurilor în care am învățat să credem, mulți oameni, înainte de a ajunge la vârsta a treia, devin anxioși. Pe măsură ce înaintează în vârstă, neliniștea care le-a tulburat viața dispare, pentru că se obișnuiesc cu efectele ei învățând cum să trăiască cu ele. E scris în codul genetic al fiecărui om să treacă prin cele patru faze ale vieții. Dar victoria asta, nu de puține ori, e întreruptă.
Aspectele psihologice au un rol de primă mărime în cadrul proceselor de îmbătrânire. O gândire pozitivă și o atitudine în același spectru pot influența longevitatea. Pot îmbunătăți sănătatea fizică și mentală. Nu trebuie să ne gândim la bătrânețe ca la o ultimă etapă, în care pierdem o parte din capacități și devenim inutili. E bine să o privim ca pe o oportunitate de a dobândi înțelepciune și experiență de viață. De mult ajutor este conversația cu cei din jur, veselă şi sprintenă. Trebuie să ne apropiem de oamenii care au reușit să „descopere comoara ascunsă a bătrâneții”. Cine sunt aceia? Sunt cei care au privit partea pozitivă a bătrâneții!
Eu sunt un om solar, călăuzită de-a lungul vieții de optimism. Spun asta cu căldură și cu deosebită satisfacție privind în urmă, acum, aflându-mă la ceasul adunării în cămară a recoltelor din vara vieții. Asta nu înseamnă că îndoiala nu bate și la poarta gândirii mele.
Odată, când am avut sufletul hăituit și părăsit, mi se părea că duc povara întregii suferințe umane. Durerea mi se părea un hău fără sfârșit având ecouri ca un urlet al neputinței. Atunci am căutat lumina speranței care nu se stinge niciodată. Am făcut efortul să-mi repliez puterea, să mă pot ridica. Mi-amintesc o scenă. În focul durerilor, căzută la podea, când credeam că mi-a venit sfârșitul, mi-am adunat rămășițele de putere, m-am târât până la patefon și am pus discul cu melodia lui Zorba Grecul. O energie, pe care oamenii credincioși o numesc mâna dumnezeiască, am simțit că mă ridică în picioare.
Mai în anii din urmă, uneori mi se pare că aud o toacă de vecernie a vieţii mele și mă doare zădărnicia pasiunii nelimitate a omului pentru viață care îmi dă târcoale și mie. Atunci întorc fața în altă parte, acolo unde găsesc pilonul de sprijin în cele ce ne spune religia ortodoxă.
Nu de puține ori, mă trimite gândul la efortul depus de omenire de-a lungul miilor de secole de a găsi un răspuns întrebării: ce este dincolo de granița vieții? Răspunsul ne scapă, dar omenirea mai speră, nu renunță la căutarea lui. Până la găsirea acestui răspuns, prelungim viața de pe pământ cu cea de dincolo, care ridică, și ea, probleme pe care nu le-a putut dezlega niciun pământean. Ce ne spune biblia sau concluziile cercetărilor asupra celor care au avut moarte clinică? Uneori răspunsul cuprinde și tăcerea. Atunci îmi vine în minte întrebarea: am fi mai fericiți dacă am ști totul? Dacă am ști când, cum și de ce murim? Tainele astea își au și ele rostul lor. Și închei întrebările și tulburarea profundă cu mulțumirea că tainele astea îmi fac viața mai interesantă. Consider bătrânețea drept cea din urmă facultate. Ea m-a învățat, nu cum să adun, ci cum să dau ce am adunat.
Și mai e ceva foarte important pentru mine, ceva ce am pregătit în urmă cu aproape 20 de ani – SCRISUL. M-am refugiat în lumea scrisului, acea lume încărcată de dragoste și de aleasă frumusețe, aflate în afara timpului. În cărțile mele, bătrânețea constituie o sursă inepuizabilă de povești cu adevărat trăite. Astfel, pentru mine, bătrânețea, acest târziu al vieții, nu e chiar așa de târziu, îl accept și îl apreciez și pentru că e și perioada împăcării cu sinele meu, trăind în firescul vieții.
Concluzia mea este că, trăind în firescul existenței, chiar și în târziul vieții, omul nu simte că se află la capăt de drum, la limita vidului. Din contră, omul capătă gustul seninătății și al tinereții fără bătrânețe.
––––––
Prof. Elena BUICĂ
23 decembrie 2021
Pickering, Toronto, Canada